Art. 385 Limitele rejudecării Apelul CĂILE DE ATAC ORDINARE

Capitolul III
CĂILE DE ATAC ORDINARE

Secţiunea I
Apelul

Art. 385

Limitele rejudecării

Instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanţei de apel, în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea apelului.

Dacă hotărârea a fost desfiinţată în apelul procurorului, declarat în defavoarea inculpatului sau în apelul părţii vătămate, instanţa care rejudecă poate pronunţa şi o pedeapsă mai grea decât cea arătată în art. 372 alin. 2 şi art. 373.

Când hotărârea este desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane, ori numai în ce priveşte latura penală sau civilă, instanţa de rejudecare se pronunţă în limitele în care hotărârea a fost desfiinţată.

Codul de procedură penală actualizat prin:

Legea 356/2006 - pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, Monitorul Oficial 677/2006;


Art. 3851

Hotărârile supuse recursului

Pot fi atacate cu recurs:

a) sentinţele pronunţate de judecătorii;

b) sentinţele pronunţate de tribunalele militare;

c) sentinţele pronunţate de curţile de apel şi Curtea Militară de Apel;

d) sentinţele pronunţate de secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie;

d1) sentinţele privind infracţiunile pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate;

e) deciziile pronunţate, ca instanţe de apel, de curţi de apel şi Curtea Militară de Apel;

f) sentinţele pronunţate în materia executării hotărârilor penale, afară de cazul când legea prevede altfel, precum şi cele privind reabilitarea.

Încheierile pot fi atacate cu recurs numai o dată cu sentinţa sau decizia recurată, cu excepţia cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu recurs.

Recursul declarat împotriva sentinţei sau deciziei se socoteşte făcut şi împotriva încheierilor, chiar dacă acestea au fost date după pronunţarea hotărârii.

Nu pot fi atacate cu recurs sentinţele în privinţa cărora persoanele prevăzute în art. 362 nu au folosit calea apelului ori când apelul a fost retras, dacă legea prevede această cale de atac. Persoanele prevăzute în art. 362 pot declara recurs împotriva deciziei pronunţate în apel, chiar dacă nu au folosit apelul, dacă prin decizia pronunţată în apel a fost modificată soluţia din sentinţă şi numai cu privire la această modificare.

Codul de procedură penală actualizat prin:

Legea 202/2010 - privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, Monitorul Oficial 714/2010;

Legea 356/2006 - pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, Monitorul Oficial 677/2006;

Legea 281/2003 - privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, Monitorul Oficial 468/2003;


Art. 3852

Persoanele care pot face recurs

Pot face recurs persoanele arătate în art. 362, care se aplică în mod corespunzător.


Art. 3853

Termenul de declarare a recursului

Termenul de recurs este de 10 zile, dacă legea nu dispune altfel.

Dispoziţiile art. 363-365 privind data de la care curge termenul, repunerea în termen şi declararea peste termen a căii de atac se aplică în mod corespunzător.


Art. 3854

Declararea, renunţarea şi retragerea recursului

Recursul se declară în condiţiile prevăzute în art. 366 şi 367, care se aplică în mod corespunzător.

Părţile pot renunţa la recurs potrivit dispoziţiilor art. 368 şi pot retrage recursul în condiţiile art. 369, care se aplică în mod corespunzător.


Art. 3855

Efectul suspensiv al recursului

Recursul este suspensiv de executare atât în ce priveşte latura penală, cât şi latura civilă, afară de cazul când legea dispune altfel.


Art. 3856

Efectul devolutiv şi limitele sale

Instanţa judecă recursul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de recurs şi numai în raport cu calitatea pe care recurentul o are în proces.

Instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute în art. 3859.

Recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel nu este limitat la motivele de casare prevăzute la art. 3859, iar instanţa este obligată ca, în afara temeiurilor invocate şi cererilor formulate de recurent, să examineze întreaga cauză sub toate aspectele. În aceste cauze, instanţa de recurs poate administra probe noi sau readministra probele în situaţia în care consideră necesar pentru asigurarea dreptului părţilor la un proces echitabil.

Codul de procedură penală actualizat prin:

Legea 202/2010 - privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, Monitorul Oficial 714/2010;


Art. 3857

Efectul extensiv şi limitele sale

Instanţa de recurs examinează cauza prin extindere şi cu privire la părţile care nu au declarat recurs sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi o situaţie mai grea.

Procurorul, chiar după expirarea termenului de recurs, poate cere extinderea recursului declarat de el în termen şi faţă de alte persoane decât acelea la care s-a referit, fără a se putea crea acestora o situaţie mai grea.


Art. 3858

Neagravarea situaţiei în propriul recurs

Instanţa de recurs, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea pentru cel care a declarat recurs.

În recursul declarat de procuror în favoarea unei părţi, instanţa de recurs nu poate agrava situaţia acesteia.


Art. 3859

Cazurile în care se poate face recurs

Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri:

1. nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei;

2. instanţa nu a fost sesizată legal;

3. instanţa nu a fost compusă potrivit legii ori s-au încălcat prevederile art. 292 alin. 2 sau a existat un caz de incompatibilitate;

4. şedinţa de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;

5. judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;

6. urmărirea penală sau judecata a avut loc în lipsa apărătorului, când prezenţa acestuia era obligatorie;

7. judecata s-a făcut fără întocmirea referatului de evaluare în cauzele cu infractori minori;

8. când nu a fost efectuată expertiza psihiatrică a inculpatului în cazurile şi în condiţiile prevăzute de art. 117 alin. 1 şi 2;

9. hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia ori motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărârii sau acesta nu se înţelege;

10. instanţa nu s-a pronunţat asupra unei fapte reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare sau cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului;

11. instanţa a admis o cale de atac neprevăzută de lege sau introdusă tardiv;

12. când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni sau când instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecată, cu excepţia cazurilor prevăzute în art. 334-337;

13. când inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală;

14. când s-au aplicat pedepse greşit individualizate în raport cu prevederile art. 72 din Codul penal sau în alte limite decât cele prevăzute de lege;

15. când persoana condamnată a fost înainte judecată în mod definitiv pentru aceeaşi faptă sau dacă există o cauză de înlăturare a răspunderii penale, pedeapsa a fost graţiată ori a intervenit decesul inculpatului;

16. când în mod greşit inculpatul a fost achitat pentru motivul că fapta săvârşită de el nu este prevăzută de legea penală sau când, în mod greşit, s-a dispus încetarea procesului penal pentru motivul că există autoritate de lucru judecat sau o cauză de înlăturare a răspunderii penale ori că a intervenit decesul inculpatului sau pedeapsa a fost graţiată;

17. când faptei săvârşite i s-a dat o greşită încadrare juridică;

171. Abrogat;

172. când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii;.

18. când s-a comis o eroare gravă de fapt, având drept consecinţă pronunţarea unei hotărâri greşite de achitare sau de condamnare;

19. când judecătorii de fond au comis un exces de putere, în sensul că au trecut în domeniul altei puteri constituite în stat;

20. când a intervenit o lege penală mai favorabilă condamnatului;

21. când judecata în primă instanţă sau în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi, sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa despre această imposibilitate.

Cazurile de casare prevăzute în alin. 1 pot fi invocate atât cu privire la soluţionarea laturii penale, cât şi a laturii civile a cauzei.

Cazurile prevăzute în alin. 1 pct. 1-7, 10, 13, 14, 19 şi 20 se iau în considerare întotdeauna din oficiu, iar cele de la pct. 11, 12, 15, 17, 172 şi 18 se iau în considerare din oficiu numai când au influenţat asupra hotărârii în defavoarea inculpatului.

Când instanţa ia în considerare motivele de casare din oficiu, este obligată să le pună în discuţia părţilor.

Codul de procedură penală actualizat prin:

Legea 202/2010 - privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor din 25 octombrie 2010, Monitorul Oficial 714/2010;

Legea 356/2006 - pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, Monitorul Oficial 677/2006;

Legea 576/2004 - pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală din 14 decembrie 2004, Monitorul Oficial 1223/2004;

Legea 356/2006 - pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, Monitorul Oficial 677/2006;

OUG 207/2000 - privind modificarea şi completarea Codului penal şi a Codului de procedură penală din 15 noiembrie 2000, Monitorul Oficial 594/2000;

OUG 207/2000 - privind modificarea şi completarea Codului penal şi a Codului de procedură penală din 15 noiembrie 2000, Monitorul Oficial 594/2000;


Art. 385 10

Motivarea recursului

Recursul trebuie să fie motivat.

Motivele de recurs se formulează în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată.

În cazul în care nu sunt respectate condiţiile prevăzute în alin. 1 şi 2, instanţa ia în considerare numai cazurile de casare care, potrivit art. 3859 alin. 3, se iau în considerare din oficiu.

Dispoziţiile alineatelor precedente nu se aplică în cazul prevăzut în art. 3856 alin. 3, când recursul poate fi motivat şi oral în ziua judecăţii.

Codul de procedură penală actualizat prin:

Legea 281/2003 - privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, Monitorul Oficial 468/2003;


Art. 385 11

Prezenţa părţilor şi a procurorului

Judecarea recursului se face cu citarea părţilor.

Judecarea recursului nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, când acesta se află în stare de deţinere.

Dispoziţiile alin. 2 nu sunt aplicabile în judecarea recursului împotriva încheierilor privind măsurile preventive.

Participarea procurorului la judecarea recursului este obligatorie în toate cazurile.

Codul de procedură penală actualizat prin:

Legea 281/2003 - privind modificarea şi completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 24 iunie 2003, Monitorul Oficial 468/2003;


Art. 385 12

Raportul scris

Preşedintele instanţei de recurs, primind dosarul, fixează termen pentru judecarea recursului şi poate delega, totodată, unul din judecătorii care compun completul de judecată să facă un raport scris asupra recursului. La înalta Curte de Casaţie şi Justiţie raportul poate fi întocmit de un judecător sau de un magistrat-asistent.

Raportul trebuie să cuprindă, pe scurt, obiectul procesului, soluţiile pronunţate de instanţe şi faptele reţinute de ultima instanţă, în măsura în care sunt necesare soluţionării recursului.

Raportul trebuie să mai conţină observaţii cu referiri, dacă este cazul, la jurisprudenţa internă, precum şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, fără a se arăta opinia raportorului.

În raport se semnalează din oficiu şi cazurile de casare arătate în art. 3859 alin. 2.

Raportul se depune la dosarul cauzei cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată.

Codul de procedură penală actualizat prin:

OUG 109/2003 - privind modificarea Codului de procedură penală din 24 octombrie 2003, Monitorul Oficial 748/2003;


Art. 385 13

Dezbaterea recursului

După citirea raportului, când s-a dispus întocmirea acestuia, preşedintele completului dă cuvântul recurentului, apoi intimatului şi în urmă procurorului. Dacă între recursurile declarate se află şi recursul procurorului, primul cuvânt îl are acesta.

Procurorul şi părţile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia dezbaterilor.

Inculpatul are cel din urmă cuvântul.


Art. 385 14

Verificarea hotărârii

Instanţa verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi, prezentate la instanţa de recurs.

Cu ocazia judecării recursului, instanţa este obligată să procedeze la ascultarea inculpatului prezent, potrivit dispoziţiilor cuprinse în Partea specială, titlul II, capitolul II, atunci când acesta nu a fost ascultat la instanţele de fond şi apel, precum şi atunci când aceste instanţe nu au pronunţat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare.

Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de recurs invocate de procuror şi de părţi.

Codul de procedură penală actualizat prin:

Legea 356/2006 - pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, Monitorul Oficial 677/2006;


Art. 385 15

Soluţiile

Instanţa, judecând recursul, pronunţă una din următoarele soluţii:

1. respinge recursul, menţinând hotărârea atacată:

a) dacă recursul este tardiv sau inadmisibil;

b) dacă recursul este nefondat;

2. admite recursul, casând hotărârea atacată şi:

a) menţine hotărârea primei instanţe, când apelul a fost greşit admis;

b) achită pe inculpat sau dispune încetarea procesului penal în cazurile prevăzute în art. 11;

c) dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată, în cazurile prevăzute în art. 3859 alin. 1 pct. 3-5, pct. 6 teza a doua, pct. 7-10 şi pct. 21, şi rejudecarea de către instanţa competentă, în cazul prevăzut în art. 3859 alin. 1 pct. 1.

Când recursul priveşte atât hotărârea primei instanţe, cât şi hotărârea instanţei de apel, în caz de admitere şi dispunerea rejudecării de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată, cauza se trimite la prima instanţă, dacă ambele hotărâri au fost casate, şi la instanţa de apel, când numai hotărârea acesteia a fost casată.

În cazul în care admite recursul declarat împotriva deciziei pronunţate în apel, instanţa de recurs desfiinţează şi hotărârea primei instanţe, dacă se constată aceleaşi încălcări de lege ca în decizia recurată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dacă admite recursul, când este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată;

d) dispune rejudecarea de către instanţa de recurs în cazurile prevăzute în art. 3859 alin. 1 pct. 11-20, precum şi în cazul prevăzut în art. 3856 alin. 3.

Codul de procedură penală actualizat prin:

OUG 60/2006 - pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 6 septembrie 2006, Monitorul Oficial 764/2006;

Legea 356/2006 - pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, Monitorul Oficial 677/2006;


Art. 385 16

Soluţii şi chestiuni complementare

Când instanţa de recurs casează hotărârea şi reţine cauza spre rejudecare potrivit art. 385 15 pct. 2 lit. d), se pronunţă prin decizie şi asupra probelor ce urmează a fi administrate, fixând termen pentru rejudecare. La termenul fixat pentru rejudecare, instanţa este obligată să procedeze la ascultarea inculpatului prezent, potrivit dispoziţiilor cuprinse în Partea specială, titlul II, capitolul II, atunci când acesta nu a fost ascultat la instanţele de fond şi apel, precum şi atunci când aceste instanţe nu au pronunţat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare.

Dispoziţiile art. 380 şi art. 381 se aplică în mod corespunzător.

Codul de procedură penală actualizat prin:

Legea 356/2006 - pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, Monitorul Oficial 677/2006;


Art. 385 17

Desfiinţarea hotărârii şi conţinutul deciziei

În caz de admitere a recursului, hotărârea atacată se casează în întregime, dar în limitele prevăzute în art. 3856 şi 3857.

Dispoziţiile art. 382 alin. 2 şi 3 se aplică în mod corespunzător.

Decizia instanţei de recurs trebuie să cuprindă, în partea introductivă, menţiunile prevăzute în art. 355, iar în expunere, temeiurile de fapt şi cele de drept care au dus, după caz, la respingerea sau admiterea recursului, precum şi temeiurile care au dus la adoptarea soluţiilor prevăzute în art. 385 15 pct. 2. Dispozitivul trebuie să cuprindă soluţia dată de instanţa de recurs, data pronunţării deciziei şi menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică.

Dispoziţiile art. 383 alin. 2-4 se aplică în mod corespunzător.

Dacă instanţa reţine cauza spre rejudecare, în decizie se menţionează probele ce urmează a fi administrate.

Partea din hotărâre care nu a fost casată rămâne definitivă şi devine executorie la data pronunţării hotărârii instanţei de recurs.

Codul de procedură penală actualizat prin:

Legea 356/2006 - pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, Monitorul Oficial 677/2006;


Art. 385 18

Limitele rejudecării

Instanţa de rejudecare trebuie să se conformeze hotărârii instanţei de recurs, în măsura în care situaţia de fapt rămâne cea avută în vedere la soluţionarea recursului.

Când hotărârea este desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane, ori numai în ce priveşte latura penală sau civilă, instanţa de rejudecare se pronunţă în limitele în care hotărârea a fost casată.


Art. 385 19

Procedura de rejudecare

Rejudecarea cauzei după casarea hotărârii atacate se desfăşoară potrivit dispoziţiilor cuprinse în partea specială, titlul II, capitolele I şi II, care se aplică în mod corespunzător.

Vezi şi alte articole din aceeaşi lege:

Art. 385 Limitele rejudecării Apelul CĂILE DE ATAC ORDINARE

Comentarii despre Art. 385 Limitele rejudecării Apelul CĂILE DE ATAC ORDINARE

     

# emanuela matei 24-Iunie-2012
Limitele rejudecării. Hotărâre desfiinţată numai cu privire la unul dintre inculpaţi. Consecinţe.

Potrivit art. 385 alin. (3) C. proc. pen., când hotărârea este desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane, instanţa de rejudecare se pronunţă numai în limitele în care hotărârea a fost desfiinţată. Prin urmare, dacă hotărârea primei instanţe a fost desfiinţată numai cu privire la unul dintre inculpaţi, iar prima instanţă a procedat la o nouă judecată şi cu privire la ceilalţi inculpaţi, pentru care sentinţa intrase în puterea lucrului judecat prin neexercitarea apelului de către aceştia şi nici de către procuror, hotărârea este nelegală şi casabilă în temeiul art. 3859 alin. (1) pct. 15 C. proc. pen. (C.A. Ploieşti, decizia penală nr. 608 din 28 iunie 1998,)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Sentinţe privind reabilitarea.

Hotărârile privind reabilitarea pronunţate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 356/2006 sunt supuse atât apelului, cât şi recursului, iar hotărârile pronunţate după intrarea în vigoare a Legii nr. 356/2006 sunt supuse numai căii ordinare de atac a recursului, în condiţiile art. 385 alin. (1) lit. f) C. proc. pen. (I.C.C.J., S.U., Decizia nr. XXXIV din 7 mai 2007, în M. Of. nr. 764 din 12 noiembrie 2007). £ Referitor la sentinţele privind reabilitarea, există o necorelare între prevederile art. 361 alin. (1) lit. f) şi art. 385' alin. (1) lit. f) C. proc. pen., pe de o parte, şi art. 501 C. proc. pen., pe de altă parte. Potrivit art. 361 alin. (1) lit. f) şi art. 385' alin. (1) lit. f) C. proc. pen., sentinţele privind reabilitarea pot fi atacate numai cu recurs, iar conform art. 501 C. proc. pen., sentinţa prin care instanţa rezolvă cererea de reabilitare este supusă apelului, iar hotărârea pronunţată de instanţa de apel este supusă recursului. Prin Decizia nr. XXXIV din 7 mai 2007, Secţiile Unite ale înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au interpretat prevederile art. 501 C. proc. pen. în sensul menţionat.
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Sentinţele de dezînvestire sau de desesizare.

Sentinţa prin care instanţa de judecată se desesizează şi trimite plângerea penală adresată direct instanţei la organul de urmărire penală competent, în temeiul prevederilor art. 222 alin. (7) C. proc. pen., poate fi atacată cu recurs (I.C.C.J., s. pen., sentinţa nr. 41 din 15 ianuarie 2007)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Sentinţa prin care instanţa de judecată se desesizează şi trimite plângerea împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată adresată direct instanţei la organul judiciar competent, în temeiul prevederilor art. 278 ind. 1 alin. (13) C. proc. pen., poate fi atacată cu recurs (I.C.C.J., s. pen., sentinţa nr. 467 din 19 octombrie 2006)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Inadmisibilitatea recursului. Decizii pronunţate de instanţa de recurs.

Recursul declarat împotriva deciziei prin care instanţa de recurs a respins cererea privind scutirea de amendă sau reducerea amenzii judiciare aplicate pentru săvârşirea, cu ocazia judecăţii recursului, a uneia dintre abaterile prevăzute în art. 198 C. proc. pen. este inadmisibil, întrucât deciziile pronunţate de instanţa de recurs nu pot fi atacate cu recurs, conform art. 3851 C. proc. pen. (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 5064 din 9 septembrie 2005)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Recursul declarat împotriva deciziei prin care curtea de apel a respins un recurs exercitat contra sentinţei pronunţate de tribunal în temeiul art. 278' alin. (8) lit. a) C. proc. pen. este inadmisibil, deoarece deciziile date în recurs de curţile de apel nu sunt supuse controlului judiciar pe căile de atac ordinare (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 1298 din 28 februarie 2006)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Inadmisibilitatea recursului separat. încheieri care pot fi atacate numai odată cu sentinţa sau decizia recurată.

încheierea prin care se dispune administrarea de probe poate fi atacată cu recurs numai odată cu sentinţa sau decizia recurată, recursul separat declarat împotriva acesteia fiind inadmisibil, deoarece niciun text din Codul de procedură penală nu prevede atacarea cu recurs a unei astfel de încheieri (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 3211 din 11 iunie 2004)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
încheierea prin care se dispune amânarea pronun ţării asupra fondului cauzei nu poate fi atacată cu recurs decât odată cu fondul, recursul separat fiind inadmisibil, întrucât această încheiere nu este nominalizată expres în lege între încheierile care pot fi atacate separat cu recurs (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 1092 din 25 februarie 2004)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Limitele de admisibilitate a recursului. Nefolosirea apelului. în raport cu prevederile art. 385 ind. 1 alin. (4) C. proc. pen., recursul declarat de inculpatul care nu a folosit apelul împotriva deciziei prin care instanţa de apel a respins apelul procurorului este inadmisibil (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 756 din 6 februarie 2006)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Persoanele prevăzute în art. 362 C. proc. pen. care nu au folosit apelul pot declara recurs împotriva deciziei instanţei de apel numai cu privire la modificările aduse sentinţei ca urmare a admiterii apelului declarat de o altă persoană dintre cele prevăzute în textul de ,lege menţionat (C.S.J., s. pen., decizia nr. 4595 din 17 noiembrie 2000)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
în cazul în care inculpatul condamnat nu foloseşte apelul, iar în apelul declarat de procuror se modifică numai durata pedepsei închisorii şi modalitatea executării acesteia, în sensul majorării pedepsei şi al înlăturării suspendării executării ei, potrivit art. 385 ind. 1 alin. (4) C. proc. pen., recursul inculpatului poate fi examinat numai sub aceste două aspecte, iar nu şi cu privire la existenţa vinovăţiei care este definitiv stabilită (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 3 din 4 ianuarie 2005)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Inculpatul condamnat care nu a atacat cu apel sentinţa pronunţată de prima instanţă poate ataca cu recurs decizia prin care, în urma admiterii apelului procurorului, s-a aplicat o măsură de siguranţă şi a fost modificată soluţia dată laturii civile, numai sub aspectul acestor modificări aduse sentinţei (C.S.J., s. pen., decizia nr. 174 din 28 ianuarie 1997)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Partea civilă care a exercitat apel numai cu privire la latura civilă nu poate ataca cu recurs sentinţa referitor la soluţia dată laturii penale. Prin urmare, este inadmisibil recursul părţii civile privind încadrarea juridică dată faptei şi pedeapsa aplicată inculpatului, dacă în apel a cerut numai majorarea despăgubirilor civile, întrucât soluţia dată laturii penale a rămas, prin neapelare, definitivă (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 2403 din 11 aprilie 2005)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Dacă sentinţa primei instanţe a fost atacată cu apel numai de inculpat, iar apelul a fost admis numai sub aspectul individualizării pedepsei, recursul declarat de procuror cu privire la greşita încadrare juridică dată faptei este inadmisibil, deoarece, potrivit art. 385 ind. 1 alin. (4) C. proc. pen., nu pot fi atacate cu recurs sentinţele în privinţa cărora persoanele prevăzute în art. 362 C. proc. pen. nu au folosit calea apelului, iar în cauză procurorul nu critică soluţia instanţei de apel, pronunţată în apelul declarat de inculpat, ci soluţia primei instanţe, pe care nu a apelat-o (C.A. Bucureşti, s. a ll-a pen., decizia nr. 819/1997)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Retragerea apelului. Inadmisi-bilitatea recursului. în raport cu prevederile art. 385 ind. 1alin. (4) C. proc. pen., recursul declarat de inculpat este inadmisibil, dacă acesta şi-a retras apelul, iar apelul declarat de procuror a fost respins ca nefondat (C.S.J., s. pen., decizia nr. 91 din 19 ianuarie 1995)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Apel tardiv. Recurs inadmisibil.

Recursul inculpatului este inadmisibil, dacă apelul declarat numai de acesta a fost respins ca tardiv, întrucât declararea tardivă a apelului echivalează cu nefolosirea căii de atac (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 62 din 6 ianuarie 2005)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Apelul constatat ca tardiv se consideră inexistent şi, prin urmare, dacă recursul declarat de inculpat priveşte în realitate, prin obiectivul urmărit, sentinţa primei instanţe, rămasă definitivă, acesta va fi respins ca inadmisibil. Judecând însă recursul declarat de cel de-al doilea inculpat, instanţa de recurs poate extinde recursul, potrivit art. 385^7 alin. (1) C. proc. pen., şi cu privire la inculpatul al cărui recurs a fost respins ca inadmisibil, fără a-i crea o situaţie mai grea (C.A. Bucureşti, s. a ll-a pen., decizia nr. 214/1999)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Declararea recursului de către procuror în ce priveşte latura civilă a cauzei în lipsa recursului formulat de partea civilă. Inadmisibilitate.

Conform art. 385^2 raportat la art. 362 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., recursul procurorului în ce priveşte latura civilă este inadmisibil în lipsa recursului formulat de partea civilă, cu excepţia cazurilor în care acţiunea civilă se exercită din oficiu, cazuri prevăzute în art. 1 7 C. proc. pen. referitoare la situaţia când cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Prin urmare, dacă partea vătămată, care are capacitate deplină de exerciţiu, nu s-a constituit parte civilă, nu a atacat cu apel hotărârea primei instanţe şi nu a formulat recurs împotriva deciziei pronunţate de către instanţa de apel, recursul procurorului, care priveşte latura civilă a cauzei, este inadmisibil (C.A. Galaţi, s. pen., decizia nr. 332/R din 14 iunie 2007)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Declararea recursului de către martor cu privire la modul de calcul al prejudiciului. Inadmisibilitate.

Recursul declarat de martor cu privire la modul de calcul al prejudiciului cauzat de inculpat prin săvârşirea infracţiunii este inadmisibil, întrucât, potrivit art. 385^2 raportat la art. 362 alin. (1) lit. e) C. proc. pen., martorul poate declara recurs, însă numai cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite acestuia (C.A. Bucureşti, s. I pen., decizia nr. 840/R din 19 mai 2004)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Declararea recursului de către o persoană fără calitate procesuală. Inadmisibilitate. Recursul declarat de părinţii inculpatului major este inadmisibil, întrucât aceştia nu se numără între persoanele prevăzute limitativ în art. 385^2 raportat la art. 362 alin. (2) C. proc. pen., care pot declara recurs pentru inculpat (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 395 din 19 ianuarie 2005,)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Declararea recursului de către apărătorul inculpatului decedat. Admisibilitate.

