Art. 129 cod procedura civila Înfăţişări şi dezbateri Judecata

Capitolul III
Judecata

Secţiunea I
Înfăţişări şi dezbateri

Art. 129

(1)Părţile au îndatorirea ca, în condiţiile legii, să urmărească desfăşurarea şi finalizarea procesului. De asemenea, ele au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să-şi exercite drepturile procedurale conform dispoziţiilor art. 723 alin. (1), precum şi să-şi probeze pretenţiile şi apărările.

(2)Judecătorul va pune în vedere părţilor drepturile şi obligaţiile ce le revin în calitatea lor din proces şi va stărui, în toate fazele procesuale, pentru soluţionarea amiabilă a cauzei.

(3)Abrogat.

(4)Cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicaţii, oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare.

(5)Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc.

(51)Cu toate acestea, părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii.

(6)În toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii.

codul de procedură civilă actualizat prin:

Legea 202/2010 - privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, Monitorul Oficial 714/2010;

OUG 138/2000 - pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă din 14 septembrie 2000, Monitorul Oficial 479/2000 ;

OUG 138/2000 - pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă din 14 septembrie 2000, Monitorul Oficial 479/2000;

Vezi şi alte articole din aceeaşi lege:

Art. 129 cod procedura civila  Înfăţişări şi dezbateri Judecata

Comentarii despre Art. 129 cod procedura civila Înfăţişări şi dezbateri Judecata

     

# av. icarol 21-Decembrie-2012
Practica juridica

I. Principiul contradictorialitâţii
1. Sancţiune. 1) Omiţând să pună în discuţia părţilor excepţia lipsei calităţii procesuale a pârâţilor, instanţa a încălcat principiul contradictorialităţii şi a soluţionat apelul în baza altui temei juridic decât cel care a făcut obiectul dezbaterilor, ceea ce atrage casarea hotărârii în temeiul art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 3140/2000);

2) Soluţionarea pe fond a litigiului, deşi la dezbateri s-a discutat doar o excepţie peremptorie de procedură, constituie o încălcare a principiului contradictorialităţii, care, lipsind părţile de posibilitatea de a se apăra, atrage nulitatea hotărârii (C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 3233/2000, în B.J., Bază de date);

3) împrejurarea că decăderea apelantului din dreptul de a motiva apelul nu a fost pusă în discuţia părţilor încalcă principiul contrad ictorial ităţi i şi este de natură să provoace acestuia o vătămare, în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ. (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 712/1998, în C.P.J.C. 1993-1998, p. 282);

4) Este încălcat principiul contradic-torialităţii, iar hotărârea astfel pronunţată
este lovită de nulitate, atunci când instanţa, primind după închiderea dezbaterilor un set de acte, pe care nu le-a pus în discuţia părţilor, pronunţă hotărârea pe baza lor (C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1852/2002, în B.J. - Bază de date);

2. Lipsa încălcării. Nu se poate reţine că s-a încălcat principiul contradictoria-lităţii prin necomunicarea către apelantă a concluziilor scrise depuse la dosar de partea adversă după închiderea dezbaterilor, întrucât concluziile scrise cuprind solicitările detaliate ale părţilor şi examinarea probelor deja administrate în condiţii procedurale, iar dezbaterile au avut loc în prezenţa ambelor părţi (Trib. Bucureşti, secţia a lll-a civilă, decizia nr. 1045/1997);

3. Cerere depusă după închiderea dezbaterilor. Faptul că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la cererea de obligare a pârâtului la plata diferenţei de preţ, formulată prin concluziile scrise depuse la dosar după închiderea dezbaterilor, nu atrage nelegalitatea hotărârii, aşa cum susţine recurenta.

Dimpotrivă, dacă ar fi procedat astfel, instanţa ar fi încălcat principiul contradictorialităţii dezbaterilor, dreptul la apărare al pârâtului, precum şi dispoziţiile art. 294 C. proc. civ., conform cărora în apel nu se poate schimba obiectul şi nici cauza cererii de chemare în judecată şi nici nu se pot face cereri noi (I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 6411/2006).

II. Principiul disponibilităţii

4. Cadrul procesual fixat de reclamant. 1) Introducerea în cauză, din oficiu, a unei părţi netrecute în cererea de chemare în judecată este inadmisibilă. Dacă reclamanta a chemat în judecată doar societatea comercială absorbită, asumându-şi riscurile ce decurg din inopozabilitatea hotărârii faţă de societatea comercială absorbantă, instanţa nu poate introduce în cauză, din oficiu, această din urmă societate, deoarece ar încălca principiul disponibilităţii procesului civil (C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 3782/1998);

2) Pe deplin legal, tribunalul a decis trimiterea cauzei la judecătorie, pentru completarea, sub aspect subiectiv, a cadrului procesual, fiind nefondate susţinerile recurentei privitoare la încălcarea principiului disponibilităţii, căci cele dispuse în apel îi profită cu deosebire ei, ca parte ce are interesul de a-i atrage în proces pe toţi deţinătorii de drepturi tabulare, pentru a evita riscul obţinerii unei hotărâri care să nu poată fi opusă celor rămaşi în afara judecăţii; tribunalul face, aşadar, o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 130 alin. (2) teza finală C. proc. civ., ceea ce face neîntemeiat recursul, urmând ca apoi reclamanta,
uzând de dreptul ei de dispoziţie, însă cunoscând şi posibilele consecinţe ale unei conduite procesuale contrare, să îi cheme în judecată, ca pârâţi, şi pe cei sus-arătaţi (C.A. Cluj, secţia civilă, decizia nr. 2107/1999. în acelaşi sens: C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 3212/2000).

