Art. 211 Cod penal Tâlhăria INFRACŢIUNI CONTRA DEMNITĂŢII

Capitolul IV
INFRACŢIUNI CONTRA DEMNITĂŢII

Art. 211

Tâlhăria

Furtul săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea, se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 18 ani.

Tâlhăria săvârşită în următoarele împrejurări:

a) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;

b) în timpul nopţii;

c) într-un loc public sau într-un mijloc de transport, se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 20 de ani.

Pedeapsa este închisoarea de la 7 la 20 de ani, dacă tâlhăria a fost săvârşită:

a) de două sau mai multe persoane împreună;

b) de o persoană având asupra sa o armă, o substanţă narcotică ori paralizantă;

c) într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia;

d) în timpul unei calamităţi;

e) a avut vreuna din urmările arătate în art. 182.

Tâlhăria care a produs consecinţe deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei se pedepseşte cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.

Cod penal actualizat prin:

Lege nr. 169/2002 - privind modificarea şi completarea Codului penal, a Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 10 aprilie 2002, Monitorul Oficial 261/2002;

Vezi şi alte articole din aceeaşi lege:

Art. 211 Cod penal Tâlhăria  INFRACŢIUNI CONTRA DEMNITĂŢII

Comentarii despre Art. 211 Cod penal Tâlhăria INFRACŢIUNI CONTRA DEMNITĂŢII

     

# tudordan 12-Iulie-2012
Pentru existenţa infracţiunii de tâlhărie, prevăzută în art. 211 alin. 1 C. pen. nu are relevanţă dacă inculpatul a urmărit deposedarea victimei de un anumit bun, mai înainte de folosirea violenţei sau ameninţării, ori dacă acest scop a apărut în timpul utilizării unui asemenea mijloc în vederea realizării altei finalităţi - în speţă, pentru a constrânge victima la râport sexual - deoarece, potrivit legii, constituie infracţiunea de tâlhărie orice furt săvârşit prin întrebuinţare de violenţă sau ameninţări.

C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 70/A/1996

NOTĂ. Pentru existenţa tâlhăriei, în oricare din variantele prevăzute în art 211 alin. 1 C. pen., nu este necesar ca cele două poziţii psihice - una privitoare la acţiunea principală şi cealaltă privitoare la acţiunea adiacentă - să fie concomitente şi nici ca ele să apară într-o anumită ordine. Va exista, deci, tâlhărie chiar dacă, iniţial, făptuitorul a conceput săvârşirea numai a uneia din acţiunile componente ale elementului material - fie furtul, fie exercitarea actelor de violenţă sau ameninţare - şi apoi, pe parcursul săvârşirii acesteia ori la scurt timp după aceea, a apărut şi hotărârea de a o comite pe cealaltă. Din moment ce activitatea infracţională, în ansamblu, se înfăţişează ca un întreg, cele două acţiuni succedându-se şi completându-se în sensul incriminării legale - ceea ce face ca, obiectiv, ele să constituie o unitate neîntreruptă - este indiferent dacă, iniţial, infractorul a conceput săvârşirea ambelor acţiuni sau numai a uneia dintre ele, oricare ar fi aceasta (v. în acest sens: TS, sp., compl. mii., dec. nr. 50/1971, CD, p. 322; Tm. Bucureşti, s. III-a pen., dec. nr. 491/1992, Culegere III, p. 343; Tm. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 228/1990, Culegere /, p. 148, Tm. Bucureşti, s. III-a pen., dec. nr. 829/1991, Culegere II, p. 225; Tm. Bucureşti, s. III-a pen., dec. nr. 1748/1981, RRD nr. 5/1982, p. 86; Tm. Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 2340/1984, R. 3, p. 268; Tm. Bucureşti, s. III-a pen., dec. nr. 29/1976, RRD nr. 5/1977, p. 71; Tj. Cluj, dec. pen. nr. 579/1988, RRD nr. 7/1989, p. 78; Tj. Hunedoara, dec. pen. nr. 135/1986, RRD nr. 9/1986, p. 76; G. Antoniu ş.a., Practica judiciară penală, voi. HI, Editura Academiei, Bucureşti, 1992, p. 126).

Cum se pare că, în speţă, cele două acţiuni - violenţele săvârşite în vederea realizării actului sexual şi luarea lucrurilor - s-au succedat fără vreo întrerupere semnificativă, credem că soluţia pronunţată prin decizia de mai sus este corectă, căci, pe de o parte, inculpatul a creat o legătură între actele de violenţă şi furtul subsecvent iar, pe de altă parte, şi-a dat seama că, luând bunurile persoanei vătămate, faţă de care folosise violenţă, el profită, în săvârşirea furtului, de efectele acesteia.
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
într-o seară, în jurul orelor 2200-2230, inculpaţii, văzându-o pe victimă, căzută, în stare ebrietate, lângă intrarea unui bar, s-au apropiat de ea şi când aceasta, sculându-se a încercat să-i lovească, i-au aplicat numeroase lovituri cu pumnii şi picioarele, după care au transportat-o pe o uliţă laterală; ulterior - după mai mult de o oră - inculpaţii, ieşind din bar, au revenit la locul unde lăsaseră victima şi cum aceasta era tot acolo, în stare de inconştienţă, i-au luat geaca, pantofii şi cureaua de la pantaloni.

