Art. 33 Cod penal Concursul de infracţiuni PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI

Capitolul IV
PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI

Art. 33

Concursul de infracţiuni

Concurs de infracţiuni există:

a) când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna dintre ele. Există concurs chiar dacă una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni;

b) când o acţiune sau inacţiune, săvârşită de aceeaşi persoană, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a produs, întruneşte elementele mai multor infracţiuni.

Vezi şi alte articole din aceeaşi lege:

Art. 33 Cod penal Concursul de infracţiuni  PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI

Comentarii despre Art. 33 Cod penal Concursul de infracţiuni PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI

     

# tudordan 12-Iulie-2012
a) Din moment ce, în partea expozitivă a rechizitoriului, s-a reţinut, în fapt, că inculpatul a ameninţat şi a insultat - în aceeaşi împrejurare - doi lucrători de poliţie, aflaţi în exercitarea atribuţiilor de serviciu, instanţa, reţinând existenţa faptelor imputate, trebuia să-1 condamne pentru două infracţiuni de ultraj, aflate în concurs, nu doar pentru una singură, chiar dacă, în actul de trimitere în judecată, nu au fost menţionate şi prevederile art. 33 C. pen.

Atâta vreme cât instanţa de fond a fost investită in rem cu judecarea a două infracţiuni de ultraj, ea era obligată să se pronunţe asupra amândurora, fără ca, pentru aceasta, să fie necesară extinderea procesului penal, care se dispune doar atunci când existenţa unei alte infracţiuni este descoperită în cursul judecăţii, ceea ce nu este cazul, în speţă.

b) Decretul-Lege nr. 41/1990, prin care s-au majorat pedepsele pentru unele infracţiuni de ultraj - săvârşite în anumite împrejurări, împotriva unor subiecţi pasivi cu calităţi speciale - este în vigoare, el nefiind o lege temporară, cu aplicabilitate limitată la perioada imediat următoare Revoluţiei din decembrie 1989.

C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 73/1996

NOTĂ. a) în ceea ce priveşte încadrarea juridică a infracţiunii de ultraj, în cazul existenţei unei pluralităţi de subiecţi pasivi, practica judiciară, în majoritate, adoptă teza concursului de infracţiuni (v.: TS, sp., dec. nr. 2557/1979, CD, p. 432; RS, sp., dec. nr. 2072/1978, CD, p. 328; Tj. Botoşani, dec. pen. nr. 232/1973, RRD nr. 9/1973, p. 160; Tm. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 2147/1986, nepublicată; Tm. Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 161/1981, R. 3, p. 278; Tm. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 1307/1980, R. 3, p. 278).

Nici teza unităţii infracţionale nu este lipsită de susţinători (v. Tj. Dolj, dec. pen. nr. 450/1983, cu note de I. Luţă şi H. Diaconescu, RRD nr. 3/1985, p. 66; Tj. Mureş, dec. pen. nr. 845/1975, cu note de V. Szakacs şi Doru Pavel, RRD nr. 8/1977, p. 57; Jud. Iaşi, sent pen. nr. 435/1974, R. 1, p. 427; Gabriel Paraschiv, Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni, RDP nr. 4/1995, p. 54).

Considerăm întemeiat primul punct de vedere. în cazul ultrajului prin insulte, ameninţări sau loviri, săvârşite în aceeaşi împrejurare, dar îndreptate împotriva mai multor persoane, fapta produce, în cadrul cauzalităţii fizice, tot atâtea rezultate, constând în atingeri aduse demnităţii, libertăţii psihice ori în suferinţe fizice, câte persoane au fost insultate, ameninţate ori lovite. împrejurarea că, subiecţii pasivi, sunt funcţionari care îndeplinesc o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat nu unifică aceste rezultate - pentru a se putea vorbi de o unitate infracţională - ci face ca, prin fiecare act component al acelei sau acelor acţiuni, să se aducă atingere şi autorităţii de stat. Or, dacă în cadrul unei asemenea activităţi se produce o pluralitate de rezultate, constând în atingeri aduse demnităţii, constrângeri psihice sau suferinţe fizice - nesusceptibile de unificare într-un rezultat global - fiecare caracteristic unei infracţiuni distincte, atunci, neîndoielnic, în situaţia examinată, ne aflăm în faţa unui concurs de infracţiuni.