Notă: Primei instanţe i se impută - în mod excesiv, credem - neexercitarea rolului activ, prin neatenţionarea părţii în legătură lărgirea cadrului procesual, în baza principiului disponibilităţii. Soluţia este cu atât mai criticabilă cu cât, prin declararea recursului, nemulţumită fiind de hotărârea tribunalului, reclamanta invocase tocmai principiul disponibilităţii, în virtutea căruia s-a opus trimiterii cauzei spre rejudecare în vederea lărgirii cadrului procesual, asumându-şi astfel riscul obţinerii unei hotărâri pronunţate într-un cadru procesual incomplet;

3) în materie civilă trebuie respectat principiul disponibilităţii părţilor asupra cadrului juridic al acţiunii şi, ca atare, peste voinţa acestora nu se poate introduce în cauză, din oficiu, o persoană care nu a fost chemată în judecată, în condiţiile prevăzute de art. 112 C. proc. civ. (C.A. Bacău, secţia civilă, decizia nr. 154/1997, în Jurisprudenţa 1997, p. 24);

4) Principiul disponibilităţii în procesul civil lasă la libera apreciere a reclamantului fixarea cadrului procesual şi a limitelor cererii, inclusiv cu privire la persoanele cu care înţelege să îşi dispute obiectul procesului. în acest context, introducerea în cauză a altor persoane din iniţiativa instanţei este nelegală şi nu poate fi explicată în baza principiului rolului activ al judecătorului, deoarece acesta se referă la folosirea unor mijloace legale pentru aflarea adevărului, în limitele legii şi în cadrul procesual stabilit prin voinţa reclamantului. Instanţa nu trebuia să dispună, din oficiu, introducerea Consiliului General al municipiului Bucureşti în calitate de pârât, ci trebuia să se pronunţe asupra lipsei calităţii procesuale pasive a persoanei chemate în judecată de reclamant (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 794/1997, în C.P.J.C. 1993-1998, p. 262);

5) Instanţa nu poate introduce din oficiu o altă persoană în proces deoarece, potrivit principiului disponibilităţii, doar părţile au această posibilitate. Dreptul părţilor de a determina limitele procesului este, în principiu, neîngrădit, ele având posibilitatea de a lărgi sfera procesului prin chemarea în judecată sau în garanţie, ori prin arătarea titularu-
lui dreptului, după cum şi terţele persoane pot face cerere de intervenţie (C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 2135/1999, în B.J. - Bază de date);

5. Cauza/obiectul acţiunii. 1) Acţiunea prin care reclamantul pretinde că este proprietarul unor bunuri mobile deţinute de pârât este o acţiune în revendicare, de valorificare a unui drept real principal, trebuind deci să fie soluţionată pe calea dreptului comun. în speţă, reclamanta şi-a întemeiat cererea sa de recunoaştere a dreptului de proprietate pe dispoziţiile Legii nr. 29/199011 şi, prin procurator, a stăruit ca judecata acţiunii să fie făcută în conformitate cu acest act normativ. Ţinând seama de obiectul cererii, precum şi de temeiul juridic invocat, se impunea respingerea acţiunii ca inadmisibilă, iar nu ca neîntemeiată (C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 37/1992);

2) Repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului nu a fost cerută, iar instanţa nu se putea pronunţa asupra acestui aspect încălcând principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil, prin depăşirea limitelor sesizării (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 261/2003);

3) Instanţa a încălcat prevederile art. 130 alin. (3) C. proc. civ. [art. 129 alin. (6) în actuala reglementare - n.a.], deoarece a fost sesizată pentru a obliga societatea comercială pârâtă la plata profitului datorat în baza contractului de asociaţie în participaţie, însă s-a pronunţat cu privire la sume rezultate din chirii, utilităţi şi telefon, care nu au fost cerute prin acţiune (C.A. Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, decizia nr. 264/1997, în B.J. 1997, p. 102);

4) în speţă, instanţa a omis să se pronunţe şi asupra cererii privind reactualizarea preţului, deşi avea obligaţia de a examina şi de a se pronunţa asupra tuturor aspectelor care formează obiectul pricinii supuse judecăţii (C.A. Piteşti, secţia comercială şi de contencios administrativ, decizia nr. 131/1998, înC.P.J. 1998, p. 151);

5) în ceea ce priveşte cauza imorală, despre care se face vorbire în motivele de apel, aceasta nu a fost invocată drept cauză de nulitate a testamentului prin acţiunea introductivă, ci numai prin concluziile scrise depuse la dosar după încheierea dezbaterilor în faţa primei instanţe, aşa încât în mod legal judecătoria s-a pronunţat numai în limitele în care a fost învestită, în conformitate cu dispoziţiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1209/2004);

6) Conform art. 129 alin. final C. proc. civ., instanţa este ţinută de limitele învestirii sale determinate prin cererea de chemare în judecată, ea neputând hotărî decât asupra a ceea ce formează obiectul cererii deduse
judecăţii; cum în speţă, prin acţiunea principală, reclamanta-recurentă a invocat calitatea de bun comun a aparta-mentului, şi nu recunoaşterea unui simplu drept de creanţă în limita plăţilor făcute de ea în contul acestui bun, în mod corect instanţele s-au pronunţat în limitele în care au fost învestite, făcând aprecieri numai asupra proprietăţii respectivului bun (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 804/2002);

7) Prin primul capăt al acţiunii introductive, ce nu a fost completat sau precizat prin vreo cerere ulterioară, reclamanta a solicitat să se constate dreptul la coproprietate forţată numai cu privire la subsolul tehnic al imobilului; instanţa de apel, ignorând concluziile raportului de expertiză, s-a pronunţat cu privire la toate spaţiile existente la subsolul blocului, şi nu numai cu privire la subsolul tehnic în limita căruia a fost legal învestită prin acţiune, acordând astfel „mai mult decât s-a cerut" (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 57/2002);

8) Este nelegală hotărârea prin care, în cadrul unei acţiuni în revendicarea unui bun comun formulată de soţi împotriva unui terţ dobânditor, instanţa procedează la o împărţeală a bunului în timpul căsătoriei, fără să fi fost învestită în acest sens (C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 725/2002, în B.J. - Bază de date);

9) Instanţa are obligaţia de a se pronunţa cu privire la toate capetele de cerere cu judecata cărora a fost învestită, respectiv faţă de toate părţile implicate în conflictul judiciar. Soluţia trebuie să rezulte din dispozitivul hotărârii, astfel că nu poate constitui o aducere la îndeplinire a acestei îndatoriri a instanţei menţiunea ce s-ar face în considerente, în sensul că un anume capăt de cerere a fost rezolvat implicit prin soluţia dată unui alt capăt de cerere (C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 259/1992, în B.J., Bază de date). în acelaşi sens: C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2386/1993, în B.J. -Bază de date; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1540/1989, în Dreptul nr. 6/1990, p. 76;

10) Instanţa nu are dreptul să schimbe obiectul acţiunii (Trib. Reg. Suceava, decizia nr. 2349/1955, în Justiţia Nouă nr. 3/1956, p. 520);
11) Instanţa nu are dreptul să depăşească obiectul acţiunii (Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1485/1968, în

I.G. Mihuţă, Al. Lesviodax, Repertoriu I, p. 739);

12) Instanţa trebuie să rezolve toate capetele de cerere (Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1487/1955, în C.D. 1955, p. 199);

13) Obiectul pricinii asupra căruia instanţa trebuie să se pronunţe este stabilit prin cererea de chemare în judecată, iar nu prin probele administrate în cauză. Judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii (C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 3058/1998, în B.J. - Bază de date).

