Judecata ca fază a procesului penal

judecata ca fază a procesului penal, dispoziţiile art. 124 alin. (1) din Constituţia României prevăd că „Justiţia se înfăptuieşte în numele legii”. Expresie a acestui deziderat al societăţii democratice, faza de judecată a procesului penal apare ca esenţială în vederea realizării scopului procesului penal, în sensul de a se crea condiţiile necesare pentru ca orice persoană care se face vinovată de săvârşirea unei infracţiuni să fie judecată şi să i se aplice o sancţiune prevăzută de lege, în urma şi pe baza probatoriului strâns în faza preliminară a urmăririi penale şi administrat în faţa instanţei penale. Justiţia îşi găseşte expresia în activitatea de judecare a cauzelor, prin aplicarea pedepselor prevăzute de legiuitor.

Judecata penală ca fază primordială a procesului penal este reglementată de dispoziţiile art. 287-4145 din Titlul II al Părţii speciale a Codului de procedură penală.

Dispoziţii cuprinse la art. 287-312 C. proc. pen., intitulate „Dispoziţii generale”, reprezintă norme de drept care reglementează aspecte comune pe care le presupune judecarea unei cauze penale, respectiv judecata în primă instanţă şi judecata în căile de atac. Pe cale de consecinţă, aceste norme de drept având caracter general în judecarea unei cauze penale, instanţa de judecată nu poate deroga de la aplicarea lor decât cu caracter de excepţie, în situaţia în care ar interveni vreo normă cu caracter special.

Scopul final al etapei judecării cauzei penale îl reprezintă aflarea adevărului, astfel încât să poată fi realizat rolul educativ al justiţiei penale [art. 287 alin. (1) C. proc. pen.]. Instanţa de judecată este obligată să îşi exercite şi să îşi îndeplinească atribuţiile în mod activ, soluţionarea cauzei având drept fundament cunoaşterea exactă a situaţie de fapt la care urmează să aplice normele de drept corespunzătoare. Pe cale de consecinţă, numai în urma parcurgerii acestei etape a procesului penal instanţa de judecată îşi poate forma convingerea intimă asupra existenţei sau inexistenţei infracţiunii, asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului, pentru pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice.

Judecata, fază principală a procesului penal, începe odată cu momentul sesizării instanţei de judecată de către organul de urmărire penală şi se încheie în momentul în care, în cauză, s-a pronunţat o hotărâre penală definitivă.

Pentru ca faza de judecată să se poată realiza în condiţii optime, legiuitorul a stabilit o serie de reguli care pot fi grupate astfel:

- principii de drept specifice fazei de judecată;

- norme de drept aplicabile exclusiv activităţii de pregătire a şedinţei de judecată şi desfăşurării propriu-zise a şedinţei de judecată atât în primă instanţă, cât şi în căile de atac ordinare sau extraordinare;

- norme de drept referitoare la etapa deliberării şi soluţionării cauzei printr-o hotărâre penală definitivă.

Judecarea procesului penal este imperativ să se realizeze cu respectarea următoarelor principii de drept: aflării adevărului, exercitării rolului activ de către instanţa de judecată, publicităţii fazei de judecată, nemijlocirii, contradictorialităţii şi oralităţii acestei faze a procesului penal.

Acestea reprezintă reguli de bază, reguli cu caracter general care se aplică în orice proces penal.

Instanţa de judecată învestită cu soluţionarea unei cauze penale este obligată să manifeste interes în vederea aflării adevărului, pentru a clarifica toate aspectele de fapt şi de drept cu privire la faptă şi făptuitor şi a-şi forma convingerea liberă şi obiectivă asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei. în virtutea rolului activ al instanţei de judecată, aceasta trebuie să îşi exercite în mod activ toate atribuţiile ce îi revin, potrivit normelor procedurale, putând să solicite sau să se sesizeze din oficiu cu privire la necesitatea administrării de probe noi, ori de câte ori există dubii cu privire la vreun aspect al cauzei. Pe cale de consecinţă, apreciem că obligaţia instanţei de judecată de a manifesta un rol activ în vederea aflării adevărului reprezintă o îndatorire imperativă, şi nu o simplă orientare de natură principială.

în ceea ce priveşte publicitatea fazei de judecată a procesului penal, aceasta presupune faptul că orice persoană are dreptul de a asista la desfăşurarea judecăţii, reprezentând o veritabilă garanţie a imparţialităţii şi obiectivităţii organelor judiciare implicate în această etapă de soluţionare a cauzei.