Faptele de mai sus nu constituie infracţiunea de tâlhărie prevăzută în art. 211 C. pen., reţinută de prima instanţă
- hotărârea de condamnare fiind menţinută şi în apel - ci infracţiunile de vătămare corporală (art. 181 C. pen.) şi furt calificat (art. 208,209 ;it a), c) şi g) c. pen.), în concurs real.

In raport cu starea de fapt mai sus arătată, se constată că, atunci când au lovit victima, inculpaţii nu au avut intenţia de a o deposeda de unele bunuri, această hotărâre fiind luată spontan, mult mai târziu, la revederea victimei, în starea în care o lăsaseră. în aceste condiţii, nu se poate considera că violenţele - exercitate în alt scop, cu mult timp înainte - au servit ca mijloc pentru săvârşirea furtului, ceea ce face ca ele să nu poată constitui acţiunea adiacentă a ele-mentelui material al infracţiunii de tâlhărie. Existând două rezoluţii infracţionale distincte şi două acţiuni care - în lipsa unei poziţii subiective unice, care să le reunească - rămân, de asemenea, autonome, în speţă nu se poate reţine existenţa unei singure infracţiuni complexe, de tâlhărie, ci a unei pluralităţi infracţionale, în sensul arătat mai sus.

C. Apel Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 292/1996
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Tâlhăria este o infracţiune complexă, din structura ei făcând parte atât furtul, care este componenta sa principală, cât şi actele de violenţă, care constituie componenta adiacentă. Ca atare, tâlhăria se consideră ca fiind tentată sau consumată după cum infracţiunea principală - furtul - a rămas în faza tentativei ori s-a consumat.

în consecinţă, fapta inculpatului care, fiind surprins de persoana vătămată după ce forţase portiera autoturismului său, în scopul de a-şi însuşi unele lucruri, pentru a-şi asigura scăparea, a folosit împotriva acesteia un spray cu efect paralizant, constituie tentativă la infracţiunea de tâlhărie, prevăzută în art. 20 raportat la art. 211 alin. 1 C. pen.

C. Apel Bucureşti, s. II-a pen., dec. nr. 298/1996
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Inculpaţii, ştiind că cele două persoane vătămate vând ţigări, au pătruns într-o noapte în camera lor dintr-un complex studeţesc şi, după ce au săvârşit acte de violenţă şi ameninţare asupra amândurora, au luat, de pe masă, o sumă de bani şi un cartuş de ţigări.

încadrarea juridică dată de instanţă acestor fapte - în art. 211 alin. 2, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen. - nu este corectă; săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prin acte de lovire şi ameninţare, concomitent, asupra mai multor persoane, nu constituie o singură infracţiune de tâlhărie, în formă continuată, ci tot atâtea astfel de infracţiuni, în concurs, câţi subiecţi pasivi sunt

C. Apel Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 334/1996

NOTĂ. Soluţia ni se pare discutabilă, în mod necontestat, în speţă, ne aflăm în prezenţa unui proces execuţional unic desfăşurat în mod neîntrerupt şi care a produs un singur rezultat principal. Există aşadar, premisele pentru a considera că inculpaţii au săvârşit o singură infracţiune de tâlhărie care - dată fiind multiplicitatea actelor de lovire şi ameninţare săvârşite cu aceeaşi ocazie în cadrul activităţi infracţionale - îmbracă forma unităţii naturale de infracţiune. Această constatare exclude, dintru început, posibilitatea aplicării art 41 alin. 2 C. pen., infracţiunea continuată implicând, prin concept, săvârşirea mai multor acţiuni sau inacţiuni identice ori similare la diferite intervale de timp, ipoteză fără legătură cu speţa.

Dar infracţiunea de tâlhărie fiind o infracţiune caracterizată printr-un obiect juridic complex - unul principal (patrimoniul) şi altul secundar (integritatea fizică şi libertatea psihică a persoanei) - şi, totodată, fiind de principiu că, în cazul infracţiunilor contra persoanei, pluralitatea subiecţilor pasivi este incompatibilă cu formele de unitate infracţională, se pune întrebarea dacă nu cumva, în prezenţa mai multor subiecţi pasivi, unitatea materială de execuţie îşi pierde semnificaţia şi infracţiunea se scindează, în mod necesar, în tot atâtea infracţiuni autonome de tâlhărie, aflate în concurs, câte persoane vătămate sunt.