III. Dreptul la apărare

6. Punerea în discuţia părţilor.

1) Potrivit art. 127-131 şi art. 298 C. proc. civ., pronunţarea asupra temeiniciei apelului, după ce la dezbateri s-a analizat excepţia netimbrării căii de atac, fără punerea în discuţie a motivelor de apel, constituie o încălcare a dreptului la apărare (C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 5045/2000, în B.J., Bază de date);

2) Preşedintele poate să pună în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt sau de drept care duc la dezlegarea pricinii, chiar dacă nu sunt cuprinse în cerere sau întâmpinare, însă instanţa nu poate pronunţa hotărârea în temeiul unui mijloc procedural pe care nu l-a pus, în prealabil, în discuţia părţilor.

Verificând prima critică formulată de reclamantă se constată că în preambulul deciziei recurate nu s-a consemnat punerea în discuţie a excepţiei privind lipsa interesului în promovarea acţiunii, excepţie ridicată din oficiu de instanţă, în motivarea soluţiei adoptate, fără a da posibilitatea reclamantei să-şi formuleze apărările în prealabil.

Sub acest aspect, decizia a fost privită ca nelegală, critica încadrată în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., ca întemeiată, împrejurarea că excepţia despre care s-a făcut vorbire nu a fost pusă în discuţia părţilor, echivalent cu necercetarea fondului cauzei, a impus soluţia admiterii recursului, în temeiul art. 312 alin. (5) C. proc. civ., cu consecinţa casării deciziei şi trimiterii cauzei spre rejudecare aceluiaşi tribunal (C.A. Piteşti, secţia civilă, decizia nr. 1797/R/2005, în B.J. 2005, p. 98).

Notă: Decizia este greşită în ceea ce priveşte casarea cu trimitere.

Soluţionarea cauzei pe cale de excepţie reprezintă, într-adevăr, o necercetare a fondului cauzei şi, în ipoteza în care instanţa de recurs constată că excepţia a fost admisă în mod greşit, casarea cu trimitere se impune în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (5).

în speţă însă, instanţa de recurs nu a stabilit dacă excepţia a fost sau nu corect
admisă, ci s-a limitat a constata că ea nu a fost pusă în discuţia părţilor, recurentul neavând posibilitatea de a se apăra pe acest aspect.

O atare soluţie a instanţei încalcă într-adevăr principiul dreptului la apărare şi produce părţii care a pierdut procesul o vătămare, în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., însă anularea actului procedural, respectiv casarea hotărârii recurate, nu este singurul remediu posibil într-o atare situaţie.

Instanţa de recurs putea pune ea însăşi în discuţia părţilor excepţia lipsei de interes în promovarea acţiunii şi, în funcţie de rezultatul deliberărilorpe acest aspect, să păstreze hotărârea recurată sau să dispună casarea cu trimitere, pentru judecarea în fond a pricinii, în temeiul art. 304 pct. 5 şi art. 312 alin. (5) C. proc. civ.
IV. Rolul activ al instanţei, limite
7. Administrarea probelor. 1) Nu se

poate dispune casarea unei hotărâri pentru că, din oficiu - în baza art. 129 C. proc. civ. -, instanţa nu a ordonat anumite dovezi, câtă vreme părţile aveau mijloace procesuale pentru a determina administrarea dovezilor pe care le doreau. Pe de altă parte, rolul activ al instanţei prevăzut de art. 130 C. proc. civ. (art. 129 în actuala reglementare - n.a.)
nu poate constitui temeiul substituirii instanţei în poziţia procesuală a uneia din părţi şi în apărarea intereselor acesteia (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 2048/2000);

2) Recurenţii au susţinut - printre altele - că nu s-au respectat dispoziţiile art. 129 şi art. 130 C. proc. civ." privind rolul activ al instanţei în refacerea sau completarea probelor în apel, fapt permis de caracterul devolutiv al acestei căi de atac; critica nu poate fi primită întrucât procesul civil este, în regulă generală, un proces al intereselor private; rolul activ al judecătorului trebuie înţeles în contextul asigurării unui echilibru cu celelalte două principii ale procesului civil: al disponibilităţii şi contradictorialităţii; în cauză, ambele părţi au avut posibilitatea de a propune şi administra probatorii, ceea ce s-a şi întâmplat (C.A. Bucureşti, secţia a lll-a civilă, decizia nr. 666/2000);

3) Instanţa de apel nu avea obligaţia, ci posibilitatea de a dispune administrarea unei probe, întrucât rolul său activ nu înseamnă încălcarea principiului disponibilităţii în procesul civil; obligaţia de a-şi proba pretenţiile revenea reclamantului în condiţiile art. 1169 C. civ. Aceasta însă, contrar celor afirmate, nu a formulat, în condiţiile legii, cererea de probatorii; dimpotrivă, la termenul de judecată la care s-a soluţionat pricina a declarat că nu mai are de formulat cereri noi (C.A. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1232/2002);

4) Instanţa poate dispune audierea unui martor, chiar dacă ambele părţi au renunţat la el (Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 91/1953, în Justiţia Nouă nr. 1/1953, p. 133);

5) Nu poate fi interpretată şi reţinută ca o omisiune în exercitarea rolului activ de către instanţă neaudierea ca martori a unor persoane pe care partea nu le-a indicat, întrucât, fără concursul părţii,
posibilităţile instanţei de a le identifica în vederea audierii sunt depăşite (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 429/1969, în I.C. Mihuţă, Repertoriu II, p. 373);

6) Rolul activ al judecătorului nu poate duce la concluzia că întreaga sarcină a probei ar cădea asupra instanţei sau că nerespectarea de către părţi a dispoziţiilor referitoare la propunerea probelor nu ar avea consecinţe procedurale (C.A. Constanţa, secţia civilă, decizia nr. 278/1994, în C.P.J. 1993-1994, p. 126);

7) Chiar dacă prima instanţă a solicitat pârâtei să indice modalitatea de calcul a pensiei, aceasta depunând pentru fiecare termen diferite acte prin care a dat curs solicitărilor, în final instanţa de fond a apreciat că singura modalitate de verificare a cuantumului pensiei la care este îndreptăţit reclaman-tul este efectuarea unei expertize contabile.