în acest sens, legiuitorul a prevăzut în mod expres prin dispoziţiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen. şi sancţiunea care intervine în cazul nerespectării acestei reguli, respectiv nulitatea absolută.

Legiuitorul român a consacrat expres inclusiv situaţiile în care este permisă derogarea de la această regulă, situaţii în care şedinţa de judecată ar putea avea caracter secret: art. 290 alin. (2) - „dacă judecarea în şedinţă publică ar putea aduce atingere unor interese de stat, moralei, demnităţii sau vieţii intime a unei persoane (...)”.

Nemijlocirea, ca regulă a fazei judecării procesului penal, este consacrată prin dispoziţiile art. 289 C. proc. pen. şi presupune faptul ca toate actele procesuale şi procedurale efectuate în această etapă să fie îndeplinite direct în faţa instanţei, în faţa completului de judecată învestit cu soluţionarea cauzei penale. Alături de regulile anterior enunţate, şi nemijlocirea este privită ca o garanţie a legalităţii judiciare de soluţionare a procesului penal.

Contradictorialitatea şi oralitatea activităţii procesual penale în faza de judecată trebuie privite în strânsă legătură.

Contradictorialitatea se referă la modul în care interacţionează părţile implicate în procesul de soluţionare a cauzei deduse judecăţii, la confruntarea de argumente,

opinii dintre acuzare şi apărare, în conformitate cu drepturile şi interesele acestora, deci presupune dreptul părţilor de a discuta la nivel de duel juridic orice cerere, solicitare, opinie, de a replica asupra tuturor susţinerilor, punctelor de vedere şi probelor în mod liber, în funcţie de poziţia lor procesuală.

Ca regulă, contradictorialitatea este prevăzută în modalitatea orală (art. 289 C. proc. pen.), faţă de faza precedentă a urmăririi penale, care se desfăşoară în formă scrisă. Oralitatea presupune exprimarea punctelor de vedere în mod oral, un dialog permanent prin viu grai între părţile implicate în cauză, însă ea nu exclude posibilitatea consumării în scris a tuturor declaraţiilor, cererilor, susţinerilor orale.

Toate aceste garanţii instituite de legiuitor sub forma unor principii care guvernează desfăşurarea şedinţei de judecată, presupun, în mod implicit, desfăşurarea judecăţii ca etapă procesuală în faţa instanţei în complet de judecată legal constituit. Pe cale de consecinţă, „actorul principal” al acestei etape procesuale este instanţa de judecată legal constituită în completul de judecată, cu participarea obligatoriu sau nu, după caz, a procurorului, a grefierului de şedinţă, dar şi a tuturor părţilor implicate, a apărătorilor, martorilor, experţilor, interpreţilor etc.

Prin noţiunea de instanţă de judecată legea înţelege completul de judecată compus şi constituit potrivit legii. Pe cale de consecinţă, termenul de instanţă de judecată se referă la completul care judecă o cauză penală cu care a fost învestit. Alcătuirea completului, deci a instanţei de judecată, este diferită prin raportare la activitatea de judecată:

-judecata în fond;

-judecata în apel;

-judecata în recurs.

Compunerea instanţei, deci a completului de judecată, este prevăzută în mod explicit pentru fiecare instanţă de Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

în primă instanţă, judecătoriile, tribunalele şi curţile de apel judecă în complet format dintr-un singur judecător, apelurile se judecă în complet format din 2 judecători, iar recursurile se judecă în complet format din 3 judecători. înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Secţia penală, judecă în primă instanţă în complet format din 3 judecători. Recursurile şi cererile în cauzele judecate în primă instanţă de Secţia penală a înaltei Curţi se soluţionează în complete formate din 5 judecători [art. 24 din Legea nr. 304/2004],

Dispoziţiile art. 292 C. proc. pen. consacră principiul continuităţii - completul de judecată trebuie să rămână acelaşi în tot cursul judecării cauzei, ca regulă generală, imperativă. Totuşi, legiuitorul permite şi o minimă derogare, în sensul că, în situaţiile în care, din motive obiective, nu se poate asigura continuitatea completului de judecată, acesta se poate schimba, însă numai până la momentul începerii dezbaterilor. După începerea dezbaterilor, orice schimbare intervenită în compunerea completului de judecată atrage reluarea de Ia început a dezbaterilor.