b) în legătură cu valabilitatea investirii in rem a instanţei de judecată, v.: TS, sp., dec. nr. 605/1981, CD, p. 354; TS, sp., dec. nr. 85/1981, R. 3, p. 200; TS, sp., dec. nr. 511/1979, CD, p. 498; TS, sp., dec. nr. 1918/1975, CD, p. 408; TS, sp., dec. nr. 161/1973, CD, p. 514; TS, sp., dec. nr. 3873/1970, RRD nr. 3/1971, p. 147; Tm. Bucureşti, s. III-a pen., dec. nr. 169/1982, R. 3, p. 200; Tj. Covasna, dec. pen. nr. 29/1982, RRD nr. 5/1983, p. 77; Tj. Sibiu, dec. pen. nr. 3/1991, Dr. nr. 10-11/1991, p. 107; Tj. Timiş, dec. pen. nr. 683/1975, RRD nr. 2/1986, p. 70.

c) Despre Decretul-Lege nr. 41/1990 s-a afirmat, uneori, că este o lege temporară (v. Tm. Bucureşti, s. III-a pen., dec. nr. 401/1991, Culegere II, p. 266; Tm. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 7/1992, Culegere III, p. 358). Acest lucru a fost, însă, de cele mai multe ori contestat (v. C. Apel Bucureşti, s. III-a pen., dec. nr. 448/1995, Culegere VI, p. 238; C. Apel Bucureşti, s. III-a pen., dec. nr. 350/1994, Culegere V, p. 230; Tm. Bucureşti, s. III-a pen., dec. nr. 446/1992, Culegere III, p. 362).

Din scurta expunere de motive - având caracter de preambul - care însoţeşte dispoziţiile sale, rezultă că, prin Decretul-Lege nr. 41/1990 s- a urmărit "apărarea demnităţii şi întărirea autorităţii persoanelor desemnate să asigure ordinea şi liniştea publică, să apere cuceririle Revoluţiei populare din decembrie 1989, avuţia naţională şi drepturile fundamentale ale cetăţenilor"; or, acestea sunt obiective generale şi permanente, nu conjuncturale. Nici din textul de-cretului-lege, nici din raţiunea sa - arătată în preambul - nu rezultă că actul normativ în discuţie ar fi fost conceput ca o lege temporară. El prevede, în esenţă, doar majorarea pedepselor pentru anumite fapte de ultraj şi extinde, în privinţa acestora, aplicabilitatea procedurii speciale de urmărire şi judecată urgentă prevăzută în art 465 şi urm. C. proc. pen. Nu este vorba, deci, de o lege excepţională, adoptată în condiţiile unei stări excepţionale, caracterul său temporar fiind, aşadar, în mod nejustificat afirmat, uneori.

Odată cu adoptarea Legii nr. 140/1996 pentru modificarea şi completarea Codului penal, chestiunea examinată mai sus şi-a pierdut, în mare măsură, interesul; ea mai poate interesa doar în legătură cu aplicarea legii mai favorabile în cauzele privind infracţiuni săvârşite anterior adoptării Legii nr. 140/1996, dar care sunt judecate după aceea.

Legea nr. 140/1996 a modificat şi completat prevederile art 239 C. pen., în sensul că - printre altele - a fost introdus un nou alineat (3), care cuprinde o variantă agravată a faptelor prevăzute în alin. 1 şi 2, caracterizată printr-o calitate specială a subiectului pasiv, aceea de "magistrat", "poliţist",^ "jandarm" sau "alt militar".

în raport cu aceste prevederi, se constată că art 239 alin. 3 C. pen., în actuala sa redactare, a preluat, în întregime, dispoziţiile art 1 alin. 1-3 din Decretul-Lege nr. 41/1990, care, deci, trebuie considerate abrogate. Cu alte cuvinte, faptele prevăzute în art. 1 alin. 1-3 din acest decret, săvârşite după 14 noiembrie 1996, se vor sancţiona în baza art. 239 alin. 3 C. pen.

Rămâne în discuţie o problemă procedurală. Articolul 2 din Decretul-Lege nr. 41/1990 prevede că urmărirea şi judecarea infracţiunilor prevăzute în art 1 (alin. 1-4) se fac de urgenţă, potrivit procedurii privind infracţiunile flagrante.

Mai este aplicabilă această procedură faptelor prevăzute în art 1 alin. 1-3, în prezent, după preluarea lor de art 239 alin. 3 C. pen.? Credem că nu. Ni se pare că întrucât art 2 sus menţionat se referă la "infracţiunile prevăzute în art. 1" şi întrucât art. 1 alin. 1-3 a fost abrogat, procedura de urgenţă a rămas aplicabilă numai în ce priveşte faptele arătate în art. 1 alin. 4 din Decretul nr. 41/1990. Pe de altă parte, mai este de observat că art. 2 din Decretul-Lege nr. 41/1990 dispune că judecarea infracţiunilor prevăzute în art. 1 se face "potrivit procedurii privind infracţiunile flagrante". Articolul 466 C. proc. pen. prevede însă că, această procedură, este aplicabilă numai infracţiunilor flagrante pedepsite prin lege cu închisoare de cel mult 5 ani; or, pentru faptele prevăzute în art. 239 alin. 3 C. pen., legea prevede pedepse ce depăşesc cu mult acest maxim.
Răspunde
 
