Art. 22 cod procedura civila

Art. 22

(1)Conflictul ivit între două judecătorii din circumscripţia aceluiaşi tribunal se judecă de acel tribunal.

(2)Dacă cele două judecătorii nu ţin de acelaşi tribunal sau dacă conflictul s-a născut între o judecătorie şi un tribunal, sau între două tribunale, competentă este curtea de apel respectivă.

(3)Dacă cele două instanţe în conflict nu se găsesc în circumscripţia aceleiaşi curţi de apel, precum şi conflictul între două curţi de apel, se judecă de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

(4)Există conflict de competenţă, în sensul art. 20, şi în cazul în care el se iveşte între instanţe judecătoreşti şi alte organe cu activitate jurisdicţională. În acest caz, conflictul de competenţă se rezolvă de instanţa judecătorească ierarhic superioară instanţei în conflict, dispoziţiile art. 21 fiind aplicabile.

(5)Instanţa competentă să judece conflictul va hotărî în camera de consiliu, fără citarea părţilor. Hotărârea este supusă recursului în termen de 5 zile de la comunicare, cu excepţia celei pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care este irevocabilă.

codul de procedură civilă actualizat prin:

OUG 138/2000 - pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă din 14 septembrie 2000, Monitorul Oficial 479/2000;

OUG 138/2000 - pentru modificarea şi completarea Codului de procedură civilă din 14 septembrie 2000, Monitorul Oficial 479/2000;

Legea 59/1993 - pentru modificarea Codului de procedură civilă, a Codului familiei, a Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990 şi a Legii nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi din 23 iulie 1993, Monitorul Oficial 177/1993;


Art. 221

Abrogat.

(Introdus prin Decretul nr. 649/1967 - B. Of. 60 - 5. VII. 1967).

Codul de procedură civilă actualizat prin:

Legea 104/1992 - pentru modificarea şi completarea Codului penal, a Codului de procedură penală şi a altor legi, precum şi pentru abrogarea Legii nr. 59/1968 şi a Decretului nr. 218/1977 din 22 septembrie 1992, Monitorul Oficial 244/1992;

Vezi şi alte articole din aceeaşi lege:

Art. 22 cod procedura civila

Comentarii despre Art. 22 cod procedura civila

     

# reeadeea 14-Decembrie-2012
1. Din alin. (l)-(3) rezultă că instanţa competentă să soluţioneze conflictul este cea superioară comună ambelor instanţe aflate în conflict.

în cazul în care conflictul există între o instanţă judecătorească şi un organ cu activitate jurisdicţională, competenţa de soluţionare aparţine instanţei superioare instanţei aflate în conflict.

2. Faptul că soluţionarea conflictului de competenţă se face în camera de consiliu, nu înseamnă că şedinţa este secretă în sensul art. 121 alin. (2) C. proc. civ.

Legiuitorul a îngăduit să se înlăture publicitatea în acest caz nu pentru că dezbaterea în şedinţă publică ar vătăma ordinea sau moralitatea publică sau pe părţi, ci din necesitatea de a se asigura soluţionarea rapidă a incidentului procedural, astfel încât judecata să-şi reia cursul după o perioadă de suspendare cât mai scurtă. Or, dacă judecarea conflictului se face fără citarea părţilor, nu se mai justifică asigurarea publicităţii pentru ca orice persoană, străină de proces, să asiste la „dezbateri".

3. In cazul în care conflictul se iveşte între două secţii ale aceleiaşi instanţe, instanţa competentă să rezolve conflictul va fi cea superioară instanţei în cadrul căreia funcţionează secţiile respective.

Pentru determinarea secţiei din cadrul instanţei superioare, căreia îi va fi repartizată rezolvarea conflictului, trebuie să se aibă în vedere care este secţia înaintea căreia s-a ivit conflictul de competenţă. De pildă, dacă secţia civilă de la tribunal/curtea de apel consideră că pricina este de competenţa de atribuţiune a secţiei de contencios administrativ şi fiscal de la acelaşi tribunal/curte de apel şi declină competenţa în favoarea acestei secţii care, la rândul ei, declină judecata în favoarea secţiei civile învestită iniţial, conflictul de competenţă s-a ivit înaintea secţiei de contencios administrativ şi fiscal. Acest conflict va fi soluţionat de secţia de contencios administrativ şi fiscal de la curtea de apel/instanţa supremă, ca instanţă superioară celei în cadrul căreia funcţionează secţiile în conflict.