Activitatea de soluţionare a unei cauze de natură penală în etapa judecăţii este circumscrisă necesităţii de a se respecta principiul imparţialităţii judecătorilor care

fac parte din completul de judecată legal învestit. Imparţialitatea şi independenţa magistraţilor se referă la faptul că în activitatea de soluţionare a cauzei nu este permisă nicio influenţă sau ingerinţă care să fie de natură să afecteze soluţia ce urmează a fi pronunţată, activitatea acestora fiind strâns legată de supunerea lor numai legii şi necesităţii aflării adevărului.

Astfel, judecătorii sunt obligaţi să orienteze întreaga fază a judecării cauzei ca etapă a procesului penal, cu respectarea cerinţelor şi a limitelor impuse de dispoziţiile constituţionale, procedural penale şi europene, şi să soluţioneze cauza potrivit convingerilor lor intime întemeiate pe probatoriul aflat la dosarul cauzei.

Soluţionarea oricărei cauze penale presupune, în etapa judecăţii, respectarea unor norme comune. Acestea îşi găsesc expresia într-o serie de dispoziţii procedural penale referitoare la actele procedurale şi procesuale care sunt comune în faza judecării cauzei, indiferent dacă vorbim despre judecată în primă instanţă sau în căile de atac ordinare ori extraordinare. Se poate afirma că, practic, activitatea de soluţionare propriu-zisă a oricărei cauze penale nu poate fi demarată dacă nu există dovada respectării şi aplicării acestor dispoziţii cu caracter comun.

Dispoziţiile art. 291 alin. (1) C. proc. pen. stabilesc că judecata poate avea loc numai dacă părţile sunt legal citate şi procedura este legal îndeplinită. Astfel, indiferent de ciclul procesual în care se află judecarea procesului penal (fond, apel, recurs, contestaţie în anulare, revizuire etc.), toate părţile au dreptul de a avea cunoştinţă de termenul de judecată fixat pentru soluţionarea cauzei, pentru a-şi putea exercita drepturile procesuale, iar această garanţie instituită de legiuitor se referă la obligativitatea instanţei de judecată de a asigura îndeplinirea procedurii de citare.

Cu toate acestea, înfăţişarea părţii în instanţă, în persoană sau prin reprezentant ori avocat ales sau avocat din oficiu, dacă aceasta din urmă a luat legătura cu partea reprezentată, acoperă orice nelegalitate survenită în procedura de citare [teza a ll-a a alin. (1) al art. 291, introdusă prin Legea nr. 202/2010].

Totuşi, dovada îndeplinirii procedurii de citare nu împiedică soluţionarea cauzei dacă partea legal citată decide să nu se prezinte personal sau prin apărător în faţa instanţei de judecată.

în cazul în care instanţa apreciază necesară prezenţa la judecată a uneia dintre părţile legal citate care a ales să nu se prezinte, poate dispune măsuri care să asigure prezenţa acesteia în sala de judecată.

în momentul în care faţă de partea citată reiese că procedura de citare a fost legal îndeplinită şi aceasta se prezintă în faţa instanţei de judecată la termenul fixat, personal, prin reprezentant, prin avocat ales ori avocat desemnat din oficiu, dacă acesta din urmă a luat legătură cu partea reprezentată, dobândeşte „termen în cunoştinţă”, astfel că instanţa de judecată nu mai este obligată să o citeze pentru termenele ce vor fi acordate în cauză.

De asemenea, are termen în cunoştinţă şi partea căreia, personal, prin reprezentant sau apărător ales, prin funcţionarul sau persoana însărcinată cu primirea corespondenţei, i s-a înmânat în mod legal citaţia pentru un termen de judecată.

Există şi anumite categorii de persoane pentru care legiuitorul a apreciat că este necesară îndeplinirea procedurii de citare pentru fiecare termen de judecată: este vorba despre militari şi deţinuţi. Cu privire la aceste două categorii, legiuitorul nu stabileşte niciun fel de derogare expresă sau implicită.

O altă categorie de reguli comune fazei de judecată, consacrată în termeni expres prevăzuţi, se referă la obligativitatea instanţei de judecată de a soluţiona de urgenţă şi cu precădere acele cauze penale în care se află inculpaţi arestaţi preventiv sau chiar când unii dintre inculpaţi sunt deţinuţi în altă cauză, indiferent dacă această altă cauză se află în faza de urmărire penală, în faza de judecată sau în cea de executare.

