Noţiunea de excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului sau de la opozabilitatea efectelor sale

Noţiunea de excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului sau de la opozabilitatea efectelor sale, Reglementare, Noţiunea de excepţie de la relativitatea efectelor contractului, Excepţii aparente şi excepţii reale de la principiul relativităţii efectelor contractului., Noţiunea de excepţie de la principiul opozabilităţii faţă de terţi a efectelor contractului.

Reglementare

întrucât excepţiile aparente şi reale de la cele două principii sunt reglementate de legiuitor subsecvent textelor care transpun principiile, vom urma şi noi aceeaşi ordine de prezentare. Promisiunea faptei altuia, stipulaţia pentru altul şi simulaţia, excepţii aparente şi reale de la cele două principii, sunt reglementate de art. 1283-1294 C. civ.

Noţiunea de excepţie de la relativitatea efectelor contractului.

Excepţiile de la principiul relativităţii efectelor contractului sunt acele situaţii juridice în care efectele contractului se produc faţă de alte persoane care nu au calitatea de părţi contractante sau de succesori în drepturi ai părţilor. Cu alte cuvinte, şi mai precis formulat, suntem în prezenţa unor excepţii de acest fel numai atunci când un contract dă naştere la drepturi sau la obligaţii în favoarea şi respectiv în sarcina altor persoane decât părţile contractante şi succesorii în drepturi ai acestora.

Dar se pune întrebarea, oare este admisibil ca prin contracte, chiar în situaţii de excepţie, să existe unele abateri de la principiul relativităţii efectelor contractului? Răspunsul este diferit, după cum ne referim la naşterea de drepturi în favoarea terţilor propriu-zişi sau, dimpotrivă, la naşterea de obligaţii în sarcina acestora. în ce priveşte naşterea de drepturi, excepţiile sunt admisibile. Aşa fiind, nimic nu se opune ca, dintr-un contract încheiat între anumite persoane, să se nască drepturi subiective direct în patrimoniul unei a treia persoane, străină de contract.

în cea de a doua situaţie, adică referitor la posibilitatea ca dintr-un contract să se nască obligaţii direct în sarcina unei terţe persoane, răspunsul trebuie să fie negativ. Nimeni nu poate fi obligat împotriva voinţei sale printr-un contract la încheierea căruia nu şi-a dat consimţământul. In caz contrar, s-ar produce o gravă încălcare a libertăţii persoanelor. Cu toate acestea, în literatura de specialitate s-a arătat că răspunsul este numai în principiu negativ, întrucât există anumite situaţii în care am putea vorbi de excepţii de la principiul relativităţii chiar şi în privinţa obligaţiilor, cum sunt: contractul colectiv de muncă, acţiunile directe şi stipulaţia pentru altul. Dar, aşa cum vom vedea, în realitate, obligaţiile la care sunt ţinute unele terţe persoane, în toate aceste cazuri, nu izvorăsc din contract, ci direct din lege.

Excepţiile de la principiul relativităţii efectelor contractului nu trebuie confundate cu excepţiile de la opozabilitatea contractului faţă de terţi. Din contract, în sarcina terţilor nu se nasc obligaţii concrete; obligaţia terţilor de a respecta situaţia juridică născută din contract sau opozabilitatea faţă de ei a contractului rezultă din regula potrivit căreia nimănui nu-i este permis să aducă atingere drepturilor subiective aparţinând altora. Opozabilitatea contractului faţă de părţi, care este sinonimă cu relativitatea efectelor sale, aşa cum am mai subliniat, se deosebeşte cu claritate de opozabilitatea faţă de terţi a situaţiei juridice născută din acel contract.

Excepţii aparente şi excepţii reale de la principiul relativităţii efectelor contractului.

In literatura de specialitate se susţine că excepţiile de la principiul relativităţii efectelor contractului sunt de două feluri: aparente şi reale sau veritabile.