Recursul declarat de apărătorul inculpatului decedat este admisibil, deoarece într-un astfel de caz apărătorul exercită calea de atac, în temeiul art. 3852 raportat la art. 362 alin. (2) C. proc. pen., în calitate de apărător, pentru inculpatul decedat, iar nu ca reprezentant al acestuia (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 1257 din 27 februarie 2006)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Termenul de declarare a recursului.

Potrivit art. 186 alin. (4) C. proc. pen., când ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează şi, ca atare, recursul declarat în prima zi lucrătoare, care urmează zilei nelucrătoare în care s-a împlinit termenul de recurs, este declarat în termen (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 928 din 17 februarie 2004)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Parte prezentă la dezbateri sau la pronunţare.

Potrivit art. 3853 alin. (2) raportat la art. 363 alin. (3) C. proc. pen., pentru inculpatul aflat în stare de libertate prezent la dezbaterile apelului şi lipsă la pronunţare, termenul de recurs curge de la pronunţare, comunicarea dispozitivului deciziei de către instanţa de apel fiind irelevantă în ceea ce priveşte data de la care curge termenul de recurs (C.S.J., s. pen., decizia nr. 2396 din 30 mai 2000)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Inculpat care a lipsit atât la dezbateri, cât şi la pronunţare.

Termenul de declarare a recursului pentru inculpatul care a lipsit atât de la dezbateri, cât şi de la pronunţare, chiar dacă a fost reprezentat de apărător, curge de la comunicare (I.C.C.J., S.U., Decizia nr. XXIX din 9 octombrie 2006, în M. Of. nr. 732 din 30 octombrie 2007).
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Repunere în termen. Cauză temeinică de împiedicare.

Cauza temeinică de împiedicare constă fie în existenţa cazului fortuit sau a forţei majore, fie în existenţa unei alte cauze care l-a pus pe inculpat în situaţia de a nu putea acţiona în conformitate cu interesele sale şi în lipsa căreia ar fi acţionat în conformitate cu aceste interese (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 3180 din 18 mai 2006)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Boala gravă care a necesitat internarea în spital a inculpatului, cu diagnosticul „hemoragie digestivă, ulcer duodenal", constituie o cauză temeinică de împiedicare, care l-a pus pe inculpat în imposibilitatea de a declara recurs în termenul prevăzut de lege (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 2914 din 28 mai 2004)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Declararea recursului de către inculpatul cetăţean străin, după expirarea termenului prevăzut de lege, nu justifică repunerea în termenul de recurs a inculpatului, dacă la judecata apelului a fost asistat de apărător şi de interpret, faptul că nu s-a întâlnit cu interpretul în intervalul de timp în care putea declara recurs şi nu cunoştea că mai există o cale de atac neconstituind o cauză temeinică de împiedicare, în sensul art. 3853 alin. (2) raportat la art. 364 C. proc. pen. (C.S.J., s. pen., decizia nr. 858 din 19 februarie 2003)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
împrejurarea că funcţionarul de la arhivă i-a spus recurentului, prezent la pronunţarea deciziei instanţei de apel, că termenul de recurs curge de la comunicarea hotărârii, nu constituie o cauză temeinică de împiedicare de natură să justifice admiterea cererii şi repunerea în termenul de declarare a recursului (C.A. Piteşti, s. pen., decizia nr. 59/R din 25 februarie 2003)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Faptul că inculpatului, care a fost prezent la dezbateri în faţa instanţei de apel, dar a lipsit la pronunţare, nu i s-a comunicat copia de pe dispozitivul deciziei nu constituie, chiar dacă pronunţarea s-a amânat de mai multe ori, o cauză temeinică de împiedicare în sensul art. 3853 alin. (2) raportat la art. 364 C. proc. pen., care ar justifica repunerea în termenul de recurs, întrucât, indiferent de numărul termenelor la care s-a amânat pronunţarea, o astfel de comunicare se face numai părţii care a lipsit atât la dezbateri, cât şi la pronunţare (C.A. Bucureşti, s. a ll-a pen., decizia nr. 751/1997)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Recurs peste termen. Condiţii.

Dacă inculpatul a fost prezent la toate termenele de judecată în apel, iar pronunţarea deciziei instanţei de apel a fost amânată, inculpatul având termen în cunoştinţă, nu sunt îndeplinite condiţiile recursului peste termen, stabilite în prevederile art. 385^3 alin. (2) raportat la art. 365 C. proc. pen., potrivit cărora recursul peste termen poate fi exercitat numai de partea care a lipsit atât la toate termenele de judecată, cât şi la pronunţarea deciziei instanţei de apel (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 3180 din 18 mai 2006)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Declararea recursului.

O cerere sau un memoriu adresat unei autorităţi care nu are atribuţii jurisdicţionale, cum este Preşedinţia României, nu echivalează cu o declaraţie de recurs (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 3180 din 18 mai 2006)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Retragerea recursului. Condiţii.

întrucât, potrivit art. 385^4 alin. (2) C. proc. pen., părţile pot retrage recursul în condiţiile art. 369 C. proc. pen., rezultă că până la închiderea dezbaterilor la instanţa de recurs oricare dintre părţi îşi poate retrage recursul declarat, personal sau prin mandatar special, iar dacă partea se află în stare de deţinere, printr-o declaraţie atestată sau consemnată într-un proces-verbal de către conducerea locului de deţinere (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 6539 din 7 decembrie 2004)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Revenire asupra retragerii recursului. Inadmisibilitate. Potrivit art. 385^4 alin. (2) raportat la art. 369 C. proc. pen., până la închiderea dezbaterilor, oricare dintre părţi îşi poate retrage recursul declarat. Cererea de revenire asupra declaraţiei de retragere a recursului este inadmisibilă, deoarece legea nu prevede posibilitatea revenirii asupra retragerii recursului, ca în cazul renunţării la recurs (C.S.J., s. pen., decizia nr. 7 din 12 ianuarie 1999)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Revenirea asupra declaraţiei de retragere a recursului nu produce consecinţe juridice, întrucât, spre
deosebire de renunţarea la recurs, asupra căreia se poate reveni înăuntrul termenului de recurs potrivit art. art. 385^4 alin. (2) raportat la art. 368 alin. (2) C. proc. pen., în cazul retragerii recursului, Codul de procedură penală nu prevede posibilitatea revenirii asupra declaraţiei de retragere a căii de atac ordinare (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 5429 din 21 septembrie 2006)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Efectul devolutiv al recursului. Limite.

Potrivit art. 385^6 alin. (1) C. proc. pen., instanţa judecă recursul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se referă declaraţia de recurs. Declaraţia de recurs constituie actul de sesizare a instanţei de recurs, în raport cu care se devoluează judecata în această fază procesuală şi, ca atare, persoanele la care se referă recursul trebuie nominalizate explicit în declaraţia de recurs. în consecinţă, declaraţia de recurs a procurorului prin care este nominalizat unul dintre inculpaţi, urmată de formularea „şi alţii", produce efectele prevăzute în art. 385^6 alin. (1) C. proc. pen. numai faţă de inculpatul nominalizat. Menţionarea numai în motivele de recurs depuse după expirarea termenului de recurs a numelor altor inculpaţi atrage respingerea ca tardiv a recursului cu privire la aceştia (C.S.J., s. pen., decizia nr. 167 din 15 ianuarie 2002)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Efectul extensiv al recursului. Limite.

în cazul în care unul dintre inculpaţi a declarat recursul în termen, instanţa de recurs examinează cauza prin extindere şi cu privire la inculpaţii care au declarat recurs după expirarea termenului prevăzut de lege, deoarece efectul extensiv al recursului, prevăzut în art. 3857 alin. (1) C. proc. pen., se produce nu numai cu privire la părţile care aparţin grupului procesual din care face parte recurentul şi nu au declarat recurs, ci şi cu privire la părţile care aparţin grupului procesual din care face parte recurentul şi au declarat recurs după expirarea termenului prevăzut de lege (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 5672 din 2 octombrie 2006)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Neagravarea situaţiei inculpatului în propriul recurs.

Aplicarea art. 40 C. pen. în recursul inculpatului nu se poate face aplicarea art. 40 C. pen. privind pedeapsa în unele cazuri când nu există recidivă, deoarece prin aplicarea unei alte pedepse potrivit regulilor pentru concursul de infracţiuni s-ar încălca regula neagravării situaţiei în propriul recurs prevăzută în art. 385^9 C. proc. pen. (C.S.J., s. pen., decizia nr. 2379 din 13 mai 2002_
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Aplicarea măsurilor de siguranţă.

în recursul inculpatului nu se poate dispune măsura de siguranţă a obligării la tratament medical prevăzută în art. 113 C. pen., chiar la cererea inculpatului, întrucât ar constitui o agravare a situaţiei sale în propria cale de atac, prin restrângerea libertăţii (C.S.J., s. pen., decizia nr. 1130 din 29 aprilie 1992)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Neagravarea situaţiei inculpatului în recursul declarat de procuror în favoarea acestuia.

Instanţa de recurs nu poate agrava situaţia inculpatului în favoarea căruia procurorul a declarat recurs şi, deci, nu poate înlătura dispoziţiile din hotărârea instanţei de apel prin care s-a redus pedeapsa aplicată de prima instanţă şi s-a suspendat executarea acesteia sub supraveghere, chiar dacă a constatat graţierea pedepsei aplicate de prima instanţă (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 5749 din 4 noiembrie 2004)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Rejudecare. Principiul non reformatio in peius are aplicabilitate atât în faţa instanţelor de control judiciar, cât şi în faţa instanţei sesizate cu rejudecarea cauzei, raţiunea ce stă la baza lui fiind impusă de necesitatea ca părţile să nu fie inhibate în dorinţa de a supune controlului judiciar hotărârile care le privesc. Aşadar, prin aplicarea acestui principiu, la rejudecarea cauzei în urma admiterii recursurilor declarate numai de inculpaţi, nu se poate crea acestora o situaţie mai grea, prin condamnarea lor la pedepse mai mari decât cele stabilite iniţial, în primul ciclu procesual (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 368 din 18 ianuarie 2005)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
în cazul în care recursul inculpatului a fost admis, dispunându-se rejudecarea de către prima instanţă, aceasta, soluţionând cauza, nu poate aplica inculpatului o pedeapsă mai grea decât cea aplicată prin hotărârea casată, întrucât s-ar încălca prevederile art. 385^8 C. proc. pen. (C.S.J., s. pen., decizia nr. 2688 din 1 noiembrie 1995)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Dacă, rejudecând în fond după casare, prima instanţă a condamnat pe inculpat şi pentru o altă infracţiune şi i-a aplicat o pedeapsă complementară mai mare decât cea din primul ciclu procesual, soluţie ce a fost menţinută de instanţa de apel, deşi cel de-al doilea ciclu procesual al cauzei a avut loc în urma exercitării căilor de atac numai de către inculpat, instanţele au agravat situaţia acestuia în propria sa cale de atac, pronunţând hotărâri nelegale (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 289 din 14 ianuarie 2005)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
In cazul în care, în urma admiterii recursului declarat de inculpat, sentinţa prin care s-a dispus respingerea cererii de despăgubiri civile a fost casată cu trimiterea cauzei pentru rejudecare, instanţa de rejudecare nu poate obliga pe inculpat la despăgubiri, deoarece i s-ar agrava situaţia în propriul recurs (C.S.J., s. pen., decizia nr. 2386 din 10 iunie 1999)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
In urma admiterii recursului părţii civile, instanţa de rejudecare nu poate înlătura obligarea inculpatului la plata despăgubirilor pentru daune materiale dispusă prin hotărârea casată, chiar dacă prin noua hotărâre îl obligă la plata unor despăgubiri, în sumă mai mare, cu titlu de daune morale (C.S.J., s. pen., decizia nr. 2839 din 1 iunie 2001)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Caz de casare prevăzut în art. 385^9 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. Dispoziţii privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei.

încălcarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei a secţiilor maritime şi fluviale ale tribunalelor, cum sunt cele ale art. 3 pct. 1 lit. b) din Decretul nr. 203/1974, constituie cazul de casare prevăzut în art. 385^9 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 5357 din 19 septembrie 2006)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Dispoziţii privind competenţa teritorială. Numai nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, iar nu şi nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa teritorială, constituie cazul de casare prevăzut în art. 385^9 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen. (C.A. Timişoara, decizia penală nr. 273/R din 22 aprilie 1996)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Caz de casare prevăzut în art. 385^9 alin. (1) pct. 2 C. proc. pen. Nelegala sesizare a instanţei.

Dacă acţiunea penală a fost pusă în mişcare, prin delegare, cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 35 raportat la art. 132 C. proc. pen., de către un procuror care nu îndeplineşte condiţiile de vechime prevăzute de lege pentru a funcţiona în cadrul parchetului care a dispus delegarea şi acelaşi procuror a supravegheat efectuarea urmăririi penale şi a întocmit rechizitoriul, dispunând trimiterea în judecată, sunt incidente prevederile art. 385^9 alin. (1) pct. 2 C. proc. pen. (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 3013 din 5 iunie 2007)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
încălcarea prevederilor art. 253 C. proc. pen. referitoare la prezentarea din nou a materialului de urmărire penală, în cazul în care s-au efectuat noi acte de cercetare penală, nu poate fi invocată pentru prima dată în recurs şi nu se încadrează în cazul de casare prevăzut în art. 385^9 alin. (1) pct. 2 C. proc. pen., deoarece
încălcarea acestor dispoziţii este prevăzută sub sancţiunea nulităţii relative şi, în consecinţă, poate fi invocată în condiţiile art. 197 alin. (4) C. proc. pen., în cursul efectuării actului, când partea este prezentă, sau la primul termen de judecată cu procedura completă, când partea a lipsit la efectuarea actului (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 2431 din 7 mai 2007)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Caz de casare prevăzut în art. 385^9 alin. (1) pct. 3 C. proc. pen. Lipsa încheierii prin care s-a amânat pronunţarea hotărârii. Lipsa încheierii prin care s-a amânat pronunţarea atrage casarea hotărârii, în temeiul art. 3859 alin. (1) pct. 3 C. proc. pen., întrucât, în lipsa acestei încheieri, nu se poate verifica dacă au fost respectate prevederile legale privind compunerea completului de judecată, dacă acelaşi judecător care a participat la dezbateri a pronunţat hotărârea sau dacă judecătorul este incompatibil (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 3933 din 27 iunie 2005)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Nesemnarea minutei.

Nesemnarea minutei de către toţi membrii completului de judecată atrage casarea hotărârii pentru motivul prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 3 C. proc. pen., întrucât, în această situaţie, nu există certitudinea că au fost respectate prevederile art. 292 alin. (2) C. proc. pen. (C.A. Târgu-Mureş, s. pen., decizia nr. 681 din 27 octombrie 2004)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Semnarea hotărârii. în cazul în care hotărârea este semnată de un judecător al cărui nume nu este menţionat în partea introductivă că a făcut parte din complet, aceasta este supusă casării în temeiul art. 385^9 alin. (1) pct. 3 C. proc. pen. (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 5964 din 17 decembrie 2003)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Schimbări intervenite în compunerea completului. Dacă la termenul când au avut loc dezbaterile s-a acordat un nou termen, iar la acest ultim termen instanţa, deşi în altă compunere decât cea de la termenul precedent, nu a reluat de la început dezbaterile, ea a încălcat dispoziţiile art. 292 alin. (2) şi (3) C. proc. pen. şi a pronunţat o hotărâre casabilă în baza art. 385^9 alin. (1) pct. 3 C. proc. pen. (C.A. Bucureşti, s. a ll-a pen., decizia nr. 911/1997)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Schimbările intervenite în compunerea completului de judecată la instanţa de apel, după repunerea cauzei pe rol în vederea punerii în discuţie a schimbării încadrării juridice date faptelor, atrage casarea deciziei instanţei de apel, în temeiul cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 3 C. proc. pen. (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 7186 din 11 decembrie 2006)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Incompatibilitate.

Există un caz de incompatibilitate care atrage casarea hotărârii în temeiul art. 385^9 alin. (1) pct. 3 C. proc. pen., dacă judecătorul care a participat la soluţionarea cauzei în apel, în completul de divergenţă - ocazie cu care s-a alăturat în considerente la opinia majoritară privind existenţa infracţiunii deduse judecăţii în raport cu care s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă -, a participat la judecarea aceleiaşi cauze în apel, după desfiinţarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare la prima instanţă (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 5229 din 13 septembrie 2006, în J.S.P. 2006)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Dacă judecătorul - care, potrivit art. 278^1 alin. (8) lit. c) C. proc. pen., prin încheiere, a admis plângerea, a desfiinţat rezoluţia sau ordonanţa atacată şi a reţinut cauza spre judecare - a soluţionat fondul acesteia, deşi devenise incompatibil, sunt incidente prevederile art. 385^9 alin. (1) pct. 3 C. proc. pen. (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 4925 din 30 august 2006)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Caz de casare prevăzut în art. 385^9 alin. (1) pct. 4 C. proc. pen. Constituie 0 încălcare a dispoziţiilor privind publicitatea şedinţei de judecată, care atrage casarea hotărârii în temeiul art. 385^9 alin. (1) pct. 4 C. proc. pen., judecarea cauzei în şedinţă nepublică, atunci când în aceeaşi cauză unii inculpaţi sunt minori şi alţi inculpaţi sunt majori (C.A. Bucureşti, s. I pen., decizia nr. 1865/R din 15 octombrie 2004)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Cazul de casare prevăzut în art. 385^9 alin. (1) pct. 4 C. proc. pen. nu priveşte încălcarea dispoziţiilor prin care se stabileşte că şedinţa de judecată nu este publică, aceste din urmă dispoziţii fiind prevăzute sub sancţiunea nulităţii relative (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 2118 din 28 martie 2005)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Caz de casare prevăzut în art. 385^9 alin. (1) pct. 5 C. proc. pen. Participarea procurorului. Hotărârea instanţei este supusă casării, în temeiul art. 385^9 alin. (1) pct. 5 C. proc. pen., dacă judecata plângerii împotriva rezoluţiei sau ordonanţei de netrimitere în judecată a avut loc fără participarea procurorului a cărui prezenţă este obligatorie potrivit 278' alin. (5) C. proc. pen., iar situaţia în care procurorului, deşi prezent în faţa instanţei, nu i s-a dat cuvântul echivalează cu neparticiparea acestuia la judecată (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 2683 din 22 aprilie 2005)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Prezenţa inculpatului arestat la judecată.

Neaducerea inculpatului arestat la judecarea cauzei în primă instanţă, şi anume la dezbateri, atrage nulitatea absolută a hotărârii pronunţate, întrucât, potrivit art. 314 alin. (2) C. proc. pen., aducerea inculpatului arestat la judecată este obligatorie, iar în conformitate cu prevederile art. 197 alin. (2) C. proc. pen., dispoziţiile relative la prezenţa inculpatului, când aceasta este obligatorie potrivit legii, sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute. în acest caz, hotărârea primei instanţe şi cea a instanţei de apel prin care s-a respins apelul declarat de inculpat sunt supuse casării în temeiul art. 385^9 alin. (1) pct. 5 C. proc. pen., cu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, potrivit art. 385^15 pct. 2 lit. c) C. proc. pen. (C.S.J., s. pen., decizia nr. 455 din 23 februarie 1998)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Judecarea apelului în lipsa inculpatului arestat atrage casarea hotărârii instanţei de apel pentru motivul prevăzut în art. 385^9 alin. (1) pct. 5 C. proc. pen. (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 153 din 12 ianuarie 2006)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Dacă la data soluţionării apelului inculpatul nu a fost prezent la judecată, întrucât era arestat în străinătate în vederea soluţionării unei cereri de extrădare formulate de autorităţile statului român, apelul fiind soluţionat cu încălcarea art. 314 C. proc. pen., hotărârea instanţei de apel este supusă casării în temeiul art. 3859 alin. (1) pct. 5 C. proc. pen. (C.S.J., s. pen., decizia nr. 2266 din 15 mai 2003)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Caz de casare prevăzut în art. 385 ind. 9 alin. (1) pct. 6 C. proc. pen. Asistenţă juridică obligatorie. Asistenţă juridică asigurată de acelaşi apărător pentru inculpaţi cu interese procesuale contrare. Dacă unul dintre inculpaţi neagă săvârşirea faptei, iar altul o recunoaşte, implicându-l pe cel dintâi, asigurarea asistenţei juridice, în cazul în care este obligatorie, de către acelaşi apărător pentru inculpaţii cu interese procesuale contrare este echivalentă cu lipsa apărătorului, fiind incident cazul de casare prevăzut în art. 385^9 alin. (1) pct. 6 C. proc. pen. (C.S.J., s. pen., decizia nr. 2027 din 18 aprilie 2003)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Asigurarea efectivă a asistenţei. Simpla menţiune făcută în partea introductivă a sentinţei de condamnare, privitoare la prezenţa unui apărător desemnat din oficiu care a solicitat aplicarea unei pedepse uşoare, nu este de natură a forma convingerea că inculpatul arestat preventiv a beneficiat de asistenţă juridică, atâta vreme cât nu s-a indicat numele apărătorului şi nu există la dosar nici delegaţia avocaţială. Prin urmare, asistenţa juridică a inculpatului fiind obligatorie potrivit dispoziţiilor art. 171 alin. (2) C. proc. pen., iar nerespectarea acestor dispoziţii sancţionată cu nulitatea absolută conform art. 197 alin. (2) şi (3) C. proc. pen., este incident cazul de casare prevăzut în art. 385^9 alin. (1) pct. 6 C. proc. pen. (C.A. Bucureşti, s. a ll-a pen., decizia nr. 171/1997)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Caz de casare prevăzut în art. 385^9 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. Expertiză psihiatrică.

Efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav, iar omisiunea instanţei de a dispune, în acest caz, efectuarea expertizei psihiatrice constituie motiv de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. (C.S.J., s. pen., decizia nr. 72 din 18 ianuarie 1995)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
în cazul în care inculpatul a fost trimis în judecată pentru infracţiuni privind traficul de droguri şi deţinerea de droguri pentru consum propriu, iar instanţa de judecată nu are îndoială asupra stării psihice a acestuia, efectuarea expertizei psihiatrice nu este obligatorie, chiar dacă inculpatul urmează un tratament medical de dezintoxicare ca urmare a consumului de droguri. Prin urmare, în acest caz, lipsa unei astfel de expertize nu atrage incidenţa cazului de casare prevăzut în art. 385^9 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen. (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 1915 din 24 martie 2006)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Caz de casare prevăzut în art. 385^9 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen. Nemo-tivarea hotărârii. Dacă instanţa de apel a respins apelul declarat de procuror împotriva sentinţei de achitare a unui inculpat, reţinând în considerente - fără a se referi la probele invocate de procuror, pe care nu le-a analizat - numai că „instanţa fondului a făcut o corectă apreciere a situaţiei de fapt în raport cu probele administrate", decizia este supusă casării în temeiul art. 385^9 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen. în raport cu această nemotivare a soluţiei şi cu faptul că în considerente instanţa de apel s-a referit la situaţia unui alt inculpat decât cel vizat prin recursul procurorului, instanţa de recurs, casând, va trimite cauza la instanţa a cărei hotărâre a fost casată, potrivit art. 385^15 pct. 2 lit. c) C. proc. pen. (C.A. Bucureşti, s. I pen., decizia nr. 342/1997)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Motivarea soluţiei cu privire la latura civilă a cauzei trebuie să cuprindă analiza elementelor de fapt, a probelor pe care se sprijină, referitor la fiecare categorie de cheltuieli despre care partea civilă pretinde că au fost pricinuite prin săvârşirea infracţiunii, precum şi la daunele morale care i se cuvin. Referirea globală la probele administrate, fără analiza acestora în raport cu componentele despăgubirilor la plata cărora inculpatul este obligat, constituie o nemotivare a hotărârii, fiind incident cazul de casare prevăzut în art. 385^9 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen. (C.S.J., s. pen., decizia nr. 1158 din 21 martie 2000)
Răspunde
 
# emanuela matei 24-Iunie-2012
Contradicţie între motivarea soluţiei şi dispozitivul hotărârii.

Motivarea soluţiei instanţei de apel în sensul că prima instanţă a încadrat greşit fapta în infracţiunea de tăinuire, corecta încadrare juridică fiind complicitatea la infracţiunea de furt calificat, şi condamnarea inculpatului prin dispozitivul deciziei pentru infracţiunea de furt calificat în calitate de autor constituie o contradicţie între motivarea soluţiei şi dispozitiv, care atrage casarea deciziei instanţei de apel în temeiul art. 385^9 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen. (C.S.J., s. pen., decizia nr. 3305 din 22 iunie 2001)
Răspunde
 
# alexandra 24-Iunie-2012
Există contradicţie între motivarea soluţiei şi dispozitivul hotărârii, dacă în considerentele hotărârii instanţa s-a ocupat de despăgubirile civile ce s-ar cuveni minorei, fiica victimei decedate ca urmare a săvârşirii infracţiunii, şi a făcut un calcul al acestora, iar în minuta şi în dispozitivul hotărârii nu a obligat pe inculpat la plata acestor despăgubiri (C.A. Timişoara, decizia penală nr. 407/R/1995)
Răspunde
 
# alexandra 24-Iunie-2012
Dacă -soluţionând plângerea împotriva rezoluţiei sau a ordonanţei procurorului de netrimitere în judecată, formulată de mai mulţi petenţi care au invocat motive comune, plângerea adresată instanţei fiind unică -instanţa omite să menţioneze în minută numele unuia dintre petenţi, nu este incident art. 385^9 alin. (1) pct. 9 C. proc. pen., care priveşte cazurile când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia ori motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărârii sau acesta nu se înţelege. O atare omisiune va fi înlăturată prin procedura prevăzută în art. 194 C. proc. pen. (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 2664 din 27 aprilie 2006)
Răspunde
 
# alexandra 24-Iunie-2012
Caz de casare prevăzut în art. 385^9 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen.
Omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unor cereri esenţiale. Dacă instanţa, încălcând prevederile art. 378 alin. (3) C. proc. pen., nu s-a pronunţat asupra motivelor de apel care constituie cereri esenţiale, de natură să garanteze drepturile părţilor şi să influenţeze soluţia procesului, decizia este supusă casării în temeiul art. 385^9 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului (C.S.J., s. pen., decizia nr. 2729 din 14 iunie 2000)
Răspunde
 
# alexandra 24-Iunie-2012
Omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa asupra unuia dintre motivele invocate în apelul procurorului declarat în favoarea inculpatului, având caracterul unei cereri esenţiale pentru inculpat, de natură să garanteze drepturile acestuia şi să influenţeze soluţia procesului în sensul art. 385^9 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., poate fi invocată de inculpat în propriul recurs, în lipsa recursului procurorului, chiar dacă nu a folosit apelul. Prin urmare, este casabilă, cu trimitere pentru rejudecarea apelului, ca urmare a recursului inculpatului, decizia instanţei de apel care nu s-a pronunţat asupra criticii formulate în apelul procurorului cu privire la condamnarea inculpatului pentru o formă agravată a infracţiunii nereţinută în rechizitoriu, fără respectarea prevederilor art. 334 C. proc. pen. referitoare la schimbarea încadrării juridice (C.S.J., s. pen., decizia nr. 4219 din 31 octombrie 2000)
Răspunde
 
# alexandra 24-Iunie-2012
în cazul apelului declarat cu depăşirea termenului prevăzut de lege, dacă apelantul formulează cerere de repunere în termen, instanţa de apel nu poate să respingă apelul ca tardiv, înainte de a se pronunţa asupra cererii de repunere în termen. Omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra acestei cereri atrage incidenţa cazului de casare prevăzut în art. 385^9 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen. (C.S.J., s. pen., decizia nr. 2864 din 10 decembrie 1997)
Răspunde
 
# alexandra 24-Iunie-2012
Constituie o cerere esenţială, de natură să garanteze drepturile părţilor şi să influenţeze soluţia procesului, cererea părţii civile referitoare la beneficiul nerealizat, asupra căreia instanţa a omis să se pronunţe (C.A. Bucureşti, s. a ll-a pen., decizia nr. 1303 din 9 iulie 2003)
Răspunde
 
# alexandra 24-Iunie-2012
Respingerea cererii inculpatului de a se efectua o expertiză medico-legală psihiatrică nu atrage incidenţa cazului de casare prevăzut în art. 385^9 alin. (1) pct. 10 C. proc. pen., dacă atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel s-au pronunţat motivat asupra respingerii probei solicitate, întrucât această probă a fost administrată în cursul urmăririi penale, concluziile raportului de expertiză sunt certe, clare şi neechivoce, iar între actele medico-legale din dosar nu există contradicţii (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 1878 din 23 martie 2006)
Răspunde
 
# alexandra 24-Iunie-2012
Caz de casare prevăzut în art. 385^9 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. Greşita individualizare a pedepsei.