# v. ivanovici 13-Iulie-2012
Prima instanţă l-a condamnat pe inculpat la 5 ani închisoare pentru infracţiunea de furt calificat prevăzută în art. 208, 209 lit. a şi g C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen. şi la 3 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută în art. 36 alin. 1 din Decretul nr. 328/1966, dispunând, în baza art. 33 lit. a şi 34 lit. a C. pen., ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 5 ani închisoare, la care a adăugat un spor de 3 ani, deci în total 8 ani închisoare.

Sesizat cu apelul inculpatului, tribunalul l-a admis şi, desfiinţând în parte sentinţa atacată, a repus în individualitatea lor cele două pedepse de mai sus şi, în baza art. 2 din Legea nr. 137/1997, a constatat graţierea parţială, cu 1/2, a pedepsei de 3 ani închisoare; după aceea, recontopind cele două pedepse, a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea - 5 ani închisoare -, sporită din nou cu 3 ani, adică în final tot 8 ani închisoare.

Această soluţie a fost atacată cu recurs de parchet care, invocând cazul de casare prevăzut în art. 385^9 pct. 14 C. pen, susţine că pedeapsa rezultantă, de 8 ani închisoare, este nelegală, întrucât depăşeşte totalul celor două pedepse contopite (5 ani închisoare şi 1 an şi 6 luni închisoare).

Recursul nu este întemeiat deoarece sporul de 3 ani, adăugat la pedeapsa cea mai grea, este stabilit în limitele legii, pedeapsa rezultantă nedepăşind - aşa cum se prevede în art. 34 alin. 2 C. pen. - totalul pedepselor stabilite de instanţă pentru infracţiunile concurente. împrejurarea că pedeapsa de 3 ani închisoare a fost graţiată parţial este lipsită de relevanţă, întrucât ceea ce se ia în calcul este pedeapsa stabilită prin hotărârea de condamnare, şi nu fracţiunea de pedeapsă rezultată în urma graţierii.

C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 467/1998

Notă: Este adevărat că, potrivit art. 34 alin. 2 C. pen, în cadrul operaţiei de aplicare a pedepsei globale în cazul concursului de infracţiuni, prin adăugarea sporului prevăzut de lege nu se poate depăşi totalul pedepselor aplicate de instanţă. Dar această dispoziţie legală are în vedere, în mod exclusiv, situaţia în care obiectul contopirii îl constituie pedepse executabile în cuantumul stabilit de instanţa de judecată, căci aceasta este ipoteza la care se referă întreaga reglementare a aplicării pedepsei în caz de concurs de infracţiuni cuprinsă în art. 34 C. pen.

Altul este însă cazul pedepselor reduse parţial prin efectul unui act de graţiere. Când o asemenea pedeapsă este contopită fie cu o altă pedeapsă graţiată parţial, fie cu o pedeapsă exclusă de la incidenţa graţierii, pedeapsa rezultantă - la care se ajunge prin adăugarea sporului la pedeapsa cea mai grea - trebuie să nu depăşească totalul pedepselor contopite, aşa cum au rezultat ele în urma aplicării actului de clemenţă. Dacă nu ar fi aşa, şi dacă s-ar permite ca prin adăugarea sporului la pedeapsa de bază să se depăşească acest total şi să se ajungă până la o pedeapsă rezultantă egală cu suma pedepselor aplicate iniţial de instanţă, ar însemna să se eludeze efectele graţierii şi ca cel condamnat să fie privat de beneficiul pe care l-a dobândit prin aplicarea actului de graţiere. Ceea ce este de neconceput, în practica judiciară (v. TS, sp, dec. nr. 886/1975, RRD nr. 2/1986, p. 79) şi în literatura juridică (v. A. Ungureanu, Graţierea condiţionată, RDP nr. 1/1998, p. 81) este admis că dacă, în caz de concurs de infracţiuni, în urma aplicării graţierii rămân de executat două sau mai multe pedepse -exceptate de la graţiere sau reduse prin graţiere parţială -, cu ocazia contopirii acestor pedepse este obligator ca prin aplicarea sporului să nu se depăşească totalul pedepselor rămase de executat.
Răspunde
 