4. Din momentul în care devine irevocabilă, hotărârea prin care s-a soluţionat conflictul este obligatorie pentru instanţa căreia i se trimite pricina, astfel încât aceasta nu ar mai putea invoca din nou excepţia de necompetenţă.

Se admite că instanţa de trimitere şi-ar putea verifica din nou competenţa, însă numai pentru temeiuri noi, care nu au fost discutate cu ocazia regulatorului.
Răspunde
 
# Nicolae Fabian 15-Decembrie-2012
Jurisprudenţă Selectivă

1. Curte de apel şi tribunal. Conflictul ivit între o curte de apel şi unul din tribunalele din circumscripţia sa trebuie soluţionat prin regulator de competenţă de către instanţa superioară, comună celor două aflate în conflict, respectiv Curtea Supremă de Justiţie, chiar dacă acest caz nu este expres reglementat în cuprinsul art. 22 alin. (1)-(3), pe baza principiului dedus din examinarea situaţiilor prevăzute de acest text legal (C.S.J., secţia comercială, opinia separată a deciziei nr. 640/2003).

Notă: Opinia majoritară, pe care nu o împărtăşim, a fost în sensul că nu există conflict de competenţă între tribunal şi curtea de apel deoarece, potrivit art. 22 C. proc. civ., se poate ivi conflict de competenţă doar între două judecătorii, între judecătorie şi tribunal, între două tribunale sau între două curţi de apel; prin urmare, declinarea de competenţă din partea curţii de apel este obligatorie pentru tribunal;

2. Conflict de competenţă între tribunal şi curte de apel. Secţii diferite.

1) Tribunalul Dolj - Secţia comercială şi de contencios administrativ a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii formulate de reclamantă în contradictoriu cu pârâţii D.G.F.P. Dolj şi Ministerul Finanţelor publice în favoarea Curţii de apel Craiova - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, reţinând incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 3 pct. 1 C. proc. civ.

Curtea de Apel Craiova a declinat competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Dolj - Secţia conflicte de muncă şi alte drepturi de asigurări sociale, reţinând că, potrivit art. 1 alin. (2) din Codul muncii, normele procedurale de completare din acest act normativ se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii speciale derogatorii.

Primind dosarul, Tribunalului Dolj -Secţia conflicte de muncă şi alte drepturi de asigurări sociale, în raport de prevederile art. 21 C. proc. civ., a dispus suspendarea procedurii şi înaintarea dosarului către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

Analizând actele dosarului, înalta Curte constată că prin cererea introductivă de instanţă, reclamanta, în calitate de funcţionar public în cadrul

D.C.F.P. Dolj, a cerut ca pârâţii să fie obligaţi să-i plătească primele de concediu pe anii 2001 -2005, invocând prevederile art. 34 din Legea nr. 188/1999.

Această lege a fost modificată prin Legea nr. 251/2006, intrată în vigoare la data de 19 iulie 2006, iar, în privinţa instanţei competente să soluţioneze litigiile dintre funcţionarii publici şi instituţiile cu care se află în raporturi de serviciu, art. 91' din Legea nr. 188/1999, astfel cum a fost completată prin Legea nr. 251/2006, dispune „cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe".

Textul citat exprimă voinţa legiuitorului dea stabili pentru toate litigiile care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public un regim juridic unitar în privinţa instanţei competente să le soluţioneze şi pentru că textul se referă în mod expres la „raportul de serviciu", atunci când pricina are ca obiect plata unor drepturi băneşti, cum
este cazul în speţă, competenţa materială se stabileşte avându-se în vedere instituţia pârâtă cu care reclamanta se află în raport direct de serviciu.