Exemplul clasic de excepţie aparentă de la principiul relativităţii efectelor contractului este promisiunea pentru altul sau convenţia de porte-fort. Alături de aceasta, se vorbeşte uneori şi de reprezentare. Din categoria excepţiilor reale sau veritabile se consideră a face parte: contractul colectiv de muncă (deşi discuţia poate purta asupra oricăror acorduri colective nu numai asupra contractului colectiv de muncă, doctrina română s-a oprit la această categorie), acţiunile directe şi contractul în favoarea unei terţe persoane sau stipulaţia pentru altul.

In opinia noastră, singurele excepţii veritabile de la principiul relativităţii efectelor contractului sunt contractul în folosul unei terţe persoane sau stipulaţia pentru altul şi, alături de aceasta, într-o anumită măsură, legiuitorul pare să adauge şi ipoteza acţiunilor directe. Numai în aceste cazuri, o terţă persoană străină de contract, devine creditor în exclusivitate în virtutea unui acord de voinţe al altor persoane. Adică în virtutea unui acord la care nu a participat. în celelalte două cazuri, ne referim la contractul colectiv de muncă şi reprezentare, izvorul drepturilor şi, uneori, al obligaţiilor terţilor se găseşte în lege sau într-un alt contract care extinde efectele contractului şi la reprezentat; ei devin titulari de drepturi şi obligaţii, nu pentru că aşa au stabilit părţile, prin acordul lor de voinţă, ci pentru faptul că aşa prevede expres legea. Şi pentru a ne convinge că aşa este, vom analiza aşa-zisele excepţii de la principiul relativităţii precum şi excepţiile veritabile.

A. Reprezentarea.

Prin reprezentare se înţelege tehnica juridică prin care o persoană numită reprezentant, încheie un act juridic (aşadar, poate fi vorba de un contract), în numele şi pe seama unei alte persoane numite reprezentat. Efectele eventualului contract încheiat între reprezentant şi terţ, se vor produce direct între reprezentat şi terţ (art. 1296 Noul Cod Civil). Cu alte cuvinte, efectele forţei obligatorii ale contractului se vor produce între terţ şi reprezentat, iar reprezentantul va avea simpla calitate de participant la încheierea contractului. Această tehnică juridică beneficiază în noul cod civil de o reglementare destul de amplă (art. 1295-1314 noul Cod Civil). Sursele reprezentării sunt legea, actul juridic sau hotărârea judecătorească (art. 1295 noul Cod Civil).

Aparent, în cazul reprezentării convenţionale, efectele contractului încheiat între terţ şi reprezentant se produc direct faţă de reprezentat - de unde şi aparenta excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului. In realitate, reprezentarea constituie o tehnică prin intermediul căreia se realizează efectele obligatorii ale unui contract prin intermediul unei alte persoane. încheierea unui contract prin reprezentare are ca urmare considerarea reprezentatului şi a terţului drept părţi ale contractului, în sarcina cărora se nasc drepturi şi obligaţii, în timp ce reprezentantul nu este o asemenea parte, deşi a participat materialmente la încheierea contractului.

Efectele reprezentării. Efectele directe ale reprezentării şi crearea de raporturi directe între reprezentat şi terţ, sunt legate de cunoaşterea efectivă de către terţ a puterilor conferite reprezentantului şi a calităţii sale. De aceea, pentru ca efectele să se realizeze în mod direct, reprezentantul trebuie să exhibe calitatea sa arătând terţului pentru cine înţelege să încheie contractul (contemplatio domini). în cazul în care nu o face, iar terţul nu cunoaşte pe altă cale calitatea de reprezentant a celui cu care contractează, reprezentantul rămâne obligat în mod direct faţă de terţ [art. 1297 alin. (1) noul Cod Civil]. Terţul are totuşi dreptul legal de a cere reprezentantului să facă dovada reprezentării şi dacă aceasta se materializează într-un înscris, să îi pretindă eliberarea unei copii semnată pentru conformitate cu originalul (art. 1302 noul Cod Civil). Prin „excepţie de la excepţie”, dacă reprezentantul pretinde că este titularul unei întreprinderi şi terţul descoperă ulterior identitatea adevăratului titular, el va putea să exercite în mod direct drepturile sale direct faţă de acest titular [art. 1297 alin. (2) noul Cod Civil].