Este posibil ca într-un proces penal să fie reunite mai multe cauze penale conexe şi numai în una dintre acestea să se afle inculpaţi deţinuţi sau pentru aceeaşi faptă să fie învinuiţi mai mulţi făptuitori, dintre care numai unul sau unii să fie în stare de arest preventiv. în aceste situaţii, pentru a putea fi respectată regula instituită de dispoziţiile art. 293 C. proc. pen. de a se judeca dosarul de urgenţă şi cu precădere, instanţa de judecată are posibilitatea de a dispune disjungerea cauzei sau a cauzelor cu arestaţi de cele în care inculpaţii sunt liberi, însă numai în acele situaţii în care, prin raportare la situaţia concretă a cauzei, aceasta este necesară, dar şi posibilă.

Dreptul la apărare este unul dintre drepturile esenţiale oricărei părţi în procesul penal, acesta fiind expres consemnat de dispoziţiile art. 6 C. proc. pen., dar şi de instrumentele juridice internaţionale, printre care amintim şi Convenţia europeană a drepturilor omului.

Legiuitorul român a identificat anumite situaţii în care asigurarea apărării este obligatorie în acele cazuri prevăzute de art. 171 C. proc. pen. în aceste condiţii, judecarea propriu-zisă nu poate începe dacă dreptul la apărare nu ar fi respectat pentru acele categorii expres prevăzute de lege. Obligaţia stabilită în sarcina instanţei de judecată în acest sens, dar şi garanţia ce derivă din aceasta sunt stabilite prin dispoziţiile art. 294 C. proc. pen. Astfel, „în cauzele în care desemnarea unui apărător din oficiu este obligatorie, judecătorul cauzei, odată cu fixarea termenului de judecată, ia măsuri pentru desemnarea apărătorului”.

în conţinutul respectării dreptului la apărare al oricărei părţi în cadrul procesului penal, indiferent de stadiul procesual (fond, cale de atac ordinară/extraordinară), se regăseşte şi dreptul inculpatului, al celorlalte părţi, precum şi al apărătorilor acestora de a putea lua la cunoştinţă de toate actele aflate la dosarul cauzei, deci, practic, de a studia şi aprofunda cauza sub toate aspectele sale, în vederea exercitării unei apărări calificate, în cunoştinţă de cauză.

în ipoteza în care inculpatul se află în stare de deţinere, judecătorul care instrumentează cauza trebuie să ia măsurile necesare pentru ca acesta să poată beneficia de respectarea dreptului la apărare, deci să beneficieze de apărare din oficiu, să poată lua contact cu apărătorul său şi să cunoască dosarul cauzei prin studierea actelor din dosar.

încălcarea normei referitoare la asigurarea dreptului la apărare, în ceea ce îi priveşte pe inculpaţii care au dreptul să beneficieze de asistenţă juridică obligatorie, este sancţionată, prin prevederile art. 197 alin. (2) C. proc. pen., cu nulitatea absolută, care, potrivit alin. (3), poate fi invocată în orice moment.

Completul de judecată este prezidat de preşedintele acestuia, care conduce, practic, întreaga şedinţă. în afară de atribuţiile conferite de lege, referitoare la soluţionarea cauzei penale, acesta are îndatorirea de a lua din timp toate măsurile pe care le consideră necesare pentru ca speţa să nu sufere amânări nejustificate Ia termenul de judecată stabilit şi de a se îngriji ca lista de şedinţă cu cauzele ce urmează a fi soluţionate să fie afişată la instanţă cu 24 de ore înaintea termenului de judecată.

Desfăşurarea oricărei şedinţe de judecată este supusă cerinţei respectării ordinii şi solemnităţii activităţii de judecată, aceasta neputând fi afectată de atitudinea necorespunzătoare a niciunei persoane sau de comportarea necuviincioasă care ar putea fi de natură să tulbure disciplina şedinţei. în acest sens, preşedintele completului de judecată are atribuţii de a se îngriji ca ordinea şi solemnitatea şedinţei să nu fie afectate, putând lua măsuri prin limitarea accesului publicului în sala de judecată sau chiar îndepărtarea din sală a persoanei care tulbură şedinţa.