în virtutea rolului său activ, instanţa, având în vedere importanţa acestei probe în soluţionarea dosarului, importanţă recunoscută în considerentele sentinţei, avea obligaţia de a o pune în discuţia părţilor, urmând ca în funcţie de opţiunea acestora să dispună (C.A. Tg. Mureş, secţia civilă, decizia nr. 896/R/2005, în B.J. 2004-2005, p. 112);

8) Deşi atât prevederile cu valoare de principiu cuprinse în art. 129 alin. (5) teza finală C. proc. civ., cât şi cele de aplicaţie particulară în materia probei cu expertiza cuprinse în art. 201 alin. (1) C. proc. civ. îngăduie instanţei să ordone chiar din oficiu, trecând peste împotrivirea părţilor, administrarea unei probe, este subînţeles că atunci când administrarea probei implică cheltuieli, iar partea interesată refuză avansarea lor, ordonarea din oficiu a dovezii nu mai apare ca posibilă.

Trimit la această concluzie şi dispoziţiile art. 170 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care s-a încuviinţat o cercetare locală, expertiză sau dovadă cu martori, partea este obligată ca, în termen de 5 zile de la încuviinţare, să depună suma statornicită de instanţă pentru cheltuielile necesare administrării probei, sub sancţiunea decăderii prevăzută de alin. (3) al aceluiaşi articol.

Prin analogie, atunci când partea se opune însăşi încuviinţării probei, arătând că nu va avansa cheltuielile pe care administrarea ei le necesită, se impune a constata că partea îşi asumă consecinţele ce decurg din neadmi-nistrarea unei dovezi de care atârnă soluţionarea cauzei (C.A. Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 2152/R/2005, în B.J. 2005, p. 235);

8. Calificarea exactă a cererii. Spre deosebire de obiectul acţiunii, care nu poate fi schimbat şi nici depăşit, temeiul ei juridic nu leagă instanţa, care este îndreptăţită şi chiar obligată, în exercitarea rolului activ şi pentru a ajuta efectiv părţile în ocrotirea intereselor lor
legitime, să dea acţiunii calificarea juridică exactă, alta decât cea dată de reclamant prin cererea sa de chemare în judecată (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2257/1984, în I.C. Mihuţă, Repertoriu IV, p. 243, nr. 13);

9. Lămuriri privind obiectul şi temeiul juridic al cererii. Dacă formulările reclamantului sunt neclare şi confuze, fiind de natură să nu permită determinarea clară a obiectului şi temeiului juridic al cererii deduse judecăţii, instanţa are îndatorirea de a cere lămuriri şi precizări, respectând regula dezbaterilor contradictorii, pentru a stabili obiectul cererii şi temeiul juridic al acesteia, aspecte care permit exercitarea controlului judiciar (I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 709/2005, în Jurisprudenţa Secţiei civile şi de proprietate intelectuală pe 2005, p. 455);

10. Drepturile şi interesele părţilor.

1) în ceea ce priveşte rolul activ al judecătorului, prevăzut de art. 130 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul nu se substituie voinţei părţilor, fiind însă obligat să descopere adevărul şi să dea părţilor ajutor activ în apărarea drepturilor şi intereselor legitime (C.A. Constanţa, secţia civilă, decizia nr. 452/1994, în C.P.J. 1993-1994, p. 134).

Notă: în actuala reglementare, dispoziţiile art. 129 alin. (3)C. proc. civ., potrivit cărora judecătorul va da îndrumări părţilor cu privire la drepturile şi obligaţiile ce le revin în proces numai dacă părţile nu sunt asistate sau reprezentate de avocat sau de mandatarii prevăzuţi la art. 68 alin. (5) C. proc. civ., au fost abrogate prin Legea nr. 219/2005 pentru aprobarea O. U. C. nr. 138/2000;

2) Rolul activ al instanţei presupune doar aflarea adevărului judiciar, instanţa neputându-se substitui părţii ce a beneficiat de asistenţa juridică a unui avocat (Trib. Bucureşti, secţia a lll-a civilă, decizia nr. 285/1998, în C.P.J.C. 1998, p. 217);
3) Chiar în ipoteza descrisă de art. 129 alin. (5) teza a ll-a C. proc. civ., rolul activ nu se poate impune pe fondul unei atitudini generale pasive a reclamantului, nu poate înlocui implicarea însăşi a părţii, în exercitarea propriilor obligaţii procesuale prevăzute de art. 129 alin. (1) C. proc. civ. (C.A. Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, decizia nr. 339/A/2005, în C. Negrilă, Apelul în procesul civil, p. 233).
V. Respectarea limitelor învestirii
11. Capete de cerere. 1) Din prevederile art. 130 alin. ultim C. proc. civ. ", potrivit cărora judecătorii sunt datori să hotărască numai asupra celor ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii, rezultă că instanţa nu poate depăşi limitele învestirii sale, dar, totodată, că ea nu poate să lase nesoluţionate capetele de cerere cu a căror judecare a fost legal sesizată. O atare omisiune constituie o încălcare esenţială a legii şi duce la casarea hotărârii (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1063/1971, în

I.C. Mihuţă, Repertoriu II, p. 347, nr. 1).

Notă: în actuala reglementare conform art. 304 pct. 6 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin O.U.C. nr. 138/2000, pronunţarea minus petita nu mai constituie motiv de recurs. Se
poate uza însă de procedura prevăzută de art. 2812 privind completarea hotărârii sau, după caz, de revizuirea întemeiată pe dispoziţiile art. 322 pct. 2;

2) Instanţa este obligată să se pronunţe asupra celor solicitate de părţi, iar nu să interpreteze obiectul acţiunii de aşa natură încât să evite a se pronunţa asupra capetelor de cerere (C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 601/1994, în B.J. 1994, p. 652);

12. Obiectul cererii. Nulitate a unui act juridic invocată pe cale de excepţie.

Cererea de chemare în judecată determină cadrul procesual în care se va desfăşura judecata, inclusiv din punctul de vedere al obiectului acţiunii, instanţa neavând posibilitatea de a lărgi cadrul procesual prin modificarea obiectului cererii. în speţă, instanţa de fond a fost învestită cu judecarea unei acţiuni având ca obiect radierea unei înscrieri efectuate în cartea funciară.

