ARTICOLUL 123 Prefectul Administraţia publică locală Administraţia publică

CAPITOLUL V
Administraţia publică

SECŢIUNEA a 2-a
Administraţia publică locală

ARTICOLUL 123

Prefectul

(1) Guvernul numeşte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti.

(2) Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale.

(3) Atribuţiile prefectului se stabilesc prin lege organică.

(4) Între prefecţi, pe de o parte, consiliile locale şi primari, precum şi consiliile judeţene şi preşedinţii acestora, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare.

(5) Prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, un act al consiliului judeţean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal. Actul atacat este suspendat de drept.

Vezi şi alte articole din aceeaşi lege:

ARTICOLUL 123 Prefectul Administraţia publică locală Administraţia publică

Comentarii despre ARTICOLUL 123 Prefectul Administraţia publică locală Administraţia publică

     

# sonia ivan 04-Iulie-2012
I. Fundamentarea instituţiei. Autonomia locală, mai ales într-un stat unitar, nu poate fi concepută decât în anumite limite. Aceste limite sunt inerente, unele având o determinare economică obiectivă, altele fiind determinate de considerente politice. Este de neconceput într-un stat de drept să fie nesocotită legea, autoritatea executivului central sau a justiţiei pe motiv de autonomie locală. Autonomia locală nu poate fi realizată decât în cadrul principiilor statului de drept, principiul autonomiei locale însuşi fiind unul din acestea. De aici legătura organică care trebuie să existe între autonomia locală şi lege, dintre interesele locale (comunale, orăşeneşti, judeţene) şi interesele naţionale exprimate prin lege. Aşa se explică de ce în toate ţările democratice, la nivelul unităţii administrativ-teritoriale cu gradul cel mai mare de extensie, există un reprezentant al statului, mai exact al executivului central, cu rolul de a veghea asupra aplicării legii de către autorităţile administraţiei publice locale, inclusiv ale comunităţilor autonome. După sistemul francez, tradiţional, acest rol la noi 1-a avut prefectul.

Este de menţionat că în Franţa prefectul, până la reforma din 1982, nu era numai reprezentant al Guvernului, dar şi autoritate executivă a consiliului departamental, situaţie care a caracterizat şi regimul prefectului din ţara noastră în perioada interbelică, deşi la un moment dat s-au constituit doi prefecţi, unul politic, ales, care avea rol de executiv pentru consiliul judeţean şi unul administrativ, numit, care reprezenta Guvernul.

II. Sarcinile prefectului. Potrivit art. 123, prefectul este reprezentantul Guvernului la nivel judeţean. Instituţia prefectului se distinge prin următoarele calităţi: 1) reprezentant al Guvernului; 2) şef al serviciilor statului din judeţ (municipiul Bucureşti); 3) autoritate de tutelă administrativă pentru supravegherea respectării legii de către autorităţile administraţiei publice locale.

Ca reprezentant al Guvernului, prefectul poate fi supus, jocului politic", iar funcţia sa poate avea caracter politic, dar nimic nu opreşte ca, prin lege, prefectul să fie inclus şi în sfera funcţionarilor publici, aşa cum de altfel s-a realizat şi prin Legea nr. 161 /2003, lege prin care s-a modificat şi anexa la Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici. în această optică, prefectul este inclus în categoria înalţilor funcţionari publici.

Cât priveşte calitatea sa de şef al serviciilor publice statale, trebuie să reţinem că textul nu face distincţie între serviciile publice exterioare ale ministerelor şi serviciile publice exterioare ale autorităţilor centrale de specialitate.

Până unde se întinde puterea prefectului într-un caz şi în celălalt caz şi, deci, care este semnificaţia cuvântului „conduce" din alin. (2) se va stabili prin lege şi ordonanţe, deoarece alin. (2) precizează că atribuţiile prefectului se stabilesc „potrivit legii".

Aşa cum s-a menţionat deja, Legea de revizuire a Constituţiei a introdus un nou alineat, devenit alin. (4), care consacră expres inexistenţa raportului de subordonare între prefect şi autorităţile care realizează autonomia locală, tocmai pentru a elimina orice dubiu.

Dincolo de acest aspect, textul vine cu un element de noutate faţă de reglementările anterioare ale Constituţiei, anume face referire expresă la preşedinţii consiliilor judeţene.

Sub acest aspect, alin. (4) al art. 123 ne apare ca o dezvoltare a alin. (2) al art. 122, ridicând la rang de noţiune constituţională funcţia de preşedinte al consiliului judeţean, ceea ce înseamnă că o şi consacră ca o autoritate publică distinctă, cel puţin în raporturile cu prefectul.

Din modul în care a fost redactat alin. (4) al art. 123 se desprinde intenţia redactorilor textului de a întări poziţia preşedintelui consiliului judeţean, ca autoritate a administraţiei publice ce realizează principiile autonomiei locale.