Cu ocazia judecării cauzei, în ipoteza în care în timpul desfăşurării şedinţei se săvârşeşte o infracţiune de audienţă, preşedintele completului de judecată este obligat să îl identifice pe făptuitor şi să întocmească un proces-verbal de constatare, în care va consemna cele petrecute. Cu această ocazie, instanţa de judecată va putea aprecia şi dispune în consecinţă cu privire la necesitatea luării unei măsuri de prevenţie, cum ar fi măsura arestării preventive, cu privire la acest aspect urmând să se consemneze în încheierea de şedinţă. Preşedintele completului de judecată are obligaţia să emită mandatul de arestare, dacă s-a dispus luarea măsurii arestării preventive.

Desfăşurarea propriu-zisă a şedinţei de judecată este circumscrisă efectuării de către instanţă a unor verificări prealabile legate de regularitatea actului de sesizare, de starea de arest a inculpatului la momentul primirii dosarului, dar şi pe parcursul judecării cauzei.

Dispoziţiile art. 300 alin. (1) C. proc. pen. stabilesc printr-o normă cu caracter imperativ că „instanţa este datoare să verifice din oficiu, la prima înfăţişare, regularitatea actului de sesizare”, urmând ca, în cazul în care se constată nereguli cu privire la sesizare, iar aceste nereguli nu pot fi remediate de îndată sau prin acordarea unui nou termen, să restituie dosarul organului de urmărire penală care a întocmit actul de sesizare, pentru refacerea lui în condiţii de legalitate.

Verificările referitoare Ia starea de arest vizează, pe de o parte, starea de arest la momentul când instanţa de judecată învestită cu soluţionarea cauzei primeşte dosarul, iar, pe de altă parte, legalitatea şi temeinicia arestării pe parcursul judecării cauzei.

Astfel, dispoziţiile art. 3001 C. proc. pen. stabilesc obligaţia instanţei de judecată de a verifica din oficiu, după înregistrarea cauzei pe rolul său, legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive a inculpatului trimis în judecată, însă această verificare trebuie făcută înainte de a expira durata măsurii privative de libertate. Cu privire la acest aspect, precizăm că sunt incidente dispoziţiile legale referitoare la menţinerea sau revocarea arestării preventive, în ambele situaţii hotărârea pronunţată putând fi atacată cu recurs.

De asemenea, pe tot parcursul judecării cauzei şi desfăşurării procesului penal, instanţa de judecată învestită cu soluţionarea fondului cauzei ori a căilor ordinare (apel, recurs) sau extraordinare (contestaţie în anulare, revizuire) trebuie să verifice periodic, în conformitate cu dispoziţiile art. 160b C. proc. pen., legalitatea şi temeinicia măsurii privative de libertate, dispunând în consecinţă după cum s-au schimbat sau nu temeiurile de drept avute în vedere la luarea măsurii.

Desfăşurarea procesului penal în etapa judecării cauzei se realizează, în mod obligatoriu, cu participarea părţilor (inculpatul, partea vătămată, partea civilă, partea responsabilă civilmente) şi a procurorului, în cazurile expres prevăzute de lege.

Legiuitorul a recunoscut tuturor părţilor care participă la judecarea unei cauze penale, deopotrivă şi procurorului, o serie de drepturi legate de desfăşurarea acestei etape importante a procesului penal român. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 301 alin. (1) C. proc. pen.: „în cursul judecăţii, procurorul şi oricare dintre părţi pot formula cereri, ridica excepţii şi pune concluzii”. Pe cale de consecinţă, apreciem că, faţă de această dispoziţie procedurală, drepturile recunoscute părţilor şi procurorului sunt legate de exercitarea acţiunii penale şi contraacţiunii penale, dar şi de exercitarea acţiunii civile şi contraacţiunii civile, deci atât de latura penală, cât şi de latura civilă a cauzei, corespunzător cu necesitatea unei bune şi corecte judecăţi a cauzei, în vederea aflării adevărului, în conformitate şi cu „interesele” legale ale fiecăreia dintre părţile implicate în soluţionarea cauzei. Astfel, în oricare cauză penală, „cererile, excepţiile şi concluziile” reprezintă modalitatea prin care se realizează deopotrivă acuzarea şi apărarea.

Cererile, excepţiile şi concluziile părţilor sunt deosebit de variate sub aspectul conţinutului, dar şi raportat la stadiul sau etapa procesuală în care se găseşte soluţionarea cauzei în faza de judecată (de exemplu: cereri de restituire a cauzei la organul de urmărire penală, excepţii de nelegalitate, cereri vizând cazuri de nulitate, cereri de recuzare, cereri de suplimentare a probatoriului, concluzii orale sau scrise pentru fiecare incident procedural dezbătut în condiţii de contradictorialitate).