Pedeapsă complementară. Dacă inculpatul nu s-a folosit pentru comiterea infracţiunii de o funcţie sau profesie, aplicarea prevederilor art. 64 alin. (1) lit. c) C. pen. - referitoare la pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a desfăşura o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârşirea infracţiunii - atrage incidenţa art. 385^9 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen. (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 5959 din 17 decembrie 2003)
Răspunde
 
# alexandra 24-Iunie-2012
Pedepse aplicate în alte limite decât cele prevăzute de lege. Concurs de infracţiuni. în sensul art. 385^9 alin. (1) pct. 14 C. proc. pen., referitor la aplicarea unei pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, prin limite de pedeapsă se înţeleg nu numai minimul şi maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită, ci şi limitele pedepsei rezultante aplicate în cazul concursului de infracţiuni (C.A. Bucureşti, s. a ll-a pen., decizia nr. 337/1997)
Răspunde
 
# alexandra 24-Iunie-2012
Caz de casare prevăzut în art. 385^9 alin. (1) pct. 15 C. proc. pen. Rejudecare. Hotărâre desfiinţată numai cu privire la unul dintre inculpaţi.

Potrivit art. 385 alin. (3) C. proc. pen., când hotărârea este desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane, instanţa de rejudecare se pronunţă numai în limitele în care hotărârea a fost desfiinţată. Prin urmare, dacă hotărârea primei instanţe a fost desfiinţată numai cu privire la unul dintre inculpaţi, iar prima instanţă a procedat la o nouă judecată şi cu privire la ceilalţi inculpaţi, pentru care sentinţa intrase în puterea lucrului judecat prin neexercitarea apelului de către aceştia şi nici de către procuror, hotărârea este nelegală şi casabilă în temeiul art. 385^9 alin. (1) pct. 15 C. proc. pen. (C.A. Ploieşti, decizia penală nr. 608 din 28 iunie 1998)
Răspunde
 
# alexandra 24-Iunie-2012
Caz de casare prevăzut în art. 385^9 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. încadrare juridică. încadrarea juridică a faptei presupune realizarea de către instanţa de judecată a unei concordanţe între conţinutul legal al infracţiunii şi conţinutul concret al acesteia. Prin încadrarea juridică a faptei se stabileşte textul din legea penală care prevede şi sancţionează fapta care formează obiectul cauzei penale. Prin urmare, nu se impune schimbarea încadrării juridice a faptei din art. 257 C. pen. raportat la art. 5 din Legea nr. 78/ 2000 în art. 257 C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, întrucât în art. 5 din Legea nr. 78/2000 se face o prezentare generală şi o enumerare a infracţiunilor de corupţie -între care şi infracţiunea de trafic de influenţă prevăzută în art. 257 C. pen. -, pe când în textul art. 6 din legea specială, cuprins în acelaşi capitol, se reia în integralitate conţinutul infracţiunii de trafic de influenţă, prevăzută în art. 257 C. pen. (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 2901 din 8 mai 2006)
Răspunde
 
# alexandra 24-Iunie-2012
Greşita încadrare juridică. Neaplicarea sau aplicarea greşită a prevederilor art. 37 C. pen. referitoare la recidivă constituie cazul de casare prevăzut în art. 385^9 alin. (1) pct. 171 C. proc. pen., incident când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii, iar nu cazul de casare prevăzut în art. 385^9 alin. (1) pct. 17 privitor la greşita încadrare juridică. încadrarea juridică priveşte aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute în Partea specială a Codului penal sau în legi speciale ori la trăsături caracteristice prevăzute în Partea generală a Codului penal, cum sunt tentativa sau forma de participaţie. împrejurările privind săvârşirea faptei şi datele referitoare la persoana inculpatului, cum sunt recidiva, provocarea sau minoritatea, nu privesc încadrarea juridică, ci corecta aplicare a legii, în sensul cazului de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen. (C.S.J., s. pen., decizia nr. 5323 din 4 decembrie 2002. Deşi decizia priveşte distincţia între cazul de casare prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 17 şi cel prevăzut în art. 3859 alin. (1) pct. 17 C. proc. pen., caz de casare abrogat prin Legea nr. 356/2006 (M. Of. nr. 677 din 7 august 2006), soluţia rămâne valabilă sub aspectul înţelesului dat de practica judiciară noţiunii de încadrare juridică.
Răspunde
 
# alexandra 24-Iunie-2012
Caz de casare prevăzut în art. 385^9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. Eroare gravă de fapt.

Eroarea gravă de fapt există atunci când situaţia de fapt reţinută prin hotărârea atacată este contrară actelor şi probelor dosarului. Pentru a constitui caz de casare, eroarea de fapt trebuie să fie gravă, adică, pe de o parte, să fi influenţat asupra soluţiei cauzei, iar, pe de altă parte, să fie vădită, neîndoielnică. Prin urmare, când starea de fapt reţinută de instanţa a cărei hotărâre a fost atacată cu recurs este numai îndoielnică, recurentul-inculpat invocând principiul in dubio pro reo, nu este incident cazul de casare prevăzut în art. 385^9 alin. (1) pct. 18 C. proc. pen. (C.A. Bucureşti, s. a ll-a pen., decizia nr. 1404/2000)
Răspunde
 
# alexandra 24-Iunie-2012
Eroarea gravă de fapt, ca motiv de casare, nu priveşte dreptul de apreciere a probelor, ci discordanţa între cele reţinute de instanţă şi conţinutul real al probelor, prin ignorarea unor aspecte evidente care au avut drept consecinţă pronunţarea altei soluţii decât cea pe care materialul probator o susţine (C.S.J., s. pen., decizia nr. 1727 din 3 aprilie 2003)
Răspunde
 
# alexandra 24-Iunie-2012
Caz de casare prevăzut în art. 385^9 alin. (1) pct. 21 C. proc. pen. Judecată fără citarea legală a unei părţi.

Dacă, potrivit art. 177 alin. (2) C. proc. pen., inculpatul a indicat printr-o declaraţie un alt loc pentru a fi citat, iar la termenul fixat pentru judecata apelului nu a fost citat la adresa indicată, hotărârea instanţei de apel este supusă casării, în temeiul art. 3859 alin. (1) pct. 21 C. proc. pen., cu trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 6042 din 16 noiembrie 2004)
Răspunde
 
# alexandra 24-Iunie-2012
Dacă dezbaterea cauzei în apel a avut loc la o altă oră decât cea înscrisă în dovada de îndeplinire a procedurii de citare a inculpatului, decizia instanţei de apel este supusă casării, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel, întrucât inculpatul nu a fost legal citat (C.A. Alba-lulia, s. pen., decizia nr. 648 din 31 octombrie 2006)
Răspunde
 
# alexandra 24-Iunie-2012
Conţinutul citaţiei. Menţiuni.

Procedura de citare nu este legal îndeplinită în cazul în care citaţia se afişează fără a cuprinde menţiuni privind numărul apartamentului din adresa celui citat sau fără a cuprinde menţiuni privind blocul şi scara, deşi numărul apartamentului este indicat. în aceste cazuri, este incident cazul de casare prevăzut în art. 385^9 alin. (1) pct. 21 C. proc. pen. (C.S.J., s. pen., decizia nr. 1499 din 21 martie 2001)
Răspunde
 
# alexandra 24-Iunie-2012
Pentru a invoca citarea nelegală a unei alte părţi decât cea recurentă, este necesar ca aceasta să dovedească un interes procesual pentru invocarea cazului de casare prevăzut în art. 385^9 alin. (1) pct. 21 C. proc. pen. Când necitarea altei părţi nu a putut influenţa soluţia cu privire la partea recurentă, recursul acesteia este nefondat (C.S.J., s. pen., decizia nr. 2141 din 1 octombrie 1997)
Răspunde
 
# alexandra 24-Iunie-2012
Parte aflată în imposibilitatea de a se prezenta şi de a înştiinţa despre această imposibilitate. în sensul dispoziţiilor art. 385^9 alin. (1) pct. 21 C. proc. pen., se află în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa despre această imposibilitate inculpatul arestat pe teritoriul unui stat străin la termenele la care s-a judecat cauza în primă instanţă şi în apel (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 1643 din 26 martie 2007)
Răspunde
 
# alexandra 24-Iunie-2012
Aprecierea cuantumului daunelor morale. Cuantumul daunelor morale constituie o chestiune de apreciere, atribut exclusiv al primei instanţe şi al celei de apel, ce nu poate fi cenzurat de instanţa de recurs, întrucât cazurile de casare sunt prevăzute în art. 385^9 alin. (1) C. proc. pen. limitativ, nefiind incident niciunul dintre acestea atunci când recursul priveşte greşita apreciere a cuantumului daunelor morale acordate (C.A. Bucureşti, s. a ll-a pen., decizia nr. 1815/1999)
Răspunde
 
# alexandra 24-Iunie-2012
Recurs. Motivare. Recursul este motivat în sensul art. 385^10 C. proc. pen. şi atunci când în memoriu se formulează critici privind decizia atacată, fără a se arăta care dintre cazurile de casare prevăzute în art. 3859 alin. (1) C. proc. pen. sunt incidente, într-o atare situaţie, instanţa de recurs trebuie să stabilească dacă este incident vreunul dintre aceste cazuri şi, dacă există un caz de casare în raport cu motivele scrise, să examineze recursul în raport cu acesta (C.S.J., s. pen., decizia nr. 665 din 27 aprilie 1994)
Răspunde
 
# alexandra 24-Iunie-2012
Nemotivarea recursului. Recursul nemotivat în scris poate fi susţinut oral în faţa instanţei. în acest caz, instanţa va lua însă în considerare numai cazurile de casare care, potrivit art. 385^9 alin. (3) C. proc. pen., se iau în considerare din oficiu (C.S.J., s. pen., decizia nr. 1626 din 2 noiembrie 1994)
Răspunde
 
# alexandra 24-Iunie-2012
Ascultarea inculpatului. în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului şi, în special, a Hotărârii din 25 iulie 2000, pronunţată în cauza Tierce şi alţii c. San Marino, inculpatul trebuie ascultat de instanţa de apel, iar în cazul în care nu este prevăzută calea de atac a apelului, de către instanţa de recurs, oricare ar fi soluţia - de condamnare sau de achitare - a instanţei de fond şi oricare ar fi motivul de apel sau de recurs invocat (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 2435 din 7 mai 2007)
Răspunde
 
# alexandra 24-Iunie-2012
Casare cu trimitere spre rejudecare. Dacă la data judecării apelului inculpatul nu s-a prezentat, întrucât pe citaţie nu a fost precizat termenul de judecată, decizia instanţei de apel este supusă casării cu trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului (C.A. Piteşti, decizia penală nr. 7/R din 11 ianuarie 2000)
Răspunde
 
# alexandra 24-Iunie-2012
Instanţa de apel care, constatând că apărătorul ales al inculpatului-intimat nu era prezent şi nici nu depusese o cerere de amânare, a judecat cauza cu asigurarea asistenţei juridice din oficiu, desemnând un apărător în şedinţa de judecată, şi a condamnat pe inculpatul achitat de prima instanţă pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc, a încălcat prevederile art. 6 C. proc. pen. şi nu a asigurat inculpatului o apărare efectivă în proces. în acest caz, hotărârea instanţei de apel este supusă casării cu trimitere spre rejudecarea apelului, potrivit art. 385^15 pct. 2 lit. c) C. proc. pen. (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 3383 din 31 mai 2005)
Răspunde
 
# alexandra 24-Iunie-2012
Judecarea cererilor privind extrădarea, în complet format din 2 judecători şi, ulterior, în complet de divergenţă, iar nu în complet format dintr-un singur judecător, după intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, are ca efect casarea hotărârii cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 385^15 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., dispoziţiile referitoare la compunerea completului de judecată fiind prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute, potrivit art. 197 alin. (2) C. proc. pen. (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 4802 din 31 august 2005)
Răspunde
 
# alexandra 24-Iunie-2012
Rejudecare de către instanţa de recurs. Dacă instanţa admite recursul, casând hotărârea atacată, şi dispune rejudecarea de către instanţa de recurs, potrivit art. 385^15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., ea trebuie să pronunţe una dintre soluţiile prevăzute în art. 345 alin. (1) C. proc. pen., pronunţându-se deci asupra fondului cauzei (C.S.J., s. pen., decizia nr. 2064 din 25 septembrie 1996)
Răspunde
 
# alexandra 24-Iunie-2012
Recurs admis de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Necesitatea administrării de probe. Instanţa de recurs nu poate condamna pentru prima dată pe inculpat, în urma casării hotărârii de achitare a acestuia de către prima instanţă, soluţie menţinută în apel, fără a-l asculta şi a i se da posibilitatea administrării de probe în apărare. Dacă înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus casarea, în acest caz va trimite cauza pentru rejudecare la instanţa a cărei hotărâre a fost casată, întrucât, potrivit art. 385^15 pct. 2 lit. c) alin. (4) C. proc. pen., înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu rejudecă după casare când este necesară administrarea de probe (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 2411 din 11 aprilie 2005, în B.C. nr. 4/2005)
Răspunde
 
# alexandra 24-Iunie-2012
Recurs. Tardivitate. Instanţa de recurs respinge recursul ca tardiv, atunci când constată că recursul peste termen a fost introdus de inculpatul care a lipsit atât la toate termenele de judecată ale apelului, cât şi la pronunţarea deciziei instanţei de apel, după expirarea termenului de 10 zile de la data începerii executării pedepsei (C.S.J., s. pen., decizia nr. 627 din 7 februarie 2003)
Răspunde
 
# alexandra 24-Iunie-2012
în cazul în care pe cererea de recurs a părţii nu s-a făcut menţiunea datei la care a fost primită la instanţa de apel a cărei hotărâre se atacă, recursul nu poate fi respins ca tardiv fără o verificare temeinică a împrejurărilor în care s-a primit cererea şi fără a se stabili cu certitudine, pe baza acestora, că cererea a fost primită după expirarea termenului de recurs (C.S.J., s. pen., decizia nr. 2003 din 17 aprilie 2003)
Răspunde
 
# alexandra 24-Iunie-2012
Restituirea pentru refacerea urmăririi penale.

Dacă acţiunea penală a fost pusă în mişcare, prin delegare, cu încălcarea dispoziţiilor art. 135 raportat la art. 132 C. proc. pen., de către un procuror care nu îndeplineşte condiţiile de vechime prevăzute de lege pentru a funcţiona în cadrul parchetului care a dispus delegarea şi acelaşi procuror a supravegheat efectuarea urmăririi penale şi a întocmit rechizitoriul, dispunând trimiterea în judecată, sunt incidente prevederile art. 385^9 alin. (1) pct. 2 C. proc. pen., iar soluţia care se impune este aceea de restituire a cauzei la procuror în vederea refacerii urmăririi penale, în temeiul art. 332 alin. (2) C. proc. pen. (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 3013 din 5 iunie 2007)
Răspunde
 
# alexandra 24-Iunie-2012
Decizia instanţei de recurs. Obligaţiile procurorului. Dacă instanţa de recurs, în aplicarea art. 278^1 alin. (8) lit. b) C. proc. pen., a casat sentinţa primei instanţe, a desfiinţat rezoluţia procurorului de neînce-pere a urmăririi penale şi a trimis cauza procurorului în vederea începerii urmăririi penale, procurorul este obligat să respecte dispoziţiile instanţei de recurs, neputând dispune din nou, după trimiterea cauzei, neînceperea urmăririi penale (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 6108 din 23 octombrie 2006)
Răspunde
 
# Mihai 12-Iulie-2012
în speţă, atâta vreme cât despăgubirile civile solicitate de cele două părţi civile au fost integral acordate de către prima instanţă, fiind şi achitate, recursul declarat de parchet, prin care se susţine - în concordanţă cu actele de la dosar - că părţile civile nu au fost citate la instanţa de apel, la judecarea apelului său, apare nefondat; prin această omisiune, de care părţile civile nu s-au prevalat, nefăcând recurs, interesele acestora nu au fost cu nimic lezate iar prin admiterea - formală - a recursului nu s-ar ajunge decât la tergiversarea soluţionării cauzei.

C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 522/1996.
Răspunde
 
# alina petrea 12-Iulie-2012
Odată ce Curtea Supremă de Justiţie, admiţând apelurile declarate de parchet şi de inculpat împotriva unei decizii pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, a trimis cauza spre rejudecarea apelului Curţii Militare de Apel, această instanţă nu-şi mai putea declina competenţa în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, deoarece, conform art. 385 C. proc. pen., era obligată să se conformeze, necondiţionat, celor dispuse de instanţa supremă.

Curtea Militară de Apel, ca instanţă de trimitere, nu avea dreptul să verifice legalitatea investirii sale, deoarece altfel ar însemna să se recunoască instanţei inferioare dreptul de a cenzura hotărârea pronunţată de instanţa de control judiciar, ceea ce este inadmisibil. Obligativitatea conformării la soluţia instanţei de recurs este firească şi decurge, în mod logic, din însăşi instituţia controlului judiciar şi din principiul ierarhizării instanţelor.

C. Apel Bucureşti, s. II-a pen. , dec. nr. 106/A/1996
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Dacă inculpatul a fost condamnat pentru o pluralitate de infracţiuni, aflate în concurs - dintre care, pentru unele, acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate (viol - art. 197 alin. 1 C. pen.; violare de domiciliu - art. 192 alin. 1 C. pen.) iar pentru alta din oficiu (furt calificat - art. 208, 209 lit. e) C. pen.) - recursul prin care partea vătămată solicită numai schimbarea încadrării juridice a faptei de sustragere a unei sune de bani, din furt calificat în tâlhărie, este inadmisibil, deoarece, potrivit art 385^2 C. proc. pen., raportat la art. 362 alin. 1 lit c) C. proc. pen., partea vătămată poate folosi calea recursului numai în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângere prealabilă; or, pentru infracţiunea de furt calificat - singura faptă penală pe care, în speţă, o vizează recursul - acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu.

C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 1/1996
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Atâta vreme cât, prin hotărârile pronunţate de prima instanţă şi de instanţa de apel, s-a reţinut corect, în conformitate cu cele arătate în procesul-verbal întocmit de comisia de propuneri, că recurentul - care solicită liberarea condiţionată - a executat fracţiunea de pedeapsă prevăzută în art 59 C. pen. şi a avut o bună comportare pe timpul deţinerii, hotărârile pronunţate de cele două instanţe, prin care propunerea de liberare condiţionată a fost considerată neîntemeiată şi respinsă, nu pot fi socotite ca viciate de o eroare gravă de fapt, în sensul art. 385^9 pct 18 C. proc. pen.

Respingerea propunerii de liberare condiţionată nu se datorează unei asemenea erori, ci aprecierii instanţelor - a-preciere ce nu cade sub cenzura instanţei de recurs - că, faţă de antecedentele penale ale condamnatului, timpul executat din pedeapsă nu este suficient pentru reeducarea acestuia.

C. Apel Bucureşti, s. II-a pen., dec. nr. 7/1996
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Susţinerea recurentului, în sensul că fapta sa nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni şi că, deci, trebuia să fie achitat în baza art. 18^11 C. pen., nu poate fi examinată în cadrul cazului de casare prevăzut în art. 385^9 pct. 12 C. proc. pen. ("când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni").

Pericolul social este o trăsătură esenţială a infracţiunii în general, şi nu un element constitutiv al unei anumite infracţiuni.

Cele două noţiuni se deosebesc conceptual, ceea ce rezultă şi din prevederile art. 10 C. proc. pen., care consideră lipsa pericolului social şi lipsa unuia din elementele constitutive ale infracţiunii drept cazuri distincte de împiedicare a punerii în mişcare sau exercitării acţiunii penale, prevăzute la lit. b1 şi, respectiv, lit. d).

Pe de altă parte, prin modificările aduse Codului de procedură penală de Legea nr. 45/1993, recursul a devenit o cale de atac de drept (exceptând eroarea gravă de fapt), care interzice instanţei de casare să facă aprecieri de fapt.

C. Apel Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 13/1996
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
în situaţia în care instanţa de apel, admiţând apelul declarat de procuror, a înlăturat - fără nici o motivare -măsura suspendării condiţionate a executării pedepsei, dispusă în baza art 81 C. pen. de către prima instanţă, decizia sa este viciată de cazul de casare prevăzut în art. 385^9 pct. 9 C. proc. pen.

Potrivit art. 81 alin. 1 C. pen., suspendarea condiţionată a executării pedepsei trebuie motivată; aceasta înseamnă că, în mod corespunzător, trebuie motivată şi înlăturarea acestei măsuri.

în consecinţă, în lipsa unei astfel de motivări, se va admite recursul făcut de inculpat, se va casa decizia pronunţată de instanţa de apel şi - dacă motivele pentru care prima instanţă a suspendat condiţionat executarea pedepsei se vădesc întemeiate - se va menţine hotărârea pronunţată de acea instanţă.

C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 22/1996
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Atâta vreme cât partea civilă nu şi-a motivat recursul, curtea nu poate examina, din oficiu, cazul de casare prevăzut în art. 385^9 pct. 18 C. proc. pen. - care ar consta în aceea că, din cauza unei erori grave de fapt, instanţa de apel a redus în mod nejustificat cuantumul despăgubirilor acordate prin sentinţa de condamnare - deoarece, potrivit art. 385^9 alin. 3 C. proc. pen., acest caz de casare se ia în considerare din oficiu numai când a influenţat asupra hotărârii în defavoarea inculpatului; or, în speţă, în ipoteza că ar exista într-adevăr o eroare gravă de fapt, aceasta a produs un efect contrar, ducând la uşurarea situaţiei inculpatului, sub aspectul soluţionării acţiunii civile.

C. Apel Bucureşti, s. II-a pen., dec. nr. 26/1996
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
a) în cazul în care, prin recursul declarat, inculpatul susţine că, dintre acţiunile de furt reţinute în sarcina sa ca părţi componente ale unei infracţiuni continuate, a comis numai una şi că, deci, în mod greşit i s-au aplicat şi prevederile art 41 alin. 2 C. pen., invocarea cazului de casare prevăzut în art 385^9 pct. 12 C. proc. pen. ("când nu sunt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni") este greşită.

în măsura în care susţinerea recursului cu privire la situaţia de fapt ar fi exactă - ceea ce însă nu este cazul - în speţă ar putea opera motivul de casare prevăzut în art. 385^9 pct. 17 C. proc. pen. ("când faptei săvârşite i s-a dat o greşită încadrare juridică").

b) în legătură cu susţinerea subsidiară a inculpatului, în sensul că, în orice caz, în sarcina sa nu trebuia reţinută o infracţiune continuată de furt, ci un concurs de infracţiuni, este de observat că, pentru existenţa infracţiunii unice continuate, este necesar ca acţiunile sau inacţiunile care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni, să fi fost comise în înfăptuirea aceleiaşi rezoluţii sau, cu alte cuvinte, ca inculpatul să-şi fi reprezentat activitatea infracţională pe care urma să o desfăşoare ulterior, în ansamblul său, cel puţin în liniile ei generale.

în speţă, furturile fiind săvârşite în împrejurimi similare, în modalităţi identice şi având ca obiect material bunuri de natură asemănătoare, se impune concluzia că inculpatul a avut reprezentarea activităţii desfăşurate ulterior, în ansamblul său, aşa încât dispoziţiile art. 41 alin. 2 C. pen., referitoare la infracţiunea continuată, au fost bine aplicate.