în altă ordine de idei, remarcăm că tot prin Legea de revizuire a Constituţiei din cuprinsul alin. (2) formularea din 1991 „servicii publice descentralizate" a fost înlocuită cu formularea „servicii publice deconcentrate", punându-se astfel în consonanţă terminologia folosită de Constituţie cu terminologia consacrată în ştiinţa dreptului public. în adevăr, serviciile la care se referă textul sunt cele ale ministerelor şi ale celorlalte organe centrale, care sunt implantate în teritoriu, rămânând însă servicii ministeriale subordonate organic faţă de acestea, relaţie care, în dreptul public se exprimă tradiţional prin principiul deconcentrării. După experţii în lingvistică, s-a reţinut că acesta trebuie reţinut fără litera „s", în timp ce serviciul descentralizării presupune alegeri de sus în jos, cum s-a arătat în comentariul anterior.

Nu a fost o scăpare a redactorilor Proiectului Constituţiei din 1991, ci o alegere deliberată pentru simplul motiv că, la data respectivă, termenul „descentralizat", utilizat în Constituţie în locul celui corect, „desconcentrat", pentru marele public, era mai expresiv. A fost una dintre situaţiile în care terminologia consacrată în ştiinţa dreptului public a fost sacrificată pentru a nu se afecta dimensiunea Constituţiei de act politic. Au fost necesari ani de exerciţiu democratic, de acumulare de experienţă, ca să se „facă dreptate" şi limbajului ştiinţific.
III. Regimul tutelei administrative. Ca autoritate de supraveghere a respectării legii de către autorităţile administraţiei publice locale, prefectul are dreptul să atace în contenciosul administrativ orice act al unui consiliu ales (local sau judeţean), al unui primar sau al oricărui organ executiv creat, potrivit legii, la nivel judeţean, atunci când apreciază că acest act este ilegal. Textul alin. (5), în discuţie, consacră, aşadar, şi instituţia contenciosului administrativ, a contenciosului administrativ obiectiv, cum se exprimă unii autori.

Pentru a se evita producerea unor efecte ireparabile, Constituţia prevede principiul suspendării de drept a actului atacat, fiind consacrată o normă de protecţie atât a persoanei în faţa unor eventuale abuzuri ale autorităţii administraţiei publice locale, cât şi a intereselor naţionale, în raport cu cele locale.

Este de observat că textul nu a suferit modificări prin Legea de revizuire a Constituţiei şi că el nu consacră limite sau condiţii, de unde pare a rezulta că nu este de conceput vreo materie în care se emit acte administrative de către autorităţile care vizează autonomia locală şi care să scape controlului de legalitate al prefectului şi, în consecinţă, acţiunilor în contencios administrativ. De asemenea, nu e de conceput nici circumstanţierea în timp a dreptului prefectului de a verifica legalitatea acestor acte şi de a le ataca în contencios administrativ. Cu toate acestea, prin Legea nr. 69/1991 a administraţiei publice locale în art. 115 s-a stabilit un termen în care prefectul putea ataca actele în contencios administrativ, problemă care a făcut obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională, declarând textul art. 115 ca neconstituţional.21

Obligativitatea deciziilor Curţii Constituţionale nu a fost respectată pentru că, la modificările ulterioare ale legii, nu numai că legiuitorul nu s-a conformat deciziilor Curţii Constituţionale, dar a reintrodus termenul pe care 1-a calificat ca fiind de decădere.

Legea nr. 215/2001 în vigoare, în legătură cu această problemă are următoarea formulare, care, în opinia noastră, este neconstituţională: „Ca urmare a exercitării controlului asupra actelor adoptate sau emise de autorităţile administraţiei publice locale sau judeţene, precum şi de preşedintele consiliului jedeţean, prefectul poate ataca în instanţa de contencios administrativ actele în termen de 30 de zile de la comunicare dacă le consideră ilegale, după îndeplinirea procedurii prevăzute de art. 50 alin. (2), cu excepţia celor de gestiune curentă."

Este evident că în perspectivă, faţă de redactarea actuală a art. 147 privind deciziile Curţii Constituţionale, atitudinile în sensul de punere la punct de către Parlament a Curţii Constituţionale vor fi imposibile.
Răspunde
 
# Apostol Melinda 06-Septembrie-2012
Textul iniţial al Constituţiei conţinea o expresie nepotrivită pentru esenţa relaţiei dintre ministere şi structurile subordonate acestora din teritoriu, motiv pentru care cuvântul “descentralizat” a fost înlocuit cu “desconcentrat”.
Textul nou introdus prin alin.3^1 vine cu o precizare expresă a unei soluţii care se deducea. S-a apreciat că din punct de vedere politic este nevoie şi de această reglementare, Constituţia fiind, cum se ştie, şi un document care caracterizează voinţa politică a forţelor politice din momentul adoptării sau, după caz, al revizuirii sale.
Răspunde