în cazul în care reprezentantul acţionează în lipsa puterii de reprezentare sau cu depăşirea acesteia, contractul încheiat cu terţul nu produce niciun efect între reprezentat şi terţ - raportul contractual rămâne în vigoare între reprezentant în nume propriu şi terţ [art. 1309 alin. (1) noul Cod Civil]. Prin excepţie, „dacă însă, prin comportamentul său, reprezentatul l-a determinat pe terţul contractant să creadă în mod rezonabil că reprezentantul are puterea de a-1 reprezenta şi că acţionează în limita puterilor conferite, reprezentatul nu se poate prevala faţă de terţul contractant de lipsa puterii de a reprezenta”1. în acest ultim caz, în pofida lipsei puterii de reprezentare cu privire la contractul încheiat, acesta se va considera totuşi încheiat şi va produce efecte obligatorii între reprezentat şi terţ. în toate situaţiile însă, reprezentantul aparent răspunde pentru prejudiciile cauzate faţă de terţul contractant (art. 1310 noul Cod Civil). Deşi legea nu prevede, este evident că el va putea fi ţinut să răspundă delictual şi faţă de reprezentat, în cazul în care i-a cauzat acestuia prejudicii.

Tot pentru ipoteza actului încheiat în lipsa sau cu depăşirea puterii de reprezentare, art. 1311-1314 noul Cod Civil prevăd o sumă de reguli privind ratificarea - adică recunoaşterea expresă de către persoana în numele căreia s-a încheiat fără drept un anumit act, a efectelor acestui act. Efectul ratificării este acela că reprezentarea se consideră perfectă şi efectele contractului încheiat cu terţul se produc în persoana celui care ratifică, de regulă, în manieră retroactivă (art. 1312 noul Cod Civil). Din punct de vedere formal, ratificarea trebuie să fie încheiată în condiţiile de formă ale actului pentru care se emite ratificarea [art. 1311 alin. (1) noul Cod Civil]2. Până la eventuala ratificare, reprezentantul aparent şi terţul pot conveni la desfiinţarea sau modificarea contractului încheiat (art. 1314 noul Cod Civil)3. în sfârşit, facultatea de ratificare se transmite moştenitorilor (art. 1313 noul Cod Civil).

Pentru validitatea tehnicii juridice a reprezentării, este necesar ca, la momentul încheierii contractului cu terţul, atât reprezentatul, cât şi reprezentantul să aibă capacitatea de a încheia actul juridic pentru care au fost acordate puterile de reprezentare (art. 1298 noul Cod Civil). Din punct de vedere formal, pentru ca reprezentarea să fie valabilă, dacă este o reprezentare convenţională, ea trebuie dată cu respectarea formelor cerute de lege pentru încheierea valabilă a contractului pe care reprezentantul unnează să îl încheie (art. 1301 noul Cod Civil)4. în sfârşit, în cazul în care există conflict de interese între reprezentant şi reprezentat (art. 1303 noul Cod Civil), ca şi în cazul dublei reprezentări (art. 1304 noul Cod Civil), contractul încheiat cu terţul, poate fi anulat în condiţii mai lesne la cererea reprezentatului.

Pe de altă parte, viciile de consimţământ a căror victimă este reprezentantul, pot atrage anularea contractului, cu excepţia cazului în care elementele asupra cărora este viciat consimţământul acestuia au fost stabilite de însuşi reprezentat. în această din urmă situaţie, pentru anulare este necesar ca voinţa reprezentatului să fi fost viciată (art. 1299 noul Cod Civil).