împrejurarea că intervalul de timp dintre unele acţiuni este mai lung (de câteva zile) decât în alte cazuri nu este de natură a demonstra că inculpatul a renunţat, la un moment dat la realizarea hotărârii luate iniţial, nu afectează caracterul continuat al infracţiunii şi nu justifică scindarea activităţii infracţionale în mai multe infracţiuni de furt autonome, aflate în concurs.

C. Apel Bucureşti, s. II-a pen., dec. nr. 27/1996

NOTĂ. Soluţia este - după părerea noastră - corectă.

In legătură cu susţinerea subsidiară a inculpatului, observăm că, în speţă, instanţa de recurs, în nici un caz, nu ar fi putut casa hotărâririle atacate în baza art. 385^9 pct. 17 C. proc. pen., pentru motivul că s-au aplicat greşit prevederile art. 41 alin. 2 C. proc. pen., în loc de a se fi făcut aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. în principiu, schimbarea încadrării juridice dintr-o infracţiune continuată într-un concurs de infracţiuni constituie o agravare a situaţiei inculpatului, atât din punct de vedere moral, cât şi juridic deoarece, în sarcina acestuia, se vor reţine două sau mai multe infracţiuni -având aceeaşi încadrare juridică ca şi cea iniţială - pentru care se vor stabili două sau mai multe pedepse, deşi prin hotărârea atacată el fusese condamnat la una singură (v. TS, sp., dec. nr. 1789/1974, R. 1, p. 289; TS, sp., dec. nr. 915/1974, CD, p. 297; Tm. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 427/1991, Culegere II, p. 183; Tj. Timiş, dec. pen. nr. 341/1977, RRD nr. 12/1977, p. 52; Gh. Chivulescu, notă la Tr. Iaşi, dec. pen. nr. 381/1962, JN nr. 8/1964, p. 156; Gh. Chivulescu, Principiul "non reformatio in prejus" în reglementarea noului Cod de procedură penală, RRD nr. 12/1969, p. 78/79). Chiar dacă pedeapsa aplicată, conform art. 34 lit. a) C. pen., pentru întregul concurs, nu o depăşeşte pe cea iniţială şi chiar dacă este mai mică decât aceasta, concluzia este aceeaşi: prin reţinerea pluralităţii infracţionale pe care o reprezintă concursul - în locul unei infracţiuni unice - situaţia inculpatului suferă o agravare incompatibilă cu prevederile art 3858 C. proc. pen.

Mai este de observat că nu este posibil ca partea care a făcut recurs să renunţe la beneficiul principiului non reformatio in pejus şi să ceară adoptarea unei soluţii care i-ar agrava situaţia. O asemenea cerere nu poate fi primită, deoarece dispoziţiile art. 3858 C. proc. pen. se adresează instanţei, în mod imperativ, peste voinţa părţii, interzicându-i să creeze, celui care a exercitat calea de atac, o situaţie mai grea. Legiuitorul n-a putut reglementa acest efect al căilor de atac decât în concordanţă cu fenomenele sociale; or, nu este firesc ca cineva să se plângă împotriva unei situaţii care îl avantajează şi să ceară a i se îngreuna situaţia. Legiuitorul nu trebuia şi nu putea să facă loc unor asemenea cazuri, a-normale şi excepţionale, în cadrul reglementărilor privitoare la căile de atac, care sunt puse la dispoziţia părţilor şi în interesul acestora (v. V. Rămureanu, nota la Tr. Iaşi, dec. pen. nr. 2857/1956, LP nr. 1/1957, p. 64).
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Inculpatul a fost condamnat, de către prima instanţă, pentru infracţiunea de ucidere din culpă, prevăzută în art. 178 alin. 2 şi 5 C. pen., comisă prin aceea că, aflându-se la volanul unui autoturism, din neatenţie, a provocat coliziunea acestuia cu un autocamion care circula reglementar -impact în urma căruia două persoane aflate în autoturismul condus de el, au încetat din viaţă.

Din buletinul de analiză toxicologică, eliberat de Institutul Medico-Legal, rezultă că în sângele recoltat de la inculpat imediat după accident s-a constatat o îmbinaţie alcoolică de l,05%o; în raportul de expertiză medico-legală, întocmit ulterior, se constată însă, pe baza calculului retroactiv şi alcoolemiei - avându-se în vedere că inculpatul a consumat alcool şi după producerea accidentului - că, în momentul coliziunii, inculpatul ar fi putut prezenta o alcoolemie în valoare de 0,95 - l,05%, în funcţie de intervalul metabolizaie-eliminare. Pe baza acestei expertize, prima instanţă a înlăturat din încadrarea juridică a faptei alin. 3 al art. 178 C. pen., potrivit căruia uciderea din culpă se pedepseşte mai greu când conducătorul autovehiculului a avut în sânge, în momentul săvârşirii faptei, o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală (l%).

împotriva sentinţei de condamnare şi a deciziei prin care apelul său a fost respins, parchetul a declarat recurs -bazat pe cazul de casare prevăzut în art 385^9 pct 18 C. proc. pen. - susţinând că numai din cauza unei erori grave de fapt s-a reţinut că inculpatul a consumat alcool şi după producerea accidentului, ceea ce a avut ca efect stabilirea unei alcoolemii inferioare celei reale şi, pe cale de consecinţă, înlăturarea agravantei prevăzute în art 178 alin. 3 C. pen.

Consemnarea din raportul de expertiză medico-legală că inculpatul a consumat băuturi alcoolice şi după producerea accidentului - împrejurare determinantă la stabilirea, cu probabiliate, a valorii alcoolemiei în momentul impactului - poate fi rezultatul unei erori de fapt însă această eroare nu este esenţială, de natura celei la care se referă art 385^9 pct. 18 C. proc. pen., atâta timp cât, prin înlăturarea ei, nu se poate ajunge la o soluţie inversă, adică de achitare sau de încetare a procesului penal.

C. Apel Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 2911996

NOTĂ. Pentru a constitui caz de casare, în sensul art. 385^9 pct. 18 C. proc. pen., eroarea de fapt trebuie să prezinte două atribute, în absenţa cărora nu poate fi socotită "gravă": a) să fie evidentă, adică vădit şi necontroversat contrară probelor existente la dosar şi b) să fie esenţială, adică, aşa cum se exprimă un autor, "să aibă o influenţă binfe precizată asupra soluţiei într-un sens sau altul" (Tr. Pop, Drept procesual penal, voi. IV, Cluj, 1948, p. 464). A avea o "influenţă bine precizată asupra soluţiei" nu înseamnă, neapărat, să fi determinat o soluţie asupra acţiunii penale sau asupra celei civile fundamental inversă celei care ar fi trebuit pronunţată în lipsa erorii (de exemplu, condamnare în loc de achitare, obligare la plata unor despăgubiri în loc de exonerare de răspundere civilă). O eroare poate fi esenţială - prin aceea că s-a răsfrânt în mod semnificativ asupra celor hotărâte de instanţă - şi atunci când priveşte aspecte mai puţin importante sau cu influenţă mai limitată asupra soluţiei, cum ar fi, de exemplu, nereţinerea unei împrejurări ce caracterizează o circumstanţă atenuantă legală sau o circumstanţă agravantă legală.

Nu ştim dacă, în speţă, instanţa a reţinut, în mod greşit, că inculpatul a consumat alcool şi după producerea accidentului şi nici dacă această eroare, în cazul în care a existat, rezultă cu certitudine din probele cauzei, însă, dacă într-adevăr eroarea s-a produs şi este evidentă, atunci ea este esenţială, deoarece a dus la stabilirea necorespunzătoare a alcoolemiei, sub limita de l%o şi, pe cale de consecinţă, la excluderea nejustificată a agravantei prevăzute în art. 178 alin. 3 C. pen. în această ipoteză, greşeala - deşi nu a avut ca efect pronunţarea unei soluţii inverse, de achitare sau de încetare a procesului penal - se caracterizează ca o eroare gravă de fapt, caz de casare prevăzut în art. 385^9 pct 18 C. proc. pen.
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
întrucât, în cazul infracţiunii de vătămare corporală, prevăzută în art. 181C. pen., acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, dacă inculpatul a fost condamnat, caiurmare a unei asemenea plângeri, pentru această infracţiune, partea vătămată nu poate tinde, prin recursul declarat la schimbarea încadrării juridice a faptei în art. 182 C. pen. - vătămare corporală gravă - care prevede o infracţiune ce se urmăreşte din oficiu. Prin considerarea ca admisibil, în principiu, a unui asemenea recurs s-ar încălca prevederile art. 3832 raportat la art 362 alin. 1 lit. c) C. proc. pen., care - determinând cazurile în care partea vătămată poate face recurs - prevede că aceasta poate folosi calea recursului numai în cauzele în care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

C. Apel Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr31/1996

NOTĂ. în sensul că partea vătămată nu poate solicita, prin recursul său, schimbarea încadrării juridice a faptei dintr-o infracţiune pentru care procesul penal se pune în mişcare la plângere prealabilă, într-o infracţiune ce se urmăreşte din oficiu, v: TS, sp., dec. nr. 1483/1984, CD, p. 342; TS. sp., dec. nr. 1976/1983, CD, p. 305; TS, sp., dec. nr. 1854/1981, CD, p. 357; TS, sp., dec. nr. 1531/1975, CD, p. 510; TS, sp., dec. nr. 1707/1973, CD, p. 519; C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 51/1993, Dr. nr. 9/1994, p. 95.
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Din moment ce apelul făcut de inculpat împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă a fost respins ca tardiv, recursul prin care inculpatul a atacat aceeaşi sentinţă este inadmisibil, în condiţiile în care art. 3851 alin. ultim. C. proc. pen. prevede că nu pot fi atacate cu recurs sentinţele în privinţa cărora părţile nu au folosit calea apelului; or, prin folosirea unei căi de atac se înţelege declararea sa în termenul prevăzut de lege, declararea tardivă echivalând cu nefolosirea căii de atac.

De altfel, prin neexercitarea în termen a apelului, sentinţa a intrat în puterea lucrului judecat şi, în consecinţă, împotriva sa nu mai poate fi folosită nici o cale ordinară de atac.

C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr.44/1996

NOTĂ. în acelaşi sens, v.: CSJ, sp., dec. nr. 496/1994, Dr. nr. 12/1994, p. 81; C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 106/1995, Culegere VI, p. 151; C. Apel Piteşti, dec. pen. nr. 267/1995, RDP nr. 3/1996, p. 130.

Se impune a preciza că respingerea recursului, ca inadmisibil, este justificată doar în cazul în care - ca în speţă - recurentul a atacat numai sentinţa primei instanţe sau în cazul în care, deşi îndreptat împotriva deciziei de respingere a apelului ca tardiv, recursul vizează, în realitate, prin obiectivul urmărit, soluţia primei instanţe, rămasă definitivă (v.: Gr. Theodoru, Recurs. Apel respins ca tardiv. Inadmisibi-litate, RDPnr. 3/1975, p. 101).

Există însă şi situaţii în care recursul nu este îndreptat contra hotărârii pronunţate de instanţa de prim grad, intrată în puterea lucrului judecat, ci ceea ce se critică este chiar decizia instanţei de apel sau, cu alte cuvinte, respingerea apelului ca tardiv. Or, această soluţie poate fi, într-adevăr, greşită (de exemplu: s-a considerat că termenul de apel este de 3 zile, deşi el era de 10 zile; s-a considerat greşit că termenul de apel a început să curgă de la pronunţare, deşi a Curs de la comunicare; în mod greşit s-a considerat că procedura de citare la instanţa de apel a fost îndeplinită legal deşi, în realitate, fusese efectuată cu încălcarea legii; partea lipsise la judecară iar apelul său putea fi considerat ca apel peste termen; se introdusese o cerere de repunere în termenul de apel care, în mod greşit, a fost respinsă de instaţa de apel (v. Gr. Theodoru, op. cit., p. 102). în asemenea situaţii recursul este, în principiu, admisibil, aceasta fiind singura cale prin care se poate remedia greşeala instanţei de apel. Decizia instanţei de apel implicând o constatare şi o soluţie asupra căii de atac exercitată de una dintre părţi sau de procuror, este evident că această constatare şi această soluţie nu pot fi sustrase cenzurei instanţei superioare.

Pentru un punct de vedere diferit, în parte, de cel exprimat mai sus - care nu ţine seama de distincţia la care ne-am referit şi consideră că, întotdeauna, admisibilitatea recursului împotriva sentinţei este condiţionată numai de exercitarea apelului, nu şi de folosirea lui în termen - v. H. Diaconescu, Cu privire la admisibilitatea recursului în situaţia în care apelul a fost declarat tardiv, Dr. nr. 8/1995, p. 62.
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Inculpatul - frezor la "Metalurgica" SA - a fost condamnat în baza art. 208 C. pen., la 6 luni închisoare, cu suspendarea executării pedepsei, pentru faptul de a fi sustras, din unitate, diferite cantităţi de cruciuliţe, anouri, ace de cravată şi brelocuri.

întrucât inculpatul a declarat recurs, întemeiat pe cazul de casare prevăzut în art 385^9 pct. 18 C. proc. pen. - eroare gravă de fapt - susţinând că nu a săvârşit fapta imputată, curtea a examinat probele administate în cauză şi a constatat că obiectul material al furtului l-au constituit numai acele de cravată şi brelocurile, nu însă şi cruciuliţele şi anourile.

Atât prima instanţă, care a pronunţat condamnarea, cât şi instanţa de apel, care a respins apelul declarat de inculpaL au săvârşit deci o eroare în stabilirea stării de fapL însă această eroare nu poate conduce la casarea hotărârilor atacate pentru motivul invocat, deoarece nu este gravă, atâta vreme cât sustragerea celorlalte bunuri, pe deplin dovedită, justifică soluţia pronunţată de instanţe.

C. Apel Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr.47/1996

NOTĂ. Soluţia este - credem - corectă. Curtea Supremă de Justiţie a definit eroarea gravă de fapt - caz de casare prevăzut în art 385^9 pct 18 C. proc. pen. - după cum urmează:

Expresia "eroare gravă de fapt" desemnează "un viciu în stabilirea situaţiei de fapL în sensul că, în considerentele hotărârii, se afirmă contrariul a ceea ce rezultă, în mod evident, din probele administrate, existând o vădită neconcor-danţă între modul cum acestea au fost percepute şi analizate în hotărâre.

Cuvântul "gravă" are rolul de a preciza că discordanţa între percepţia judecătorului şi conţinutul real al probelor trebuie să fie evidentă, adică să fie sesizabilă imediat, întrucât încalcă regulite logicii, ale naturii, firii lucrurilor, realitatea necontestată.

Aşadar, nu orice concluzie eronată privind chestiunile de fapt, datorată unei inexacte interpretări a probelor, constituie eroare gravă de fapL în sensul textului de lege menţionat.
Ca să fie reţinută "eroarea gravă de fapt" trebuie să se constate că, această eroare, a influenţat hotărâtor soluţia dată în cauză, adică greşita stabilire a situaţiei de fapt să fi determinat o esenţială eroare în legătură cu condamnarea sau achitarea inculpatului, ori încetarea procesului penal, cu toate consecinţele ce decurg din aceasta pentru inculpat şi pentru celelalte părţi din proces, inclusiv cu privire la soluţionarea laturii civile sau luarea unor măsuri de siguranţă" (CSJ, sp., dec. nr. 2734/1993, PLnr. 1/1995, p. 112).

Iată şi o definiţie dată "erorii grosiere de fapt" de către fosta Curte de Casaţie: "Eroarea grosieră de fapt este comisă atunci când, prin hotărârea instanţei de fond, s-ar fi atribuit vreun înţeles fals vreunor fapte esenţiale avute în vedere la pronunţarea hotărârii" (Cas. II, dec. pen. nr. 2849/1943, în Jurisprudenţa înaltei Curţi de Casaţie pe anii 1942-1945, de C. Buznea şi M. Klein, Bucureşti, 1946, p. 182).
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Condamnatul a declarat recurs împotriva sentinţei - menţinută în apel - prin care s-a respins propunerea privind liberarea sa condiţionată, cu motivarea că "timpul exe-- cutat din pedeapsă nu este suficient pentru reeducarea lui".

Curtea apreciază că menţiunea, cuprinsă în considerentele deciziei instanţei de apel, în sensul că cel condamnat este recidivist, deşi necorespunzătoare realităţii, nu poate conduce la admiterea recursului, urmând a fi înlăturată.

C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 5811996

NOTĂ. Potrivit art 59 alin. 1 C. pen. (în redactarea în vigoare la data soluţionării propunerii), dacă, "după ce a executat cel puţin jumătate din durata pedepsei, în cazul închisorii care nu depăşeşte 10 ani, sau cel puţin două treimi, în cazul închisorii mai mari de 10 ani, condamnatul care este stăruitor în muncă, disciplinat şi dă dovezi temeinice de îndreptare, ţinându-se seama şi de antecedentele sale penale, poate fi liberat condiţionat, înainte de executarea în întregime a pedepsei" (subl. ns.).

Dacă, în speţă, condamnatul îndeplineşte condiţiile privitoare la timpul executat din pedeapsă şi la comportarea sa în timpul detenţiei, propunerea de liberare condiţionată fiind respinsă numai pentru că - verificându-se antecedentele sale penale - s-a considerat că este recidivist şi dacă această constatare este greşită, fiind contrară datelor ce rezultă din dosarul cauzei, atunci această greşeală, evidentă şi esenţială, cu consecinţe asupra soluţiei, are valoarea unei erori grave de fapt, caz de casare prevăzut în art. 385^9 pct 18 C. proc. pen.
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Pentru primul termen de judecată cu procedura completă, la instanţa de apel - 20 octombrie 1995 - inculpatul a depus la registratura tribunalului o cerere prin care solicita amânarea cauzei, arătând că este în imposibilitate de a se prezenta şi că doreşte să-şi angajeze un apărător; această cerere, înregistrată la 19 octombrie 1995 a fost primită de completul de judecată - aşa cum rezultă din menţiunea făcută de preşedintele completului - la 20 octombrie 1995, după pronunţarea soluţiei de respingere a apelului.

întrucât, în aceste condiţii, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unei cereri esenţiale pentru inculpat, de natură să garanteze dreptul său de apărare, decizia pronunţată este afectată de cazul de casare prevăzut în art. 385^9 pct. 10 C. proc. pen. şi, în consecinţă, admiţându-se recursul făcut de inculpat, urmează a fi casată, cu trimiterea cauzei, pentru rejudecarea apelului, la aceeaşi instanţă.

C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 74/1996
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Recursul declarat de inculpat împotriva deciziei instanţei de apel, prin care apelul său a fost respins ca tardiv, nu este inadmisibil, ci - dacă tardivitatea apelului este consumată de datele cauzei - trebuie respins ca nefondat.

Potrivit prevederilor art. 3851 C. proc. pen., nu sunt susceptibile de recurs decât deciziile prin care instanţele de apel au dispus rejudecarea cauzelor (lit e), precum şi sentinţele împotriva cărora părţile nu au folosit calea apelului, ori când apelul a fost retras, dacă legea prevede această cale de atac (alin. 4). Or, în situaţia de mai sus inculpatul a folosit calea apelului, însă a făcut-o cu întârziere, după expirarea termenului legal.

C. Apel Bucureşti, s. II-a pen., dec. nr. 74/1996
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Cazul de casare, prevăzut în art. 385^9 pct. 20 C. proc. pen., se referă la situaţia în care legea penală mai favorabilă a intervenit după pronunţarea, în cauză, a ultimei hotărâri, şi nu la ipoteza în care instanţele nu au aplicat, în cursul procesului, legea penală mai favorabilă, aşa cum le impuneau prevederile art. 13 C. pen.

C. Apel Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 94/1996

NOTĂ. Prevederile art. 385^9 pct. 20 C. proc. pen. îşi au izvorul în modul în care erau reglementate şi ordonate cazurile de casare (denumite "nulităţi") în art. 395 al Codului de procedură penală anterior, modificat şi republicat la 23 februarie 1948. Prin acest text, cazurile de casare erau împărţite în trei categorii: Nulităţi de formă (art. 395 pct. I nr. 1-5); Nulităţi de fond (art. 395 pct. II nr. 1-10) şi Motive speciale de recurs (art. 395 pct III nr. 1-2), în rândul acestora din urmă figurând, sub nr. 1, şi intervenirea unei legi mai favorabile "până la judecarea recursului". Textul art. 395 pct. III nr. 1 C. proc. pen. avea deci, în vedere, o ipoteză în care primei instanţe şi instanţei de apel nu li se putea imputa nici o greşeală, însă soluţia pronunţată de acestea trebuia, totuşi, casată, pentru că, mai înainte de soluţionarea recursului, fusese adoptată o lege mai favorabilă; tocmai de aceea, pentru că soluţia dată de instanţele de fond era legală - nefiind incident nici unul din cazurile de casare de formă sau de fond - ipoteza în discuţie nu a fost încadrată în rândul "nulităţilor", ci considerată un motiv special de recurs. Concomitent însă cu acest "motiv special de recurs", era prevăzută, printre nulităţile de fond, sub pct 9, violarea sau aplicarea greşită a legii, care acoperea şi ipoteza când instanţele de fond au omis să aplice legea mai favorabilă, conform art. 13 C. pen.

Legea nr. 45/1993 a renunţat la împărţirea cazurilor de casare în cele trei categorii sus menţionate, nu a mai preluat cazul de casare constând în violarea de lege şi a eliminat, din textul art. 395 pct. III nr. 1 C. proc. pen., devenit art 385^9 pct. 20 C. proc. pen. cuvintele "până la judecarea recursului". Aceste modificări au făcut literatura juridică să considere că, în raport cu noua reglementare, cazul de casare în discuţie, determinat de existenţa unei legi penale mai favorabile a încetat de a fi un motiv special de recurs -apărut după judecarea fondului - devenind un caz de casare cu aplicabilitate mai extinsă, în sensul că, în baza art. 385^9 pct. 20 c. proc. pen., "sunt casabile toate hotărârile, de primă instanţă şi de apel, dacă în acele faze ale judecăţii a intervenit o lege penală mai favorabilă pentru inculpat iar instanţele nu au ţinut seama de ea" (Iosif Ionescu, Recursul în procesul penal, în reglementarea actuală, RDP nr. 1/1994, p. 111).

Ni se pare că, în prezent, în urma introducerii în art. 385^9 C. proc. pen., prin Legea nr. 140/1996, a cazului de casare de la pct. 171 ("când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii"), revenindu-se deci la reglementarea din 1948, omisiunea primei instanţe sau a instanţei de apel de a face aplicarea art. 13 C. pen. ar trebui cenzurată prin folosirea acestui nou caz de casare, urmând ca prevederile art. 385^9 pct. 20 C. proc. pen. să fie folosite, ca în trecut, doar în ipoteza în care legea nouă, mai favorabilă, a intervenit în intervalul dintre data pronunţării hotărârii atacate cu recurs şi data soluţionării recursului.
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Inculpatul a fost condamnat, de către prima instanţă - soluţia fiind menţinută şi în apel - la 1 an închisoare şi la 1 an şi 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute în art. 36 alin. 1 şi, respectiv, art. 38 alin. 1 din Decretul nr. 328/1966, dispunându-se, în baza art. 33 lit. a) şi 34 lit a) C. pen., să execute pedeapsa cea mai grea; totodată, a fost obligat să plătească părţii civile suma de 1.500.000 lei, cu titlu de despăgubiri.

în fapt, s-a reţinut că inculpatul, după ce a sustras cheile autoturismului proprietatea părţii civile, a circulat -fără a avea permis de conducere - cu autoturismul acesteia, iar după ce, în timpul deplasării, a tamponat un autocamion, avariind autoturismul, a părăsit locul accidentului.

întrucât recursul declarat de inculpat nu este motivat iar cauze de casare susceptibile de a fi invocate din oficiu nu există, acesta urmează a fi respins ca nefondat.

C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 96/1996

NOTĂ. Potrivit unui punct de vedere cvasiunanim admis în practica judiciară (deşi în literatura juridică a suscitat unele rezerve şi nuanţări - v. Valeriu Stoica, Relaţia cauzală complexă ca element al răspunderii civile delictuale în procesul penal, RRD nr. 2/1984, p. 33), infracţiunile de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul fără permis de conducere sau cu permis necorespunzător (art. 36 alin. 1 din Decretul nr. 328/1966), de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte limita legală sau care se află în stare de ebrietate (art. 37 alin. 1 din Decretul nr. 328/1966) şi de părăsire a locului accidentului fără autorizarea organelor de poliţie (art 38 alin. 1 din Decretul nr. 328/1966), prin obiectul lor - siguranţa circulaţiei - nu pot genera urmări materiale şi, ca atare, constituirea de parte civilă într-o cauză privind aceste infracţiuni nu este legală. Faptul că inculpatul, conducând autovehiculul în condiţiile mai sus arătate a cauzat daune unei persoane, în timpul exercitării acestei activităţi, constituie temei al răspunderii civile (art. 998 C. civ.), dar acţiunea civilă nu poate fi alăturată celei penale, deoarece dauna nu a fost produsă prin faptă penală (v., în acest sens, hotărârile citate în nota la C. Apel Bucureşti, s. Ii-a pen., dec. nr. 345/1996, supra nr. 4).

în cazul în care se acceptă acest punct de vedere, putea oare instanţa de recurs, sesizată cu recursul inculpatului (condamnat numai pentru infracţiunile prevăzute în art. 36 alin. 1 şi art. 38 alin. 1 din Decretul nr. 328/1966) să caseze, sub aspectul laturii civile, hotărârile atacate? Aparent nu, pentru că, în reglementarea analitică şi exhaustivă a cazurilor de casare prevăzută în art. 385^9 C. proc. pen. - în redactarea în vigoare la data judecării recursului - nu era inclus nici un caz de casare privitor, în mod expres, la soluţionarea acţiunii civile; ar fi urmat deci ca erorile de drept, constând în neaplicarea unor dispoziţii ale legii civile care trebuiau aplicate, în aplicarea unor dispoziţii ale legii civile care nu trebuiau aplicate sau în aplicarea greşită a legii civile (indiferent dacă acestea privesc, de pildă, condiţiile şi limitele de acordare a despăgubirilor, condiţiile răspunderii civile a părţii responsabile civilmente etc.) să nu poată fi sancţionate de către instanţa de recurs.

