Clasificarea normelor de drept civil

clasificarea normelor de drept civil1. Norme juridice civile dispozitive şi norme juridice civile imperative

După caracterul conduitei prescrise, mai exact, după cum părţile pot sau nu să deroge de la ele, normele juridice civile se clasifică în norme dispozitive şi norme imperative.

Normele de drept civil dispozitive sunt acelea care suplinesc sau interpretează voinţa neexprimată sau insuficient exprimată a subiectelor de drept civil, îngăduind, prin chiar conţinutul lor, să se deroge de la dispoziţiile pe care le cuprind.

La rândul lor, normele dispozitive se împart în norme permisive şi norme supletive.

Normele dispozitive sunt permisive dacă nu impun, ci doar permit ca subiectele de drept să aibă o anumită conduită, dacă vor. Ca exemple de norme de drept civil permisive cităm: art. 1698 alin. (1) C.civ., potrivit căruia „părţile pot conveni să extindă sau să restrângă obligaţia de garanţie. Acestea pot chiar conveni să îl exonereze pe vânzător de orice garanţie contra evicţiunii”; art. 1780 alin. (1) C.civ., conform căruia „chiria poate consta într-o sumă de bani sau în orice alte bunuri sau prestaţii”; art. 2.284 C.civ., care stabileşte că „fideiusiunea se poate constitui pentru a garanta obligaţia unui alt fideiusor”.

Normele dispozitive sunt supletive dacă stabilesc o anumită conduită, care este obligatorie pentru părţi numai în cazul în care acestea nu au prevăzut, prin voinţa lor, o altă conduită. Ca exemple de norme juridice civile supletive menţionăm: art. 1.670 C.civ., care prevede că, „în lipsă de stipulaţie contrară, sumele plătite în temeiul unei promisiuni de vânzare reprezintă un avans din preţul convenit”; art. 2.015 C.civ., conform căruia „dacă părţile nu au prevăzut un termen, contractul de mandat încetează în 3 ani de la încheierea lui”; art. 2.256 alin. (2) C.civ., potrivit căruia „în lipsa unei stipulaţii contrare, obligaţia de întreţinere este indivizibilă atât în privinţa creditorilor, cât şi în privinţa debitorilor” etc.

Normele de drept civil imperative sunt acelea care impun subiectelor de drept civil o acţiune sau le obligă la o abstenţiune şi care, sub sancţiune, nu permit să se deroge de la ele sau să nu se aplice.

Din definiţia de mai sus rezultă că normele imperative se împart, la rândul lor, în norme onerative şi norme prohibitive.

Normele imperative onerative prevăd expres obligaţia pentru părţi de a avea o anumită conduită. De exemplu: art. 1204 C.civ., conform căruia „consimţământul părţilor trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţă de cauză”; art. 1011 alin. (1) C.civ. care stabileşte că „donaţia se încheie prin înscris autentic, sub sancţiunea nulităţii absolute” etc.

Normele imperative prohibitive interzic expres o anumită conduită a părţilor. Ca exemple de norme de drept civil prohibitive menţionăm: art. 1569 alin. (1) C.civ. care stabileşte că „nu pot face obiectul unei cesiuni creanţele care sunt declarate netransmisibile de lege”; art. 1634 alin. (6) C.civ., conform căruia „dacă obligaţia are ca obiect bunuri de gen, debitorul nu poate invoca imposibilitatea fortuită de executare”; art. 2252 alin. (1) C.civ. potrivit căruia „debirentierul nu se poate libera de plata rentei oferind restituirea capitalului şi renunţând la restituirea ratelor plătite”.
2. Norme juridice civile de ordine publică şi norme juridice civile de ordine privată

Această clasificare are drept criteriu finalitatea textului legal, adică natura interesului ocrotit prin edictarea normei juridice civile. Potrivit acestui criteriu, norma de drept civil este de ordine privată dacă urmăreşte ocrotirea unui interes individual, în schimb, este de ordine publică dacă depăşeşte cadrul interesului individual al subiectelor de drept civil, protejând (şi) un interes general, public.