Literatura juridică pare a înclina către un răspuns afirmativ. A se vedea, în acest sens: Gheorghiţă Mateuţ, Unele consideraţii teoretice şi practice despre conţinutul complex al infracţiunii de tâlhărie, Dr. nr. 11/1996, p. 59; Florin Streteanu, Pluralitate de subiecţi pasivi, unitate sau pluralitate de infracţiuni, RDP nr. 2/1996, p. 35; Doru Pavel, Tâlhărie săvârşită împotriva mai multor subiecţi pasivi, RDPnr. 2/1995, p. 116; C. Mitrache, Pluralitatea de victime în cazul tâlhăriei, RDP nr. 2/1995, p. 119; G. Antoniu ş.a., Practica judiciară penală, voi. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1988, p. 137.

Nouă ni se pare - dacă avem în vedere ipoteza în care obiectul tâlhăriei l-a constituit un singur bun sau o pluralitate de bunuri deţinute în comun de mai multe persoane - că, tâlhăria fiind o infracţiune complexă, cu două acţiuni, în care infracţiunea absorbantă (furtul) este îndreptată împotriva altei valori sociale decât cele care privesc persoana, rezultatul care se răsfrânge asupra întregii infracţiuni, determinându-i regimul juridic, este acela al acţiunii principale, deci rezultatul principal, care este unic. în asemenea situaţie, tâlhăria rămâne unică, chiar dacă, cu aceeaşi ocazie, în scopul săvârşirii unui furt, s-au exercitat violenţe sau ameninţări asupra mai multor persoane (v. CSJ, sp., dec. nr. 784/1993, nr. 2/1994, p. 175; CSJ, sp., dec. nr. 386/1995, PL nr. 4/1995, p. 76).

Credem, deci că, în principiu, în cazul tâlhăriei - infracţiune contra patrimoniului, nu împotriva persoanei -multiplicitatea subiecţilor pasivi nu exclude existenţa unei unităţi infracţionale, atâta vreme cât procesul execuţional şi rezultatul au fost unice. în speţă, deci - după părerea noastră - inculpaţii au comis o singură infracţiune de tâlhărie.
Răspunde
 
# diana 16-Iulie-2012
In cazul infracţiunii de tâlhărie pluralitatea subiecţilor pasivi nu exclude aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., referitor la infracţiunea continuată sau, cu alte cuvinte, nu impune reţinerea unui concurs de infracţiuni, atâta vreme cât faptele au fost comise în realizarea unei singure rezoluţii.

C. Apel Bucureşti, s. a II-a, dec. nr. 4/1998

Notă: în principiu, infracţiunile contra patrimoniului sunt compatibile cu forma continuată de săvârşire, nu însă şi infracţiunile contra persoanei.

Ce vom spune însă despre acele infracţiuni care se caracterizează printr-un obiect juridic complex - unul principal şi altul secundar - atunci când unul dintre acestea constă în valori sociale imateriale pur personale? Nu ne gândim la acele infracţiuni complexe (de exemplu, violul) în care infracţiunea absorbantă este o infracţiune contra persoanei; în aceste cazuri, evident, pluralitatea subiecţilor pasivi va determina existenţa unui concurs de infracţiuni. Avem în vedere numai infracţiunile complexe (cum este tâlhăria, ultrajul) în care infracţiunea absorbită este o infracţiune contra persoanei (lovire, ameninţare etc.). Prin absorbţia sa în conţinutul infracţiunii complexe, această infracţiune contra persoanei imprimă ea ansamblului infracţional din care face parte propria sa inaptitudine de a se integra, alături de alte fapte similare, într-o infracţiune continuată?

Literatura juridică - referindu-se în particular la situaţia infracţiunii complexe de tâlhărie - pare a înclina către un răspuns afirmativ, susţinând ideea unui concurs de infracţiuni (v. Florin S t r e t e a n u, Pluralitate de subiecţi pasivi, unitate sau pluralitate de infracţiuni, RDP nr. 2/1996, p. 35; Doru Pavel, Tâlhărie săvârşită împotriva mai multor subiecţi pasivi, RDP nr. 2/1995, p. 116;C.Mitrache în Practica judiciară penală, vol. 1, Editura Academiei, Bucureşti, 1988, p. 137; nota redacţiei]. Bihor nr. 92/1991, Dr. nr. 1/1992, p. 146).

în ceea ce ne priveşte, credem că trebuie făcută o distincţie. Dacă este vorba de o infracţiune complexă cu două acţiuni, în care infracţiunea absorbantă este îndreptată împotriva altei valori sociale decât cele care privesc persoana (de exemplu, tâlhăria - infracţiune contra patrimoniului) atunci, în acest caz, rezultatul care se răsfrânge asupra întregii infracţiuni, determinându-i regimul juridic, este acela al acţiunii principale, deci rezultatul principal. în asemenea situaţie, tâlhăria rămâne unică, indiferent dacă, în scopul săvârşirii unui furt, s-au exercitat violenţe asupra mai multor persoane, sau dacă în cazul mai multor acţiuni sau acte materiale de furt, comise cu aceeaşi rezoluţie - la diferite intervale de timp sau în aceeaşi împrejurare - violenţele s-au săvârşit asupra mai multor persoane (caracterizând, după caz, o infracţiune continuată sau o unitate naturală de infracţiune).