Or, faţă de această situaţie şi fiind greu de admis ca aplicarea corectă a legii civile să nu fie garantată, în aceeaşi măsură ca şi aplicarea corectă a legii penale, în literatura juridică s-a exprimat ideea ca instanţele de recurs să recurgă la procedeul interpretării extensive a cazurilor de casare prevăzute în art 385^9 C. proc. pen. "Instanţele de recurs - s-a arătat - nu vor putea respinge un recurs întemeiat pe încălcarea legii civile pe considerentul că nu există nici un caz de casare în care să încadreze această eroare gravă de judecată, ci vor trebui să extindă, prin analogie, unele din cazurile separate de casare privind încălcarea legii materiale" (Gr. Theodoru, Reflecţii asupra noii reglementări a cazurilor de casare^ în recursul penal, RDP nr. 2/1994, p. 88).

în această viziune, ar fi trebuit ca, în speţă, instanţa de recurs, constatând că inculpatul a fost obligat la despăgubiri pentru repararea unui prejudiciu care nu a fost cauzat prin infracţiunile ce constituie obiectul judecăţii, să facă - prin extindere şi din oficiu - aplicarea art 385^9 pct. 12 C. proc. pen. ("când instanţa a pronunţat o hotărâre de condamnare pentru o altă faptă decât cea pentru care condamnatul a fost trimis în judecată..."), să caseze hotărârile atacate în ceea ce priveşte latura civilă şi să respingă acţiunea civilă exercitată în faţa instanţei penale, urmând ca persoana vătămată să-şi valorifice pretenţiile de despăgubiri pe calea unei acţiuni civile separate.

în prezent, după introducerea în art. 385^9 C. proc. pen., prin Legea nr. 140/1996 a pct. 171 ("când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii") şi a alin. 2 ("cazurile de casare pot fi invocate, atât cu privire la soluţionarea laturii penale, cât şi a laturii civile a cauzei"), necesitatea unei asemenea interpretări extensive a cazurilor de casare, pentru restabilirea legalităţii în situaţia examinată, în mod evident, a dispărut.
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Este adevărat că decizia prin care, în apelul declarat de parchet, tribunalul a înlăturat măsura suspendării condiţionate a executării pedepsei dispusă de prima instanţă, a fost pusă în executare mai înainte de rămânerea ei definitivă - deoarece s-a apreciat eronat că a expirat termenul de recurs - dar, întrucât acea decizie nu este afectată de nici un caz de casare şi recursul inculpatului urmează a fi respins ca nefondat, cererea acestuia de a se pune capăt executării începute fără temei legal nu poate fi admisă.

C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 98/1996
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Dacă inculpatul nu a declarat apel împotriva hotărârii de condamnare iar apelul făcut de procuror - care solicita majorarea pedepsei - a fost respins ca nefondat, recursul declarat de inculpat, prin care se critică modul de individualizare a sancţiunii aplicate, deci sentinţa primei instanţe, este inadmisibil, în conformitate cu prevederile art. 3851 alin. ultim C. proc. pen., şi va fi respins ca atare.

C. Apel Bucureşti, s. Ii-a pen., dec. nr. 101/1996
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Atâta vreme cât nu a declarat apel împotriva sentinţei de condamnare pronunţată de prima instanţă - acea sentinţă fiind atacată numai de parchet, al cărui apel a fost admis, majorându-se pedeapsa şi înlăturându-se măsura suspendării condiţionate a executării pedepsei - inculpatul nu poate invoca, în recurs, neprezentarea materialului de urmărire penală, deoarece această încălcare a legii nu se referă la decizia instanţei de apel iar sentinţa instanţei de prim grad, împotriva căreia el nu a exercitat calea apelului, a intrat în puterea lucrului judecat.

C. Apel Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 110/1996
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Atâta vreme cât recursul declarat de inculpatul condamnat - aflat în stare de arest preventiv - este nefondat şi va fi respins, starea sănătăţii condamnatului şi chestiunea eventualei sale liberări pentru a-şi trata afecţiunile de care pretinde că suferă, nu pot forma obiectul preocupărilor instanţei de recurs, cu prilejul deliberării; această chestiune va putea fi examinată numai în cadrul unei cereri ulterioare de suspendare sau întrerupere a executării pedepsei.

C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 122/1996
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Atâta vreme cât inculpatul nu a declarat apel împotriva sentinţei prin care a fost condamnat, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pentru infracţiunea de furt calificat (art. 208,209 lit. a), cu aplicarea art 41 alin. 2 C. pen.) - acea sentinţă fiind atacată numai de parchet, al cărui apel a fost admis, în sensul că s-a înlăturat măsura suspendării condiţionate a executării pedepsei - motivul de recurs invocat de condamnat, prin care acesta susţine că fapta săvârşită de el a fost în mod greşit încadrată juridic deoarece, în realitate, constituie infracţiunea de gestiune frauduloasă, este inadmisibil; inculpatul nedeclarând apel iar în apelul făcut de parchet - care a fost admis pentru alt motiv - nemodificându-se încadrarea juridică dată faptei, sub acest aspect soluţia instanţei de fond a rămas definitivă.

Recursul se va respinge ca nefondat.

C. Apel Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 126/1996

NOTĂ. într-o speţă relativ similară, Curtea Supremă de Justiţie a decis, în acelaşi sens, că dacă inculpatul nu a atacat cu apel sentinţa de condamnare - care a fost modificată în apelul declarat de procuror, prin majorarea pedepsei - inculpatul nu mai poate declara recurs împotriva acelei sentinţe. El poate, însă, folosi calea recursului împotriva deciziei instanţei de apel - art 3851 alin. ultim. C. proc. pen. prevăzând că este inadmisibil numai recursul declarat împotriva sentinţei neapelate, nu şi împotriva deciziei prin care, în apelul altei părţi sau al procurorului, sentinţa a fost modificată - dar recursul său împotriva deciziei nu se poate referi la dispoziţiile din sentinţă ce nu au fost modificate în apel, cum este cea referitoare la încadrarea juridică a faptei, care a fost menţinută, ci numai la greşeli privind decizia instanţei de apel, în limita cazurilor de casare prevăzute în art 385^9 C proc. pen. (CSJ, sp., dec. nr. 1357/1994, RDPnr. 3/1995, p. 143).
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Potrivit prevederilor art. 3852 alin. 2 C. proc. pen., raportat la art. 362 alin. 1 lit c) C. proc. pen., în cazul în care, conform legii, acţiunea penală nu se porneşte la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, ci se exercită din oficiu, partea vătămată nu are legitimarea procesuală activă pentru a ataca hotărârea în ce priveşte soluţia dată laturii penale, indiferent de criticile ce ar putea fi aduse soluţiei.

Cum, în speţă, inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă privativă de libertate, cu suspendarea condiţionată a executării, pentru infracţiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută în art. 182 C. pen., care se urmăreşte din oficiu, şi cum pretenţiile de despăgubiri ale persoanei vătămate au fost satisfăcute în întregime, recursul prin care partea vătămată critică soluţia dată asupra fondului numai sub aspectul aplicării art 81 C. pen. este inadmisibil şi va fi respins ca atare.

C. Apel Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 131/1996

NOTĂ. în acelaşi sens, v.: Tj. Botoşani, dec. pen. nr. 185/1983, RRD nr. 8/1984, p. 68; Tm. Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 584/1991, Culegere II, p. 231.
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Atâta vreme cât, în partea introductivă a sentinţei de condamnare, se menţionează că inculpatul a fost asistat de un apărător desemnat din oficiu şi se arată numele acestuia, precum şi concluziile puse de el, lipsa delegaţiei emise, pentru acel avocat, de baroul de avocaţi nu poate conduce la concluzia că inculpatului nu i s-a asigurat asistenţa juridică - în speţă, obligatorie - şi la casarea hotărârii atacate pentru motivul prevăzut în art 385^9 pct 6 C. proc. pen.

De altfel, în cauză, inculpatul nu a contestat, prin apelul declarat, consemnările cuprinse în partea introductivă a sentinţei ca fiind concluziile apărătorului său.

C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 143/1996
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Potrivit art. 317 C. proc. pen., obiectul judecăţii fl constituie fapta şi persoana arătate în actul de sesizare a instanţei; de aici rezultă că instanţa trebuie să se pronunţe asupra tuturor faptelor reţinute în actul de sesizare.

Nu este satisfăcută această cerinţă atunci când, deşi inculpatul a fost trimis în judecată pentru două infracţiuni de furt calificat, prevăzute în art. 208,209 lit. c) C. pen., săvârşite prin sustragerea din locuri publice, la date diferite, a două biciclete, instanţa a pronunţat o soluţie de achitare - în baza art. 11 pct. 2 Ut a) raportat la art 10 lit. b^1) C. proc. pen. şi art. 18^1 C. pen. - aplicând o singură amendă administrativă, ceea ce înseamnă că a avut în vedere doar una din faptele ce constituie obiectul judecăţii şi a omis să se pronunţe asupra celeilalte.

în asemenea situaţie, sentinţa primei instanţe şi decizia instanţei de apel, care a respins apelul procurorului, sunt afectate de cazul de casare prevăzut în art. 385^9 pct. 10 C. proc. pen.

C. Apel Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 144/1996
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
în sarcina inculpatului s-a reţinut că, încredin-ţându-i-se de către partea vătămată cheile locuinţei, pentru ca, în lipsa sa din Bucureşti, să îngrijească de casă şi mai ales să menţină o anumită temperatură constantă în încăperi, într-o zi, după ce a făcut focul în sobele cu gaze, a plecat la domiciliul său, lăsând sobele nesupravegheate, din care cauză a izbucnit un incendiu, care a distrus mare parte din bunurile aflate în locuinţă.
încadrând această faptă în prevederile art 219 alin. 1 C. pen., prima instanţă 1-a achitat pe inculpat în baza art 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. b1) C. proc. pen., combinat cu art 181 C. pen.; s-a avut în vedere - pe lângă împrejurarea că la producerea incendiului a concurat şi faptul, necunoscut inculpatului, că sobele erau necurăţate - şi datele deosebit de favorabile ce caracterizează persoana acestuia.

Invocând cazul de casare prevăzut în art. 385^9 pct. 18 C. proc. pen. - existenţa unei erori grave de fapt - procurorul a declarat recurs; se susţine că afirmaţia, cuprinsă într-un act încheiat de poliţie, în sensul că şi necurăţirea coşurilor ar fi contribuit la producerea incendiului, este infirmată de constatările pompierilor, care precizează că singura cauză a acestuia a fost "efectul termic" produs de o "sobă cu acumulare de căldură supraîncărcată lăsată în funcţiune nesupravegheată".

Eroarea relevată în recursul parchetului nu poate fi considerată ca o eroare gravă de fapt, în înţelesul art. 385^9 pct. 18 C. proc. pen. deoarece, pentru a se reţine existenţa unei asemenea erori, este necesar ca adoptarea unei soluţii greşite de achitare, de condamnare sau de încetare a procesului penal să fi fost determinată exclusiv de greşita stabilire a faptelor.

în cauză însă, achitarea inculpatului s-a dispus ca urmare a aprecierii făcute asupra gradului de pericol social, ca trăsătură esenţială a infracţiunii. Or, în condiţiile în care a-precierea acestuia se face în raport cu mai multe criterii - împrejurările faptei fiind numai unul dintre acestea - nu se poate considera că soluţia de achitare a fost determinată în mod hotărâtor de greşita reţinere a unei situaţii ce ar fi concurat, alături de fapta inculpatului, la producerea rezultatului.

Recursul a fost respins.

C. Apel Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 145/1996
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
în cazul în care, după condamnarea inculpatului pentru infracţiunea de abandon de familie prevăzută în art. 305 lit. c) C. pen. - urmărită, în baza plângerii prealabile formulată de fosta sa soţie şi constând în neplata pensiei de întreţinere datorată pentru fiica sa minoră - în faţa instanţei de recurs se prezintă numai inculpatul şi aceasta din urmă, devenită între timp majoră, care declară că a primit în întregime sumele ce trebuiau achitate în beneficiul său, instanţa, luând act de această declaraţie şi de afirmaţiile inculpatului şi ale fiicei sale că s-au împăcat, urmează a casa hotărârile date în cauză şi, în fond, a pronunţa încetarea procesului penal în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art 10 lit. h) C. proc. pen.

C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 149/1996

NOTĂ. Decizia de mai sus este dată cu încălcarea prevederilor art 11 pct 2 lit. b) raportat la art. 10 lit h) C. proc. pen., deoarece persoana vătămată - la a cărei plângere prealabilă s-a pus în mişcare acţiunea penală, conform art. 305 alin. 2 C. pen. - nu şi-a retras plângerea şi nici nu s-a împăcat cu inculpatul. Fiica părţii vătămate, deşi beneficiară a pensiei de întreţinere restante, nefiind parte în proces, împăcarea sa cu inculpatul nu putea produce nici un efect asupra acţiunii penale.

Dar, constatând că o asemenea substituire nu este posibilă, ar fi putut instanţa de recurs să respingă recursul declarat de inculpat? Evident, nu. Faţă de declaraţia fiicei părţii vătămate că inculpatul a achitat sumele datorate pentru întreţinerea sa, curtea, în baza obligaţiei de a avea rol activ, trebuia să stăruie ca partea vătămată să se prezinte la judecată şi, în cazul în care s-ar fi prezentat, să-i ceară a-şi preciza poziţia în raport cu acţiunea penală declanşată la plângerea sa; dacă ea nu s-ar fi prezentat sau, deşi prezentă, nu s-ar fi împăcat cu inculpatul, atunci instanţa de recurs - constatând îndeplinirea obligaţiilor, ar fi urmat să suspende condiţionat executarea pedepsei aplicate, în baza şi în condiţiile art. 305 alin. 4 C. pen.
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Luând faţă de inculpaţii minori măsura internării într-un centru de reeducare, prevăzută în art 104 C. pen., prima instanţă şi instanţa de apel s-au pronunţat implicit şi asupra cererilor inculpaţilor de a fi condamnaţi la o pedeapsă privativă de libertate, cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

în consecinţă, omisiunea instanţelor de a se pronunţa în mod expres asupra acestor cereri nu constituie cazul de casare prevăzut în art. 385^9 pct. 10 C. proc. pen., aşa cum se susţine prin motivul de recurs invocat de inculpaţi.

C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 165/1996

NOTĂ. în sens contrar, C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 12/1993, Culegere IV, p. 209. în practica fostei Curţii de Casaţie se considera că, întrucât instanţa este obligată, potrivit legii, să motiveze numai admiterea cererii de suspendare a executării pedepsei, nepronunţarea asupra unei asemenea cereri are semnificaţia respingerii şi, deci, în a-ceastă situaţie nu se poate vorbi despre o "omisiune esenţială" - cauză de admitere a recursului (v. în acest sens: Cas. H, dec. nr. 8314/1940; Cas. H, dec. nr. 671/1939; Cas. II, dec. nr. 470/1939; Cas. II, dec. nr. 3890/1938 - toate citate de I. N. Lungulescu, I. M. Dragomirescu, Recursul în materie penală, Bucureşti, 1946, p. 306-317).
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Inculpatul, condamnat de prima instanţă pentru săvârşirea infracţiunii de furt calificat, declarând apel, în ziua de 14 martie 1996 a depus la registratura instanţei de apel o cerere de amânare a judecăţii - care avea termen a doua zi, 15 martie 1996 - pentru lipsă de apărare; la termenul de judecată inculpatul a lipsit iar instanţa a respins apelul, fără a fi avut cunoştinţă de cererea inculpatului, care nu fusese ataşată la dosar.

în aceste condiţii, decizia instanţei de apel este afectată de cazul de casare prevăzut în art. 385^9 pct 10 C. proc. pen., invocat în recurs de inculpat, deoarece tribunalul nu s-a pronunţat asupra cererii de amânare pentru lipsă de apărare formulată de acesta - cerere esenţială de natură să garanteze dreptul de apărare al inculpatului şi, eventual, să influenţeze soluţia procesului.

Potrivit art. 6 C. proc. pen., dreptul de apărare este garantat inculpatului, acesta având dreptul să fie asistat de apărător în tot cursul procesului penal. Instanţa, nepronun-ţându-se asupra cererii formulate de inculpat de a dispune amânarea cauzei pentru a-i da posibilitatea să-şi angajeze un apărător, a încălcat acest drept şi, prin aceasta, l-a lipsit pe inculpat de posibilitatea de a beneficia de apărările pe care avocatul ales le-ar fi putut face la un alt termen, precum şi de posibilitatea ca, astfel, să influenţeze soluţia cauzei.

împrejurarea că instanţa de apel nu a avut la dosar cererea de amânare pentru lipsă de apărare formulată de inculpat şi depusă la registratură în preziua termenului de judecată nu poate să impieteze asupra dreptului de apărare al inculpatului; greşeala este de ordin administrativ şi este imputabilă instanţei, nu inculpatului, care nu trebuie să-i suporte consecinţele.

C. Apel Bucureşti, s. 11-a pen., dec. nr. 205/1996
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Pentru a se reţine existenţa unei erori grave de fapt, în sensul art. 385^9 pct. 18 C. proc. pen, este necesar să se constate că greşeala instanţei în stabilirea faptelor a influenţat hotărâtor soluţia pronunţată în cauză, în sensul că a determinat adoptarea unei soluţii greşite de condamnare, achitare ori încetare a procesului penal, sau - dacă ne referim la acţiunea civilă - de respingere sau, respectiv, de admitere greşită a acesteia (cum ar fi, de exemplu, când instanţa dispune obligarea inculpatului la despăgubiri, deşi, în raport cu probele administrate, rezultă că nu există pagubă ori că paguba a fost acoperită, sau, dimpotrivă, exonerează pe inculpat de plata despăgubirilor, deşi paguba există şi nu a fost reparată).

O eventuală greşeală de apreciere în stabilirea cuantumului daunelor morale nu constituie eroare gravă de fapt, în sensul art. 385^9 pct. 18 C. proc. pen., şi nu poate fi valorificată ca motiv de recurs.

C. Apel Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 234/1996


NOTĂ. Un punct de vedere diferit a fost exprimat în literatura juridică de Iosif Ionescu (Recurs. Daune morale. Cazuri de casare, RDP nr. 3/1996, p. 114). în susţinerea punctului său de vedere autorul arată că daunele morale, inclusiv cuantumul lor, se stabilesc în raport cu efectele infracţiunii, iar aceste efecte se concretizează în stări de fapt rezultate din probe şi se referă la modificări prejudiciabile moral, intervenite în viaţa persoanei vătămate (de exemplu, aceasta nu mai poate avea relaţii sociale sau profesionale ca înaintea săvârşirii infracţiunii). Stabilirea daunei morale şi a întinderii ei fiind, prin urmare, o chestiune de fapt, modul în care acestea au fost constatate şi evaluate poate face obiectul controlului judiciar în cadrul cazului de casare prevăzut în art. 385^9 pct. 18 C. proc. pen. (existenţa unei erori grave de fapt).

Nu ne putem alătura acestui punct de vedere pentru mai multe motive. în primul rând, pentru că nu orice daună morală se concretizează în stări de fapt; avem în vedere, de exemplu, suferinţele de ordin exclusiv psihic cauzate de uciderea unei persoane apropiate, de o insultă sau de o calomnie. Tulburarea prin asemenea fapte a climatului moral sănătos, de care are dreptul să beneficieze orice persoană, "creează o stare de nelinişte, de zbucium interior, de zdruncinare a mersului calm şi paşnic al vieţii sufleteşti, deci o daună" (Doru Pavel, C. Turianu, Calomnia prin presă, Casa de Editură şi Presă Şansa, Bucureşti, 1996, p. 203), iar o asemenea daună, foarte adesea, nu se concretizează într-o stare de fapt, ci se menţine numai la nivelul trăirilor psihice, în al doilea rând, pentru că evaluarea daunelor morale, chiar atunci când existenţa lor este evidentă, de regulă nu se poate face prin folosirea unor criterii obiective, ci doar pe baza unei aprecieri subiective, în care rolul hotărâtor îl au posibilităţile de orientare ale judecătorilor în cunoaşterea sufletului uman şi a reacţiilor sale. De aceea, referitor la daunele morale, s-a arătat că "problema evaluării lor precise în bani, în adevăratul sens al cuvântului, nici nu se pune dar, această împrejurare, nu îl poate împiedica, prin ea însăşi pe judecător ca, prin apreciere, să stabilească nivelul despăgubirilor care, în circumstanţele unui caz dat, ar putea constitui o re-paraţiune suficientă" (D. D. Alexandrescu, Explicaţiunea practică şi teoretică a dreptului civil român în comparaţie cu legile vechi şi cu principiile legislaţiunilor străine, voi. V, Iaşi, 1898, p. 480). în fine, în al treilea rând, pentru că eroarea gravă de fapt, prevăzută în art. 385^9 pct. 18 C. proc. pen., presupune existenţa şi constatarea unei greşeli grave -deci esenţială şi evidentă - în stabilirea, pe bază de probe, a faptelor ce fundamentează soluţia; or, cum s-ar putea vorbi despre existenţa unei asemenea erori atunci când dauna este extranee realităţilor materiale şi când întinderea ei nu poate fi determinată decât prin apreciere, desigur nu arbitrar, dar nici prin operare cu criterii precise?
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Prin sentinţa primei instanţe - menţinută de instanţa de apel - s-a respins propunerea de liberare condiţionată a condamnatului, apreciindu-se că, deşi acesta a executat fracţiunea de pedeapsă prevăzută în art. 59 C. pen., timpul în care el s-a aflat în detenţie nu este suficient pentru reeducarea lui, faţă de împrejurarea că în cursul deţinerii a fost pedepsit pentru nerespectarea regulamentului de ordine interioară şi nu a participat, decât în mod formal, la activităţile cultural-educative.

Recursul prin care condamnatul susţine că îndeplineşte condiţiile pentru a fi liberat condiţionat este nefondat.

în cuprinsul art 385^9 C. proc. pen. sunt arătate expres şi limitativ situaţiile în care se poate declara recurs, iar motivul invocat de condamnat, în sensul că în mod greşit instanţele i-au respins contestaţia, deşi sunt îndeplinite condiţiile în vederea liberării condiţionate, nu se regăseşte în nici unul din cazurile prevăzute în textul sus menţionat

Respingerea propunerii se datorează aprecierii instanţelor că, faţă de dispoziţiile art 59 C. pen. şi faţă de comportarea necorespunzătoare pe care condamnatul a avut-o în perioada detenţiei, timpul executat din pedeapsă nu apare suficient pentru reeducarea sa; or - în lipsa unei prevederi legale - aprecierea, în acest sens, a instanţelor de fond şi de apel nu este supusă cenzurii instanţei de recurs.

C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 271/1996
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Potrivit dispoziţiilor art 385^3 C. proc. pen., cu referire la art 363 C. proc. pen., termenul de recurs este de 10 zile; pentru partea care a fost prezentă la dezbateri sau la pronunţare termenul curge de la pronunţare.

împrejurarea că vreuna din zilele care compun termenul de recurs sau prima zi a acestui termen ar fi nelucrătoare nu are relevanţă în calculul termenului. Numai în situaţia în care ultima zi a termenului cade într-o zi nelucrătoare acesta se prorogă până la sfârşitul primei zile lucrătoare care urmează, conform dispoziţiilor art 186 alin. ultim C. proc. pen.

C. Apel Bucureşti, s. II-a pen., dec. nr. 275/1996
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Susţinerea inculpatului recurent în sensul că, în speţă, s-au încălcat prevederile art. 6 C. proc. pen. - prin aceea că, deşi procurorul 1-a înştiinţat despre dreptul său de a fi asistat de apărător iar el a declarat că doreşte să-şi exercite acest drept, i s-a luat prima declaraţie în lipsa apărătorului - nu se încadrează în nici unul din cazurile de casare prevăzute în art 385^9 C. proc. pen., astfel că nu există temeiuri pentru a se admite recursul şi a se restitui cauza la parchet pentru refacerea urmăririi penale, aşa cum cere recurentul.

C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 305/1996
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Prin sentinţa primei instanţe trei dintre inculpaţi au fost condamnaţi pentru infracţiunea de tâlhărie, iar unul a fost achitat pentru aceeaşi infracţiune.

Parchetul a declarat apel - declaraţia de apel vizându-i pe toţi inculpaţii - invocând, în scris, greşita individualizare a pedepselor aplicate inculpaţilor condamnaţi şi, oral, netemeinicia soluţiei de achitare a celui de-al patrulea inculpat.

Apelul fiind respins, procurorul a declarat recurs; se invocă cazul de casare prevăzut în art 385^9 pct 10 C. proc. pen., care ar consta în aceea că instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra motivului de apel referitor la inculpatul achitat

Recursul este nefondat Este adevărat că instanţa de apel nu arată, în considerentele deciziei, pentru care motive consideră corectă achitarea acelui inculpat dar, din moment ce apelul a fost respins în totalitate, înseamnă că ea s-a pronunţat implicit şi asupra acelui motiv, astfel că decizia nu este afectată de cazul de casare sus menţionat; în speţă, ar fi incident cazul de casare prevăzut în art. 385^9 pct. 9 C. proc. pen. - nemotivarea soluţiei - însă, conform art. 395^9 alin. 2 C. proc. pen., acesta nu poate fi luat în considerare din oficiu.

Neexistând nici alte cazuri de casare ce ar putea fi examinate din oficiu, recursul va fi respins.

C. Apel Bucureşti, s. 1 pen., dec. nr. 306/1996
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Atâta vreme cât fapta, în materialitatea ei, a fost corect reţinută, aprecierea instanţei că această faptă nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni - motiv pentru care inculpatul a fost achitat, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. b1) C. proc. pen. şi obligat la plata unei amenzi cu caracter administrativ, conform art 181 C. pen. -nu poate fi cenzurată de instanţa de recurs în cadrul cazului de casare prevăzut în art. 385^9 pct. 18 C. proc. pen. (eroare gravă de fapt).

C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 326/1996
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Dacă, la judecarea apelului, inculpatul, personal, a lipsit, dar a fost reprezentat de un apărător - conform art. 174 alin. 1 lit. b) C. proc. pen. - decizia nu se comunică şi termenul de recurs curge de la pronunţare.