Trebuie precizat însă că, în ceea ce o priveşte pe partea vătămată, aceasta îşi poate exercita dreptul la apărare în faza de judecată a procesului penal, prin formularea de cereri, invocarea excepţiilor şi susţinerea concluziilor, numai cu privire la latura penală a cauzei, nu şi cu privire la aspectele ce ţin de exercitarea şi susţinerea acţiunii civile. Prevederea legală referitoare la drepturile părţilor este restrictivă şi în ceea ce priveşte concursul de infracţiuni sau în situaţia infracţiunilor conexe, pentru că exercitarea dreptului de a formula cereri, ridica excepţii sau pune concluzii de către partea vătămată trebuie circumscrisă numai acelor fapte care i-au produs vătămări.

în ceea ce o priveşte pe partea civilă, aceasta va exercita apărări consacrate la nivelul drepturilor prevăzute de dispoziţiile art. 301 C. proc. pen., respectiv poate formula cereri, invoca excepţii şi pune concluzii ce vizează aspecte care ţin de pretenţiile de natură civilă pe care le-a formulat prin cererea de constituire ca parte civilă. Cu privire la toate aceste aspecte, cereri şi solicitări făcute de părţi, în limitele stabilite de legiuitor, sau de procuror (care susţine învinuirea atât cu privire la latura penală, dar şi cu privire la latura civilă), instanţa de judecată învestită cu soluţionarea cauzei penale este obligată să le supună dezbaterii contradictorii şi apoi să se pronunţe prin încheiere asupra acestora în raport de legalitatea şi temeinicia lor.

Nerespectarea de către instanţa de judecată a dispoziţiilor art. 301 C. proc. pen., limitarea abuzivă a drepturilor părţilor sau procurorului ori nepronunţarea asupra vreunei cereri sau excepţii invocate reprezintă grave erori judiciare, ce pot fi remediate în căile de atac ordinare sau extraordinare.

Este posibil ca în cursul desfăşurării fazei de judecată a procesului penal să intervină o serie de incidente care pot determina suspendarea judecării cauzei:

a) Situaţia art. 303 C. proc. pen. - în ipoteza în care se constată, pe baza unei expertize medico-legale, că starea de sănătate a inculpatului este incompatibilă cu aptitudinea acestuia de a participa în faţa instanţei la desfăşurarea judecăţii, fiind constatată deci incidenţa unei „boli grave", instanţa de judecată este obligată să se pronunţe cu privire la oportunitatea şi necesitatea suspendării desfăşurării procesului penal până la momentul când starea de sănătate a inculpatului îi va permite să participe la şedinţele de judecată (în această situaţie, reluarea procesului penal se va face din oficiu, existând obligaţia de a verifica periodic dacă s-au schimbat circumstanţele ce au determinat suspendarea).

Cu privire la suspendarea judecăţii cauzei în condiţiile prevăzute de art. 303 C. proc. pen., instanţa de judecată se pronunţă printr-o încheiere motivată prin raportare la înscrisurile de natură medicală de la dosarul cauzei, deci la aprecierea caracterului „grav” al bolii de care suferă inculpatul instanţa trebuie să ţină cont, în formarea convingerii sale intime că se impune suspendarea, de probatoriul existent sub acest aspect raportat la recomandările medicale formulate de specialişti. încheierea de suspendare a judecăţii cauzei este susceptibilă de a fi atacată cu recurs la instanţa superioară în termen de 24 de ore de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru cei lipsă, recursul judecându-se în condiţii de urgenţă, în termen de 3 zile, şi nefiind suspensiv de executare.

b) Situaţia art. 3031 C. proc. pen. - în ipoteza în care instanţa de judecată învestită cu soluţionarea unei cauze penale este anunţată că s-a formulat o cerere de extrădare a unei persoane pentru a fi judecată într-o altă cauză, este obligată să dispună suspendarea judecăţii până la momentul în care statul solicitat va comunica hotărârea cu privire la cererea de extrădare. în ipoteza în care o astfel de cerere de extrădare priveşte doar pe unul sau unii dintre inculpaţii din cauză, suspendarea poate fi dispusă numai cu privire la acesta/aceştia, impunându-se deci disjungerea. Hotărârea de suspendare poate fi atacată cu recurs în condiţiile statuate de art. 3031 C. proc. pen., judecarea căii de atac fiind caracterizată de urgenţă.

c) Situaţia art. 70 din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator - în ipoteza în care părţile, în cursul desfăşurării fazei de judecată, recurg la procedura medierii, judecata se va suspenda în temeiul prezentării contractului de mediere.