Reprezentarea încetează prin renunţarea de către reprezentant la împuternicire sau prin revocarea puterii de reprezentare de către reprezentat, cu condiţia ca revocarea să fie adusă la cunoştinţa terţilor sau acestea să fi cunoscut cauza de încetare a reprezentării pe altă cale (art. 1305-1306 noul Cod Civil)2. Modificarea puterilor încredinţate reprezentatului este asimilată sub aspectul condiţiilor de opozabilitate celor ale încetării. De asemenea, art. 1307 noul Cod Civil prevede că puterea de reprezentare încetează şi când: se ploduce decesul sau incapacitatea reprezentantului sau reprezentatului, cu excepţia unei prevederi legale contrare sau dacă nu rezultă contrariul din natura afacerii; încetează existenţa persoanei juridice care are calitatea de reprezentat sau de reprezentant; reprezentantul sau reprezentantul intră în procedura insolvenţei - într-o atare situaţie, puterea de reprezentare este redusă sau încetează în funcţie de situaţia concretă şi de maniera de desfăşurare a procedurii. Şi în aceste alte cazuri de încetare a reprezentării, încetarea nu este opozabilă decât celor care cunoşteau sau trebuiau să cunoască această împrejurare [art. 1307 alin. (4) noul Cod Civil]. La încetarea reprezentării, conform art. 1308 noul Cod Civil, reprezentantul are obligaţia de restitui reprezentatului înscrisul care atestă reprezentarea, dar poate şi el pretinde o copie certificată a acesteia cu menţiunea încetării (art. 1308 noul Cod Civil), pentru a face proba unei reprezentări trecute şi pentru eventualele drepturi pe care le-ar putea invoca împotriva reprezentatului.

B. Acordurile colective.

Este vorba de anumite convenţii a căror caracteristică principală este aceea că cel puţin una dintre părţile implicate în contract angajează prin consimţământul exprimat la încheierea contractului o colectivitate. Subiecţii acestei colectivităţi se vor afla în poziţia de persoane obligate contractual, fară să fi existat neapărat vreun consimţământ din partea membrilor care o compun, la data încheierii contractului şi fară să fie vorba de o reprezentare în condiţiile dreptului comun al reprezentării. Membrii acestei colectivităţi vor avea drepturi şi obligaţii deşi nu au încheiat contractul colectiv. Asemenea contracte colective sunt regăsibile în diverse materii ale dreptului, dar mai cu seamă în cadrul procedurii falimentului şi al raporturilor de muncă.

In primul caz, cel al procedurii falimentului, regăsim schiţată o convenţie colectivă, în însuşirea planului de reorganizare, de exemplu, de către creditorii societăţii în insolvenţă. Acordul creditorilor asupra planului de reorganizare produce efecte şi faţă de creditorii care nu au participat la şedinţa comitetului creditorilor şi chiar şi faţă de cei care au participat şi au votat împotriva planului de reorganizare. Voinţa majoritară care îşi extinde efectele asupra tuturor creditorilor este confirmată de judecător. Mai mult, voinţa creditorului majoritar poate să se impună asupra voinţei celorlalţi creditori, astfel încât, problema reprezentativităţii nu se poate pune, dar se pune problema efectelor obligatorii asupra celorlalţi. In această privinţă, caracterul de excepţie de la relativitatea efectelor contractului credem că poate fi reţinut.

