Art. 5 cod procedura civila

Art. 5

Cererea se face la instanţa domiciliului pârâtului. Dacă pârâtul are domiciliul în străinătate sau nu are domiciliu cunoscut, cererea se face la instanţa reşedinţei sale din ţară, iar dacă nu are nici reşedinţa cunoscută, la instanţa domiciliului sau reşedinţei reclamantului.

Vezi şi alte articole din aceeaşi lege:

Art. 5 cod procedura civila

Comentarii despre Art. 5 cod procedura civila

     

# Diana Raluca 14-Decembrie-2012
LEGISLAŢIE INCIDENTĂ

Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al consiliului din 22 decembrie 2000 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială

Capitolul I - Domeniul de aplicare

Art. 1.(1) Prezentul regulament se aplică în materie civilă şi comercială indiferent de natura instanţei. El nu se aplică, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă.

(2) Prezentul regulament nu se aplică pentru:

(a) starea şi capacitatea persoanelor fizice, regimurile matrimoniale, testamente şi succesiuni;

(b) falimente, concordate sau proceduri similare;

(c) securitate socială;

(d) arbitraj.

(3) în cadrul prezentului regulament, termenul „stat membru" defineşte statele membre cu excepţia Danemarcei.

Capitolul II - Competenţa Secţiunea 1 - Dispoziţii generale

Art. 2. (1) Sub rezerva dispoziţiilor prezentului regulament, persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru sunt acţionate în justiţie, indiferent de naţionalitatea lor, în faţa instanţelor statului membru în cauză.

(2) Persoanele care nu au naţionalitatea statului membru pe teritoriul căruia au domiciliul sunt supuse normelor de compefenţă aplicabile cetăţenilor statului în cauză.
Art. 3. (1) Persoanele domiciliate pe teritoriul unui stat membru pot fi acţionate în justiţie în faţa instanţelor unui alt stat membru numai în temeiul normelor enunţate în secţiunile 2-7 din prezentul capitol.

(2) împotriva acestora nu pot fi invocate în special regulile de competenţă enunţate în anexa I.

Art. 4. (1) Dacă pârâtul nu este domiciliat pe teritoriul unui stat membru, competenţa este determinată, în fiecare stat membru, de legislaţia statului membru în cauză, sub rezerva aplicării dispoziţiilor articolelor 22 şi 23.

(2) împotriva unui astfel de pârât, orice persoană, indiferent de naţionalitate, domiciliată pe teritoriul unui stat membru poate să invoce normele de competenţă în vigoare în statul în cauză şi, în special, cele prevăzute în anexa I, în aceeaşi manieră ca şi cetăţenii statului în cauză.
Răspunde
 
# Diana Raluca 14-Decembrie-2012
JURISPRUDENŢĂ

1. Caracterul normei. 1) Prevederile art. 5 C. proc. civ., referitoare la competenţa ratione hei a instanţei domiciliului pârâtului, nu sunt imperative. Aşa fiind, dacă nu sunt invocate de părţile interesate (pârâţi), ele nu pot fi invocate din oficiu de către instanţă (Trib.Jud. Suceava, secţia civilă, sentinţa nr. 4/1988, în R.R.D. nr. 5/1989, p. 61).

Notă: Soluţia trebuie nuanţată. Caracterul de ordine privată sau de ordine publică al normelor de competenţă teritorială rezultă din combinarea art. 159 pct. 3 C. proc. civ. cu art. 19 C. proc. civ. în consecinţă, despre norma înscrisă în art. 5 C. proc. civ. nu se poate spune că ar avea caracter dispozitiv (mai exact, de ordine privată), fără a se ţine cont şi de natura pricinii. Spre exemplu, cererea în anularea căsătoriei este de
competenţa instanţei de la domiciliul pârâtului (art. 5 C. proc. civ.), însă competenţa teritorială este absolută (art. 159 pct. 3 şi art. 19 C. proc. civ., cel din urmă interpretat per a contrario);

2) Potrivit art. 159 C. proc. civ., ne-competenţa teritorială nu are caracter imperativ, ceea ce înseamnă că instanţa judecătorească nu este îndreptăţită să îşi decline din oficiu competenţa, ci numai la cererea părţilor (Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 66/1958, în C.D. 1958, p. 250).