în condiţiile în care pârâta nu a învestit instanţa cu judecarea unei cereri reconvenţionale pentru a obţine desfiin-
ţarea contractului de vânzare-cum-părare (pe care îşi întemeiază acţiunea reclamată) care, în opinia acesteia, ar fi nul, în mod corect instanţa de fond s-a preocupat doar de examinarea acţiunii formulate de reclamantă (C.A. Oradea, secţia civilă, decizia nr. 92/2005, în C.P.J. 2005, p. 33).
Răspunde
 
# radu.marian 24-Decembrie-2012
Audiere de martori

1. Judecătorii nu pot înlătura depoziţiile martorilor pe simpla consideraţie că sunt vagi. Ei sunt datori ca, în exerciţiul rolului lor activ, să stabilească dacă martorii cunosc sau nu fapte concrete şi, prin întrebările puse, să obţină toate lămuririle pe care aceştia le pot da. - Tribunalul Suprem, colegiul civil, decizia nr. 690/ 1954, I.G. Mihuţă, Al. Lesviodax, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1952-1969, p. 787, nr. 301.

2. Atunci când înlătură depoziţiile martorilor favorabili uneia dintre părţi pe considerentul că cele declarate trebuie privite cu rezervă deoarece nu inspiră încredere, instanţa trebuie să dea părţii respective posibilitatea de a audia eventual şi alţi martori care ar putea să confirme susţinerile ei în apărare. Numai după completarea probatoriului în sensul arătat, ceea ce implică însă şi dreptul celeilalte părţi de a propune noi martori în combaterea celor ce
se vor declara de către martorii respectivi, instanţa va putea ca, reapre-ciind întregul material probator, să pronunţe o soluţie temeinică. -Tribunalul Suprem, completul de 7 judecători, decizia nr. 44/1970, I.G. Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1969-1975, p. 375, nr. 133.

Calificarea acţiunii

1. Principiul rolului activ al judecătorului, consacrat de art. 129-130 C. proc. civ., obligă instanţa ca mai întâi de toate să dea acţiunii calificarea juridică exactă şi în funcţie de aceasta să verifice condiţiile de admisibilitate a cererii şi să se pronunţe apoi în concret asupra tuturor capetelor de cerere. - C.A. Cluj, Secţia civilă, decizia nr. 1380/2000, B.J.12000, voi. 1, p. 302.

2. Instanţa nu are obligaţia, ci doar posibilitatea, potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., să ordone dovezile pe care le găseşte de cuviinţă, însă atunci când apreciază că sunt necesare pentru dezlegarea pricinii, în condiţiile în care apelanţii nu au solicitat proba cu expertiză nici în faţa instanţei de fond şi nici a instanţei de apel, iar instanţa a apreciat că probele administrate au fost suficiente pentru soluţionarea cauzei, nu a fost încălcat principiul rolului activ, prin nedispunerea din oficiu a acestei probe. - C.A. Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 2005/2002, Practică judiciară civilă pe anii 2001-2002, p. 499.

C* Introducerea unor părţi în proces

întrucât din probele administrate a rezultat că terenul pe care se află construcţiile ce împiedică accesul reclamantei la calea publică este proprietatea unui terţ, străin de proces, pentru soluţionarea corectă a litigiului se impune a fi introdusă în cauză şi societatea comercială proprietară a terenului. - C.A. Bucureşti, Secţia a IlI-a civilă, decizia nr. 1206/2000, Juridica nr. 2/2001, p. 95.

Notă - Soluţia nu este legală, fiind dată cu încălcarea principiului disponibilităţii.

în conţinutul acestui principiu intră şi dreptul reclamantului de a stabili cadrul procesual, persoanele care sunt chemate în judecată şi obiectul. Instanţa nu poate introduce din oficiu o altă persoană în proces, ci, cel mult, în virtutea rolului activ, să pună în discuţia părţilor necesitatea introducerii în proces şi a altor persoane.

Limitele rolului activ

1. în cazul în care reclamantul a cerut prin acţiune plata unei datorii,
fără a fi solicitat şi plata dobânzilor respective, instanţa nu-i poate acorda mai mult decât s-a cerut. Soluţia constituie o aplicare a principiului disponibilităţii. - T. Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 102/1992, Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1992, p. 227.

2. Este adevărat că, de regulă, instanţa nu este ţinută de temeiul juridic invocat de către părţi, dar când în speţă contestatoarea asistată de avocat îşi precizează clar motivele de drept în limitele cărora înţelege să se judece şi insistă în acestea, prin schimbarea operată de către instanţă se aduce atingere principiului disponibilităţii. - C.A. Braşov, decizia civilă nr. 1778/R/ 1999, B.J./1999, p. 98.

3. Rolul activ al judecătorului, de a stărui prin toate mijloacele la stabilirea situaţiei de fapt este limitat asupra celor ce formează obiectul pricinii supuse judecăţii. Instanţa de judecată nu poate iniţia cereri pe seama părţilor în litigiu, fiind obligată să judece acţiunile cu care a fost învestită, astfel cum acestea au fost formulate. - C.A. Bucureşti, Secţia comercială, decizia nr. 2640/1999, Culegere de practică judiciară în materie comercială pe anul 1999, p. 146.

4. Dacă reclamanta a invocat expres numai lipsa de noutate a invenţiilor, iar nu şi lipsa activităţii inventive şi inaplicabilitatea industrială, instanţele de fond, respectând principiul disponibilităţii părţilor, nu se puteau pronunţa decât în limitele învestirii lor, neavând posibilitatea legală de a examina din oficiu şi existenţa celorlalte două condiţii. -Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 501/2001, B.J./1990-2003, p. 901.

5. Potrivit principiului disponibilităţii, instanţa este ţinută să se pronunţe, în limitele învestirii, numai cu privire la persoanele care au fost chemate în judecată şi asupra obiectului determinat al pricinii, stabilit de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, deoarece nicio dispoziţie legală nu prevede posibilitatea instanţei de a se pronunţa asupra vreunei chestiuni necerută de niciuna dintre părţi şi pusă în discuţie din oficiu de instanţă. - C.A. Constanţa, decizia civilă nr. 1806/2001, Culegere de practică judiciară pe anii 1999-2002, Ministerul Justiţiei-Culegere de practică judiciară pe anul 2002, p. 141.