# v. ivanovici 13-Iulie-2012
în cazul în care inculpatul a fost condamnat de prima instanţă pentru un concurs de infracţiuni, stabilindu-se pentru fiecare infracţiune concurentă câte o pedepsă separată şi adăugându-se, în baza art. 34 C. pen., la pedeapsa cea mai grea un spor, în speţă de 1 an închisoare şi, dacă anterior soluţionării apelului făcut de inculpat una din infracţiunile respective (bancrută frauduloasă) a fost dezincriminată (prin Ordonanţa de urgenţă nr. 32/1997), iar unele dintre pedepsele stabilite pentru celelalte infracţiuni concurente au fost graţiate parţial (prin Legea nr. 137/1997), instanţa de apel, admiţând apelul, urmează a repune în individualitatea lor toate pedepsele stabilite, a face aplicarea celor două acte normative sus-menţionate şi a dispune ca dintre pedepsele rămase şi reduse inculpatul să o execute pe cea mai grea, la care poate adăuga un spor chiar mai mare decât cel aplicat iniţial, în speţă de 2 ani.

Procedând astfel, instanţa de apel nu încalcă prevederile art. 372 C. pen., care interzice a se agrava situaţia inculpatului în propria cale de atac, deoarece agravarea situaţiei, în asemenea caz, se apreciază în raport cu pedepsele rezultante, şi nu cu mărimea sporurilor, or, în speţă, în baza sentinţei atacate cu apel inculpatul avea de executat o pedeapsă de 7 ani închisoare iar prin decizia instanţei de apel i s-a aplicat o pedeapsă rezultantă de 5 ani închisoare, ceea ce înseamnă că nu au fost încălcate prevederile art. 372 C. proc. pen.

C. Apel Bucureşti, s. I, dec. nr. 1024/1998

Notă: Dacă, în cazul unui concurs de infracţiuni, pedeapsa globală aplicată de prima instanţă în cadrul operaţiei de contopire a pedepselor a rezultat din adăugarea unui spor la pedeapsa de bază (pedeapsa cea mai grea) şi dacă executara uneia sau unora dintre pedepsele contopite a fost ulterior înlăturată în întregime (prin dezincriminare, amnistie sau graţiere totală) ori în parte (prin graţiere parţială), instanţa de apel sau instanţa de recurs trebuie să aleagă dintre pedepsele rămase şi, eventual, reduse pedeapsa cea mai grea şi la această nouă pedeapsă de bază va putea să adauge un spor fie egal cu cel anterior, fie mai mic, dar în orice caz nu mai mare decât acesta (v. V. Rămureanu, în Codul penal al RSR comentat şi adnotat, Partea generală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 258-259; TS, sp., dec. nr. 3243/1974, RRD nr. 10/1975, p. 70).

Procedându-se altfel, se anihilează, practic, parţial efectele actului normativ prin care s-a înlăturat, în întregime sau în parte, răspunderea penală pentru unele infracţiuni, iar sub aspect procesual se încalcă prevederile art. 372 sau, respectiv, art. 385^8 C. proc. pen.
Răspunde
 
# aura ilie 04-Martie-2013
daca un cetatean ridicat de mascati si dus ca cel mai de temut infractor in alt sector si este interceptat timp de 6 luni fara a avea nici o data pobleme cu lecea pina la 21 de ani punindui in circa 2 fapte care le recunoaste la presiunea achetatorului promitindui ca ii da drumul iar in rechitoriu istrumentat de achetator rezulta ca partile vatamate nu sunt indentificate iar la momentul acesta este arestat de 45 de zile este legal si ude asi putea face o sesizare find un dosar istrumentat de achetator din ura personala
Răspunde
 
# GRIGORIE, MIHAI, GHEORGHE 30-August-2013
Art. 33 Cod penal Concursul de infracţiuni PLURALITATEA DE INFRACŢIUNI
Răspunde
 
# defara 03-Februarie-2014
Corespondența cu noul Cod Penal (Legea nr. 286/2009):

► Art. 38 "(1) Există concurs real de infracţiuni când două sau mai multe infracţiuni au fost săvârşite de aceeaşi persoană, prin acţiuni sau inacţiuni distincte, înainte de a fi condamnată definitiv pentru vreuna din ele. Există concurs real de infracţiuni şi atunci când una dintre infracţiuni a fost comisă pentru săvârşirea sau ascunderea altei infracţiuni.
(2) Există concurs formal de infracţiuni când o acţiune sau o inacţiune săvârşită de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs, realizează conţinutul mai multor infracţiuni."

Detalii: legeaz.net/.../art-38
Răspunde
 
# GRIGORIE, MIHAI, GHEORGHE 03-Februarie-2014
a modificat şi Lege nr.448/06
Răspunde