Notă: Soluţia trebuie nuanţată. Numai în pricinile privitoare la bunuri şi numai dacă nu este vorba de unul din cazurile prevăzute de art. 13-16 C. proc. civ., competenţa teritorială este relativă; în celelalte situaţii, competenţa teritorială este absolută;

2. Ordonanţă preşedinţială. Normele de competenţă teritorială, prevăzute de art. 5 şi urm. C. proc. civ., sunt aplicabile şi în procedura ordonanţelor preşe-dinţiale. Prin urmare, dacă ordonanţa preşedinţială a fost dată fără citarea părţilor, pârâtul poate să ridice excepţia de necompetenţă fie prin memoriul de recurs, fie oral la primul termen în faţa instanţei de recurs, deoarece acest termen corespunde noţiunii de „prima zi de înfăţişare", definită de art. 134 C. proc. civ. ca fiind ziua în care părţile, legal citate, pot pune concluzii (Trib. lud. Vâlcea, secţia civilă, decizia nr. 70/1982, în R.R.D. nr. 12/1982, p. 60);

3. Despăgubiri. Acţiunea care are ca obiect despăgubiri pentru degradările aduse unui imobil este o acţiune personală şi mobiliară, astfel încât este de competenţa instanţei domiciliului pârâtului (Cas. I, 21 ianuarie 1887, Em. Dan, Codul adnotat, p. 48, nr. 25).

Notă: în funcţie de situaţia concretă, ar putea fi vorba şi de o competenţă teritorială alternativă (art. 10 pct. 2 C. proc. civ.);

4. Momentul determinării. 1) Soluţia instanţei de apel a fost confirmată în recurs, cu aceeaşi argumentare, menţionându-se, în plus, că statuarea asupra competenţei teritoriale se face avându-seîn vedere domiciliul pârâtului din momentul sesizării instanţei, în raport cu care pârâtul poate accepta judecata la instanţa sesizată sau solicită
declinarea competenţei, dar schimbarea domiciliului în cursul procesului nu-i conferă dreptul de a invoca, după această schimbare, excepţia de necompetenţă teritorială (C.A. Braşov, secţia civilă, decizia nr. 655/R/1997, în C.P.].,p. 102);

2) Competenţa teritorială generală este determinată de domiciliul pârâtului la data introducerii acţiunii, iar din acest punct de vedere schimbările ulterioare ale domiciliului sunt irelevante. Astfel, transferarea persoanei a cărei punere sub interdicţie s-a cerut, la un altcămin-spi-tal, situat pe raza teritorială a altei instanţe, după ce acţiunea a fost legal introdusă la instanţa domiciliului pârâtului avut la data intentării acţiunii, nu are niciun efect asupra competenţei (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 701/1974, în C.D. 1974, p. 256);

5. Contencios administrativ. Potrivit art. 6 alin. (1) din Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ, judecarea acţiunilor formulate în baza acestei legi este de competenţa instanţei în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul reclamantul. întrucât dispoziţiile acestei legi se completează cu prevederile Codului de procedură civilă, iar competenţa după calitatea persoanei nu este de ordine publică, reclamantul poate renunţa la favoarea creată prin Legea nr. 29/1990, introducând cererea la instanţa de la domiciliul (sediul) pârâtului (C.S.J., secţia de contencios administrativ, decizia nr. 351/2000, în Juridica nr. 8/2000, p. 319). în acelaşi sens: decizia nr. 66/1994, în Dreptul nr. 10-11/1994, p. 112; decizia nr. 115/1994, în B.J. 1994, p. 648; decizia nr. 737/1995, în B.J. 1995, p. 596.

Notă: într-o altă opinie, este adevărat minoritară, se apreciază că în materia contenciosului administrativ competenţa teritorială are caracter absolut, astfel cum rezultă destul de clar din art. 159 pct. 3 C. proc. civ., combinat cu art. 19 C. proc. civ., ultimul interpretat per a contrario, în sensul că numai în pricinile privitoare la bunuri (afară de cazurile prevăzute de art. 13-16 C. proc. civ.) competenţa teritorială este relativă; în pricinile care nu privesc bunuri (cum este cazul litigiilor de contencios administrativ) părţile nu ar putea conveni să se judece la o altă instanţă decât cea competentă teritorial potrivit legii.