6. Cum, în speţă, prin acţiunea principală, reclamanta-recurentă a invocat calitatea de bun comun a apartamentului şi nu recunoaşterea unui simplu drept de creanţă în limita plăţilor făcute de ea în contul acestui bun, corect instanţele s-au pronunţat, în limitele în care au fost învestite, făcând aprecieri numai asupra proprietăţii bunului respectiv; determinarea prin hotărâre a dreptului de creanţă cuvenit recurentei nu era posibilă atâta timp cât o asemenea cerere nu a făcut obiectul acţiunii de fond, partea având posibilitatea valorificării dreptului de creanţă pe calea unei acţiuni separate. - C.A. Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 804/2002, Practică judiciară civilă pe anii 2001-2002, p. 487.

7. Găsind apelul întemeiat, tribunalul trebuia să schimbe numai în parte hotărârea primei instanţe ... Neexistând apel din partea inter-venienţilor, tribunalul nu putea să schimbe hotărârea în privinţa soluţiei pronunţate în legătură cu aceştia.- C.A. Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 638/2003, nepublicată.

Obligaţia ridicării părţilor

Obligaţia de a indica în mod corect terţul poprit revine creditorului. Prin urmare, nu se poate imputa instanţei de judecată lipsa de rol activ în acest sens. - C.A. Bucureşti, Secţia comercială, decizia nr. 751/1999, Culegere de practică judiciară în materie comercială pe anul 1999, p. 164.

Ordonarea de probe din oficiu

1. Nu se poate dispune casarea unei hotărâri pentru că din oficiu instanţa nu a ordonat anumite dovezi, câtă vreme părţile aveau mijloace procesuale pentru a determina administrarea dovezilor pe care le doreau, iar pe de altă parte rolul activ al instanţei, prevăzut de art. 129 C. proc. civ., nu poate constitui temeiul substituirii instanţei în poziţia procesuală a uneia din părţi şi în apărarea intereselor acesteia. - C.A. Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 2048/2000, Culegere de practică judiciară în materie civilă pe anul 2000, p. 398.

2. Deşi dispoziţiile legale în vigoare îi îngăduie instanţei să ordone chiar din oficiu, trecând peste împotrivirea părţilor, administrarea unei probe, este subînţeles că atunci când administrarea probei implică cheltuieli, iar partea interesată refuză avansarea lor, ordonarea din oficiu a dovezii nu mai apare ca posibilă. - C.A. Cluj, Secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, decizia nr. 2152/R/2005, B.J./2005, p. 235.

3. Având în vedere că măsura reparatorie pentru care a optat contestatorul constă, în principal, în atribuirea unei suprafeţe de teren în compensare, se constată că, în sensul Legii nr. 10/2001, nu era sarcina acestuia de a demonstra existenţa unor suprafeţe disponibile, aşa cum în mod eronat reţine instanţa de apel. Dovada faptului că măsura pentru care a optat persoana îndreptăţită nu se poate aplica aparţine unităţii deţinătoare, instanţa fiind datoare să facă verificări în acest sens.

Deoarece reclamantul-recurent a indicat existenţa unor suprafeţe de teren libere de construcţii, posibil a fi atribuite în compensare, instanţa de apel era datoare să administreze probe pentru a stabili dacă acele suprafeţe aparţin pârâtei, cum susţine recurentul, sau altor persoane, cum susţine pârâta. - înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 4424/2005, nepublicată.

Principiul contradictorialităţii. Nerespectare. Sancţiune

1. Dacă din practicaua hotărârii rezultă că instanţa a acordat părţilor cuvântul „pe apelul formulat” pentru ca ulterior să se pronunţe asupra excepţiei privind lipsa coparticipării active obligatorii a reclamanţilor, excepţie neinvocată de apelantă şi care nu a făcut obiectul dezbaterilor contradictorii, hotărârea pronunţată este nelegală, încălcându-se principiul contradictorialităţii. - C.A. Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 3140/2000, Culegere de practică judiciară în materie civilă pe anul 2000, p. 387.

2. Soluţionarea pe fond a litigiului, deşi la dezbateri s-a discutat doar o excepţie peremptorie de procedură, constituie o încălcare a principiului contradictorialităţii, care, lipsind părţile de posibilitatea de a se apăra, atrage nulitatea hotărârii. - Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, decizia nr. 3233/2000, B.J./1990/2003, p. 905.

3. Deşi potrivit încheierii de dezbateri, părţile au pus concluzii asupra fondului pricinii, la darea soluţiei instanţa a avut în vedere alte împrejurări, respectiv lipsa încheierilor de amânare a pronunţării şi a dispozitivului sentinţei de fond, împrejurări pe care nu le-a pus în discuţia părţilor. S-a încălcat astfel principiul contradictorialităţii, care guvernează procesul civil, ceea ce atrage nulitatea hotărârii şi incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. - C.A. Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 2468/2001, Practică judiciară civilă pe anii 2001-2002, p. 532.

4. Principiul contradictorialităţii -principiu de bază al dreptului civil românesc- impune asigurarea drepturilor părţilor de a lua cunoştinţă de pretenţiile reciproce şi de a administra probatorii, obligaţia de citare a părţilor cu respectarea dispoziţiilor art. 98 C. proc. civ., fiind una din modalităţile de realizare a acestui principiu. - C.A. Constanţa, decizia civilă nr. 696/2001, Culegere de practică judiciară pe anii 1999-2002, Ministerul Justiţiei - Culegere de practică judiciară pe anul 2002, p. 140.

Punerea probelor în discuţia părţilor

1. în situaţia în care consideră că reclamantul nu justifică niciun interes pentru promovarea acţiunii, instanţa nu este îndreptăţită să dispună respingerea cererii înainte de a fi pus excepţia lipsei de interes în discuţia părţilor, pentru ca reclamantul să aibă posibilitatea de a-şi face apărările sale. - T. Bucureşti, Secţia a lll-a civilă, decizia nr. 873/ 1991, Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1991, p. 168.