In al doilea caz, contractul colectiv de muncă este un bun exemplu şi, de altfel, a fâcut obiectul unor discuţii în literatura de specialitate. Contractul colectiv de muncă este definit de art. 236 alin. (1) din Codul muncii ca fiind „convenţia încheiată în formă scrisă între patron sau organizaţia patronală, pe de o parte, şi salariaţi reprezentaţi prin sindicate ori în alt mod prevăzut de lege, de cealaltă parte, prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea precum şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă.” Aşadar, este o convenţie cu caracter colectiv (deoarece efectele ei afectează o întreagă colectivitate - a salariaţilor), prin care se stabilesc clauze privind condiţiile de muncă, salarizarea şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncă. Prevederile contractului colectiv de muncă produc efecte pentru toţi salariaţii, indiferent de data angajării lor sau de afilierea lor la o organizaţie sindicală. Astfel fiind, contractul colectiv de muncă este considerat o excepţie, atât în ce priveşte drepturile, cât şi obligaţiile salariaţilor de la principiul relativităţii efectelor contractului în general, întrucât el produce efecte atât faţă de salariaţii existenţi, cât şi faţă de salariaţii angajaţi ulterior încheierii contractului. în doctrină, acest punct de vedere nu este împărtăşit de mai mulţi autori", pentru considerentul principal că efectele extinse ale acordului colectiv la persoane care nu au consimţit expres la încheierea sa se produc ca efect al legii şi în subsidiar, pentru motivul că, la încheierea contractului colectiv se manifestă o oarecare reprezentativitate legală4. într-adevăr, nu avem de a face cu o excepţie reală de la principiul relativităţii în cazul contratului colectiv de muncă, numai că argumentarea lipsei caracterului excepţional suntem tentaţi să o atribuim mai degrabă ideii de aderenţă la un contract existent decât efectelor legale ale contractului colectiv. Ideea aderenţei subliniază faptul că, efectele obligatorii ale contractului colectiv de muncă se produc şi asupra salariaţilor angajaţi ulterior încheierii acestui acord colectiv deoarece noii salariaţi aderă efectiv (explicit sau implicit) la contractul-cadru sau colectiv de muncă. în acest mod, efectele obligatorii ale contractului colectiv se extind şi asupra acestora.

C. Acţiunile directe.

Prin acţiuni directe înţelegem dreptul unor persoane de a acţiona, în anumite cazuri expres şi limitativ prevăzute de lege, împotriva uneia dintre părţile unui contract, cu care nu au nici o legătură, invocând acel contract în favoarea lor, contract faţă de care au calitatea de terţi propriu-zişi. Este vorba de un mecanism juridic în care sunt implicate trei persoane: creditorul (care este beneficiarul acţiunii directe), debitorul său imediat sau debitorul intermediar (faţă de care este legat printr-un raport contractual) şi debitorul debitorului imediat sau subdebitor (care se află într-un raport contractual cu debitorul imediat, dar care nu se află într-un asemenea raport cu creditorul). Relativitatea efectelor contractului aplicată unei asemenea situaţii ar reclama în mod necesar imposibilitatea constatării vreunui drept de natură contractuală aparţinând creditorului şi care ar putea fi exercitat împotriva subdebitorului, deoarece, faţă de subdebitor, contractul dintre creditor şi debitorul imediat este res inter alios acta, după cum şi contractul dintre subdebitor şi debitorul imediat faţă de creditor. Prin excepţie, acţiunile directe reprezintă acea tehnică de natură legală care permite creditorului să acţioneze direct împotriva subdebitorului pe calea unei acţiuni numită „acţiune directă”. Sub acest aspect, acţiunile directe se înfăţişează ca o excepţie reală de la principiul relativităţii. Cu toate acestea, trebuie reţinut că acţiunile directe nu reprezintă un mecanism juridic care poate sau trebuie să fie recunoscut de plano. El trebuie să fie expres prevăzut de lege pentru a produce efecte juridice. Astfel, în pofida existenţei tuturor celor trei persoane implicate în mecanismul descris mai sus, o eventuală acţiune directă nu poate fi considerată admisibilă în orice grup de contracte, ci numai în două situaţii speciale: a) atunci când legea prevede acţiunea directă în mod expres (de exemplu, în materie de mandat unde se prevede că mandantul are o acţiune directă împotriva submandatarului, adică a persoanei pe care mandatarul şi-a substituit-o în executarea mandatului, cu scopul de a obţine plata de despăgubiri pentru pagubele eventuale ce i-au fost cauzate); b) când acţiunea directă este legată de transmiterea unui drept sau este accesorie transmiterii unui bun.

Este vorba de două situaţii de excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului, ambele în final prevăzute de lege: într-un caz [cel de la lit. a)], cu titlu special (e vorba de excepţia indicată de art. 1280 noul Cod Civil unde se prevede că efectul relativ al contractelor se produce „dacă prin lege nu se prevede altfel”), iar în celălalt [cel de la lit. b)], cu titlu generic, pentru transmisiunea către succesorii cu titlu particular a drepturilor şi obligaţiilor „în strânsă legătură cu un bun” [excepţia implicit prevăzută de art. 1282 alin. (2) noul Cod Civil].