Potrivit actualei reglementări - Legea nr. 554/2004 art. 10 alin. (3)-, reclamantul se poate adresa instanţei de la domiciliul său ori celei de la domiciliul pârâtului. Dacă reclamantul a optat pentru instanţa de la domiciliul pârâtului, nu se poate invoca excepţia necom-petenţei teritoriale;

6. Anularea căsătoriei. Dispoziţiile din Codul de procedură civilă referitoare la divorţ se aplică numai în materie de despărţenie, iar nu şi în pricinile având ca obiect anularea sau constatarea nulităţii căsătoriei, care, în ceea ce priveşte competenţa, sunt supuse dispoziţiilor cuprinse în art. 5
C. proc. civ., instanţa competentă fiind aceea în a cărei rază teritorială se află domiciliul pârâtului (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 258 din 6 februarie 1980, în I.G. Mihuţă, Repertoriu III, p. 278, nr. 9);

7. Rezoluţiune. Imobil. 1) Acţiunea al cărei obiect îl formează cererea de rezoluţiune a unui antecontract privitor la un bun imobil şi restituirea valorii achitate are caracterul unei acţiuni personale, patrimoniale. De aceea, ea trebuie să fie soluţionată în raport de prevederile legale specifice acţiunilor personale, şi nu de cele privitoare la acţiunile reale, competenţa revenindu-i instanţei în a cărei rază teritorială domiciliază pârâtul (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2207/1975, în C.D. 1975, p. 220).

Notă: Soluţia instanţei este corectă în ceea ce priveşte calificarea ca personală a acţiunii prin care se solicită rezo-luţiunea unui antecontract de vânza-re-cumpărare, deoarece un asemenea antecontract nu dă naştere decât unui drept de creanţă (drept personal), iar nu şi unui drept real. în schimb, referitor la stabilirea instanţei competente din punct de vedere teritorial, apreciem că sunt incidente dispoziţiile înscrise în art. 10 pct. 1 C. proc. civ., deci este vorba de o competenţă teritorială alternativă;

2) Prin „cereri privitoare la bunuri nemişcătoare", în sensul art. 13 alin. (1) C. proc. civ., trebuie să se înţeleagă numai acţiunile reale imobiliare, iar nu şi cele personale, chiar dacă se referă la bunuri imobile. Sediul competenţei de judecare a acţiunilor personale se află în art. 5 şi art. 10 C. proc. civ. Astfel, acţiunea prin care se solicită ca pârâtul să fie obligat a face reparaţiile necesare la un imobil sau să fie obligat la plata unei anumite sume, reclamantul fiind uzufructuar al imobilului, iar pârâtul nud proprietar, este o acţiune personală, care urmează să fie soluţionată de instanţa pe teritoriul căreia se află domiciliul pârâtului (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2173/1971, în I.C. Mihuţă, Repertoriu II, p. 349, nr. 8);

3) Acţiunea care are ca obiect constatarea nulităţii unei promisiuni de vânza-
re-cumpărare este o acţiune personală, iar, dacă în convenţie nu s-a prevăzut locul unde obligaţia de a face urmează să fie executată, competenţa teritorială aparţine instanţei de la domiciliul pârâtului (C.A. laşi, secţia civilă, decizia nr. 1165/1997, în C.P.J. 1997, p. 46);

8. Domiciliu de fapt. Cererea de chemare în judecată se face, de regulă, la instanţa de la domiciliul pârâtului. Prin domiciliu, în acest sens, urmează a se înţelege şi acela pe care o persoană şi l-a stabilit în fapt în localitatea în care trăieşte şi îşi desfăşoară activitatea profesională (Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 230/1977, în C.D. 1977, p. 171).
Răspunde
 
