Art. 221 Cod penal Tăinuirea INFRACŢIUNI CONTRA DEMNITĂŢII

Capitolul IV
INFRACŢIUNI CONTRA DEMNITĂŢII

Art. 221

Tăinuirea

Primirea, dobândirea sau transformarea unui bun ori înlesnirea valorificării acestuia, cunoscând că bunul provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, dacă prin aceasta s-a urmărit obţinerea, pentru sine ori pentru altul, a unui folos material, se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 7 ani, fără ca sancţiunea aplicată să poată depăşi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea din care provine bunul tăinuit.

Tăinuirea săvârşită de soţ sau de o rudă apropiată nu se pedepseşte.

Vezi şi alte articole din aceeaşi lege:

Art. 221 Cod penal Tăinuirea  INFRACŢIUNI CONTRA DEMNITĂŢII

Comentarii despre Art. 221 Cod penal Tăinuirea INFRACŢIUNI CONTRA DEMNITĂŢII

     

# alina petrea 12-Iulie-2012
Primirea repetată, de la aceeaşi persoană, în scopul dobândirii de foloase materiale, a unor bunuri, cu ştiinţa că aceasta le dobândea prin furt, nu constituie infracţiunea de tăinuire, ci complicitate la infracţiunea de furt.

C. Apel Bucureşti, s. ll-a pen., dec. nr. 116/A/1996
Răspunde
 
# alina petrea 12-Iulie-2012
Fapta inculpatului care, după ce s-a înţeles cu alte două persoane să sustragă bunuri din locuinţa victimei, pe drum a renunţat - întrucât văzuse că acestea sunt înarmate cu un cuţit - dar le-a spus ca, după săvârşirea faptei, să aducă bunurile furate în locuinţa lui, pentru a le împărţi între ei -ceea ce s-a şi întâmplat - nu constituie doar infracţiunea de tăinuire, pentru care a fost condamnat de prima instanţă, ci şi complicitate la infracţiunea de tâlhărie comisă de coinculpaţi.

C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 1701Al1996

NOTĂ. Instanţa de apel a adoptat această soluţie doar în cuprinsul motivării deciziei; în dispozitiv, însă, ea a schimbat încadrarea juridică a faptei din art. 221 C. pen. în art. 26 raportat la art 211 C. pen., fără a mai fi reţinut, în sarcina inculpatului, şi infracţiunea de tăinuire. Cum este corect?

"Promisiunea" de tăinuire, ca şi cea de favorizare, constituie un mijloc de întărire a hotărârii infracţionale luate de altă persoană şi, în acest fel, contribuie la săvârşirea faptei prevăzută de legea penală; ea este deci o modalitate a complicităţii.

In legătură cu această modalitate a complicităţii, se pune problema calificării faptelor în situaţia în care promisiunea de tăinuire sau favorizare a fost îndeplinită: în acest caz, există numai complicitate la infracţiunea din care provin bunurile tăinuite ori la infracţiunea săvârşită de infractorul favorizat sau complicitate în concurs real cu infracţiunea de tăinuire ori, după caz, cu infracţiunea de favorizare a infractorului? în ce priveşte favorizarea, soluţia rezultă, cu claritate, din dispoziţiile art. 264 C. pen., potrivit cărora constituie favorizare ajutorul dat unui infractor, fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii, pentru a îngreuia sau zădărnici cercetările, judecata sau executarea pedepsei ori pentru a-i asigura folosul sau produsul infracţiunii; cu alte cuvinte, dacă promisiunea de favorizare a avut loc înainte sau concomitent cu săvârşirea infracţiunii, fapta nu va putea constitui - pentru că o spune expres legea - infracţiunea prevăzută în art. 264 C. pen., ci numai complicitate, în sensul art 26 C. pen., chiar dacă ulterior săvârşirii infracţiunii autorul a fost efectiv favorizat Cu toate că art 221 C. pen. nu conţine o dispoziţie similară aceleia din art. 264 C. pen., soluţia nu poate fi decât identică, deoarece este greu de presupus că legiuitorul a avut în vedere rezolvări diferite, după cum promisiunea se referă la tăinuire sau favorizare. Pe lângă aceasta observăm că, tăinuirea sau favorizarea neconstituind decât urmarea firească a promisiunii - prin care s-a consumat actul de complicitate -, îndeplinirea acestei promisiuni nu reprezintă o activitate infracţională autonomă, ci una de epuizare a complicităţii, fără relevanţă sub raport juridic (v. şi G. Antoniu ş.a., Practica judiciară penală, voi. I, Editura Academiei, Bucureşti, 1988, p. 93-94).
Răspunde
 
# diana 16-Iulie-2012
Deşi între infracţiunea de tăinuire (art. 221 C. pen.) şi infracţiunea de favorizare a infractorului (art. 264 C. pen.) există asemănări - căci una din modalităţile celei de-a doua constă în ajutorul dat unui infractor, fără o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii, pentru a-i asigura folosul ori produsul infracţiunii -, ele nu se confundă.