Alta va fi, însă, situaţia când este vorba de o infracţiune complexă cu o singură acţiune, care se întregeşte cu unele elemente supraordonate specifice infracţiunii absorbante, dar fără relevanţă proprie (de exemplu, în cazul infracţiunii de ultraj, la infracţiunea absorbită - insultă, ameninţare, lovire - se adaugă calitatea subiectului pasiv, de funcţionar care exercită o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat), în aşa fel încât rezultatul infracţiunii absorbite devine, practic, din punct de vedere material, şi rezultatul infracţiunii absorbante; atunci, în acest caz, infracţiunea absorbită - contra persoanei -, răsfrângându-şi efectele rezultatului său asupra întregii infracţiuni, în ipoteza unei pluralităţi de subiecţi pasivi, va exista un concurs de infracţiuni, şi nu o infracţiune continuată.
în lumina celor de mai sus, se poate conchide - credem -, că, în principiu, în cazul tâlhăriei - infracţiune contra patrimoniului - pluralitatea subiecţilor pasivi nu exclude existenţa unei unităţi infracţionale (v. Gheorghiţă M a t e u ţ, Unele consideraţii teoretice şi practice despre conţinutul complex al infracţiunii de tâlhărie, Dr. nr. 11/1996, p. 71; CSJ, sp„ dec. nr. 784/1993, Dr. nr. 4/1994, p. 175; CSJ, sp„ dec. nr. 386/1995, PL nr. 4/1995, p. 76).
Răspunde
 
# diana 16-Iulie-2012
Inculpatul a pătruns, într-o seară, într-un magazin şi sub ameninţarea armei - un pistol-jucărie -, îndreptată împotriva vânzătoarei, şi-a însuşit mai multe bunuri.

Această faptă a fost corect încadrată de prima instanţă în dispoziţiile art. 211 alin. 2 lit. b, d şi e C. pen.

C. Apel Bucureşti, s. Ipen., dec. nr. 21/1998

Notă: Noţiunea de "armă", folosită în conţinutul art. 211 lit. b C. pen., are înţelesul stabilit prin dispoziţiile art. 151 C. pen., adică înţelesul de instrument, piesă sau dispozitiv declarat astfel prin dispoziţii legale sau, cu alte cuvinte, de instrument, piesă ori dispozitiv care corespunde - în sens tehnic -conceptului de armă, condiţie evident neîndeplinită de un pistol-jucărie. Nici despre o asimilare a unui asemenea obiect cu o armă, în sensul art. 151 alin. 2 C. pen., nu se poate vorbi, deoarece "obiectele" la care se referă acest text trebuie să fie prin ele însele, în mod obiectiv, apte de a produce, în caz de folosire, consecinţe vătămătoare (de exemplu: pumnal, şiş, box, topor, cuţit, furcă, sapă, drug de fier etc.).

Tâlhăria săvârşită în condiţiile art. 211 lit. b C. pen. este calificată deoarece, pe de o parte, făptuitorul, având asupra sa o armă - reală sau asimilată - se simte încurajat de a săvârşi infracţiunea datorită mijlocului de care dispune şi la care va putea recurge în caz de nevoie şi, pe de altă parte, există posibilitatea ca el să uzeze efectiv de acel mijloc, cu toate consecinţele pe care le comportă folosirea lui (v. V. D o n g o r o z ş. a., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, vol. III, Editura Academiei, Bucureşti, 1971, p. 229); or, nici una din aceste raţiuni nu subsistă în cazul în care aşa-zisa armă este o armă-jucărie.
Răspunde
 
# diana 16-Iulie-2012
în ziua de 31 septembrie 1997, la ora 17,30, inculpatul - care voia să sustragă o sumă de bani - a intrat într-o farmacie şi, pentru a o face inofensivă pe farmacistă, a folosit un spray lacrimogen, dar farmacista a început să strige şi inculpatul a fost prins.

Tentativa de tâlhărie reţinută în sarcina inculpatului a fost săvârşită nu numai în împrejurările agravante prevăzute în art. 211 pct. 2 lit. b (de către o persoană având asupra sa o substanţă narcotică) şi 2 lit. e C. pen. (într-un Ioc public), aşa cum a considerat prima instanţă, dar şi în condiţiile agravantei prevăzută în art. 211 alin. 2 lit. d C. pen. (în timpul nopţii), deoarece, după cum rezultă din actele dosarului, la data comiterii faptei soarele a apus la ora 17.05.