# S. Zilberstein 14-Decembrie-2012
Regula de bază din art. 5 C. proc. civ. îşi are justificările sale. Atât timp cât procesul nu a fost judecat, pârâtul beneficiază -în cadrul acţiunilor personale- de prezumţia că nu datorează nimic, presupunere ce corespunde în procesul civil prezumţiei de nevinovăţie ce funcţionează în cadrul procesului penal. Tot astfel, în cazul acţiunilor reale, considerându-se că aparenţele trebuie să fie prezumate până Ia proba contrarie, ca fiind conforme cu realitatea, este de presupus că persoana care deţine un bun sau îl are la dispoziţia sa este chiar proprietar al bunului ... în favoarea soluţiei pe care o consacră Codul, în art. 5, există mai ales în materie de acţiuni personale, şi o altă consideraţiune de interes practic şi anume că oricine ar putea fi, în lipsa acestei dispoziţii legale, la discreţia reclamanţilor de rea-credinţă.”
Răspunde
 
# A. Cotitiu 14-Decembrie-2012
Unitatea cu personalitate juridică atrage imperativ competenţa de soluţionare în favoarea instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie teritorială se află sediul ei pentru toate litigiile privitoare la muncă, indiferent de sediul subunităţilor la care salariatul desfăşoară activitatea ... Normele privind competenţa teritorială a instanţelor în soluţionarea litigiilor de muncă sunt norme de competenţă teritorială exclusivă (excepţională) de la care nu există posibilitatea de a se deroga prin acordul părţilor.”

Notă - în acelaşi sens, a se vedea Ş. Beligădeanu, Examen de ansamblu asupra Legii nr. 168/1999privind soluţionarea conflictelor de muncă, Dreptul nr. 1/2000, p. 18-19; I.T. Ştefănescu, Conflictele de muncă, Editura Lumina Lex, Bucureşti,

2000, p. 95.

în sensul că determinarea competenţei se face în raport cu „sediul unităţii” în cadrul căreia salariatul şi-a desfăşurat activitatea, chiar dacă subunitatea respectivă nu are personalitate juridică, Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 1506 din 9 martie 2001, nepublicată, apud P. Perju, Probleme de drept civil şi procesual civil din practica secţiei civile a Curţii Supreme de Justiţie, Dreptul nr. 8/2001, p. 170.
Art. 5
DU 3. „Ordonanţa Guvernului nr. 5/ 2001 nu cuprinde nicio prevedere referitoare la competenţa teritorială, aşa încât, şi în această privinţă, dispoziţiile sale trebuie întregite cu normele generale de procedură. Drept urmare, în ceea ce priveşte competenţa teritorială, îşi vor găsi aplicarea dispoziţiile de drept comun, respectiv art. 5 şi urm. C. proc. civ. Astfel, în materie civilă sunt aplicabile prevederile art. 5 şi art. 7 C. proc. civ., iar în materie comercială prevederile art. 5, art. 7, dar şi art. 10 pct. 3-5 şi art. 11 din acelaşi cod.” - I. Deleanu, Gh. Buta, Procedura somaţiei de plată. Doctrină şi jurisprudenţă, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 163.
Răspunde
 
# reeadeea 14-Decembrie-2012
JURISPURDENŢĂ

1. Acţiune în contrafacere

Competenţa teritorială de soluţionare a acţiunii în contrafacerea unei mărci este dată de dispoziţiile Codului de procedură civilă, în raport de care Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară nu este normă specială.

Dispoziţiile art. 34 alin. (2) din lege reprezintă o normă de organizare judiciară, şi nu de competenţă teritorială exclusivă în favoarea instanţelor din Bucureşti în ce priveşte litigiile de proprietate intelectuală.