în cazul infracţiunii de tăinuire, una din cerinţele laturii subiective -cealaltă fiind cunoaşterea de către făptuitor a împrejurării că bunul tăinuit provine din săvârşirea unei fapte penale - este aceea ca tăinuitorul să urmărească obţinerea unui folos material pentru sine sau pentru altul. în lipsa acestui scop acţiunea de tăinuire - adică acţiunea de primire, dobândire sau transformare a bunului - nu devine, însă, o faptă licită, ci constituie infracţiunea de favorizare a infractorului, pentru că cine tăinuieşte un bun, cu ştiinţa că provine dintr-o infracţiune, fără a urmări obţinerea unui folos material, acţionează astfel spre a ajuta pe autorul acelei infracţiuni fie să îngreuneze sau să zădărnicească înfăptuirea justiţiei, fie să-şi asigure folosul ori produsul infracţiunii.

Cu alte cuvinte, ceea ce deosebeşte cele două infracţiuni este scopul în vederea căruia acţionează făptuitorul: în cazul infracţiunii de tăinuire -scopul dobândirii unui folos material; în cazul infracţiunii de favorizare -scopul de a ajuta un infractor.

C. Apel Bucureşti, s. a II-a dec. pen. nr. 135/1998

Notă: în acelaşi sens, v. CSJ, sp., dec. nr. 2332/1996, PL nr. 2/1998, p. 105; O. Loghin, Tudorel Toader, Drept penal român, Partea specială, Casa de editură şi presă "Şansa", Bucureşti, 1997, p. 302; Gh. Nistoreanu ş. a., Drept penal, Partea specială, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1997, p. 276.
Răspunde
 
# diana 16-Iulie-2012
Inculpatul T. C. a fost condamnat de către instanţa de apel - care a schimbat încadrarea juridică a faptei din aceea de tăinuire (art. 221 C. pen.), în cea de furt calificat (art. 208, 209 lit. g C. pen.) - pentru faptul că, într-o noapte, văzând cum trei minori, coinculpaţi în proces, au sustras, într-o piaţă, doi saci cu banane şi castraveţi, i-a somat să se oprească, iar după ce aceştia, speriaţi, au abandonat sacii, şi-a însuşit bunurile furate de minori.

Recursul făcut de inculpat care, invocând cazul de casare prevăzut în art. 385^9 pct. 17 C. proc. pen., susţine că fapta săvârşită de ei constituie infracţiunea de tăinuire, este fondat.

Este indiscutabil că bunurile însuşite de inculpat proveneau dintr-un furt anterior comis de alte persoane şi că inculpatul cunoştea provenienţa acestora.

Prin urmare, prin luarea - adică prin dobândirea - acelor bunuri, despre care ştia că provin din furt, în scopul obţinerii unui folos material, inculpatul a săvârşit o faptă care întruneşte toate elementele constitutive ale infracţiunii de tăinuire prevăzută în art. 221 C. pen.

In consecinţă, se va admite recursul, se va casa decizia atacată şi se va menţine sentinţa primei instanţe, care făcuse aplicarea acestui text.

C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 795/1998


Notă: Credem că, în speţă, inculpatul nu putea fi condamnat pentru săvârşirea nici uneia din acţiunile - alternative - care, potrivit art. 221 C. pen., constituie elementul material al infracţiunii de tăinuire. "Dobândirea" unui bun - acţiunea luată în considerare de instanţa de recurs - presupune un raport juridic, stabilit direct ori prin intermediar sau, implicit, o înţelegere între două persoane: una care îl transmite şi alta care îl dobândeşte. "Dobândirea" nu se poate identifica cu actul - unilateral şi în absenţa oricărui consimţământ - de luare a bunului (v. G. A n t o n i u ş. a., Practica judiciară penală, vol. III, Editura Academiei, Bucureşti, 1992, p. 196). De aceea - s-a arătat în literatura juridică - "săvârşeşte infracţiunea de furt, şi nu infracţiunea de tăinuire, cel care îşi însuşeşte, fără o înţelegere prealabilă, bunul aruncat de autorul unui furt urmărit de public, deoarece, în acest caz, făptuitorul nu face decât să ia, în scopul însuşirii pe nedrept, un bun aparţinând altuia" (O. Loghin, Tudorel Toader, Drept penal român, Partea specială, Casa de Editură şi presă "Şansa", Bucureşti, 1997, p. 105). Este de observat că obiect material al furtului poate fi şi un bun furat, care deci se află în posesia nelegitimă a altei persoane (autorul furtului) (v. G. Antoniu ş. a., op. cit., p. 105).
Răspunde
 
# defara 04-Februarie-2014
Corespondența cu noul Cod Penal (Legea nr. 286/2009):
► Art. 270 "(1) Primirea, dobândirea, transformarea ori înlesnirea valorificării unui bun, de către o persoană care fie a cunoscut, fie a prevăzut din împrejurările concrete că acesta provine din săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, chiar fără a cunoaşte natura acesteia, se pedepseşte cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.
(2) Pedeapsa aplicată tăinuitorului nu poate fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârşită de autor.
(3) Tăinuirea săvârşită de un membru de familie nu se pedepseşte."

Detalii: legeaz.net/.../art-270
Răspunde