C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 182/1998

Notă: a. Prin substanţă narcotică se înţelege orice substanţă care are însuşirea de a provoca somnul (morfina, cloroformul, eterul etc.) (v.: O. L o g h i n, Tudorel To a d e r, Drept penal român, Partea specială, Casa de editură şi presă "Şansa", Bucureşti, 1997, p. 242; Mic dicţionar enciclopedic, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1978, p. 638). în speţă, nu ne aflăm, aşadar, în faţa unei substanţe narcotice. Ceea ce nu înseamnă însă că inculpatul nu a săvârşit infracţiunea de tâlhărie, el folosind sprayul lacrimogen pentru a înfrânge opunerea victimei.

b. Cu privire la soluţionarea problemei când începe şi când se sfârşeşte noaptea, au fost exprimate mai multe opinii, care şi-au găsit reflectarea şi în practica judiciară; astfel, s-a susţinut că noaptea începe şi ia sfârşit la apusul şi, respectiv, la răsăritul soarelui, că noaptea se instalează la ora când locuitorii se retrag pentru odihnă, că durata timpului nopţii este determinată de textele din Codul de procedură penală şi din Codul de procedură civilă care interzic efectuarea anumitor acte de procedură (de exemplu, efectuarea percheziţiei) între anumite ore (v. Tr. Pop, Comentare in Codul penal "Carol al II-lea" adnotat, vol. III, de C. Rătescu ş. a., Editura librăriei Socec, Bucureşti, 1938, p. 432; O. L o g h i n, Tudorel To a d e r, op. cit, p. 246).

întrucât legiuitorul a folosit expresia "în timpul nopţii" în sensul pe care îl are în vorbirea obişnuită - adică de fenomen natural care se manifestă prin lăsarea întunericului, cu toate consecinţele pe care le atrage în mod obiectiv acest fenomen (reducerea vizibilităţii, retragerea oamenilor pentru odihnă etc.) - rezultă că, în sensul legii penale, noaptea începe în momentul când se creează această ambianţă şi durează până în momentul când, ziua apărând din nou, se ridică întunericul şi încetează condiţiile create de timpul nopţii (v. O. Loghin, T. Toader, op. cit., p. 246).

în decizia de mai sus la determinarea timpului nopţii s-a ţinut seama, în mod exclusiv, de criteriul astronomic. Or, nici apusul, nici răsăritul soarelui nu transformă ziua în noapte şi noaptea în zi, ci între apusul şi răsăritul soarelui şi noaptea reală există o perioadă de tranziţie în care cele două fenomene coexistă şi se întrepătrund. Referindu-se la "timpul nopţii" textul art. 211 alin. 2 lit. d C. pen. are în vedere noaptea reală, adică intervalul de timp de când întunericul s-a substituit luminii până când lumina va lua locul întunericului; amurgul nu este întuneric şi nu caracterizează noaptea, după cum zorile nu sunt încă lumină şi nu caracterizează ziua. De aceea atunci când se verifică dacă un furt a fost comis sa nu "în timpul nopţii", trebuie să se aibă în vedere realitate, apreciată, în fiecare caz în parte, în raport cu anotimpul, cu data calendaristică, cu poziţia topografică a localităţii, cu condiţiile atmosferice locale din momentul comiterii faptei (v. G. An t o n i u ş. a., Practica judiciară penală, vol. III, Editura Academiei, Bucureşti, 1992, p. 117; Gh. Nistoreanu,V. Dobrinoiu ş. a., Drept penal, Partea specială, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1997, p. 216).
Răspunde
 
# diana 16-Iulie-2012
în fapt, inculpatul a sustras de la gâtul persoanei vătămate o bucată dintr-un lănţişor de aur; sustragerea s-a săvârşit prin întrebuinţare de violenţă, deoarece când victima a simţit că inculpatul vrea să-i smulgă lănţişorul de la gât, l-a prins de mână şi, în aceste condiţii, lănţişorul s-a rupt iar inculpatul a reuşit să-şi însuşească numai un fragment.

Fapta săvârşită în condiţiile de mai sus întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie, şi nu doar pe acelea ale infracţiunii de furt.

C. Apel Bucureşti, s. a ll-a pen., dec. nr. 187/1998
Răspunde
 
# diana 16-Iulie-2012
Tâlhăria săvârşită în condiţiile art. 211 alin. 2 lit. f C. pen. - într-o locuinţă sau în dependinţele acesteia - este o infracţiune complexă, în al cărei conţinut intră şi violarea de domiciliu, care astfel îşi pierde autonomia.

C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 343/1998

Notă: în acelaşi sens, v. Gh. Nistoreanu ş. a.,Drept penal, Partea specială, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1997, p. 235.
Răspunde
 
# diana 16-Iulie-2012
în fapt, inculpatul, care se afla în Gara de Nord, văzând că persoana vătămată are în mână o bancnotă de 50.000 lei, s-a apropiat de ea, şi profitând de neatenţia acesteia, i-a smuls-o pe neaşteptate, după care a fugit.

încadrarea juridică - în art. 211 alin. 1 lit. e C. pen. - dată acestei fapte de către prima instanţă nu este corectă.

