Art. 247 cod procedura civila Renunţarea la judecată şi renunţarea la drept Judecata

Capitolul III
Judecata

Secţiunea V
Renunţarea la judecată şi renunţarea la drept

Art. 247

(1)În caz de renunţare la însuşi dreptul pretins, instanţa dă o hotărâre prin care va respinge cererea în fond şi va hotărî asupra cheltuielilor.

(2)Renunţarea la drept se poate face şi fără învoirea celeilalte părţi, atât în prima instanţă, cât şi în apel.

(3)Renunţarea se poate face în şedinţă sau prin înscris autentic.

(4)Hotărârea se dă fără drept de apel.

(5)Când renunţarea este făcută în instanţa de apel, hotărârea primei instanţe va fi anulată în totul sau în parte, în măsura renunţării.

Vezi şi alte articole din aceeaşi lege:

Art. 247 cod procedura civila  Renunţarea la judecată şi renunţarea la drept Judecata

Comentarii despre Art. 247 cod procedura civila Renunţarea la judecată şi renunţarea la drept Judecata

     

# petre mustata 02-Ianuarie-2013
Practică juridică

1. Executarea biletului la ordin.

Curtea va respinge ca inadmisibilă cererea de renunţare la dreptul de creanţă, deoarece nu poate renunţa la drept decât cel care are calitatea procesuală de reclamant, or, obiectul acţiunii este o opoziţie la somaţia de executare a biletului la ordin, care nu se confundă cu contestaţia la executare; prin intentarea opoziţiei, executarea cambială se transformă în acţiune cambială, în sensul că deschide calea contenciosului, invocându-se invaliditatea titlului şi inexistenţa raportului juridic corespunzător. Partea care a intentat opoziţia are calitatea de reclamant, aşa încât partea adversă nu poate să renunţe - în cadrul acestei acţiuni - la dreptul său de creanţă (C.A. Bucureşti, secţia a V-a comercială, decizia nr. 102/2001);

2. Reprezentant legal.

1) Părinţii sau tutorele, care reprezintă pe minorul fără capacitate de exerciţiu sau încuviinţează actele minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă, nu pot renunţa sau încuviinţa renunţarea la drept fără autorizarea prealabilă a autorităţii tutelare [art. 129 alin. (2) şi art. 133 alin. (2) C. fam]. Renunţarea la drept trebuie să pornească de la titularul dreptului. Apărătorul, chiar şi în prezenţa în instanţă a titularului, nu poate face declaraţie verbală de renunţare fără confirmarea acestuia. Instanţa, într-o asemenea împrejurare, trebuie să întrebe pe titular cu privire la poziţia sa (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 905/1972, în R.R.D. nr. 12/1972, p. 160);

2) în cazul în care mama reclamantă a solicitat majorarea pensiei de întreţinere pentru copilul minor, înţelegând ca majorarea pensiei de întreţinere să fie admisă cu începere de la introducerea acţiunii, apărătorul ei nu este îndreptăţit să susţină ca pensia să fie majorată cu începere de la data pronunţării, deoarece, fiind vorba de o renunţare la un drept al copilului, reclamanta personal şi nu apărătorul avea calitatea să o facă (Trib. Bucureşti, secţia a IV-a civilă, decizia nr. 1491/1990 în C.P.J., p. 126, nr. 162).

Notă: întrucât pensia de întreţinere este un drept al copilului, iar mama acestuia acţionează în calitate de reprezentant legal sau, după caz, de ocrotitor legal, renunţarea, chiar parţială, la dreptul subiectiv pretins ar putea fi făcută numai cu autorizarea prealabilă a organului competent;

3. Mandatar. Renunţarea la drepturile deduse judecăţii se poate face numai în temeiul unei procuri speciale, mandatul de reprezentare juridică dat pentru prestarea serviciului avocaţial neputând-o suplini. Prin urmare instanţa nu poate lua act de renunţarea la un capăt al acţiunii în lipsa unei atare procuri (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1396/1978, în I.C. Mihuţă, Repertoriu III, p. 297, nr. 103).

Notă: Soluţia trebuie pusă de acord cu actuala reglementare, din care rezultă că, în lipsa unor clauze contrare în contractul de asistenţă juridică, avocatul este împuternicit să efectueze orice act, specific profesiei, pe care îl consideră necesar pentru realizarea intereselor clientului;

4. Renunţare în recurs. 1) Deşi art. 247 C. proc. civ. se referă în mod expres numai la renunţarea în faţa primei instanţe şi a celei de apel, nimic nu
împiedică o astfel de renunţare şi în faţa instanţei de recurs. Legea nu cere consimţământul pârâtului, care, în urma renunţării, nu ar mai putea fi chemat în judecată de către reclamant pentru valorificarea aceluiaşi drept. întrucât reclamantul a declarat instanţei de recurs că renunţă la dreptul pretins prin acţiune, curtea a luat act de această renunţare şi a respins acţiunea (C.A. Craiova, secţia civilă, decizia nr. 1202/1999);

2) Spre deosebire de renunţarea la judecată, care nu se poate face după ce s-a intrat în dezbaterea fondului şi cu atât mai puţin în recurs, decât cu învoirea celeilalte părţi, renunţarea la însuşi dreptul pretins se poate face în orice fază a procesului, deci şi în recurs, chiar fără învoirea părţii adverse (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2240/1975, în I.C. Mihuţă, Repertoriu III, p. 297, nr. 104);