Corelând această clasificare a normelor juridice civile cu cea anterioară, vom observa că normele de ordine publică sunt întotdeauna şi norme imperative, însă nu toate normele juridice civile imperative sunt şi norme de ordine publică; de asemenea, normele dispozitive sunt întotdeauna şi norme de ordine privată, însă nu toate normele juridice civile de ordine privată sunt şi norme dispozitive.

în alte cuvinte, normele juridice civile imperative pot fi norme de ordine privată, dacă părţile nu pot deroga de la ele în momentul încheierii actului juridic, însă, ulterior acestui moment, în anumite condiţii, legea permite derogarea (de exemplu, partea interesată renunţă la dreptul de a invoca nulitatea relativă a actului juridic încheiat cu nerespectarea unei norme imperative de ordine privată), dar pot fi şi norme de ordine publică, atunci când derogarea nu este admisă de lege nici după încheierea actului juridic [de exemplu, conform art. 1247 alin. (4) C.civ., contractul lovit de nulitate absolută nu este susceptibil de confirmare decât în cazurile prevăzute de lege],

3. Norme juridice civile generale şi norme juridice civile speciale

în funcţie de întinderea câmpului de aplicare, normele de drept civil se împart în norme generale şi norme speciale.

Prin norme de drept civil generale desemnăm acele norme care se aplică în toate cazurile şi în orice materie, dacă o dispoziţie legală nu prevede altfel.

Normele de drept civil sunt speciale dacă îşi găsesc aplicare numai în cazurile expres stabilite de lege.

Calificarea unei norme de drept civil ca specială sau generală prezintă importanţă practică deosebită, deoarece norma generală reprezintă situaţia de drept comun, iar norma specială constituie excepţia, astfel încât trebuie respectate două reguli: norma specială derogă de la norma generală - specialia generalibus derogant, norma generală nu derogă de la norma specială - generaţia specialibus non derogant.

Fiind derogatorie de la norma generală, rezultă că norma specială se aplică ori de câte ori ne găsim în faţa unui caz ce intră sub incidenţa prevederilor sale, deci norma specială se aplică prioritar faţă de norma generală, chiar şi atunci când norma specială este mai veche decât norma generală.

Pe cale de consecinţă, ar trebui să se admită că o normă de drept civil specială nu poate fi modificată sau abrogată decât expres (şi direct) de o normă generală ulterioară. Această concluzie rezultă şi din regula exprimată mai sus prin adagiul generaţia specialibus non derogant, în sensul că, dacă norma generală (ulterioară) nu derogă de la norma specială (anterioară), înseamnă că aceasta din urmă nu a fost modificată sau abrogată.

Pentru aspectele pe care nu le reglementează, norma specială se completează cu normele generale în materie, iar nu cu alte norme afară de cazurile expres prevăzute de lege. Această concluzie este impusă de însăşi regula specialia generalibus derogant, în sensul că, fiind derogatorie de la dreptul comun, norma specială este de strictă interpretare şi aplicare, deci nu poate fi aplicată, prin analogie, la situaţiile ce nu se încadrează în prevederile sale, aceste situaţii urmând a fi guvernate de normele generale.

În acest sens, art. 10 C.civ. prevede că „legile care derogă de la o dispoziţie generală (...) se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege”. Cu toate acestea, există o derogare de la regula instituită de art. 10 C.civ. şi anume cazul contractelor nenumite. Astfel, potrivit art. 1168 C.civ., contractelor nereglementate de lege li se aplică prevederile care reglementează contractul în general (dreptul comun în materie de contracte), iar dacă acestea nu sunt îndestulătoare, regulile speciale privitoare la contractul cu care se aseamănă cel mai mult.

Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:

Clasificarea normelor de drept civil

Comentarii despre Clasificarea normelor de drept civil