Suspendarea judecăţii durează până când procedura medierii se închide prin oricare dintre modurile prevăzute de lege, dar nu mai mult de 3 luni de la data semnării contractului de mediere.

Potrivit art. 70 alin. (5) din Legea nr. 192/2006, pentru soluţionarea cauzelor penale în baza acordului încheiat ca rezultat al medierii, mediatorul este obligat să transmită organului judiciar acordul de mediere şi procesul-verbal de încheiere a medierii în original şi în format electronic dacă părţile au ajuns la o înţelegere sau doar procesul-verbal de încheiere a medierii în situaţiile prevăzute la art. 56 alin. (1) lit. b) şi c) din lege.

Procesul penal se reia din oficiu, imediat după primirea procesului-verbal prin care se constată că părţile nu s-au împăcat sau, dacă acesta nu se comunică, la expirarea termenului de 3 luni de la data semnării contractului de mediere.

Legiuitorul a stabilit printre regulile cu caracter general care guvernează desfăşurarea şedinţei de judecată, indiferent de stadiul procesual de desfăşurare a acesteia, obligativitatea înregistrării prin mijloace tehnice audio, dar şi consemnării prin notele grefierului a desfăşurării şedinţei de judecată, ca o garanţie suplimentară a caracterului de legalitate şi imparţialitate pe care trebuie să îl presupună soluţionarea oricărei cauze într-un stat de drept. Părţile au dreptul să solicite copii de pe notele grefierului, transcrierea înregistrărilor sau chiar verificarea, completarea consemnării prin notele grefierului, în spiritul unei bune justiţii penale.

în orice cauză penală, epuizarea etapei judecării ca fază a procesului penal se realizează prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti (sentinţă, decizie, încheiere) în urma deliberării realizate de completul de judecată învestit cu soluţionarea cauzei. Deliberarea se realizează întotdeauna (fie că e vorba de soluţionarea unei cauze aflate în primă instanţă sau în căi de atac) după închiderea dezbaterilor, deci după momentul în care părţile şi-au exprimat poziţia, apărările, concluziile faţă de fapta penală, de inculpat şi vinovăţia acestuia, eventualele prejudicii cauzate etc.

Convingerea intimă a instanţei de judecată reflectată în soluţia pronunţată prin hotărârea judecătorească de achitare, condamnare, încetare a procesului penal trebuie să fie rezultatul acordului membrilor completului sau majorităţii de opinie, fiind consecinţa unei aprecieri temeinice şi legale, în condiţii secrete, a materialului probator existent la dosarul cauzei.

în ipoteza în care, în urma deliberării, rezultă mai mult decât două păreri, judecătorul care opinează pentru soluţia cea mai severă trebuie să se apropie de soluţia cea mai apropiată de părerea sa, fiind obligatorie motivarea opiniei separate. Judecarea cauzei se reia în complet de divergenţă [art. 308 alin. (5) C. proc. pen.] în situaţia în care completul de judecată este format din 2 judecători cu opinii diferite, astfel că majoritatea nu poate fi întrunită.

Rezultatul deliberării se consemnează în minuta ce trebuie semnată de toţi judecătorii, fiind obligatorii atât întocmirea, cât şi păstrarea ei la dosar pentru consemnare.

în aceste condiţii, indiferent de felul hotărârii care se pronunţă într-o cauză penală, raportat la stadiul procesual al dosarului (sentinţă - primă instanţă, decizie - apel, recurs, recurs în interesul legii), aceasta marchează momentul în care este finalizată faza de judecată a respectivului ciclu procesual. Momentul final al epuizării fazei de

judecată a procesului penal este reprezentat de cel în care se pronunţă o hotărâre cu caracter definitiv, rezultat al finalizării tuturor ciclurilor procesuale legale pe care le comportă fiecare speţă în parte (fond, cale ordinară de atac, cale extraordinară de atac).

Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:

Judecata ca fază a procesului penal

Comentarii despre Judecata ca fază a procesului penal