5. Caracter neechivoc. 1) Renunţarea la un drept nu se poate presupune. Ea trebuie să rezulte dintr-o declaraţie expresă din partea beneficiarului dreptului sau din fapte neechivoce a căror interpretare să ducă în mod necesar la o singură concluzie, şi anume la aceea a renunţării. Apărătorul, chiar fiind prezent titularul în instanţă, nu poate face declaraţie valabilă de renunţare fără procură specială. în lipsa unei asemenea procuri, această declaraţie trebuie să fie făcută de parte (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1422/1983, în C.D. 1983, p. 157);

2) în caz de renunţare la însuşi dreptul pretins, instanţa pronunţă o hotărâre prin care respinge cererea în fond. Ca urmare, renunţarea la drept nu se poate presupune, ci trebuie să rezulte dintr-o declaraţie expresă din partea titularului dreptului sau din fapte neechivoce a căror interpretare să ducă, în mod necesar, la o singură concluzie, şi anume aceea a renunţării la drept (C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1036/1994, în B.J. 1994, În acelaşi sens: Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2137/1971, în I.C. Mihuţă, Repertoriu II, p. 376, nr. 140);

3) Textul art. 247 C. proc. civ. se referă exclusiv la renunţările ce au loc înaintea instanţei de judecată. Dar, potrivit art. 1176 C. civ., este producătoare de efecte şi renunţarea cuprinsă în cadrul unui act sub semnătură privată, fiind opozabilă părţilor (Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1369/1958, în C.D. 1958, p. 259).
Răspunde
 
# adriana 30-Ianuarie-2013
JURISPRUDENŢĂ

Obligaţia instanţei

Instanţele judecătoreşti, atunci când li se înfăţişează acte de dispoziţie ale părţilor sub forma renunţării la drept sau la acţiune, a achiesării la pretenţiile părţii potrivnice sau la o hotărâre pronunţată în cauză, ori a cererii de a se da o hotărâre care să consfinţească o învoială a părţilor, sunt datoare să verifice dacă aceste acte nu urmăresc un scop ilicit, fiind potrivnice legilor, intereselor statului sau ale terţilor, sau nu sunt rezultatul unui viciu de consimţământ. în cazul în care constată o atare situaţie, instanţa va respinge cererea şi va trece mai departe la judecarea cauzei.

Pentru prevenirea oricărei greşeli a părţilor, instanţele sunt obligate, înainte de a lua act de cererea formulată, să le explice consecinţele juridice ce decurg din actul încheiat. - Plenul Tribunalului Suprem, Decizia de îndrumare nr. 12/1958, S. ZlLBERSTEIN, V. ClOBANU, Drept procesual civil. îndreptar de practică judiciară, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980, p. 40.

Societăţi comerciale. Cine poate face renunţarea

în cazul societăţilor comerciale, renunţarea nu poate fi făcută de către administratorul societăţii, singurul organ abilitat să renunţe la un drept subiectiv fiind adunarea generală a acţionarilor. - C.A. Bucureşti, Secţia de contencios administrativ, decizia nr. 565/2002, Pandec-tele române nr. 3/2003, p. 135.
Răspunde
 
# adriana 30-Ianuarie-2013
„Credem însă -deşi poate părea paradoxal- că judecătorul în somaţia de plată nu va putea să dea curs renunţării reclamantului-creditor la însuşi dreptul pretins, pentru că el nu poate aborda fondul raporturilor juridice dintre părţi. Or, potrivit art. 247 C. proc. civ., în caz de renunţare la însuşi dreptul pretins, instanţa dă o hotărâre prin care va respinge cererea în fond.” - I. Deleanu, Gh. Buta, Procedura somaţiei de plată. Doctrină şi jurisprudenţă, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 182.
Răspunde
 
# adriana 30-Ianuarie-2013
1. întrucât pentru pârât nu mai există riscul de a fi acţionat din nou în judecată pentru valorificarea dreptului la care se renunţă, nu mai este necesar acordul său pentru ca instanţa să ia act de renunţarea la drept. & 2. Dacă reclamantul renunţă la drept înaintea instanţei, renunţarea poate fi făcută sau verbal sau prin înscris autentic. Numai dacă reclamantul nu se înfăţişează la termen, declaraţia de renunţare trebuie să fie cuprinsă într-un înscris autentic.

în orice caz, renunţarea trebuie să fie expresă, neechivocă, ea neputând fi dedusă din absenţa reclamantului.

3. Cererea se respinge ca nefondată, întrucât prin renunţarea la însuşi dreptul subiectiv, acesta nu mai există în patrimoniul reclamantului.

4. Hotărârea poate fi atacată numai cu recurs în termen de 15 zile care curge de la data comunicării hotărârii, conform art. 301.

5. Dacă renunţă la dreptul subiectiv dedus judecăţii, reclamantul nu mai poate introduce o nouă acţiune cu privire la dreptul respectiv. Tocmai datorită acestor consecinţe grave, renunţarea nu poate să provină decât de la o persoană cu capacitate deplină de exerciţiu.

Pe de altă parte, dreptul trebuie să fie dintre acelea de care se poate dispune.

6. Cum va proceda instanţa sesizată cu o cerere privitoare la un drept, dacă pârâtul invocă faptul că în cadrul unui alt proces reclamantul a depus o cerere de renunţare la acel drept, atunci când constată că în procesul anterior cererea nu a fost analizată pentru că a fost anulată cererea de chemare în judecată ca netimbrată?

Instanţa învestită ulterior va soluţiona cererea, fără să considere că renunţarea la drept a produs efecte, câtă vreme în primul proces instanţa nu s-a pronunţat asupra renunţării.

7. Renunţarea reclamantului nu va afecta judecarea cererii reconvenţionale şi a cererii de intervenţie principală, care se bucură de independenţă procesuală.
Răspunde