Acţiunile directe pot şi trebuie să fie considerate excepţii de la principiul relativităţii efectelor contractului, în sensul propriu al cuvântului. Dreptul unor persoane de a acţiona pe o parte contractantă, în raport cu care sunt terţi propriu-zişi, izvorăşte direct şi nemijlocit din lege, Iară acordul de voinţă al părţilor contractului respectiv. Cu toate acestea, declanşarea mecanismului legal al acţiunilor directe se produce datorită perfectării acordului dintre creditor şi debitorul imediat şi nu datorită legii. Aşadar, chiar contractul iniţial este cel care generează această excepţie".

Acţiunile directe, recunoscute de lege într-una din variantele de mai sus, prezintă importante avantaje practice pentru creditor. Acesta va evita, prin utilizarea acţiunilor directe, eventuala insolvabilitate a debitorului imediat, precum şi disconfortul probării condiţiilor formulării unei acţiuni oblice.

D. Promisiunea faptei altuia.

Promisiunea faptei altuia sau convenţia de porte-fort reprezintă o excepţie aparentă de la relativitatea efectelor contractului prin care o persoană se obligă faţă de creditor să determine un terţ să încheie sau să ratifice un contract, respectiv şi eventual să îl şi execute. Această excepţie aparentă beneficiază de o reglementare distinctă (art. 1283 noul Cod Civil). Datorită importanţei acestei figuri juridice în peisajul prezentării obligaţiilor, am ales şi noi să o prezentăm distinct (subsecţiunea 2)3.

E. Stipulaţia pentru altul

Stipulaţia pentru altul, excepţie veritabilă de la relativitatea efectelor contractului este contractul în folosul unei terţe persoane adică figura contractuală prin care o persoană se obligă faţă de alta să execute o prestaţie în favoarea unui terţ. Dreptul terţului, aşa cum vom vedea, se naşte direct şi nemijlocit din contractul încheiat între cele două părţi. Şi de această dată am ales prezentarea distinctă a acestei operaţiuni (subsecţiunea 3) datorită importanţei pe care instituţia o are în contextul obligaţiilor şi datorită faptului că astăzi beneficiază de o reglementare distinctă şi punctuală destul de detaliată (art. 1284-1288 noul Cod Civil).

Noţiunea de excepţie de la principiul opozabilităţii faţă de terţi a efectelor contractului.

Principiul obligativităţii efectelor contractului şi cel al relativităţii efectelor contractului se află într-un raport cauză-efect intermediat de principiul opozabilităţii efectelor contractului. Excepţiile de la principiul opozabilităţii creează un clivaj între forţa obligatorie şi relativitatea efectelor obligatorii.

Astfel cum am arătat în secţiunea precedentă4, opozabilitatea presupune obligaţia tuturor terţilor de a recunoaşte realitatea juridică şi de fapt rezultată din contract, fară a însemna extinderea efectelor obligatorii asupra acestora (relativitatea efectelor contractului), în timp ce, între părţi, independent de chestiunea opozabilităţii, contractul produce efecte în deplinătatea sa (forţa obligatorie a contractului). Eventualele excepţii de la opozabilitatea contractului sunt acele situaţii în care terţii nu mai au obligaţia generală de a respecta situaţia generată de contractul încheiat între părţi, adică ipotezele în care sunt îndreptăţiţi să neglijeze această realitate fară ca atitudinea lor să genereze angajarea răspunderii lor delictuale. O asemenea excepţie este motivată diferit. Poate fi vorba de situaţia în care terţii se găsesc în situaţia de a le fi vătămate drepturile prin încheierea unor contracte între alte părţi (ipoteza creditorilor chirografari faţă de actele debitorilor lor sau a moştenitorilor rezervatari faţă de actele prin care li se încalcă rezerva succesorală)1, după cum poate fi vorba de acea situaţie în care lipsa cunoaşterii speciale care este suportul opozabilităţii, să nu se poată realiza, astfel încât nu se poate pretinde respectarea contractului de către persoanele care nu au avut posibilitatea cunoaşterii existenţei sale.