Deoarece în prezenta acuză reclamanta se află în raport de serviciu cu pârâta D.G.F.P. Dolj, chiar dacă în proces a fost chemat şi Ministerul Finanţelor Publice, competent să soluţioneze pricina este tribunalul, conform art. 91' din Legea nr. 188/1999, modificată, şi art. 2 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, dând eficienţă noilor prevederi legale, se va stabili competenţa de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Dolj -Secţia comercială şi de contencios administrativ (I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 8360/2006);

2) Tribunalul Dolj - Secţia comercială şi de contencios administrativ a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Craiova - Secţia de contencios administrativ şi fiscal, cu motivarea că, potrivit art. 3 pct. 1 C. proc. civ., curtea de apel judecă în primă instanţă procesele şi cererile în materie de contencios administrativ privind actele autorităţilor şi instituţiilor publice centrale.

Curtea de Apel Craiova - Secţia de contencios administrativ şi fiscal a declinat la rândul său competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj - Secţia conflicte de muncă şi alte drepturi de asigurări sociale.

Tribunalului Dolj - Secţia conflicte de muncă şi alte drepturi de asigurări sociale a constatat că în cauză sunt incidente prevederile art. 20 alin. (2) C. proc. civ., iar în temeiul art. 21 din acelaşi cod a dispus suspendarea procedurii şi înaintarea dosarului către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru soluţionarea conflictului negativ de competenţă.

înalta Curte va trimite administrativ cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Dolj - Secţia comercială şi de contencios administrativ, pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 20 pct. 2 C. proc. civ., există conflict de competenţă când două sau mai multe instanţe, prin hotărâri irevocabile, s-au declarat necompetente să judece acelaşi litigiu.

în stabilirea sensului de instanţă înalta Curte urmează a avea în vedere dispoziţiile art. 126 alin. (5) din Constituţie, precum şi pe cele ale art. 35-37 din Legea nr. 304/2004, care se referă la instanţe specializate în anumite materii.

Pornind de la competenţa de atribuţiuni al cărei criteriu obiectiv de determinare este natura litigiului, în faza actuală de tranziţie, când nu au fost încă efectiv înfiinţate tribunale specializate, înalta Curte reţine că înţelesul noţiunii de instanţă competentă sau instanţă de contencios administrativ şi secţiile sau completele specializate din cadrul tribunalelor sau curţilor de apel.

A accepta teza contrară în cadrul constituţional şi legislativ actual ar
însemna ignorarea criteriului obiectiv determinant al competenţei de atribuţiuni şi golirea de conţinut a dispoziţiilor constituţionale în vigoare.

în consecinţă, Secţia de contencios administrativ şi fiscal şi Secţia de conflicte de muncă din cadrul aceluiaşi tribunal pot fi considerate instanţe specializate în materiile respective.

în cauză, prima instanţă învestită a fost Tribunalul Dolj - Secţia contencios administrativ şi fiscal, care şi-a declinat competenţa în favoarea Curţii de Apel Craiova - Secţia contencios administrativ şi fiscal. La rândul ei, Curtea de Apel Craiova - Secţia contencios administrativ şi fiscal şi-a declinat competenţa judecării cauzei în favoarea Secţiei de conflicte de muncă a Tribunalului Dolj, şi nu în favoarea Secţiei de contencios administrativ şi fiscal, iar această ultimă instanţă, fără a-şi declina competenţa, a suspendat judecarea cauzei şi a dispus trimiterea dosarului la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

în baza considerentelor mai sus arătate se constată că, neexistând declinări reciproce de competenţă din partea a două sau mai multe instanţe, în sensul mai sus arătat, nu există nici conflict negativ de competenţă. De altfel, acesta este motivul pentru care Curtea de Apel Craiova nu a înaintat dosarul înaltei curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unui regulator de competenţă, conform art. 21 C. proc. civ.