C. Apel Bucureşti, s. II-a pen., dec. nr. 343/1996
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Cererea de restituire a cauzei procurorului pentru completarea urmăririi nu poate fi valorificată în recurs, în cadrul art 385^9 pct. 18 C. proc. pen., deoarece săvârşirea unei erori grave de fapt de către instanţă, poate fi reţinută ca motiv de casare numai pe baza probelor deja administrate şi în situaţia în care, din acestea rezultă o cu totul altă situaţie de fapt care, dacă ar fi fost corect stabilită, ar fi influenţat în mod hotărâtor soluţia instanţei. Or, aplicarea art. 333 C. proc. pen. presupune a se constata necesitatea administrării unor probe suplimentare, care nu s-ar putea face decât cu mare întârziere, pentru a se dovedi fapte şi împrejurări fără de care nu se poate stabili corect situaţia de fapt, cu toate consecinţele ce decurg de aici.

în aceste condiţii, este evident că nu se poate constata, pe de o parte, existenţa unei erori grave de fapt şi, pe de altă parte, că probatoriul nu este complet şi că se impune restituirea cauzei procurorului pentru completarea acesteia.

C. Apel Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 347/1996

NOTĂ. Ni se pare că lucrurile trebuie privite mai nuanţat şi că este întru totul posibil ca, uneori, instanţa de recurs să constate, pe de o parte că - în raport cu probele deja administrate - instanţele de fond au stabilit greşit situaţia de fapt şi, pe de altă parte, că pentru lămurirea deplină a cauzei, este necesară amplificarea probatoriului. Cele două constatări nu se exclud. Cazul de casare, prevăzut în art. 385^9 pct. 18 C. proc. pen. priveşte exclusiv situaţia de fapt stabilită până la data efectuării controlului judiciar de către instanţa de recurs; nimic însă, nici un argument logic sau juridic, nu poate împiedica instanţa de recurs ca, proclamând existenţa erorii în stabilirea - până atunci - a faptelor, să constate că, în afara probelor pe care instanţele de fond le-au interpretat eronat, se întrevede posibilitatea administrării şi a altor probe, care ar putea conduce la aflarea adevărului. Desigur, este posibil ca, după efectuarea acestor noi probe să se învedereze că, situaţia de fapt pe care instanţa de recurs a considerat-o ca fiind greşit stabilită, este totuşi cea care corespunde realităţii; dar aceasta este o concluzie ulterioară, care nu infirmă constatarea că, în momentul judecării recursului, probele existente până atunci conduceau la stabilirea unei alte stări de fapt decât cea reţinută de instanţele de fond (v. şi Iosif Ionescu, Recursul în procesul penal potrivit reglementării actuale, RDP nr. 1/1994, p. 108).

Speţa adnotată ne dă ocazia de a ne exprima dezacordul cu o decizie a Curţii Supreme de Justiţie care - după părerea noastră - exprimă o concepţie inadecvată asupra cazului de casare prevăzut în art. 385^9 pct. 18 C. proc. pen. Prin comiterea unei erori grave de fapt - spune instanţa supremă în considerentele deciziei la care ne referim (CSJ, sp., dec. nr. 665/1994, RDP nr. 3/1995, p. 141) - "se înţelege nu numai denaturarea probelor administrate în cursul procesului, ci şi stabilirea unei situaţii de fapt neconfirmată de probe iar acestea nu au fost în întregime administrate", după care, în partea expozitivă a aceleiaşi decizii, care priveşte o infracţiune de omor, se vorbeşte despre "comiterea unei erori grave de fapt prin neadministrarea completă a unor probe testimoniale şi neefectuarea expertizei medico-legale privind cauza morţii". în opinia Curţii Supreme, deci, eroarea gravă de fapt s-ar manifesta nu numai ca o neconcor-danţă - asupra unei împrejurări esenţiale - între ceea ce a reţinut instanţa şi ceea ce rezultă din probele administrate, ci şi ca o omisiune de a administra anumite probe. Or, sub acest din urmă aspect, ieşim din cadrul cazului de casare la care ne referim. Eroarea gravă de fapt - în înţelesul normei procesual penale în discuţie - nu se identifică şi nu provine din neadministrarea unor probe, ci din'denaturarea probelor administrate, ceea ce a dus fie la reţinerea unei împrejurări esenţiale, fără ca acele probe să o susţină, fie la nereţinerea unei astfel de împrejurări esenţiale, deşi probele administrate o confirmau (v. Gr. Theodoru, Recursul părţii civile, înlăturarea provocării. Eroare gravă de fapt. Reactualizarea despăgubirilor civile, RDP nr. 3/1995, p. 106). Dacă există, în acest sens, o eroare gravă de fapt, nimic nu împiedică - aşa cum s-a arătat - ca, ulterior casării, să se administreze şi alte probe dar pentru neadministrarea acelor probe, în fazele anterioare ale judecăţii, nu se poate apela la cazul de casare prevăzut în art 385^9 pct 18 C. proc. pen.
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Atâta vreme cât până la judecarea recursului declarat de inculpat împotriva încheierii prin care s-a dispus prelungirea arestării sale preventive, durata acestei prelungiri a expirat, recursul - devenind lipsit de obiect - urmează a fi respins ca nefondat.

C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 366/1996
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Greşita computare a reţinerii şi arestării preventive - în speţă, în defavoarea condamnatului - nu constituie cazul de casare prevăzut în art. 385^9 pct. 14 C. proc. pen., întrucât nu se referă la "limitele pedepsei prevăzute de lege" pentru infracţiunea săvârşită.

în asemenea situaţie, dacă acesta este singurul caz de casare invocat, recursul declarat de inculpatul condamnat urmează a fi respins ca nefondat, însă instanţa de recurs va deduce, prin dispozitivul deciziei, şi perioada arestării preventive, omisă de către instanţele de fond şi de apel.

C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 376/1996

NOTĂ. în practică, problema soluţionată prin această decizie este controversată (în sens contrar, C. Apel Bucureşti, s. H-a pen.; dec. nr. 74/1994, Culegere V, p. 158).

în ceea ce ne priveşte, considerăm corectă soluţia a-doptată prin decizia de mai sus. Articolul 3959 pct. 14 C. proc. pen. nu ni se pare a fi incident, deoarece el vizează o altă ipoteză, şi anume situaţia în care s-au aplicat pedepse (şi, printr-o interpretare extensivă, orice sancţiuni de drept penal) mai mari sau mai mici, ori de alt gen decât cele prevăzute în dispoziţiile legale sancţionatoare, incidente în cauză; or - computarea reţinerii şi arestării preventive nu constituie o operaţie de aplicare a pedepsei, care se realizează prin alegerea sancţiunii şi prin stabilirea duratei sau cuantumului acesteia, ci o operaţie subsecventă, prin care se fac unele scăderi din pedeapsa aplicată anterior. Curtea a considerat - pe bună dreptate, credem - că atâta vreme cât instanţele de control judiciar sunt obligate, potrivit art 381 C. proc. pen. (pentru apel) şi art. 38316 C. proc. pen. (pentru recurs), să verifice dacă s-a făcut o justă aplicare a dispoziţiilor privitoare la computarea reţinerii şi arestării preventive şi să adauge, dacă este cazul, timpul de arest scurs după pronunţarea hotărârii atacate, neefectuarea computării sau efectuarea în mod greşit a acestei operaţii, de către instanţele inferioare, nu este de natură a duce la admiterea apelului sau, după caz, a recursului, ci urmează ca, în asemenea situaţie, instanţa de apel, sau cea de recurs, să procedeze direct, fără desfiinţarea parţială a hotărârii atacate, la înlăturarea o-misiunii ori la îndreptarea erorii (v. în acest sens, V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, voi. II, Editura Academiei, Bucureşti, 1976, p. 240; C. Apel Bucureşti, s. II-a pen., dec. nr. 112/1995, Culegere VI, p. 154; Tm. Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 659/1981, R. 3, p. 515).
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Nu există caz de casare în situaţia în care, pentru o faptă de fals în înscrisuri sub semnătură privată, comisă în anul 1991, inculpatului - achitat în baza art 11 pct. 2 lit a), raportat la art. 10 lit b1) C. proc. pen. - i s-a aplicat o amendă administrativă de 25.000 lei, conform art. 91C. pen., modificat prin Legea nr. 45/1993, deşi, în raport cu prevederile art. 92 C. pen., în vigoare la data săvârşirii faptei, maximul amenzii administrative era de 1.000 lei.

Cazul de casare, prevăzut în art. 385^9 pct. 14 C. proc. pen. ("când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege") - invocat, în recursul său, de parchet - nu este incident în situaţia de mai sus, care se referă, în mod exclusiv, la pedepse, nu şi la sancţiunile administrative, stabilite în limite nelegale.

C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 396/1996

NOTĂ. Este adevărat că, în litera sa, art 385^9 pct. 14 C. proc. pen. se referă, în mod exclusiv, la situaţiile în care s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. Cum însă este greu de admis ca instanţa de casare să valideze hotărâri vădit nelegale şi pe care ea însăşi le recunoaşte ca atare - raţiunea recursului fiind tocmai aceea de a supune controlului judiciar, în mod precumpănitor în drept, hotărârile judecătoreşti- în speţă, curtea trebuia să interpreteze şi să aplice în mod extensiv prevederile textului sus menţionat, considerând că el vizează nu doar pedepsele, ci toate sancţiunile de drept penal, în general (pedepse, măsuri de siguranţă, măsuri educative, sancţiuni cu caracter administrativ). O asemenea interpretare extensivă a prevederilor art 395^9 C. proc. pen. - pentru sancţionarea erorilor de drept care nu se încadrează, în mod strict în cazurile de casare prevăzute de lege - a fost admisă şi recomandată de literatura juridică (v. Gr. Theodoru, Reflecţii asupra noii reglementări a cazurilor de casare, RDP nr. 2/1994, p. 88), fiind folosită,- uneori, şi de practica judiciară (astfel, prin decizia nr. 517/1995 - Culegere VI, p. 195 -, C. Apel Bucureşti, s. I pen. a hotărât, în mod corect că prevederile art. 385^9 pct 14 C. proc. pen. sunt incidente şi în situaţia în care s-a aplicat o amendă administrativă, prevăzută în art 91 C. pen., cu depăşirea maximului legal).

în prezent după ce prin Legea nr. 140/1996 a fost introdus în art 385^9 C. proc. pen. pct 17^1 ("când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii"), nu mai este necesar să se recurgă la o asemenea interpretare extensivă a cazurilor de casare..
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Aprecierea cu privire la îndeplinirea condiţiei cerute de art. 59 C. pen. pentru liberarea condiţionată, ca cel condamnat să fi dat dovezi temeinice de îndreptare în timpul detenţiei - ţinându-se seama şi de antecedentele sale penale - revine exclusiv instanţei de prim grad şi celei de apel, astfel că nu poate fi cenzurată de instanţa de recurs, în lipsa unui caz de casare în baza căruia să poată fi supusă controlului judiciar al acestei instanţe.

C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 401/1996
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Inculpatul, condamnat şi obligat la despăgubiri pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală, invocă, în recurs, cazul de casare prevăzut în art. 385^9 pct 10 C. proc. pen., ce ar consta în omisiunea de a se dispune efectuarea unei expertize care să stabilească numărul zilelor de îngrijiri medicale necesare pentru vindecarea victimei.

în raport cu prevederile textului invocat, omisiunea la care se referă recurentul ar putea constitui motiv de recurs numai dacă inculpatul ar fi solicitat proba menţionată iar instanţa ar fi omis să se pronunţe asupra acestei cereri sau a-supra acestei probe, în cazul în care ea ar fi fost administrată.

Inculpatul, însă, nu a cerut efectuarea unei asemenea expertize, ci prin notele scrise, depuse la instanţa de fond după închiderea dezbaterilor, a solicitat repunerea cauzei pe rol pentru discutarea necesităţii asupra acestei probe. Or, atâta vreme cât instanţa nu a repus cauza pe rol şi a precizat în motivarea sentinţei, că din certificatul medical rezultă cu certitudine numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecarea victimei, nu se poate susţine că nu s-a pronunţat asupra cererii.

Pe de altă parte, în apel, inculpatul nu a cerut această probă şi, ca atare, tribunalul nu avea a se pronunţa asupra unei asemenea solicitări.

în consecinţă, motivul de recurs este nefondat

C. Apel Bucureşti, s. ll-a pen., dec. nr. 404/1996
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
împotriva deciziei prin care tribunalul, ca instanţă de apel, a admis apelul declarat de parchet, a desfiinţat sentinţa de condamnare pronunţată de judecătorie şi a reţinut cauza pentru a o judeca în fond, ca primă instanţă, nu există drept de recurs, iar dacă s-a declarat totuşi recurs, acesta va fi respins ca inadmisibil.

Soluţia decurge din prevederile art 3851 alin. 1 lit e) C. proc. pen., potrivit cărora pot fi atacate cu recurs - printre altele - deciziile pronunţate, ca instanţe de apel, de tribunalele judeţene, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus reju-decarea cauzelor.

C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 411/1996
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Există o eroare gravă de fapt - caz de casare prevăzut în art. 385^9 pct 18 C. proc. pen. - atunci când, în raport cu actele aflate la dosarul cauzei, se constată că prima instanţă, cu ocazia contopirii unor pedepse în baza art. 39 alin. 2 C. pen., a considerat că restul neexecutat din una din acele pedepse este mai mare decât cel real.

C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 412/1996

NOTA. Pe aceeaşi linie de gândire, în practică s-a decis că există eroare gravă de fapt în cazul în care, în raport cu probele aflate la dosarul cauzei, se constată că prima instanţă, revocând graţierea condiţionată a unei pedepse, ca urmare a săvârşirii din nou a unei infracţiuni, a stabilit că restul neexecutat din acea pedeapsă - care urmează a fi executat alături de pedeapsa aplicată pentru ultima infracţiune -este mai mare decât cel real (C. Apel Bucureşti, s. Il-a pen. dec. nr. 254/1995, Culegere VI, p. 167); de asemenea, s-a considerat că există o eroare gravă de fapt, în cazul în care, revocând măsura executării pedepsei la locul de muncă şi calculând - pe baza actelor aflate la dosarul cauzei - restul - de pedeapsă pe care condamnatul urmează să-1 execute în regim de deţinere, instanţa a constatat că acest rest este mai mare decât diferenţa reală dintre durata pedepsei aplicate şi fracţiunea de pedeapsă executată în conformitate cu dispoziţiile art. 867 C. pen. (C. Apel Bucureşti, s. pen., dec. nr. 32/1993, Culegere IV, p. 205); tot astfel, s-a decis că există cazul de casare prevăzut în art. 385^9 pct. 18 C. proc. pen., atunci când, în raport cu actele din dosar, se constată că prima instanţă, revocând liberarea condiţionată, a considerat că restul neexecutat din pedeapsa respectivă - pe care l-a contopit cu pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită ulterior - este mai mare decât cel real (C. Apel Bucureşti, s. III-a pen., dec. nr. 204/1994, Culegere V, p. 173)
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Obiectul cauzei reprezentându-1, în speţă, infracţiunea de furt prevăzută în art. 210 C. pen. - pentru care, conform art. 279 alin. 2 lit. a) C. proc. pen., acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate adresată direct instanţei - conform art. 385^1 alin. 1 lit. a) C. proc. pen., sentinţa pronunţată de judecătorie nu poate fi atacată decât cu recurs.

Dacă partea civilă a folosit calea recursului, care a fost respins, ea nu mai are o altă cale ordinară de atac, aşa încât, în cazul declarării unui nou recurs - împotriva hotărârii de respingere a primului recurs, rămasă definitivă -, acesta va fi respins ca inadmisibil.

C. Apel Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 413/1996
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Dacă partea civilă nu a declarat apel împotriva sentinţei prin care inculpatul a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune şi obligat a-i plăti despăgubiri iar apelul declarat de inculpat a fost respins ca nefondat, recursul făcut de partea civilă este inadmisibil - deoarece, potrivit art. 385^1 alin. 4 C. proc. pen., sentinţele împotriva cărora părţile nu au folosit calea apelului nu pot fi atacate cu recurs - şi urmează a fi respins ca atare.

C. Apel Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 414/1996

NOTĂ. Soluţia este - după părerea noastră - corectă.

în cuprinsul unei decizii - despre care nu ştim dacă reprezintă punctul său de vedere statornic sau doar o soluţie izolată - Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală (dec. nr. 1246/1994, BJ, p. 173) face următoarea distincţie, care ni se pare dicutabilă:

- partea civilă nu poate declara recurs împotriva soluţiei pe care nu a atacat-o cu apel, un asemenea recurs fiind inadmisibil,

- partea civilă poate folosi calea recursului împotriva deciziei prin care instanţa de apel a soluţionat aplelul procurorului sau al inculpatului, urmând ca, în această ipoteză, dacă în apel soluţia asupra laturii civile a fost menţinută, recursul părţii civile să fie respins ca nefondat.

Este indiscutabil că partea care nu a declarat apel poate face recurs împotriva deciziei instanţei de apel prin care, în apelul procurorului sau în apelul altei părţi i s-a modificat, prin agravare, situaţia (v.: CSJ, sp., dec. nr. 1357/1994, RDPnr. 3/1995, p. 143; C. Apel Bucureşti, s. II-a pen., dec. nr. 192/1995, Culegere VI, p. 162; C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. rn. 67/1995, Culegere VI, p. 143; C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 579/1994, Culegere V, p. 210; C. Apel Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 65/1994, Culegere V, p.153; C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 328/1994, Culegere V, p. 187; C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 101/1993, Culegere IV, p. 216; C. Apel Constanţa, dec. pen. nr. 77/1993, Dr. nr. 8/1994, p.101).

Dacă, însă, situaţia părţii care nu a declarat apel nu s-a modificat prin decizia pronunţată în soluţionarea apelurilor declarate de procuror ori de celelalte părţi - sentinţa primei instanţe fiind menţinută integral în ceea ce o priveşte -atunci recursul său, chiar dacă formal este declarat împotriva deciziei, vizează, în realitate, sentinţa primei instanţe şi cum împotriva sentinţei instanţei de fond partea recurentă nu a uzat de calea apelului - aceasta rămânând definitivă în limitele care o privesc -, recursul este inadmisibil, conform art. 385^1 alin. 4 C. proc. pen. Inadmisibilitatea unui asemenea recurs rezidă în obiectivul urmărit prin exercitarea sa: reexaminarea unei soluţii intrate - în măsura în care priveşte situaţia recurentului - în puterea lucrului judecat.

Este de menţionat că, prin Legea nr. 141/1996 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, alin. 4 al art. 385^1 C. proc. pen. - care instituie regula inad misibilităţii recursului declarat împotriva sentinţei pe care partea nu a atacat-o cu apel - a fost completat cu următoarea dispoziţie: "împotriva deciziilor pronunţate în apel, persoanele prevăzute la art 362, chiar dacă nu au folosit apelul, pot declara recurs". Acest adaos nu derogă - aşa cum s-ar putea crede - de la regula arătată mai sus. Ceea ce s-a urmărit prin introducerea sa este doar prevenirea repetării unei greşeli săvârşite de unele instanţe de recurs, care au considerat că părţii care nu a folosit calea apelului îi este întotdeauna interzis accesul la recurs, chiar dacă situaţia ei s-a agravat, ca efect al apelului făcut de procuror sau de celelalte părţi (v. Iosif Ionescu, Recursul penal, RDP nr. 4/1995, p. 20).
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Inculpatul - trimis în judecată, la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, pentru infracţiunea de insultă prevăzută în art. 205 C. pen. - a fost achitat de către judecătorie, iar partea vătămată a declarat recurs, pe care tribunalul l-a respins, ca nefondat.

împotriva deciziei pronunţate de instanţa de recurs partea vătămată a introdus, la tribunal, contestaţie în anulare bazată pe dispoziţia prevăzută în art. 386 lit. b) C. proc. pen., susţinând că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanţa de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta la proces, deoarece, la aceeaşi dată, a fost prezentă -în altă cauză - la o altă secţie a tribunalului. Contestaţia în anulare a fost respinsă, cu motivarea că, în speţă, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de textul sus menţionat, întrucât, chiar dacă s-ar considera că partea vătămată s-a aflat în imposibilitate de a se prezenta la judecarea recursului -ceea ce, însă, nu este cazul - ea nu şi-a îndeplinit obligaţia de a încunoştiinţa instanţa despre această imposibilitate.

Nemulţumită de modul în care a fost rezolvată contestaţia în anulare, partea vătămată a declarat recurs, reiterând motivul invocat în susţinerea contestaţiei.

Recursul este nefondat, deoarece partea n-a încunoşti-inţat tribunalul despre imposibilitatea de a se prezenta la judecarea recursului, astfel că va fi respins, ca atare, în baza art 385^15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 418/1996

NOTĂ. Recursul declarat, în speţă, de partea vătămată împotriva deciziei prin care i s-a respins contestaţia în anulare era inadmisibil, astfel că trebuia respins în temeiul art. 383^15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., fără a se intra în examinarea temeiniciei lui.

Potrivit art. 389 C. proc. pen., cererea de contestaţie în anulare, pentru cazurile înscrise în art. 386 lit a)-c) C. proc. pen., se introduce la instanţa de recurs care a pronunţat hotărârea a cărei anulare se cere (instanţa soluţionând-o, deci, printr-o decizie) iar pentru cazul prevăzut de art. 386 lit. d) C. proc. pen., la instanţa unde a rămas definitivă ultima hotărâre (cererea putându-se soluţiona, deci, printr-o sentinţă sau printr-o decizie, după cum ultima hotărâre a fost pronunţată de prima instanţă, de instanţa de apel ori cea de recurs).

Hotărârea pronunţată asupra contestaţiei în anulare este susceptibilă de a fi atacată cu recurs într-o singură ipoteză, aceea a contestaţiei întemeiată pe dispoziţiile art. 386 lit. d) C. proc. pen. şi cu condiţia ca hotărârea, a cărei anulare se cere, să fi rămas definitivă prin nerecurare. Hotărârile pronunţate în celelalte ipoteze - întrucât sunt decizii, pronunţate de instanţa de recurs - nu sunt recurabile, deoarece, potrivit art. 385^1 C. proc. pen., pot fi atacate cu recurs, în mod limitativ, numai sentinţele, deciziile pronunţate de instanţele de apel şi încheierile (acestea din urmă doar odată cu sentinţa sau decizia recurată).

Aceeaşi concluzie se desprinde şi din prevederile art 392 alin. ultim C. proc. pen., în care se arată că sentinţa dată în contestaţie este supusă apelului, iar decizia dată în apel este supusă recursului; împotriva deciziei date în recurs nu există, aşadar, cale de atac.

Codul de procedură penală anterior consacra expres -prin art. 436 - regula potrivit căreia "hotărârea dată asupra contestaţiei" poate fi atacată "numai pe căile de atac prin care putea fi atacată hotărârea dată asupra fondului", ceea ce înseamnă că, dacă contestaţia a fost îndreptată contra hotărârii instanţei de recurs, împotriva deciziei date în soluţionarea ei nu se poate folosi calea de atac a recursului. Codul de procedură penală în vigoare nu cuprinde o dispoziţie expresă similară celei menţionate, însă regula pe care ea o consacra se deduce din prevederile art 385^1 şi 392 C. proc. pen. mai sus citate.

Doctrina şi practica judiciară a instanţei supreme sunt unanime în a considera că, împotriva deciziilor pronunţate în soluţionarea contestaţiilor în anulare făcute în baza art. 386 lit. a)-c) C. proc. pen. nu există nici o cale ordinară de atac (v. D.-V. Mihăescu, V. Rămureanu, Căile extraordinare de atac în procesul penal, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 103; N. Volonciu, Tratat de procedură penală, voi. II, Editura Paideia, Bucureşti, 1994, p. 334, V. Dongoroz ş.a., Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român, voi. n, Editura Academiei, 1976, p. 255-256; Gr. Theodoru, Lucia Moldovan, Drept procesual penal, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p. 306; I. Neagu, Drept procesual penal, Editura Academiei, Bucureşti, 1988, p. 584; TS, sp., dec. nr. 4074/1973, RRD nr. 5/1974, p. 76; TS, sp., dec. nr. 17/1977, RRD nr. 2/1978, p. 56; TS, sp., dec. nr. 382/1980, RRD nr. 9/1980, p. 62; TS, sp., dec. nr. 1351/1982, RRD nr. 5/1983, p. 76).
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Inculpatul, fiind condamnat de prima instanţă pentru infracţiunile prevăzute în art. 215 alin. 2 şi 3 C. pen. şi art. 208 din Legea nr. 31/1991, şi achitat pentru infracţiunea prevăzută în art 40 din Legea nr. 82/1991, combinat cu art 289 C. pen., parchetul a declarat apel împotriva acestei din urmă soluţii - de achitare - dar apelul său a fost respins.

Contra deciziei pronunţate în apel, parchetul a făcut recurs, invocând cazul de casare prevăzut în art. 385^9 pct. 21 C. proc. pen., în sensul că judecarea apelului a avut loc cu procedura de citare nelegal îndeplinită faţă de inculpat, care a lipsit

Motivul de recurs fiind în favoarea inculpatului iar, potrivit art 3858 alin. 2 C. proc. pen., în recursul declarat de procuror în favoarea unei părţi instanţa de casare, neputând agrava situaţia acesteia, soluţia care se impune este respingerea recursului, deoarece, dacă acesta ar fi admis, s-ar ajunge la încălcarea prevederilor textului sus menţionat, atâta vreme cât prin sentinţa atacată cu apel, în defavoare, inculpatul fusese achitat pentru infracţiunea la care se referea, în mod exclusiv, apelul.

C. Apel Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 419/1996
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Din examinarea minutei întocmite, în speţă, de către prima instanţă, se constată că, în cuprinsul acesteia, s-au operat modificări - neconfirmate în scris în condiţiile art. 194 C. proc. pen. - în ceea ce priveşte durata pedepselor aplicate: 3 ani în loc de 2 ani şi 5 ani în loc de 4 ani.