Putem reţine mai multe situaţii în care opozabilitatea nu se realizează. Se concretizează astfel în excepţii de la opozabilitatea efectelor contractului:

a) situaţiile în care părţile unui contract nu îndeplinesc formalităţile speciale ale sistemului legal de publicitate organizat pentru opozabilitatea drepturilor născute din acel contract. într-o atare situaţie, terţii nu pot fi obligaţi la recunoaşterea realităţii juridice contractuale pentru considerentul esenţial că nu au avut cum să cunoască situaţia juridică creată de contract. Iată câteva exemple de asemenea excepţii: creditorul nu poate fi ţinut să recunoască cesiunea chiriilor asupra unui imobil în lipsa notării în cartea funciară a acestei cesiuni dacă aceasta are valoarea unui act de dispoziţie sau, în lipsa înregistrării cesiunii în arhiva electronică de garanţii mobiliare; drepturile rezultate dintr-un contract nu pot fi făcute opozabile terţilor fară înscrierea în cartea funciară dacă privesc imobilele - mai mult, astăzi este vorba chiar de un efect constitutiv al înscrierii în cartea funciară; calitatea de administrator desemnat printr-un acord al asociaţilor şi persoanei care va îndeplini funcţia de administrator, nu poate fi făcută opozabilă terţilor decât după efectuarea operaţiunilor de înregistrare la registrul comerţului. Prin „excepţie de la excepţie”, în toate cazurile de mai sus, dacă elementul generat de contract poate fi cunoscut de terţ pe o altă cale sau este adus la cunoştinţa sa pe o altă cale, opozabilitatea se va realiza pe această cale;

b) o altă excepţie de la opozabilitatea contractului faţă de terţi este beneficiul acţiunii pauliene. Acţiunea pauliană3 este acea acţiune care poate fi formulată de o anumită categorie de terţii faţă de contract (creditorii chirografari), în scopul asigurării inopozabilităţii faţă de aceştia a situaţiei juridice generate de contractul fraudulos încheiat de debitorul lor. Această acţiune beneficiază de o reglementare distinctă (art. 1562-1565 noul Cod Civil) şi este analizată distinct în cadrul acestei lucrări;

c) tot excepţii de la opozabilitatea efectelor contractului sunt numeroasele situaţii în care actul încheiat între două părţi este constatat inopozabil unei a treia persoane - de exemplu, în ipoteza vânzării lucrului altuia, această vânzare nu poate fi considerată opozabilă adevăratului proprietar al bunului. în sfârşit, acţiunile în constatarea inopozabilităţii unui contract au această valoare prin raport cu principiul opozabilităţii efectelor contractului, fară a fi necesar să se pună în discuţie suportul acţiunii pauliene;

d) ultima excepţie de la opozabilitatea efectelor contractului pe cate o identificăm este simulaţia. Prin mecanismul simulaţiei, părţile contractului, acţionând cu intenţia de a prezenta terţilor o situaţie juridică nereală, încheie un contract care este ţinut secret faţă de aceştia. Bineînţeles că, un asemenea contract, va produce depline efecte între părţi dacă este valabil încheiat (ca urmare a principiului forţei obligatorii a contractului), dar nu se va putea pretinde în niciun fel recunoaşterea realităţii sale -prin definiţie una secretă, de către terţi (consecinţă a opozabilităţii care se bazează pe o prezumţie de cunoaştere). Prin urmare, operaţiunea simulaţiei, deşi nu este considerată de plano nevalabilă, este lovită de sancţiunea inopozabilităţii. Astăzi, simulaţia beneficiază de o reglementare distinctă, destul de detaliată şi care ţine seama de concluziile doctrinei anterioare intrării în vigoare a noului Cod civil (în art. 1289-1294 C. civ.).

Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:

Noţiunea de excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului sau de la opozabilitatea efectelor sale

Comentarii despre Noţiunea de excepţie de la principiul relativităţii efectelor contractului sau de la opozabilitatea efectelor sale