Totodată, înalta Curte constată că modificările aduse Legii nr. 188/1999 prin Legea nr. 251/2006, intrată în vigoare la 19 iulie 2006, exprimă expres voinţa legiuitorului de a stabili un regim juridic unitar pentru toate litigiile privind raportul de serviciu al funcţionarului public. în acest sens, art. 911 din Legea nr. 188/1999, modificată, prevede: „cauzele care au ca obiect raportul de serviciu al funcţionarului public sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe", tranşând astfel toate controversele care au existat cu privire la interpretarea normelor de competenţă materială din vechea formulare a legii.

Drept urmare, dând eficienţă noilor prevederi legale, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va trimite administrativ cauza spre competentă soluţionare Tribunalului Dolj - Secţia comercială şi de contencios administrativ (I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, încheierea nr. 7776 din 3 octombrie 2006).

Notă: In ce ne priveşte, considerăm că, în lipsa unor dispoziţii legale în acest sens, secţiile şi completele specializate ale curţilor de apel, tribunalelor şi judecătoriilor nu pot fi considerate instanţe, ci este vorba de o împărţire administrativă, care uneori diferă semnificativ chiar între instanţe de acelaşi nivel (de exemplu, unele curţi
de apel au secţii strict specializate, altele au secţii mixte).

De aceea, nu împărtăşim punctul de vedere conform căruia, până la înfiinţarea instanţelor specializate în anumite materii, la care se referă art. 35-37 din Legea nr. 304/2004, republicată, secţiile sau completele specializate care judecă în prezent litigiile din respectivele materii pot fi considerate instanţe în sensul dispoziţiilor Codului de procedură civilă care reglementează competenţa.

Faţă de stadiul actual al reglementării şi de cel al punerii în aplicare a normelor sus menţionate din Legea de organizare judecătorească, considerăm că nu poate exista conflict de competenţă între secţiile sau completele specializate ale aceleiaşi curţi de apel, ale aceluiaşi tribunal sau ale aceleiaşi judecătorii.

Când însă declinările au loc între instanţe diferite (de pildă între tribunal şi curte de apel, ca în speţele rezumate mai sus), există conflict negativ de competenţă, chiar dacă, în considerarea calificării diferite date naturii juridice a litigiului, trimiterile se fac la secţii specializate diferite;

3. înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi o altă instanţă. 1) Din reglementarea cuprinsă în art. 22 C. proc. civ. rezultă că regulatorul de competenţă se dă de către instanţa superioară comună instanţelor aflate în conflict.

Textul nu se ocupă de situaţia în care conflictul de competenţă s-ar ivi între înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi o instanţă inferioară, presupunând că instanţa supremă este cea de a doua instanţă care îşi declină competenţa, situaţie în care hotărârea sa ar avea un dublu caracter, respectiv de hotărâre declinatorie de competenţă şi, în acelaşi timp, regulator de competenţă.

în speţă, prima instanţă care şi-a declinat competenţa de soluţionare a recursului este înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ceea ce înseamnă că problema competenţei materiale a fost dezlegată în mod obligatoriu pentru instanţa de trimitere, ea neputând genera un conflict negativ de competenţă. în consecinţă, s-a restituit cauza Curţii de apel pentru judecarea recursului (I.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, încheierea nr. 3891/2005, în B.J. - Bază de date);

2) Potrivit principiului care se degajă din reglementarea art. 22 C. proc. civ., când între două instanţe se iveşte un conflict de competenţă, cea care se pronunţă asupra acestei chestiuni, printr-un regulator de competenţă, este instanţa imediat superioară amândurora.

în raport de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu există o instanţă ierarhic superioară, iar această instanţă nu poate exercita un control judiciar asupra propriilor hotărâri, altfel decât prin
intermediul căilor extraordinare de atac prevăzute de lege.

Aceasta este raţiunea pentru care un conflict de competenţă între înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi orice altă instanţă din sistemul judiciar este de neconceput şi nici nu-şi găseşte reglementarea în art. 22 C. proc. civ.

în cazul în care, după ce o altă instanţă declină în favoarea înaltei Curţi judecata unei pricini, iar aceasta se dezînvesteşte, la rândul său, în favoarea respectivei instanţe, declinatorul înaltei Curţi valorează, în acelaşi timp, şi regulator de competenţă.