Modificarea minutei echivalând cu încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la compunerea instanţei, în speţă operează cazul de casare prevăzut în art 385^9 pct 3 C. proc. pen.; ca atare, se va admite recursul declarat şi se vor casa, cu trimitere spre rejudecare la prima instanţă, atât sentinţa judecătoriei, în a cărei minută s-au efectuat modificările sus menţionate, cât şi decizia instanţei de apel, care a menţinut-o.

C. Apel Bucureşti, s. ll-a pen., dec. nr. 432/1996

NOTĂ. Este adevărat că, uneori, încălcarea dispoziţiilor legale care reglementează întocmirea minutei a fost echivalată cu nerespectarea prevederilor legale privitoare la compunerea instanţei, deoarece poate crea incertitudine cu privire la numărul sau identitatea judecătorilor care au pronunţat hotărârea. Aşa este, de exemplu, atunci când minuta lipseşte din dosar (v. C. Apel Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 37/1996, supra nr. 96), când minuta nu a fost semnată de unul dintre judecători (v. C. Apel Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 171/1996, supra nr. 97); când nu există identitate între persoanele care au semnat minuta şi cele care au iscălit hotărârea (v. C. Apel Bucureşti, s. D-a pen., dec. nr. 261/1996, supra nr. 99).

în situaţia din speţă nu este vorba, însă, de aşa ceva; minuta se află în dosar, aceasta a fost semnată de toţi judecătorii care au pronunţat hotărârea şi nu există nici o nesiguranţă cu privire la identitatea acestora. în aceste condiţii, compunerea instanţei nu este, în nici un fel, pusă în discuţie, iar cazul de casare prevăzut în art. 385^9 pct. 3 C. proc. pen. era, în mod vădit, inoperant.

Ce caz de casare putea fi folosit, însă, în situaţia la care se referă decizia, pentru că, desigur, faţă de modificările, necertificate, făcute cu privire la pedeapsă, în cuprinsul minutei, era greu ca hotărârile atacate să fie menţinute? Ni se pare că instanţa de recurs ar fi trebuit să facă apel la prevederile art. 385^9 pct. 9 C. proc. pen., care, în partea sa finală, se referă la ipoteza în care "dispozitivul hotărârii... nu se înţelege".

Este necontestat că acest caz de casare nu corespunde, în litera sa, deficienţei pe care, în speţă, ar urma să o sancţioneze. "Incomprehensibilitatea dispozitivului - s-a arătat în literatura juridică - se concretizează, în genere, în faptul că, dacă hotărârea ar rămâne aşa cum e dată, nu este cu putinţă a fi supusă executării, fie în latura ei penală, fie în lattira ei civilă, fie chiar în ambele, deoarece, astfel cum e pronunţată... e lipsită de sens şi e lipsită de interes" (I.N. Lungulescu, I. M. Dragomirescu, Recursul în procesul penal, Bucureşti, 1946, p. 180-181). Or, în speţă, nu dispozitivul hotărârii este de neînţeles, ci minuta, din care nu rezultă cu certitudine - dacă avem în vedere modificările pe care le cuprinde - ce pedepse au voit să pronunţe judecătorii.

Dar, întrucât conţinutul dispozitivului trebuie să fie identic cu conţinutul minutei, neclarităţile acesteia se răsfrâng, în mod necesar, asupra dispozitivului. Atâta vreme cât, din minută, nu se poate înţelege ceea ce a hotărât instanţa - fie pentru că a fost imperfect redactată, fie pentru că i s-au adus modificări neconfirmate - hotărârea însăşi este de neînţeles, chiar dacă dispozitivul acesteia nu este afectat de asemenea vicii; căci dispozitivul nu poate exprima altceva decât exprimă minuta şi nu poate îndrepta, modificându-i conţinutul, imperfecţiunile minutei. Dacă minuta este astfel întocmită încât, existând nesiguranţă cu privire la ceea ce s-a hotărât în cursul deliberării, n-ar putea fi pusă în executare, această imposibilitate se repercutează şi asupra hotărârii, în pofida modului comprehensibil în care a putut fi redactat, ulterior, dispozitivul.

în ceea ce priveşte posibilitatea unei interpretări extensive a prevederilor art. 385^9 C. proc. pen. (v. Gr. Theodoru, Reflecţii asupra noii reglementări a cazurilor de casare în recursul penal, RDP nr. 2/1994, p. 83).
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Achitarea inculpatului, în baza unui text indicat greşit - art. 10 lit. b) C. proc. pen. în loc de art. 10 lit. d) C. proc. pen. - nu poate fi cenzurată în recurs, deoarece nu se încadrează în nici unul din cazurile de casare prevăzute în art. 385^9 C. proc. pen.

C. Apel Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 435/1996
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Cazul de casare, prevăzut în art 385^9 pct. 18 C. proc. pen. - eroare gravă de fapt - poate fi invocat în vederea casării hotărârilor atacate atât sub aspectul laturii penale, cât şi al laturii civile.

Pentru a subsista acest caz de casare este necesar să existe o greşeală evidentă şi esenţială în tot ce priveşte greşita constatare a faptei imputate inculpatului, în existenţa, natura ori împrejurările ei, sau în reproducerea actelor dosarului; numai constatările de fapt pot promova recursul având ca temei dispoziţiile art. 385^9 pct. 18 C. proc. pen.

Atâta vreme cât faptele au fost corect stabilite prin hotărârea atacată, partea responsabilă civilmente nu poate invoca prevederile acestui text, pentru a suţine că, în mod greşit, s-a reţinut culpa exclusivă a inculpatului; fiind vorba de o apreciere de ordin subiectiv a instanţei care a soluţionat cauza, cazul de casare în discuţie nu subsistă.

C. Apel Bucureşti, s. ll-a pen., dec. nr. 452/1996

NOTĂ. Soluţia ni se pare corectă. în legătură cu incidenţa cazului de casare invocat, în speţă, de partea responsabilă civilmente - eroare gravă de fapt - în doctrină s-a făcut discuţie între constatările de fapt, care pot promova recursul şi aprecierile de fapt, care nu conduc la casare (v. I.N. Lungulescu, I.M. Dragomirescu, Recursul în materie penală, Bucureşti, 1946, p. 54 şi urm.) Mai precis, s-a arătat că tot ceea ce priveşte greşita constatare în mod obiectiv, fie a faptei imputate inculpatului în existenţa, natura sau împrejurările ei, fie a actelor dosarului (cereri, depoziţii, expertize, procese-verbale etc.), în existenţa sau conţinutul lor -dacă greşeala este evidentă şi are repercusiuni asupra soluţiei procesului, fiind deci esenţială - este susceptibil de a fi cenzurat de către instanţa de recurs, în baza art 385^9 pct. 18 C. proc. pen.; dimpotrivă, aprecierile şi concluziile la care instanţa a ajuns pe bază de raţionament, chiar dacă vizează existenţa faptei sau diverse situaţii ori împrejurări de fapt, nu cad sub incidenţa cazului de casare prevăzut în art. 385^9 pct. 18 C. proc. pen., fiind de atributul exclusiv al primei instanţe şi al instanţei de apel.

In speţă, partea responsabilă civilmente n-a criticat constatările instanţei de fond sau ale celei de apel în ceea ce priveşte situaţia de fapt, pe care deci, implicit, a acceptat-o ca bine stabilită, ci doar a pretins că, în raport cu acea situaţie de fapt, s-a apreciat greşit că numai inculpatul, nu şi victima, a fost în culpă. Or, cum în cadrul cazului de casare prevăzut în art. 385^9 pct. 18 C. proc. pen., instanţa de recurs nu poate cenzura aprecierile de ordin subiectiv ale instanţelor ce au pronunţat hotărârile atacate, pe bună dreptate s-a considerat că acele hotărâri nu pot fi casate pentru existenţa unei erori grave de fapt.
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Atâta vreme cât inculpatul nu a atacat cu apel sentinţa de condamnare iar apelul făcut de partea civilă a fost admis numai sub aspectul despăgubirilor civile, care au fost majorate, soluţia laturii penale rămânând deci definitivă, inculpatul nu mai poate critica, în recurs, modul în care s-a făcut individualizarea pedepsei de către prima instanţă, din acest punct de vedere recursul său fiind inadmisibil.

El poate face recurs numai în ceea ce priveşte decizia instanţei de apel, prin care, sub aspect civil, i s-a agravat situaţia.

Dacă din acest punct de vedere nu există nici un temei de casare, recursul, în ansamblu, va fi respins ca nefondat

C. Apel Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 454/1996

NOTĂ. într-o situaţie relativ similară s-a adoptat o soluţie bivalentă: respingerea recursului ca inadmisibil, în ceea ce priveşte sentinţa şi respingerea recursului ca nefondat în ceea ce priveşte decizia (C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 46/1995, Culegere VI, p. 145).

Optăm pentru soluţia unitară, promovată prin decizia examinată, deoarece, deşi vizează două hotărâri, una pronunţată de prima instanţă şi alta de instanţa de apel, calea de atac este unică, după cum unică este cauza la care acele hotărâri se referă.
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Pentru inculpat poate face recurs numai reprezentantul legal, apărătorul şi soţul (soţia).

Tatăl inculpatului major nu are o asemenea calitate iar recursul declarat de el este inadmisibil.

împrejurarea că inculpatul a declarat, în faţa instanţei de recurs, la termenul de judecată, că îşi însuşeşte recursul declarat de tatăl său este lipsit de relevanţă, deoarece - odată ce termenul pentru folosirea căii de atac a expirat - nu poate fi însuşită o declaraţie de recurs făcută de o persoană fără calitate.

C. Apel Bucureşti, s. II-a pen., dec. nr. 472/1996

NOTĂ. în sensul că recursul declarat de rudele apropiate ale inculpatului major este iadmisibil, v.: C. Apel Timişoara, dec. pen. nr. 374/1994, RDP nr. 1/1995, p. 141; Tj. Bistriţa-Năsăud, dec. pen. nr. 539/1970, RRD nr. 4/1971, p. 144; Tj. Braşov, dec. pen. nr. 129/1972, RRD nr. 3/1973, p. 164; Tm. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 1422/1992, Culegere III, p. 310; Tm. Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 681/1992, Culegere III, p. 296; Tm. Bucureşti, s. III-a pen. nr. 911/ 1991, Culegere II, p. 236; Tm. Bucureşti, s. III-a pen., dec. nr. 246/ 1982, R. 3, p. 251; Tm. Bucureşti, s. III-a pen., dec. nr. 336/1991, Culegere II, p. 227; V. Timofte, Unele probleme privind inadmisibilitatea recursului penal ivite în practica secţiei penale a Curţii de Apel Suceava Dr. nr. 8/1996, p. 116.
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Concluzia instanţei, în sensul că fapta prevăzută de legea penală care constituie obiectul judecăţii nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni - şi implicit soluţia de achitare pronunţată în baza art 11 pct. 2 lit a) raportat la art. 10 lit. b^1) C. proc. pen. şi art. 18^1 C. pen. - nu poate fi cenzurată de instanţa de recurs, în cadrul cazului de casare prevăzut în art. 385^9 pct. 18 C. proc. pen.

Aplicarea art. 18^1 C. pen. are la bază un proces de pură apreciere a gradului de pericol social concret al faptei, efectuat prin luarea în considerare a criteriilor de evaluare enumerate în art. 181 alin. 2 C. pen., care nu este echivalent cu procesul de stabilire a situaţiei de fapt, în cadrul căruia se pot produce, uneori, greşeli - grave - datorită neadministrării tuturor probelor necesare ori interpretării greşite a probelor administrate.

Pericolul social - care poate determina aplicarea sau neaplicarea art. 18^1 C. pen. - este o categorie obiectivă care caracterizează însăşi fapta şi, tocmai de aceea, lipsa gradului de pericol social al unei infracţiuni nu a fost inclusă în enumerarea exhaustivă a cazurilor de casare prevăzută în art 385^9 C. proc. pen.

C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 478/1996

NOTĂ. în ceea ce priveşte imposibilitatea de a invoca neaplicarea art 181 C. pen. ca motiv de recurs v.: Vasile Dobrinoiu, Neaplicarea ari. 181 C. proc. pen. poate constitui motiv de recurs? RDP nr. 1/1994, p. 127; C. Apel Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 357/1995, Culegere VI, p. 179; C. Apel Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 646/1995, Culegere VI, p. 205; C. Apel Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 293/1994, Culegere V, p. 97; C; Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 232/1995, nepublicată. în sens contrar, v.: C. Apel Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 626/1994, Culegere V, p. 87; C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 640/1994, Culegere V, p. 88; C. Apel Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 125/1993, Culegere IV, p. 87.
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Greşita constatare a inexistenţei unui prejudiciu moral, deşi acesta era evident (în speţă, partea civilă fusese victima unui accident de circulaţie, cu consecinţe grave, provocat de inculpat, având nevoie de 120 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecarea leziunilor şi aflându-se încă în incapacitate de muncă după 4 ani de la producerea accidentului) constituie o eroare gravă de fapt - caz de casare prevăzut în art. 385^9 pct. 18 C. proc. pen. - care în mod nejustificat a condus la respingerea cererii părţii civile de a i se acorda despăgubiri pentru daunele morale suferite.

C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 479/1996
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Menţinând dispoziţiile sentinţei de condamnare, cu privire la modalitatea executării - în penitenciar - a pedepsei, aplicate inculpatului, instanţa de apel s-a pronunţat implicit şi asupra cererii acestuia de a se dispune ca executare pedepsei să se facă la locul de muncă.

Nu există, aşadar, cazul de casare prevăzut în art. 385^ pct. 10 C. proc. pen.

C. Apel Bucureşti, s. ll-a pen., dec. nr. 486/1996

NOTĂ. în acelaşi sens, v.: C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 36/1994, RDP nr. 2/1994, p. 174.

Practica judiciară mai veche a adoptat, în mod constant, acelaşi punct de vedere în legătură cu nepronunţarea asupra cererii de suspendare condiţionată a executării pedepsei (v.: Cas. n, dec. nr. 8314/1940, Cas. II, dec. nr. 671/1939; Cas. III, dec. nr. 3890/1938 - toate citate de I.N. Lungulescu, I. M. Dragomirescu, Recursul în materie penală, Bucureşti, 1946, p. 306/307).

în sensul că, în situaţia examinată există cazul de casare prevăzut în art. 385^9 pct. 10 C. proc. pen., v.: C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 141/1994, Culegere V, p. 166; C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 111/1993, Culegere IV, p. 217
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Cuantumul despăgubirilor civile pentru daune morale, fiind stabilit de către instanţele de fond prin apreciere, nu poate fi cenzurat de instanţa de recurs, controlul judiciar efectuat de această instanţă exercitându-se, în mod preponderent, asupra aspectelor de drept ale soluţiei şi numai în limita cazurilor de casare prevăzute în art 385^9 C. proc. pen., printre care nu figurează şi greşelile de apreciere în domeniul determinării daunelor morale.

C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 494/1996
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Inculpatul, fiind condamnat la o amendă de 1.000.000 lei pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, a declarat apel, susţinând că prima instanţă a soluţionat cauza în lipsa lui şi că el nu s-a putut prezenta la judecată datorită condiţiilor meteorologice defavorabile.

Instanţa de apel a constatat că - în raport cu probele administrate în cauză - soluţia de condamnare este temeinică şi legală. Cât priveşte motivul de apel sus menţionat, tribunalul l-a considerat nefondat, cu următoarea motivare: "situaţia invocată de apelant, şi anume aceea că a fost în imposibilitate de a se prezenta şi-a încunoştiinţa instanţa despre acest lucru, nu poate fi primită, întrucât textul de lege prevede corelaţii cu situaţia citării; or, în speţă, inculpatul avea deja termen în cunoştinţă".

împotriva deciziei de respingere a apelului, inculpatul a declarat recurs, nemotivat, iar curtea constată - în baza art. 385^9 alin. 2 C. proc. pen. - că nu există cazuri de casare ce ar putea fi invocate din oficiu.

în ceea ce priveşte motivul de apel privind imposibilitatea de prezentare la prima instanţă, curtea constată că temeiul invocat de tribunal pentru a-l respinge este greşit deoarece, dacă într-adevăr a existat un caz de forţă majoră care să-1 fi împiedicat pe inculpat de a se prezenta la proces, nu are nici o importanţă faptul dacă acesta a cunoscut termenul pentru care a fost citat sau pentru că l-a luat la cunoştinţă într-o şedinţă anterioară.

Tribunalul ar fi putut înlătura motivul de apel privitor la imposibilitatea de prezentare arătând că, în lipsa unor situaţii noi, rezultând din alte probe, nici starea de fapt şi, deci, nici soluţia nu s-ar fi schimbat, chiar dacă inculpatul ar fi fost prezent; pe de altă parte, pedeapsa ce i s-a aplicat a fost minimă, astfel că, evident, absenţa de la judecată nu i-a atras nici o consecinţă juridică.

Recursul declarat de inculpat a fost respins. C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 500/1996

NOTĂ. în cazul în care decizia pronunţată în apel este deficitar motivată dar soluţia este corectă, recursul trebuie respins ca nefondat iar motivarea deciziei instanţei de apel urmează a fi corectată prin menţionarea considerentelor care - în mod real - justifică soluţia (CSJ, sp., dec. nr. 2/1994, RDP nr. 2/1994, p. 170).

în speţă, curtea, respingând recursul, a înlocuit motivarea tribunalului, într-adevăr greşită, cu o motivare nu mai puţin inadecvată

Imposibilitatea unei părţi legal citate de a se prezenta la judecată şi de a înştiinţa instanţa despre această împrejurare constituie - potrivit art. 379 pct 2 lit. d), art 385^9 pct. 21 şi art. 385^15 pct. 2 lit. c) C. proc. pen. - motiv de desfiinţare a hotărârii atacate, în apel şi în recurs (în ambele cazuri, cu trimitere spre rejudecare la instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată).

în asemenea situaţie, instanţa de apel şi cea de recurs nu pot evita soluţia anulării hotărârii atacate, sub cuvânt că, dacă ar fi fost prezent inculpatul n-ar fi putut determina pronunţarea unei soluţii diferite. Inculpatul are dreptul de a fi prezent la judecarea cauzei sale şi de a se apăra aşa cum doreşte - ridicând excepţii, propunând probe, solicitând luarea unor măsuri procedurale, invocând diverse împrejurări favorabile etc. - indiferent de temeiurile şi eficacitatea susţinerilor sale; a-1 priva de acest drept înseamnă a încălca, în mod grav, unul dintre principiile fundamentale ale procesului penal - garantarea dreptului de apărare - consacrat prin art. 6 C. proc. pen. Instanţa nu se poate substitui inculpatului lipsă, imaginând apărările pe care, în opinia sa, acesta le-ar putea face şi a le respinge apoi ca nefondate. Inculpatului, absent la judecată, din cauze ce nu-i sunt imputabile, trebuie să i se asigure - prin desfiinţarea hotărârii pronunţate în lipsa lui - posibilitatea de a se apăra aşa cum crede de cuviinţă, fără a-i răpi acest drept, cu motivarea că, oricum, chiar prezent, el nu s-ar fi putut apăra în mod eficient

De aceea, în speţă, se impunea ca, atât instanţa de apel cât şi cea de recurs, să verifice dacă, într-adevăr, la termenul de judecată la care cauza s-a soluţionat în fond, inculpatul s-a aflat, aşa cum susţine, în imposibilitate de a se prezenta şi de a înştiinţa instanţa despre această împrejurare şi, în cazul în care susţinerile sale s-ar fi verificat în fapt, să desfiinţeze sentinţa atacată şi să dispună rejudecarea procesului.
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Atâta timp cât inculpatul nu a atacat cu apel sentinţa de condamnare iar apelul făcut de partea civilă a fost admis numai sub aspectul despăgubirilor civile, care au fost majorate, soluţia asupra laturii penale rămânând deci definitivă, inculpatul nu mai poate critica, în recurs, modul în care, prima instanţă, a individualizat pedeapsa, din acest punct de vedere recursul său fiind inadmisibil.

El poate critica numai decizia instanţei de apel, prin care, sub aspect civil, i s-a agravat situaţia.

Dacă din acest punct de vedere nu există nici un temei de casare, recursul, în ansamblu, va fi respins ca nefondat.

C. Apel Bucureşti, s. ll-a pen., dec. nr. 454/1996
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Există caz de casare - se arată în art. 385^9 pct. 21 C. proc. pen. - când judecata a avut loc fără citarea legală a unei părţi sau care, legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta şi, totodată, de a înştiinţa despre această imposibilitate.

Imposibilitatea de prezentare trebuie să privească termenul la care cauza s-a soluţionat în fond, iar nu un termen anterior şi să fie datorită unui caz fortuit sau de forţă majoră. Dovada imposibilităţii de prezentare şi de înştiinţare a instanţei despre această imposibilitate incumbă părţii care o invocă.

în speţă, inculpatul susţine că, în timpul judecării cauzei, s-a aflat în străinătate şi că, întrucât este bolnav psihic iar legăturile sale cu familia au fost întrerupte, nu a avut posibilitatea să ia cunoştinţă de chemările repetate ale organului judiciar.

împrejurarea că inculpatul a fost plecat în străinătate nu poate conduce la concluzia că instanţele - citându-1 la adresa din ţară indicată de el, cât şi prin afişare - au încălcat procedura de citare, atâta vreme cât nu au avut cunoştinţă despre locul unde s-a aflat, în străinătate. Pe de altă parte, cum inculpatul pretinde că a suferit de o boală psihică, pentru ca aceasta să-1 fi pus în situaţia de a nu fi putut să anunţe instanţa, ar fi trebuit ca ea să-i fi creat o stare de cvasiinconştienţă, ceea ce, în cauză, nu s-a susţinut şi dovedit

C. Apel Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 508/1996
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
în cazul recidivei postcondamnatorii, prevăzută în art. 37 alin. 1 lit. a) C. pen., pedeapsa stabilită pentru infracţiunea săvârşită ulterior şi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea anterioară se contopesc potrivit art. 34, 35 C. pen. (art. 39 alin. 1 C. pen.); dacă pedeapsa anterioară a fost executată în parte, contopirea se face între pedeapsa ce a mai rămas de executat şi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită ulterior (art. 39 alin. 2 C. pen.).

Dacă, efectuând contopirea în această din urmă situaţie, instanţa a considerat că restul neexecutat din prima pedeapsă, pe care l-a contopit cu pedeapsa pronunţată pentru infracţiunea ulterioară, este mai mare decât cel real, hotărârea pronunţată este afectată de cazul de casare prevăzut în art. 385^9 pct 14 C. proc. pen. ("când s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege"), astfel că, admi-ţându-se recursul, se va dispune casarea ei în aceste limite şi se va proceda la o nouă contopire a restului de pedeapsă, calculat corect.

C. Apel Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 558/1996

NOTĂ. într-o interpretare strictă, cazul de casare prevăzut în art 385^9 pct. 14 C. proc. pen. nu era incident în situaţia din speţă, deoarece el vizează o altă ipoteză, şi anume, exclusiv situaţia în care s-au pronunţat pedepse - principale sau complimentare - mai mari sau mai mici decât cele prevăzute în dispoziţiile legale de sancţionare incidente în cauză. Instanţa de recurs a putut reţine cazul de casare sus menţionat numai pe baza unei interpretări extensive - dar nu inacceptabilă - a prevederilor art. 385^9 pct. 14 C. proc. pen. în acelaşi sens, v.: C. Apel Bucureşti, s. III-a pen., dec. nr. 503/1994, Culegere V, p. 207.

Există însă şi un alt punct de vedere - care, întrucât nu face apel la interpretare extensivă, ni se pare mai apropiat de litera şi spiritul legii - potrivit căruia, remediul greşelii săvârşite în speţă se află în dispoziţiile art 385^9 pct. 18 C. proc. pen. ("când s-a comis o eroare gravă de fapt"). Eroarea gravă de fapt constă, în esenţă, într-o inexactă reflectare - ca pură stare de fapt, fără nici o imixtiune a vreunei aprecieri bazate pe procese logice sau psihologice - a ceea ce conţine dosarul în actele sale, în cuprinsul hotărârii atacate. Este vorba, aşa cum s-a spus, de o contradicţie - evidentă, necontestată şi esenţială - între ceea ce spune dosarul, prin actele lui, şi ceea ce spune instanţa, prin hotărârea sa, cu privire nu numai la existenţa faptei însăşi, dar şi cu privire la orice situaţie de fapt, de natură să influenţeze soluţia cauzei (v. I. N. Lungulescu, I. M. Dragomirescu, Recursul în materie penală, Bucureşti, 1946, p. 360-361). Or, a afirma, în cuprinsul hotărârii atacate, că inculpatul mai are de executat un anumit rest dintr-o pedeapsă anterioară, pe când din fişa de cazier de la dosar rezultă, în mod evident, necontestat, că acel rest este de alte dimensiuni, înseamnă că ne aflăm tocmai în faţa unei contradicţii incontestabile - sub aspectul unei situaţii de ordin obiectiv - între ceea ce a constatat instanţa, prin hotărârea sa, şi ceea ce exprimă dosarul, prin actele sale. Ne aflăm, deci, în plină sferă de incidenţă a cazului de casare prevăzut în art. 385^9 pct. 18 C. proc. pen. în acelaşi sens (în referire şi la situaţiile în care s-a calculat greşit timpul ce urmează a fi adăugat la pedeapsa aplicată pentru infracţiunea săvârşită în termenul de încercare al suspendării condiţionate a executării pedepsei ori al graţierii condiţionate), v.: C. Apel Bucureşti, s. III-a pen., dec. nr. 254/1995, Culegere VI, p. 167; C. Apel Bucureşti, s. III-a pen., dec. nr. 204/1994, Culegere V, p. 173; C. Apel Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 163/1994, Culegere V, p. 166; C. Apel Bucureşti, s. pen., dec. nr. 32/1993, Culegere IV, p. 205.
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Inculpata - căreia i se impută săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută în art 246 C. pen. - fiind achitată de prima instanţă, cu respingerea acţiunii civile, în baza alt. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art 10 lit. a) C. proc. pen., iar apelul făcut de procuror fiind respins, parchetul a declarat recurs, invocând cazurile de casare prevăzute în art. 385^9 pct 18 C. proc. pen. (săvârşirea unei erori grave de fapt, care a avut ca efect pronunţarea unei soluţii de achitare) şi art. 395^9 pct 9 C. proc. pen. (contradicţie între motivarea soluţiei şi dispozitiv, cu privire la temeiul achitării).