Semnificaţia textului este aceea că numai în Bucureşti se înfiinţează instanţe specializate în materie, nu şi în restul teritoriului ţării, unde aceste litigii sunt judecate de instanţele de drept comun. - C.A. Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, decizia nr. 284/R/2005, Culegere de practică judiciară în materie civilă pe anul 2005, p. 68

2. Cheltuieli de judecată. Solicitare separată

Acţiunea prin care se solicită obligarea la plata actualizată a cheltuielilor de judecată efectuate cu prilejul unui litigiu anterior a fost corect calificată ca o acţiune în pretenţii susceptibilă de aplicarea regulilor de competenţă teritorială prevăzute de dispoziţiile art. 5 C. proc. civ. în mod greşit judecătoria a apreciat că este vorba de o cerere accesorie şi că instanţa penală a omis să se pronunţe asupra cheltuielilor de judecată, cât timp această cerere nu a fost formulată de către fostul inculpat şi o asemenea „omisiune” ar fi putut face obiectul unei căi de atac promovate împotriva sentinţei penale. - Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 829/2002, Pandectele române nr. 6/2002, p. 41

3. Conflict de muncă

Pentru soluţionarea conflictului de muncă este competentă instanţa în circumscripţia căreia îşi are sediul persoana juridică implicată în conflict, iar nu subunitatea sau punctul de lucru unde cel în cauză prestează munca. - Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 3776/2002, B.J./1990-2003, p. 864


4. Domiciliul pârâtului

a. Transferarea persoanei a cărei punere sub interdicţie s-a cerut, la un alt cămin-spital, situat pe raza teritorială a altei instanţe, după ce acţiunea a fost legal introdusă la instanţa domiciliului pârâtului avut la data intentării acţiunii, nu are niciun efect asupra competenţei. - Tribunalul Suprem, Secţia civilă, decizia nr. 701/1974, C.D./1974, p. 256.

b. Prin domiciliu, în sens procesual, urmează a se înţelege şi acela pe care o persoană şi l-a stabilit în fapt, în localitatea unde trăieşte, deoarece scopul dispoziţiilor legale referitoare la domiciliu este acela ca
părţile aflate în litigiu să poată fi înştiinţate de existenţa procesului, pentru a da eficienţă principiului dreptului la apărare. - C.A. Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 119/1994, Culegere de practică judiciară civilă pe anii 1993-1998, p. 216.

c. Din punct de vedere teritorial, competenţa este determinată de domiciliul pârâtului, raportat la momentul introducerii acţiunii, schimbările ulterioare ale domiciliului fiind irelevante pentru competenţa instanţei. - C.A. Ploieşti, decizia nr. 930/1996, B.JJ1993-1997, p. 611.

5. Legea nr. 29/1990. Competenţă

Chiar dacă, potrivit art. 6 din Legea nr. 29/1990 a contenciosului administrativ, judecarea acţiunilor formulate în baza acestei legi este de competenţa instanţei de contencios administrativ în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul reclamantul, nefiind vorba de o competenţă ratione materiae ci de o competenţă ratione personae, reclamantul poate să renunţe la favoarea ce i s-a creat prin lege, şi să introducă acţiune la instanţa în raza căreia domiciliază sau îşi are sediul pârâtul. - Curtea Supremă de Justiţie, Secţia de contencios administrativ, decizia nr. 351/2000, Juridica nr. 8/2000, p. 319.

6. Nulitatea căsătoriei

Regulile referitoare la competenţa teritorială în procesele privitoare la nulitatea căsătoriei sunt de natură dispozitivă, încălcarea lor atrăgând necompetenţa relativă a instanţei. întrucât competenţa teritorială nu are caracter imperativ, instanţa judecătorească nu este îndreptăţită să-şi decline din oficiu competenţa, ci numai la cererea pârâtului. - Curtea Supremă de Justiţie, Secţia civilă, decizia nr. 2456/1995, apud R. Trif, Excepţia de necompe-tenţâ în procesul civil - practică judiciară, Editura Hamangiu, 2006, p. 302.

Notă - Soluţia este greşită. întrucât prin acţiunea în anularea căsătoriei este declanşat un litigiu privitor la persoane, competenţa teritorială în astfel de litigii este reglementată prin norme imperative, nefiind incidente prevederile art. 19 C. proc. civ.