2. Respectarea principiului rolului activ al judecătorului nu înseamnă că instanţa trebuia să pună în discuţia părţilor necesitatea solicitării anulării parţiale şi nu anulării totale a certificatului de moştenitor. Aceasta ar echivala, pe de o parte, cu o antepronunţare, iar pe de altă parte s-ar fi creat un
dezechilibru în situaţia părţilor în sensul de a putea folosi în măsură egală drepturile procesuale. - C.A. Braşov, decizia civilă nr. 1363/R/1999, B.J./1999, p. 95.

3. Exigenţa fundamentală a contradictorialităţii impune cerinţa ca nicio măsură să nu fie dispusă de instanţă înainte ca aceasta să fie pusă în discuţia părţilor. Instanţa trebuie să asigure părţilor posibilitatea de a-şi susţine şi argumenta dovezile, de a invoca probe, de a cunoaşte dovezile solicitate de adversar, de a ridica şi cunoaşte excepţiile de procedură. în realizarea acestui principiu, instanţa este obligată să încuviinţeze probele solicitate de părţi numai în şedinţă, după ce părţile se pronunţă asupra admisibilităţii lor. Nicio probă nu poate fi opusă celeilalte părţi dacă nu i s-a dat posibilitatea de a o discuta. - Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 18527/2002, Curierul judiciar nr. 5/2003, p. 91.
Răspunde
 
# radu.marian 24-Decembrie-2012
LEGISLAŢIE INCIDENTĂ

- 1. Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, art. 89 alin. (1) - Instanţa va putea pretinde reclamantului să furnizeze orice elemente probatorii de care
dispune, pentru a dovedi că este deţinătorul dreptului ce a fost încălcat, ori a cărui încălcare a fost inevitabilă.

- 2. Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator

— art. 6 - Organele judiciare şi arbitrale, precum şi alte autorităţi cu atribuţii jurisdicţionale vor informa părţile asupra posibilităţii şi avantajelor folosirii procedurii medierii şi le pot îndruma să recurgă la aceasta pentru soluţionarea conflictelor dintre ele.

— art. 61 - (1) în cazul în care conflictul a fost dedus judecăţii, soluţionarea acestuia prin mediere
poate avea loc din iniţiativa părţilor ori la recomandarea instanţei, acceptată de părţi, cu privire la drepturi asupra cărora părţile pot dispune potrivit legii. Medierea poate avea ca obiect soluţionarea în tot sau în parte a litigiului.

(2) La închiderea procedurii de mediere, mediatorul este obligat, în toate cazurile, să informeze în scris instanţa de judecată dacă părţile au ajuns sau nu la o înţelegere în urma procesului de mediere.
Răspunde
 
# radu.marian 24-Decembrie-2012
JURISPRUDENŢĂ CEDO

Dreptul la un proces echitabil

1. Plenul Curţii Europene a Drepturilor Omului a constatat încălcarea art. 6 par. 1 din Convenţie atunci când avocatul statului, reprezentând guvernul, a supus atenţiei tribunalului observaţii la care petiţionarii nu au avut prilejul să răspundă. Caracterul contradictoriu al procedurii implică, în parte, facultatea de a lua cunoştinţă de observaţiile sau actele depuse de cealaltă parte şi de a le discuta. - Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 23 iunie 1993 a Plenului Curţii în cauza Ruiz-Mateos contra Spaniei, V. Berger, Jurisprudenţa
Curţii Europene a Drepturilor Omului, ediţia a 5-a, Institutul Român pentru Drepturile Omului, p. 232.

2. ...egalitatea armelor, element inerent dreptului la un proces echitabil, implică obligaţia de a oferi fiecărei părţi o posibilitate rezonabilă de a-şi prezenta cauza în condiţii care să nu o plaseze într-o situaţie de dezavantaj în comparaţie cu adversarul său. - Hotărârea din 9 decembrie 1994 (seria A nr. 301-B) Camera Curţii Europene a Drepturilor Omului, V Berger , Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ediţia a 5-a, Institutul Român pentru Drepturile Omului, p. 243.
Răspunde
 
# radu.marian 24-Decembrie-2012
1. „Prin abrogarea alin. (3) al art. 129 şi modificarea alin. (2) al textului,
înseamnă că, indiferent dacă părţile sunt sau nu asistate ori reprezentate de avocat sau de mandatarul prevăzut la art. 68 alin. (5) C. proc. civ., judecătorul le va pune în vedere drepturile şi obligaţiile ce le revin în calitatea pe care o au în proces.

Art. 129 alin. (2) C. proc. civ., care prevede că judecătorul trebuie să stăruie, în toate fazele procesuale, pentru soluţionarea amiabilă a cauzei, nu vine în contradicţie cu art. 131 alin. (1) teza 1C. proc. civ., conform căruia în faţa primei instanţe judecătorii au datoria de a încerca împăcarea părţilor. Soluţionarea amiabilă, care desigur că poate să fie şi consecinţa împăcării părţilor, nu implică în mod necesar împăcarea, astfel încât hotărârea pronunţată să fie susceptibilă numai de recurs I art. 131 alin. (2) teza a Il-a C. proc. civ.] şi să conţină condiţiile împăcării.” - V.M. Ciobanu, M. Tăbârcă, C.T. Briciu, Comentariu asupra modificărilor aduse Codului de procedură civilă prin Legea nr. 219/2005, Dreptul nr. 12/2005, p. 25.