întrucât procurorul a declarat, în şedinţă, că nu susţine primul motiv de recurs, în aceste limite instanţa a fost dezin-vestită, prin retragerea parţială a căii de atac - retragere care nu este oprită de lege, deoarece ministerul public exercită acţiunea penală după cum apreciază a fi mai conform cu legea şi cu interesele represiunii, fiind liber să pună concluzii, să folosească sau nu o cale de atac ori să o retragă parţial.

Cel de-al doilea motiv de recurs este însă fondat, deoarece, în considerentele sentinţei, se arată că "în cauză, nu a rezultat săvârşirea, de către inculpat a unei fapte prevăzute de lege" - situaţie ce se încadrează în art. 10 lit b) C. proc. pen. ("fapta nu este prevăzută de legea penală"), pe când, în dispozitiv, s-a menţionat, ca temei al achitării, art. 10 lit. a) C. proc. pen. ("fapta nu există").

Existând, deci, contradicţie între considerente şi dispozitiv, sentinţa primei instanţe şi decizia instanţei de apel sunt casabile parţial în baza art. 385^9 pct 9 C. proc. pen., astfel că se va admite recursul şi se va schimba temeiul achitării în art 10 lit. b) C. proc. pen.

C. Apel Bucureşti, s.ll-a pen., dec. nr. 588/1996

NOTĂ. în doctrină şi jurisprudenţă este admis că retragerea unei căi de atac poate fi şi parţială, în sensul că poate privi numai anumite părţi ale hotărârii atacate (v. Gr. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p. 282; D.V. Mihăescu, Recursul penal, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1963, p. 103; R. Garraud, P. Garraud, Trăite theorique et pratique dinstruction criminelle et de procedure penale, voi. V, Paris, 1928, p. 180; TS, sp., dec. nr. 4855/1971, CD, p. 237; TS, col. pen., dec. nr. 1848/1958, JN nr. 6/1958, p. 1105; Cas. III, dec. pen. nr. 2758/1938, cu nota de V. Dongoroz, Jurisprudenţă generală, 1939, p. 142).

Retragerea parţială a recursului poate privi latura penală ori latura civilă sau unele persoane (v. Gr. Theodoru, L. Moldovan, op. cit., p. 282); ea trebuie să fie expresă şi explicită - ca şi declaraţia de folosire a căii de atac - simpla "nesusţinere" a unui motiv de recurs neavând semnificaţia unei asemenea retrageri.

Declaraţia de "nesusţinere" a unui motiv de recurs, neputând fi asimilată unei retrageri parţiale a recursului, nu împiedică instanţa de casare să-1 ia în considerare, în baza efectului devolutiv al recursului, prevăzut în art 3856 C. proc. pen., care - indiferent de motivele invocate sau nu de recurent - obligă instanţa de recurs să examineze cauza, în limita tuturor cazurilor de casare care, potrivit art 385^9 alin. 3 C. proc. pen., pot fi luate în considerare din oficiu, bineînţeles, fără a se putea agrava situaţia părţii care a atacat hotărârea.
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Cazul de casare prevăzut în art. 385^9 pct 21 C. proc. pen. ("când judecata în prima instanţă sau în apel a avut loc fără citarea legală a unei părţi...") poate fi invocat numai de partea faţă de care nu s-a îndeplinit legal procedura de citare.

Parchetul poate invoca acest caz de casare numai atunci când încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la citarea părţilor poate fi luată în considerare din oficiu - chiar dacă nu este invocată de partea care a suferit o vătămare prin această încălcare - adică numai atunci când, potrivit art. 197 alin. 4 C. proc. pen., anularea actului se impune pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.

în speţă, este adevărat că, la judecarea cauzei în fond, două din părţile civile nu au fost legal citate şi că apelul declarat de parchet s-a soluţionat fără că, unul dintre inculpaţi să fi fost legal citat, dar nu se impune ca aceste încălcări să fie luate în considerare din oficiu, deoarece, pe de o parte, părţilor civile li s-au acordat despăgubirile solicitate, iar, pe de altă parte, apelul parchetului a fost respins şi, deci, inculpatului nelegal citat nu i s-a creat o situaţie mai defavorabilă.

De altfel, nici una din părţile în favoarea cărora s-a invocat lipsa de procedură nu a atacat hotărârile pronunţate, ceea ce arată că nu s-au considerat vătămate de modul în care au fost aplicate dispoziţiile legale referitoare la citarea lor.

C. Apel Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 591/1996
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Prin sentinţa primei instanţe, inculpatul D. M. a fost condamnat - împreună cu alţi trei coinculpaţi - la un an închisoare pentru tentativă la infracţiunea de furt calificat Apelul declarat de D.M. a fost respins ca tardiv, iar apelurile celorlalţi inculpaţi au fost restrase.

Declarând recurs împotriva ambelor hotărâri, inculpatul D. M. solicită schimbarea modului de executare a pedepsei.

Faţă de vârsta inculpatului la data săvârşirii faptei (19 ani), de lipsa antecedentelor penale şi de comportarea sa sinceră în cursul urmăririi penale, se apreciază că scopul pedepsei poate fi atins şi fără executarea acesteia, aşa încât urmează a se admite recursul, a se casa parţial sentinţa atacată, precum şi decizia instanţei de apel şi a se dispune, în baza art 81 C. pen., suspendarea condiţionată a executării pedepsei.

C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 632!1996

NOTĂ. Recursul era - după părerea noastră - inadmisibil. Dispoziţiile art. 385^1 alin. 4 C. proc. pen. sunt clare: "nu pot fi atacate cu recurs sentinţele în privinţa cărora persoanele prevăzute în art. 362 C. proc. pen. nu au folosit calea apelului..." Or, în speţă, deşi inculpatul a declarat apel, acesta a fost respins ca tardiv, fiind deci, în realitate, un apel inexistent (CSJ, sp., dec. nr. 496/1994, Dr. nr. 12/1994, p. 81). Este adevărat că, prin recursul declarat, inculpatul a atacat şi decizia instanţei de apel, însă prin acest recurs el nu critică soluţia dată asupra apelului - adică respingerea acestuia ca tardiv - ci, în realitate, tot soluţia primei instanţe (individualizarea pedepsei), împotriva căreia el nu a declarat apel şi pe care, în consecinţă, conform textului sus menţionat, nu o mai poate ataca cu recurs. "Inadmisibilitatea unui astfel de recurs rezidă în obiectivul urmărit prin recurs - reexaminarea soluţiei rămase definitivă" (Gr. Theodoru, Recurs. Apel respins ca tardiv. Inadmisibilitate, RDP nr. 3/1995, p. 102).
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Neaducerea inculpatului arestat la judecarea apelului, cu încălcarea prevederilor art. 375 alin. 3 C. proc. pen., constituie cazul de casare prevăzut în art. 385^9 pct. 21C. proc. pen. ("când apelul s-a judecat în lipsa părţii nelegal citate").

C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 542/1996

NOTĂ. Ni se pare că, în speţă, era incident un alt caz de casare, şi anume cel prevăzut de art. 385^9 pct. 5 C. proc. pen.: "judecata a avut loc fără participarea... inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii". Soluţionând apelul în lipsa inculpatului arestat, instanţa a încălcat prevederile art. 373 alin. 3 C. proc. pen., care prevăd că judecarea apelului nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului, când acesta se află în stare de deţinere.
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Agravarea situaţiei inculpatului în propriul apel -prin majorarea cuantumului despăgubirilor civile la care fusese obligat de prima instanţa - contrar prevederilor art 372 C. proc. pen., constituie cazul de casare prevăzut în art 385^9 pct 17^1 C. proc. pen., introdus prin Legea nr. 141/1996 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală.

C. Apel Bucureşti, s. Il-a pen., dec. nr. 619/1996
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Dacă dintre cei doi inculpaţi condamnaţi pentru infracţiunea de vătămare corporală prevăzută în art 181 C. pen. numai unul a declarat recurs, iar în instanţa de recurs partea vătămată declară că îşi retrage plângerea, instanţa este obligată, conform art 385^7 C. proc. pen., să examineze cauza prin extindere şi cu privire la inculpatul nerecurent şi, luând act de retragerea plângerii prealabile, să caseze - în temeiul art. 385^9 pct. 16 C. proc. pen. - atât sentinţa primei instanţe, cât şi decizia instanţei de apel, care respinsese apelurile declarate de inculpat şi să dispună încetarea procesului penal în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit h) C. proc. pen.

C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 636/1996
Răspunde
 
# tudordan 12-Iulie-2012
Prin sentinţa pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti s-a admis cererea formulată de un cetăţean turc, condamnat la pedeapsa închisorii de către aceeaşi instanţă, de a fi transferat în vederea executării restului de pedeapsă, în Republica Turcia.

Apelul declarat de parchet împotriva acestei sentinţe a fost respins, ca nefondat, de Tribunalul Municipiului Bucureşti.

împotriva hotărârilor pronunţate de cele două instanţe a declarat recurs condamnatul, care şi-a retras cererea de transfer, deoarece urmează să fie liberat condiţionat

Luând act de retragerea cererii de transfer, formulată de condamnat, curtea urmează să dispună casarea sentinţei şi deciziei pronunţate în cauză şi, rejudecând, să respingă -în baza art. 385^15 pct. 2 lit. a) C. proc. pen. - cererea de transfer.
De altfel, chiar şi dacă condamnatul nu şi-ar fi retras cererea, cele două hotărâri atacate urmau a fi casate, deoarece soluţionarea cererilor de transfer în altă ţară, în scopul executării pedepsei, întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 99/1992, nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti.

C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 486/1996

NOTĂ. Ni se pare că argumentul subsidiar, arătat în cuprinsul deciziei, era hotărâtor pentru soluţionarea recursului şi trebuia să primeze.

într-adevăr, din prevederile art. 18 şi 20 ale Legii nr. 99/1992 rezultă că, cererile de transfer în vederea executării pedepselor, se transmit direct între Ministerele de Justiţie din Turcia şi România şi că, în cazul aprobării cererii, cele două ministere trebuie să convină asupra locului, datei şi modalităţilor de trasferare a condamnatului; legea nu prevede ca, în soluţionarea unor asemenea cereri, să se urmeze o procedură judecătorească.

Aşa fiind, curtea trebuia să admită recursul, în baza art. 385^9 pct. 1 C. proc. pen. - cauza fiind soluţionată fără competenţă de instanţa de fond şi de cea de apel - să desfiinţeze ambele hotărâri şi să dispună trimiterea, atât a cererii de transfer, cât şi a cererii de retragere a acesteia, Ministerului Justiţiei, competent să le soluţioneze.

Or, curtea nu a procedat aşa, ci, luând act de retragerea cererii de transfer, a admis - pentru acest motiv - recursul şi, rejudecând, a respins cererea. în acest fel, curtea, pe de o parte, a rezolvat - fără competenţă - cererea şi, pe de altă parte, a dat cererii o soluţie de respingere, deşi aceasta fusese retrasă.
Răspunde
 
# diana 16-Iulie-2012
Potrivit art. 385^8 C. proc. pen., instanţa de recurs, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie mai grea părţii care a exercitat calea de atac. Această dispoziţie trebuie aplicată nu numai de instanţa de control judiciar, ci şi de instanţa sesizată după admiterea recursului, desfiinţarea hotărârii atacate şi restituirea cauzei pentru rejudecare.

Este deci nelegală hotărârea prin care prima instanţă, primind cauza spre rejudecare, ca urmare a admiterii recursului făcut de inculpat, a aplicat acestuia o pedeapsă mai grea decât cea stabilită prin hotărârea casată şi l-a obligat la plata unor despăgubiri civile care depăşesc, prin cuantum, suma acordată cu acest titlu prin aceeaşi hotărâre.

C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 952/1998
Răspunde
 
# diana 16-Iulie-2012
Instanţa trebuie să se pronunţe cu privire la toate faptele prevăzute în partea expozitivă a rechizitorului, chiar dacă în dispozitivul acestuia nu s-a menţionat expres trimiterea în judecată pentru o anumită infracţiune,
deoarece sesizarea instanţei se face in rem iar încadrarea juridică se poate efectua de instanţă.

Dacă instanţa a omis să se pronunţe asupra acelei fapte, casarea sentinţei, în recursul procurorului, se face cu trimitere la instanţa a cărei hotărâre a fost casată, conform art. 385^15 pct. 2 lit. c C. proc. pen., deoarece nu a fost rezolvat fondul cauzei.

C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 916/1998

Notă: Soluţia este corectă. Observăm însă că, potrivit practicii Tribunalului Suprem, pentru ca instanţa să se poată considera legal sesizată cu judecarea unei infracţiuni nemenţionată în partea dispozitivă a rechizitoriului, este necesar ca fapta să fie precis determinată - în toate elementele ce au relevanţă penală sub aspectul conţinutului unei infracţiuni - în partea expozitivă a acestuia, în aşa fel încât să rezulte cu certitudine caracterul ei penal şi voinţa neechivocă a procurorului de a-l trimite în judecată pe inculpat şi pentru această faptă (v. TS, sp., dec. nr. 466/1983, R. 3, p. 199; TS, sp., dec. nr. 605/1981, CD, p. 354).
Răspunde
 
# diana 16-Iulie-2012
în esenţă, eroarea gravă de fapt - caz de casare prevăzut în art. 385^9 pct. 18 C. proc. pen. - constă în inexacta oglindire, ca pură stare de fapt, a conţinutului dosarului în cuprinsul hotărârii atacate, fără vreo imixtiune în domeniul aprecierilor sau raţionamentelor; ea derivă din contrarietatea evidentă dintre ceea ce spune dosarul prin actele lui şi ceea ce spune instanţa prin hotărârea sa, cu privire la existenţa faptei, a unei declaraţii etc.

în speţă, prima instanţă, soluţionând acţiunea civilă, prin obligarea inculpatului - condamnat pentru infracţiunea de furt - la plata unor despăgubiri civile în sumă de 5.000.000 lei, nu a comis o eroare gravă de fapt, deoarece nu există o asemenea contrarietate evidentă între probele dosarului şi această soluţie. Critica inculpatului recurent - bazată pe dispoziţiile art. 385^9 pct. 18 C. proc. pen. - vizează aprecierea probelor; or, această apreciere nu este cenzurabilă nici în cadrul cazului de casare sus-menţionat, nici în cadrul celorlalte cazuri de casare prevăzute în art. 385^9 C. proc. pen.
C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 163/A/1998

Notă: "întrucât instanţa de recurs nu poate da o nouă apreciere probelor, nu există eroare gravă de fapt dacă s-ar cere instanţei de recurs să dea o apreciere diferită probelor administrate la instanţa de fond" (Gr. Theodoru, Drept procesual penal, Partea specială, Editura Cugetarea, Iaşi, 1998, p. 414).
Răspunde
 
# diana 16-Iulie-2012
Pentru a putea fi caracterizată ca o "eroare gravă de fapt", în sensul art. 385^9 pct. 18 C. proc. pen., greşeala trebuie să fie, pe de o parte, esenţială

- prin aceea că a influenţat în mod hotărâtor soluţia cauzei - şi, pe de altă parte, evidentă, neîndoielnică, adică starea de fapt reţinută prin hotărârea atacată să fie evident contrară probelor din dosar.

Nu se poate vorbi despre o asemenea eroare când starea de fapt reţinută de instanţă este numai îndoielnică - deşi nu acesta este cazul în speţă -, deoarece între atributele de "îndoielnic" şi "evident" există incompatibilitate.

Susţinerea inculpatului că instanţele au reţinut vinovăţia sa deoarece au interpretat greşit probele nu poate conduce la casare, în baza art. 385^9 pct. 18 C. proc. pen., întrucât, în asemenea situaţie, starea de fapt reţinută prin hotărârile atacate nu este consecinţa unei denaturări - evidentă, necontestată - a probelor, ci a aprecierii acestora de către instanţe; or, aprecierea instanţelor nu este cenzurabilă în cadrul cazului de casare sus-menţionat.

C. Apel Bucureşti, s. a ll-a pen., dec. nr. 234/1998
Răspunde
 
# diana 16-Iulie-2012
în recurs partea civilă nu poate solicita reactualizarea despăgubirilor acordate, ca urmare a deprecierii monedei naţionale, deoarece, atâta timp cât nu se pretinde că despăgubirile stabilite de prima instanţă şi menţinute de instanţa de apel au fost greşit acordate prin hotărârea de condamnare, nu există nici unul din cazurile de casare prevăzute în art. 385^9 C. proc. pen.

C. Apel Bucureşti, s. a ll-a pen., dec. nr. 304/1998
Răspunde
 
# diana 16-Iulie-2012
Condamnatul a făcut recurs împotriva sentinţei, confirmată în apel, prin care s-a respins propunerea privitoare la liberarea sa condiţionată (pentru motivul că este recidivist şi că în timpul detenţiei nu a avut o comportare corespunzătoare, fiind pedepsit de două ori); el invocă greşita apreciere a instanţelor referitoare la neîndeplinirea condiţiei de a fi dat temeinice dovezi de îndreptare şi, deci, la oportunitatea liberării condiţionate.

în conformitate cu dispoziţiile art. 385^9 alin. 1 C. proc. pen., hotărârile pot fi atacate cu recurs numai dacă există vreunul din cazurile de casare enumerate, expres şi limitativ, în cuprinsul textului.

întrucât - cu excepţia cazurilor de casare prevăzute în art. 385^9 pct. 14 şi 18 C. proc. pen. - motivele invocate în recurs devoluează în faţa instanţei de control judiciar numai chestiuni de drept, rezultă că aprecierea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege pentru liberarea condiţionată -solicitată în speţă de condamnat - nu este supusă cenzurii instanţei de recurs.

C. Apel Bucureşti, s. a ll-a pen., dec. nr. 310/1998
Răspunde
 
# diana 16-Iulie-2012
Atâta vreme cât la data formulării şi judecării cererii de amânare a executării pedepsei, hotărârea de condamnare a inculpatului nu era definitivă - motiv pentru care a fost respinsă prin sentinţa atacată cu recurs de către condamnat - nu există temei pentru care această sentinţă, legală în raport cu situaţia existentă în momentul pronunţării, să fie casată în baza art. 385^9 pct. 17^1 C. proc. pen., sau al altei prevederi legale, chiar dacă între timp hotărârea de condamnare a intrat în puterea lucrului judecat.

C. Apel Bucureşti, s. a ll-a pen., dec. nr. 313/1998
Răspunde
 
# diana 16-Iulie-2012
Potrivit art. 385^10 alin. 2 C. proc. pen., motivele de recurs se formulează în scris prin cererea de recurs sau printr-un memoriu separat, care trebuie depus la instanţa de recurs cu cel puţin 5 zile înaintea primului termen de judecată.

De la această dispoziţie sunt exceptate - potrivit alin. 3 - doar hotărârile care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu apel, în cazul cărora recursul poate fi motivat şi oral în faţa instanţei.

Faptul că în alin. 1 al art. 385^10 C. proc. pen. se arată că recursul trebuie să fie motivat fie în scris, fie oral în faţa instanţei, nu înseamnă că motivarea scrisă a recursului în termenul prevăzut în alin. 2 ar fi facultativă. în acel prim alineat se arată modurile în care se poate motiva recursul; dar cazurile în care recursul trebuie motivat în scris şi cele în care nu există această obligaţie sunt arătate în alin. 2 şi 3.

întrucât, în speţă, inculpatul nu a motivat în termen recursul, dintre motivele invocate vor fi examinate doar acelea care, potrivit art. 385^9 alin. 3 C. proc. pen., trebuie luate în considerare din oficiu.

C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 339/1998
Răspunde
 
# diana 16-Iulie-2012
Pentru a constitui caz de casare în sensul art. 385^9 pct. 18 C. proc. pen., eroarea de fapt trebuie să fie evidentă, adică starea de fapt reţinută de instanţă să fie vădit şi necontroversat contrară probelor dosarului şi, de asemenea, trebuie să fie esenţială, adică să fi influenţat precis soluţia, într-un sens sau altul.
C. Apel Bucureşti, s. a ll-a pen., dec. nr. 1222/1998
Notă: împărtăşind punctul de vedere exprimat prin această decizie, ni se pare a nu fi lipsită de interes cunoaşterea modului în care este percepută noţiunea de "eroare gravă de fapt" în doctrina procesual penală cea mai recentă.

în explicarea acestei noţiuni, prof. Gr. Theodoru - subliniind ideea că eroarea gravă de fapt nu trebuie confundată cu o greşită apreciere a probelor, căci instanţa de recurs nu poate da o nouă apreciere probelor -arată că, potrivit opiniei existente în literatura juridică şi în jurisprundenţa actuală, ne aflăm în faţa acestui caz de casare "ori de câte ori este evidentă stabilirea eronată a faptelor în existenţa sau inexistenţa lor, în natura lor ori în împrejurările în care au fost comise, fie prin neluarea în considerare a probelor care le confirmau, fie prin denaturarea conţinutului acestora, cu condiţia să fi influenţat asupra soluţiei adoptate" (Drept procesual penal, Partea specială, Editura Cugetarea, Iaşi, 1998, p. 413). Aşadar, prin eroare gravă de fapt - scrie acelaşi autor - "se înţelege o greşită examinare a probelor administrate la instanţa de fond, în ideea că la dosar există o anumită probă când în realitate aceasta nu există sau atunci când se consideră că o anumită mărturie, un anumit act, un anumit raport de expertiză ar demonstra existenţa unei împrejurări, când în realitate din aceste mijloace de probă reiese contrariul" (ibidem, p. 143). "în ce priveşte cerinţa ca eroarea de fapt să fie gravă, trebuie să se înţeleagă că nu orice eroare asupra faptelor atrage aplicarea acestui caz de casare, ci numai acele erori care au influenţat soluţia procesului. în primul rând atunci când s-a pronunţat o soluţie inversă faţă de cea corectă, în sensul reţinerii existenţei faptei şi vinovăţiei inculpatului, când în realitate fapta nu fusese săvârşită sau inculpatul nu era vinovat, ori, dimpotrivă, s-a reţinut în mod eronat nevinovăţia inculpatului, când în realitate el era făptuitorul; aşadar, condamnare în loc de achitare sau achitare în loc de condamnare. în al doilea rând, când s-au reţinut în mod eronat împrejurări care au agravat substanţial răspunderea penală sau au atenuat-o în mod nejustificat, ori, dimpotrivă, nu s-au reţinut împrejurări care ar fi agravat sau atenuat răspunderea penală". Deci, "în aplicarea acestui caz de casare trebuie să se reţină întotdeauna nu numai o eroare de fapt, ci şi gravitatea acesteia prin influenţa pe care a avut-o asupra soluţionării cauzei" (ibidem, p. 414-415).
Răspunde
 
# diana 16-Iulie-2012
Este inadmisibil şi urmează a fi respins ca atare recursul făcut de un inculpat care nu a declarat apel (art. 385^1 alin. 4 C. proc. pen.); împrejurarea că sentinţa primei instanţe a fost atacată cu apel de către parchet şi că acest apel a fost admis nu este de natură să conducă la o altă soluţie, atâta vreme cât prin decizia instanţei de apel nu s-a modificat, în defavoare, sentinţa atacată în partea privitoare pe inculpatul recurent, ci numai în partea care priveşte un alt inculpat.

C. Apel Bucureşti, s. Ipen., dec. nr. 697/1998
Răspunde
 
# diana 16-Iulie-2012
în conformitate cu dispoziţiile art. 385^9 pct. 21 C. proc. pen., există caz de casare atunci când: a) inculpatul a fost în imposibilitate de a se prezenta în faţa instanţei la data judecării cauzei în fond sau în apel şi, cumulativ, b) a fost în imposibilitate de a înştiinţa instanţa despre această situaţie.

în speţă, inculpatul a fost în mod cert în imposibilitate de prezentare la termenul când s-a judecat apelul, deoarece era internat în spitalul din Piteşti cu diagnosticul "psihopatie polimorfă".

Fiind internat cu o afecţiune psihică, care pune în discuţie gradul de discernământ al inculpatului pe perioada internării şi mai ales efectele medicamentaţiei asupra discernământului său pe aceeaşi perioadă, se apreciază că şi cea de-a doua condiţie - imposibilitatea de a încunoştiinţa instanţa - este realizată.

în consecinţă, se va admite recursul declarat de inculpat, se va casa decizia pronunţată de instanţa de apel şi se va trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă.

C. Apel Bucureşti, s. a ll-a pen., dec. nr. 825/1998
Răspunde
 
# diana 16-Iulie-2012
Cazul de casare prevăzut în art. 385^9 pct. 18 C. proc. pen. - existenţa unei erori grave de fapt - este incident şi în legătură cu rezolvarea laturii civile a cauzei, însă numai dacă s-au comis greşeli ce au avut drept consecinţă pronunţarea unei soluţii contrară probelor administrate (de exemplu, s-au acordat despăgubiri, neobservându-se că persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă; s-a respins cererea de despăgubiri ca nedovedită, deşi în dosar existau suficiente probe pentru a se trage concluzia că acea cerere era justificată). Când instanţa a analizat probele, fără a le denatura şi a stabilit, prin apreciere, un anumit cuantum al despăgubirilor, aprecierea sa nu poate fi supusă cenzurii instanţei de recurs în cadrul cazului de casare sus-menţionat şi nici al altui caz de casare.

C. Apel Bucureşti, s. a II-apen., dec. nr. 1025/1998
Răspunde
 
# diana 16-Iulie-2012
Respingerea - pretins nejustificată - a unor probe nu constituie cazul de casare prevăzut în art. 385^9 pct. 10 C. proc. pen.; sub incidenţa acestui caz de casare cade numai nepronunţarea cu privire la unele probe administrate ori asupra unor cereri esenţiale pentru părţi, de natură să garanteze drepturile lor şi să influenţeze soluţia procesului.

C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 1120/1998
Răspunde
 
# ela 29-Martie-2013
Revizuire. Cai de atac la ICCJ impotriva revizuirii.
In litigiu de munca sunt 2 hot diferite. Tribunalul da solutie favorabila iar Curtea o respinge si desface hotararea.
In final se respinge si revizuirea . Putem ataca si cum la instanta superioara ?
Se poate cere casarea hot data de Curte?
Multumesc.
Cu stima
Răspunde