7. Obligaţii. Executare. Declinarea competenţei

Dacă în contract nu a fost prevăzut locul executării obligaţiei, pentru a fi îndeplinite cerinţele art. 10 pct. 1 C. proc. civ., instanţa, la cererea pârâtului, poate declina competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea instanţei de la domiciliul pârâtului. - C.A. Bucureşti, Secţia a IV-a civilă, decizia nr. 677/1999, Culegere de practică judiciară în materie civilă pe anul 1999, p. 260.
Răspunde
 
# reeadeea 14-Decembrie-2012
1. După ce persoana interesată a determinat competenţa materială pentru soluţionarea diferendului său, respectiv faptul că pricina este de competenţa de primă instanţă a judecătoriei, a tribunalului, a tribunalului specializat sau a curţii de apel, trebuie să determine care judecătorie, care tribunal/tribunal specializat sau care curte de apel trebuie sesizată, întrucât fiecare instanţă are o competenţă limitată numai la o anumită circumscripţie teritorială. Răspunsul la aceste întrebări este găsit cu ajutorul normelor de competenţă teritorială.

Regula este că pricinile sunt de competenţa instanţei de drept comun din punct de vedere teritorial.

De la această regulă există două excepţii: competenţa teritorială alternativă sau facultativă şi competenţa teritorială exclusivă sau excepţională.

2. Instanţa de drept comun din punct de vedere teritorial este instanţa de la domiciliul sau sediul pârâtului, ea fiind sesizată ori de câte ori prin lege nu se prevede competenţa unei alte instanţe. 3. în ceea ce interesează pentru determinarea competenţei teritoriale, atunci când pârât este o persoană fizică, noţiunea de domiciliu trebuie privită în sens larg.

Astfel, nu se va avea în vedere numai locuinţa statornică a părţii, aşa cum este definit domiciliul prin art. 25 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 97/2005 privind evidenţa, domiciliul, reşedinţa şi actele de identitate ale cetăţenilor români, aprobată prin Legea nr. 290/2005, ci locul unde pârâtul locuieşte efectiv.

Pe de altă parte, trebuie avut în vedere domiciliul pe care pârâtul iniţial îl are la momentul sesizării instanţei, fiind fără relevanţă, sub aspectul competenţei, faptul că pe parcursul procesului pârâtul şi-a schimbat domiciliul ori, prin transmiterea calităţii procesuale, a intervenit în proces un alt pârât, cu alt domiciliu.

4. Art. 5 nu stabileşte o competenţă teritorială alternativă, pentru că reclamantul nu are alegerea între instanţa domiciliului pârâtului şi celelalte instanţe prevăzute de text.

Astfel, reclamantul este obligat să sesizeze instanţa de la domiciliului pârâtului. Numai dacă pârâtul are domiciliul în străinătate sau nu are domiciliul cunoscut, reclamantul se va adresa instanţei de la reşedinţa din ţară a pârâtului. în fine, dacă nu este cunoscută nici reşedinţa pârâtului (fără deosebire după cum reşedinţa este în ţară sau în străinătate), poate fi sesizată instanţa de la domiciliul sau reşedinţa reclamantului. Doar pentru această ultimă ipoteză, competenţa teritorială este alternativă, pentru că reclamantul poate să opteze între instanţa domiciliului sau instanţa reşedinţei sale.

5. Normele de competenţă teritorială de drept comun îşi găsesc aplicare atunci când reclamantul formulează:

- acţiune personală, indiferent dacă dreptul de creanţă are ca obiect un bun mobil sau un imobil;

- acţiune reală mobiliară;

- acţiune cu privire la starea şi capacitatea persoanelor, dacă prin lege nu se prevede altfel.

6. Interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 19 conduce la concluzia că, în pricinile privitoare la persoane, competenţa teritorială este absolută.

Şi de această dată, dacă prin lege specială nu se prevede o anumită competenţă, pentru determinarea instanţei care trebuie sesizată urmează a fi avute în vedere dispoziţiile dreptului comun, ceea ce înseamnă că în litigiile privitoare la persoane norma înscrisă în art. 5 are caracter imperativ.

Intră în această categorie, de exemplu, cererea pentru anularea sau constatarea nulităţii căsătoriei, pentru stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei, tăgada de paternitate, cererea pentru stabilirea filiaţiei faţă de mamă, pentru contestarea recunoaşterii de maternitate sau de paternitate, cererea de punere sub interdicţie sau de ridicare a interdicţiei, cererea de încredinţare sau reîncredinţare a minorului, de stabilire a locuinţei minorului.
Răspunde