în principiu, violenţele ca şi ameninţarea, ca acţiuni adiacente care -alături de acţiunea de principată, de furt - intră în compunerea elementului material al infracţiunii de tâlhărie, pot consta în orice acţiune fizică sau psihică îndreptată împotriva persoanei vătămate, de natură a-i înfrânge împotrivirea la deposedarea sa. Dacă violenţa asupra lucrului nu este de natură să creeze o teamă, să reprezinte o ameninţare pentru detentor, ori dacă nu este săvârşită în astfel de circumstanţe încât să facă posibilă reacţia, rezistenţa, opunerea acestuia şi apoi abandonarea lucrului în mâna agresorului, ea nu poate realiza infracţiunea de tâlhărie.

în cazul din speţă, smulgerea bancnotei din mâna persoanei vătămate nu s-a făcut printr-o formă de constrângere a acesteia, pentru a-i înfrânge împotrivirea, iar deposedarea sa nu i-a produs, în timpul desfăşurării acţiunii de furt, suferinţe fizice şi morale.

Lipsind acţiunea violentă sau ameninţarea în sensul prevederilor art. 211 C. pen., luarea în mod brusc a lucrului aflat asupra unei persoane prin simpla detaşare a acestuia dintr-un contact nemijlocit, superficial, fără ca deţinătorul să poată opune vreo rezistenţă, întrucât, după săvârşirea acestei fapte, inculpatul a fugit, nu a adus atingere relaţiilor sociale ce constituie obiectul juridic adiacent al infracţiunii de tâlhărie şi, ca atare, nu constituie o tâlhărie, ci un furt.

C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 348/1998
Răspunde
 
# diana 16-Iulie-2012
Smulgerea violentă şi intempestivă a unui lănţişor de aur de la gâtul persoanei vătămate constituie infracţiunea de tâlhărie, şi nu aceea de furt.

Violenţa specifică tâlhăriei subsistă şi în cazul smulgerii intempestive a obiectului din mâna sau de pe corpul victimei, deoarece şi în aceste condiţii scopul urmărit de făptuitor - deposedarea victimei şi luarea în stăpânire a bunului - se realizează prin mijlocirea violenţei, violentarea lucrului răsfrângându-se asupra persoanei însăşi.

Smulgând prin surprindere obiectul, făptuitorul înfrânge în mod violent contactul persoanei vătămate cu bunul său, iar impactul psihologic al faptei, asupra victimei, nu poate fi neglijat în caracterizarea faptei ca tâlhărie.

C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 505/1998

Notă: Punctul de vedere exprimat prin această decizie se bucură de o largă adeziune - prin folosirea, în esenţă, a aceloraşi argumente - în literatura juridică şi, mai ales, în practica judiciară (v. C. B u 1 a i, Curs de drept penal, Partea specială, vol. 1, Bucureşti, 1976, p. 219; G. Antoniu ş. a., Practica judiciară penală, vol. III, Editura Academiei, Bucureşti, 1992, p. 126; C. Soroceanu, Semnificaţia termenului "întrebuinţare de violenţe" din textul care incriminează tâlhăria, RRD nr. 4/1973, p. 107; TS, sp., dec. nr. 2517/ 1983, CD, p. 235; TS, sp., dec. nr. 1187/1971, RRD nr. 11/1971, p. 151; TS, sp., dec. nr. 1902/1981, RRD nr. 6/1982, p. 97; Tm. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 53/1990, Culegere I, p. 114; Tm. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 56/1981, R. 3, p. 268).

Există însă şi un alt punct de vedere care, fără a nega posibilitatea caracterizării unor fapte de felul celor în discuţie ca tâlhărie, consideră că, totuşi, unele dintre acestea constituie infracţiuni de furt. Este vorba de situaţiile în care smulgerea bunului are loc prin suprindere, fără ca detentorul să fi putut opune vreo rezistenţă, deoarece în asemenea caz nu se poate vorbi de "violenţă" în sensul art. 211 C. pen. Se argumentează că printr-o asemenea faptă nu se aduce nici o atingere obiectului juridic adiacent al tâlhăriei: persoana umană, prin oricare din atributele sale ocrotite de legea penală. Pentru ca o asemenea atingere să aibă loc este necesar ca violenţa să fie îndreptată direct asupra persoanei şi - chiar dacă nu s-ar încadra în prevederile art. 180 şi urm. C. pen. - să fie de natură a exercita o puternică constrângere asupra acesteia. Violenţele îndreptate direct asupra lucrurilor ar putea realiza acţiunea adiacentă din compunerea elementului material al tâlhăriei numai atunci când, deşi materializată asupra unui bun, reprezintă o ameninţare pentru persoana detentorului sau când, acesta opunând rezistenţă, disputa pentru luarea şi, respectiv, păstrarea bunului, se răsfrânge asupra detentorului, ca atunci când violenţele ar fi exercitate nemijlocit asupra persoanei sale. Dacă violenţa asupra lucrului nu este de natură să creeze o teamă, să reprezinte o ameninţare pentru detentor, ori dacă nu este săvârşită în astfel de circumstanţe încât să facă posibilă reacţia, rezistenţa, opunerea acestuia şi apoi abandonarea lucrului în mâna agresorului, ea nu poate realiza infracţiunea de tâlhărie (v. V. Dongoroz, în Explicaţii teoretice ale Codului penal român, de V. D o n g o r o z ş. a., vol. III, Editura Academiei, Bucureşti, 1971, p. 488; D. Lucinescu, în Codul penal al RSR, comentat şi adnotat, Partea specială, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1975, p. 295; O. L o g h i n, Tudorel To a d e r, Drept penal român, Partea specială, Casa de editură şi presă "Şansa", Bucureşti, 1997, p. 253-254; Gh. Nistoreanu ş. a., Drept penal, Partea specială, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1997, p. 255; O. A. Stoica, Drept penal, Partea specială, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976, p. 159; P. Arsenescu, încadrarea juridică a furtului săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe asupra lucrului, "Pro lege" nr. 2/1990, p. 87; Iulian Poenaru, Violenţa ca element al infracţiunii de tâlhărie, RRD nr. 10/1973, p. 112; L. B i r o, Semnificaţia termenului "întrebuinţare de violenţe " din textul care incriminează tâlhăria, RRD nr. 4/1973, p. 11; CSJ, sp., dec. nr. 63/1991, "Jurisprudenţa CSJ", 1991, p. 7; Tm. Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 227/ 1993, Culegere IV, p. 95; Tj. Constanţa, dec. pen. nr. 510/1985, RRD nr. 1/ 1986, p. 77).