2. „în ceea ce priveşte rolul activ al judecătorului în soluţionarea cererii în procedura somaţiei, trebuie arătat că, în raport cu prevederile art. 129-130 şi ale art. 7206 alin. (2) C. proc. civ., pe de o parte acest rol este sensibil restrâns (judecătorul nu poate încuviinţa şi administra probele, în afara celor conţinute în cerere, fiind limitat la conţinutul cererii, la actele anexate, la întâmpinare -în cazul în care s-a depus- precum şi la explicaţiile şi lămuririle părţilor), iar pe de altă parte, paradoxal, este mai amplu, judecătorul trebuind, în conformitate cu art. 4 alin. (2) din ordonanţă, să stăruie pentru efectuarea plăţii sumei datorate de debitor ori pentru înţelegerea părţilor asupra modalităţilor de plată. Această obligaţie a judecătorului se poate înscrie în cadrul obligaţiilor de stăruinţă pentru împăcarea părţilor, conform art. 131 şi art. 7207 C. proc. civ. şi, dată fiind premisa şi finalitatea procedurii somaţiei de plată, nu poate ridica problema antepro-nunţării instanţei.” - I. Deleanu, Gh. Buta, Procedura somaţiei de plată. Doctrină şi jurisprudenţă, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 173-174. 133. „Instanţele şi, în general, practicienii dreptului înclină obsesiv spre invocarea unei „sintagme-refugiu” -de lege lata. Se lasă astfel impresia unei inerţii, temeri, comodităţi sau -cine ştie?- poate a unei stări de „lene intelectuală". Aşteptând mereu împlinirile de lege ferenda, instanţele devin doar un „paratrăznet” al voinţei legiuitorului, punându-se ele însele la adăpost de „descărcările” principiului separaţiei puterilor în stat, aşa cum acest principiu a fost imaginat cândva de binecunoscutul iluminist francez. Iar în cazul în care aşteptatele împliniri de lege ferenda rămân mereu aşteptări, instanţele devin o frână în faţa progresului juridic. Ele se află într-adevăr între Scylla şi Caribda. Spunem însă că, fără curajul de a evada dintr-o asemenea tensiune, astăzi nu am fi avut marile construcţii pretoriene, precum: actio de in rem verso, error communis facit ius, nemo auditur propriam turpitudi-nem, superficia, legitimarea mamei şi a copilului de a introduce acţiunea în tăgadă de paternitate, promisiunea unilaterală şi pactul de preferinţă şi încă atâtea altele. Fireşte, nu îndemnăm la atitudine „rebelă” faţă de lege şi fată de voinţa legiuitorului, „preeminenţa dreptului” fiind mai presus de orice alte deziderate. Dar insuficienţele sau inadecvările legislative pot fi complinite de câteva instanţe, în ambianţa principiilor generale ale dreptului şi în ambianţa jurisprudenţei instanţei europene, oferind soluţii acolo unde soluţiile n-au fost încă oferite, abandonând interpretarea exclusiv sau excesiv exegetică în profitul interpretării teleologice, din perspectiva exigenţelor unui „proces echitabil” şi într-un „termen rezonabil”.” -I. Deleanu, Gh. Buta, Procedura somaţiei de plată. Doctrină şi jurisprudenţă, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 16.
Răspunde
 
# radu.marian 24-Decembrie-2012
1. Rolul activ al judecătorului se poate manifesta sub următoarele aspecte:

- la prima zi de înfăţişare, îi va pune în vedere pârâtului care nu este reprezentat sau asistat de avocat, să arate excepţiile, dovezile şi toate mijloacele sale de apărare, despre care se va face vorbire în încheierea de şedinţă; instanţa va acorda, la cerere, un termen pentru pregătirea apărării şi depunerea întâmpinării (art. 118 alin. final);

- atrage atenţia părţilor asupra termenului şi condiţiilor în care pot cere probe şi contraprobe [art. 167 şi 212 alin. (2)];

- trebuie să explice părţilor consecinţele actelor de dispoziţie pe care vor să le săvârşească;
- trebuie să lămurească părţile cu privire la dreptul pe care îl au de a cere cheltuieli de judecată;

- la primirea cererii de recurs (ca de altfel şi Ia primirea cererii de chemare în judecată) preşedintele pune în vedere recurentului (reclamantului) lipsurile cererii sale şi necesitatea completării (art. 114), prelungind termenul pentru depunerea cererii de recurs [art. 303 alin. (5)];

- poate pune în discuţia părţilor necesitatea lărgirii cadrului procesual prin introducerea în proces şi a altor persoane. Instanţa nu poate însă din oficiu să dispună introducerea în proces a terţilor, pentru că s-ar încălca astfel principiul disponibilităţii;

- poate pune în discuţia părţilor schimbarea temeiului juridic al cererii, al cauzei.

Atunci când necesitatea lămuririi acestor elemente s-a constatat după închiderea dezbaterilor, atât în virtutea rolului activ, dar mai ales pentru respectarea principiului contradictorialităţii, instanţa este obligată să repună pricina pe rol, pentru a da posibilitate părţilor să-şi exprime punctul de vedere asupra problemei pusă în discuţie de judecător;

- poate ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc.

Tocmai datorită acestei obligaţii a judecătorilor, acţiunea nu poate fi respinsă ca nedovedită, ci numai ca nefondată sau neîntemeiată.

Şi probele ordonate din oficiu de instanţă trebuie să îndeplinească condiţiile de admisibilitate a probelor: să fie legale, verosimile, pertinente şi concludente. în schimb, spre deosebire de părţi, care pot propune probe numai într-un anumit termen, instanţa poate să uzeze de această prerogativă în orice moment al dezbaterilor.

Desigur că instanţa poate să ordone probe din oficiu atunci când apreciază că nu sunt administrate suficiente dovezi în raport de care să-şi formeze convingerea. Dacă, faţă de probatoriul administrat, judecătorul constată că cererea unei părţi nu este întemeiată pentru că susţinerile sale nu sunt confirmate de dovezi, el nu are obligaţia să impună administrarea de probe până în momentul în care pretenţiile vor fi dovedite pentru că, procedând astfel, ar favoriza partea căreia îi profită probele, şi s-ar rupe echilibrul procesual pe care este dator să-l asigure;

- judecătorul poate urmări şi atenuarea unor dispoziţii legale restrictive, prin aplicarea altor dispoziţii legale.

De pildă, în condiţiile art. 189 alin. (2), părţile pot conveni, expres sau tacit, să fie ascultate ca martori şi rudeje sau afinii până la gradul al treilea inclusiv precum şi soţul sau fostul soţ. în exerciţiul rolului activ, judecătorul poate atrage atenţia părţilor asupra acestei facilităţi oferite de lege.

2. Apreciem că judecătorul, în exerciţiul rolului activ, trebuie doar să atragă atenţia părţilor asupra drepturilor şi obligaţiilor lor procedurale, iar nu să se substituie acestora în exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor, pentru că ar fi încălcat un alt principiu fundamental al procesului civil -principiul disponibilităţii.

Dacă judecătorul nu-şi îndeplineşte obligaţia enunţată, iar partea face dovada că a suferit o vătămare procesuală determinată de neimplicarea judecătorului în mersul dezbaterilor, hotărârea este susceptibilă de schimbare (în apel) sau casare pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 (în recurs).
Răspunde