Aceasta înseamnă că - aşa cum s-a întâmplat în speţă - atunci când înalta Curte este instanţa care se dezînvesteşte, instanţa de trimitere nu mai poate proceda la reiterarea excepţiei de necompetenţă, soluţionată irevocabil prin declinatorul înaltei Curţi.

Constatând că în cauză nu există conflict negativ de competenţă şi ţinând seama că, prin decizia nr. 6326 din 28 iunie 2006 înalta Curte s-a pronunţat irevocabil asupra competenţei Curţii de Apel Bucureşti de soluţionare a recursului, înalta Curte va proceda la trimiterea cauzei către această instanţă, în vederea continuării judecăţii. (I.C.C.J, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr. 5138 din 22 iunie 2007).

4. Declinator pronunţat de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Hotărârea prin care Secţia de contencios administrativ şi fiscal a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a stabilit competenţa soluţionării în fond a cauzei de către curtea de apel şi, în consecinţă, a declinat competenţa în favoarea acesteia, are concomitent caracter de declinator şi regulator de competenţă. Cu alte cuvinte, nu ar putea exista conflict de competenţă între înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi altă instanţă, aceasta din urmă având obligaţia de a se conforma soluţiei de declinare a competenţei în favoarea sa. Drept urmare, decizia pronunţată de Secţia de contencios administrativ şi fiscal este irevocabilă şi, ca atare, nesupusă recursului, sens în care, prin excepţia arătată, legiuitorul a statuat în mod expres.

Pe de altă parte, soluţionarea recursu-lui declarat împotriva unei decizii pronunţate de Secţia de contencios administrativ şi fiscal a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie excede competenţei atribuite Completului de 9 judecători prin art. 24 din Legea nr. 304/2004, republicată (I.C.C.J., Completul de

9 judecători, decizia nr. 82/2006);

5. Secţii ale aceleiaşi instanţe. Inexistenţa conflictului. Potrivit dispoziţiilor art. 20 pct. 2 C. proc. civ., naşterea unui conflict negativ de competenţă este condiţionată de existenţa a două instanţe care să se fi declarat necompetente a judeca aceeaşi pricină.

Nu s-ar putea considera că s-a născut un conflict de competenţă atunci când declararea necompetenţei s-ar face între două secţii ale aceleiaşi instanţe, căci
nu există niciun argument legal pentru a conchide că expresia „două instanţe" întrebuinţată în art. 20 pct. 2 C. proc. civ. poate avea şi înţelesul de „două secţii" ale aceleiaşi instanţe.

Sunt pe deplin lămuritoare, sub acest aspect, prevederile art. 2 alin. (2) al Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (potrivit cărora justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti: înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţi de apel, tribunale, tribunale specializate, judecătorii), precum şi cele ale art. 34 alin. (4) din aceeaşi lege, conform cărora în cadrul tribunalelor funcţionează secţii pentru cauze civile şi secţii pentru cauze penale şi, în raport cu natura şi numărul cauzelor, secţii maritime şi fluviale sau pentru alte materii.

Prin urmare, legea însăşi înţelege a distinge - şi o face fără echivoc - între „instanţe" şi „secţii" ale unei instanţe, astfel că justa interpretare a dispoziţiilor art. 20 pct. 2 C. proc. civ. impune, în mod necesar, raportarea la aceste prevederi ale legii de organizare judiciară.

Rezultă deci că nelegal a apreciat Tribunalul Cluj - Secţia civilă că situaţia născută are valoarea unui conflict negativ de competenţă, în sensul art. 20 pct. 2 C. proc. civ., în realitate trimiterea recursului de la o secţie la alta, însoţită de refuzul reciproc de a-l judeca, semnificând o întrerupere a judecăţii care, uzându-se de extinderea prin analogie a dispoziţiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, ar putea fi soluţionată, în speţă, pe calea unui recurs îndreptat împotriva încheierii de restituire către secţia iniţial învestită, recurs ce ar intra în competenţa Curţii de Apel Cluj (C.A. Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie, sentinţa nr. 42/C/2005, în Jurisprudenţă naţională 2004-2005, p. 219).