Ni se pare că această din urmă opinie este - din punct de vedere teoretic -cea corectă. Ea este totuşi greu de valorificat în practică, deoarece - în condiţiile în care faptele de care ne ocupăm se comit de regulă în condiţii de clandestinitate, fără martori - este greu de decelat, în concret, acele elemente de fapt, consumate uneori cvasiinstantaneu, care pot constitui, pentru organul judiciar, criteriul de distincţie între tâlhărie şi furt.
Răspunde
 
# diana 16-Iulie-2012
Inculpaţii V. M. şi S. I. au fost trimişi în judecată pentru săvâşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută în art. 211 cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., în următoarele împrejurări: într-o noapte, inculpaţii au venit la domiciliul părţii vătămate P. M. şi, ameninţând-o cu un cuţit, i-au cerut ca în cinci minute să le plătească o "amendă" de 5.000.000 lei, iar victima, neavând momentan bani, le-a dat ca "garanţie", pentru 2-3 zile, 200 gr. de bijuterii din aur; de asemenea, tot prin ameninţări şi folosindu-se de faima pe care şi-o crease în cartier, inculpatul V. M. l-a determinat pe numitul A. P să-i dea suma de 300.000 lei, sub forma unei "taxe de protecţie", iar inculpatul S. I. l-a obligat pe numitul P. R să-i plătească suma de 200.000 lei sub pretextul că l-ar fi jignit.

Prima instanţă a schimbat încadrarea juridică a acestor fapte în art. 194 cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen. şi i-a condamnat pentru infracţiunea de şantaj Ia pedepse privative de libertate.

Această soluţie a fost desfiinţată prin admiterea apelului declarat de parchet, în sensul că s-a revenit la încadrarea juridică dată faptelor prin actul de trimitere în judecată: aceea de tâlhărie comisă în mod continuat.

Inculpaţii critică, în recurs, soluţia instanţei de apel, susţinând că faptele reţinute în sarcina lor constituie infracţiunea de şantaj, prevăzută în art. 194 C. pen.

Ceea ce deosebeşte, în primul rând, infracţiunea de şantaj de infracţiunea de tâlhărie este obiectul lor juridic. în cazul şantajului sunt încălcate cu prioritate relaţiile sociale referitoare la libertatea persoanei -şi anume libertatea psihică -, fapta fiind, în esenţă, o formă mai gravă a infracţiunii de ameninţare; în cazul tâlhăriei sunt lezate în principal relaţiile sociale privitoare la patrimoniu şi numai în mod adiacent, datorită violenţei sau ameninţării folosite de făptuitor, este atinsă libertatea fizică sau psihică a persoanei.

Pe de altă parte, în cazul infracţiunii de şantaj nu este vorba - ca în cazul tâlhăriei - de un pericol iminent pentru drepturile persoanei, ci de un pericol care urmează să se producă în viitor.

Acestea fiind criteriile care deosebesc infracţiunea de şantaj de cea de tâlhărie, este evident că, în speţă, în raport cu situaţia de fapt reţinută de prima instanţă, încadrarea juridică dată faptelor săvârşite de inculpaţi, de către instanţa de apel - în art. 211 C. pen. - este corectă.