Notă: împărtăşim punctul de vedere exprimat în hotărâre, potrivit căruia nu se poate ivi un conflict de competenţă între secţiile tribunalelor sau curţilor de apel.

Cu toate acestea, trimiterea şi retrimiterea unei cauze de la o secţie la alta creează un impas pentru care, în actuala reglementare, nu există niciun remediu procedural.

De aceea, credem că se impune ca, de lege ferenda, să se prevadă în mod expres care este mijlocul procedural şi instanţa, secţia sau completul care ar trebui să soluţioneze această chestiune prealabilă privitoare la calificarea naturii juridice a litigiului;

6. Nepronunţarea regulatorului de competenţă. Hotărârea prin care instanţa sesizată cu rezolvarea unui conflict de competenţă nu se pronunţă in terminis asupra acestuia, ci doar constată că nu se poate pronunţa un regulator de competenţă, nu poate fi considerată o hotărâre propriu-zisă, prin care instanţa să se dezînvestească, şi, deci, nu poate fi atacată cu recurs (C.S.J., secţia comercială, decizia nr. 100/1993, în Dreptul nr. 4/1994, p. 87).
Notă: în speţă, instanţa supremă a trimis dosarul, pe cale administrativă, instanţei sesizate cu rezolvarea conflictului de competenţă, pentru a hotărî asupra acestuia, fie prin stabilirea instanţei competente să judece pricina, fie prin respingerea (ca inadmisibilă) a cererii de stabilire a instanţei competente. Soluţia instanţei supreme este însă discutabilă, deoarece hotărârea prin care „se constată că nu se poate pronunţa un regulator de competenţă" nu este altceva decât o hotărâre prin care se respinge, ca inadmisibilă, cererea de a se pronunţa un regulator de competenţă, chiar dacă nu se foloseşte această terminologie;

7. Regulator pronunţat de I.C.C.J. Irevocabil. Hotărârea care rezolvă conflictul negativ de competenţă nu soluţionează fondul unei pricini, ci reglementează numai o situaţie ce are un vădit caracter de administrare a justiţiei, statornicind care din cele două instanţe va trebui să judece. De aceea, fixarea competenţei se rezolvă în camera de consiliu, fără citarea părţilor, iar decizia dată de secţia civilă a instanţei supreme nu este supusă niciunei căi de atac (Trib. Suprem, Completul de 7 Judecători, decizia nr. 75/1972, în I.C. Mihuţă, Repertoriu II, p. 356 nr. 43).

Notă: Faţă de reglementarea existentă la data pronunţării deciziei, considerentele instanţei supreme referitoare la inexistenţa căii de atac sunt discutabile, iar argumentarea ar fi putut fi folosită şi pentru regulatorul de competenţă dat de oricare altă instanţă. Actuala reglementare - art. 22 alin. (5) C. proc. civ. astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 219/2005 pentru aprobarea O.U.G. nr.
138/2000 - prevede însă, în mod expres, că hotărârea prin care înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se pronunţă asupra conflictului de competenţă este irevocabilă; în toate celelalte cazuri este supusă recursului.
Răspunde
 
# petru muresan 16-Decembrie-2012
Art. 22^1 a fost abrogat prin Legea nr. 59/1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 26 iulie 1993, art. V, alin. (2). Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 11 din 9 februarie 1999 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 1 aprilie 1999) s-a admis excepţia de neconstituţionalitate şi s-a constatat că dispoziţia art. 22 alin. (5) C. proc. civ., conform căreia termenul pentru exercitarea dreptului de recurs curge de la pronunţarea hotărârii care conţine regulatorul de competenţă, este neconstituţională.

Conform art. 126 alin. (1) din Constituţie, justiţia se realizează prin înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege. De asemenea, în condiţiile art. 141 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, referirile la Curtea Supremă de Justiţie cuprinse în actele normative în vigoare se consideră a fi făcute la înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Răspunde