C. Apel Bucureşti, s. Ipen., dec. nr. 681/1998
Răspunde
 
# bb 03-August-2012
mi sa furat scuterul banuind pe cineva am depus plangere la politie scuterul a fost gasit la vecinul celui pe care il banuiam de furt iar acum cei doi sau pus de acord si au zis ca mi-ar fi dat bani pe el si eu acum risc sa intru la marturie mincinoasa?omul nu are nici o chitanta de mana actele sunt pe numele sotiei mele cum procedez>>>>?????va rog oferiti-mi un raspuns
Răspunde
 
# marius 12-August-2012
Buna eu ca parte civila pot retrage plangerea daca dosarul este pe parte de tahlarie??
Răspunde
 
# dora 27-Mai-2013
parerea mea este ca talharia nu este o fapta grava si nu ar trebui sa deie multi ani pentru asta
Răspunde
 
# defara 04-Februarie-2014
Corespondența cu noul Cod Penal (Legea nr. 286/2009):
► Art. 233 "Furtul săvârşit prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi."

Detalii: legeaz.net/.../art-233
Răspunde
 
# defara 04-Februarie-2014
Corespondența cu noul Cod Penal (Legea nr. 286/2009):
► Art. 234 "(1) Tâlhăria săvârşită în următoarele împrejurări:
a) prin folosirea unei arme ori substanţe explozive, narcotice sau paralizante;
b) prin simularea de calităţi oficiale;
c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;
d) în timpul nopţii;
e) într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de transport;
f) prin violare de domiciliu sau sediu profesional,
se pedepseşte cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Tâlhăria săvârşită în condiţiile art. 229 alin. (3) se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 12 ani şi interzicerea unor drepturi.
(3) Cu aceeaşi pedeapsă se sancţionează tâlhăria care a avut ca urmare vătămarea corporală."

Detalii: legeaz.net/.../art-234
Răspunde
 
# defara 04-Februarie-2014
Corespondența cu noul Cod Penal (Legea nr. 286/2009):
► Art. 236 "Dacă faptele prevăzute în art. 233-235 au avut ca urmare moartea victimei, pedeapsa este închisoarea de la 7 la 18 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi."

Detalii: legeaz.net/.../art-236
Răspunde
 
# spiru catalin 07-Aprilie-2014
Buna seara...in data de 27.03.2014 la ora 02:00 am fost atacat de 2 indivizi unul fiind inarmat cu o secure iar celalalt inarmat cu un cutit...pe acesti 2 indivizi ii cunosteam foarte bine...primul a fost cel care m-a amenintat cu cutitul...eu am vrut sa ma apar de el si am incercat sal deposedez de arma...dar celalalt m-a lovit cu securea in fata inainte sa ajung la acesta...eu am cazut iar cel cu cutitul mi-a aplicat 6 lovituri de cutit in zona posterioara...eu am reusit sa fug dar la 50 de metri am realizat ca imi lipseste telefonul...ulterior acesti indivizi mi-au aruncat telefonul peste gard la aproximativ 4 ore dupa intamplarea incidentului...timp in care eu am avut parte de ingrijiri medicale...a-s vrea sa stiu daca aceasta fapta reprezinta o talharie....un furt...sau pur si simplu vatamare corporala....Va multumesc anticipat
Răspunde
 
# carmen 16-Iunie-2014
Buna ziua. sunt mama unui baiat de 18 ani care impreuna cu un prieten a talharit un batran iesind de la sala de jocuri , ia dat cu piatra in cap si i a luat 110 lei. ce se intampla cu ei ? Ce pedeapsa v or executa ?
mai am o intrebare Daca batranul batut isi retrage plangerea de talharie se micsoreaza pedeapsa? Va multumesc!!
Răspunde
 
# silvia 03-Iulie-2014
Baiat de 17 ani a fost agresat verbal in troleibuz de 4 minori, care apoi au coborat intentionat dua el si au venit din spate, injurand, l-au lovit, l-au dat jos, trei au lovit in continuare cu mainile si picioarele. Au fugit in momentul cand s-a apropiat un trecator. Imediat dupa aceasta victima a observat ca ii lipseste telefonul din buzunar. Aceasta fapta se califica ca furt, lovire, talharie sau altfel? multumesc.
Răspunde
 
# oana 06-Noiembrie-2014
Buna ziua numele meu este Oana si in luna septembrie am vrut sa vorbesc cu mamica unui prieten al fiului meu sa ii spun ca fiul ei tot il ameninta in parc si aceasta cand am intrat in magazinul unde lucra aceasta ma lovit( batut )peste tot corpul cu un lemn masiv ,lovinduma si in cap, dupa care eu fiind ametita aceasta mia sustras inelul de pe deget. in momentul in care incercam sa ies din acel magazin fiind ametita de la lovitura la cap inca 3 angajate sau pus in fata usii si nu mau lasat sa ies.Am scos certificat medico legal si am primit 4_6 zile ingrijiri medicale.Aceasta ma tot ameninta si toata familia este amenintata daca nu imi retrag plangerea spunindumi ca nu pateste nimic .Imi puteti spune ce se intampla in situatia aceasta cu ea dosarul a fost la parchet si acum este la politie si ce sa fac eu incontinuare. Va multumesc
Răspunde