Subiectele dreptului de proprietate privată

subiectele dreptului de proprietate privată, Enumerare. Persoanele fizice ca subiecte ale dreptului de proprietate privată. Persoanele juridice de drept privat. Societăţile române reglementate de Legea nr. 31/1990. Societăţile agricole. Organizaţiile cooperatiste. Asociaţiile şi fundaţiile. Cultele religioase. Statul şi unităţile sale administrativ-teritoriale ca subiecte ale dreptului de proprietate privată. Obiectul dreptului de proprietate privată al statului şi al unităţilor sale administrativ-teritoriale. Formarea domeniului privat.

Enumerare.

Pot fi subiecte ale dreptului de proprietate privată persoanele fizice, persoane juridice de drept privat şi alte asemenea subiecte colective, precum şi statul şi unităţile sale administrativ-teri-toriale.

Se poate vedea cu uşurinţă că există subiecte colective ale dreptului de proprietate privată: persoanele juridice de drept privat şi entităţi juridice asemănătoare, cum ar fi cultele religioase şi altele asemenea’, statul şi unităţile sale administra-tiv-teritoriale, după cum acest drept poate aparţine persoanelor fizice, ca subiecte individuale.

Persoanele fizice ca subiecte ale dreptului de proprietate privată

Atunci când discutăm despre persoanele fizice ca subiecte ale dreptului de proprietate privată, credem că se pot reţine două principii generale.

Un prim principiu este acela că în dreptul nostru civil orice persoană fizică este subiect al dreptului de proprietate privată, cu aptitudinea de a dobândi drepturi patrimoniale chiar din momentul concepţiei sale, potrivit cunoscutei reguli infans conceptus pro nato habetur.

Un al doilea principiu priveşte obiectul dreptului de proprietate privată şi are a fi formulat în sensul că orice bun poate forma obiect al dreptului de proprietate privată: bunuri imobile, precum terenuri şi construcţii de orice fel, bunuri mobile corporale. indiferent de valoarea lor, bunuri mobile incorporale, precum acţiuni ale societăţilor, obligaţiuni ale acestora, titluri de credit, devize etc.

În stadiul actual al legislaţiei noastre în materie, legislaţie ce are în vedere atât dispoziţiile constituţionale succesive pertinente, cât şi normele legale adoptate pe baza acestor dispoziţii, principiile mai sus expuse impun anumite precizări. Astfel, în primul rând, de la principiul că orice bun poate forma obiect al dreptului de proprietate privată există o singură excepţie şi ea priveşte bunurile care nu pot forma obiect al acestui drept.

într-adevăr, am arătat în mai multe rânduri că, din moment ce bunurile enumerate în art. 136 alin. (3) din Constituţie pot forma exclusiv obiect al dreptului de proprietate publică, ele nu pot forma obiect al dreptului de proprietate privată.

în al doilea rând, este de observat că o situaţie specială este dată de problema dobândirii dreptului de proprietate asupra terenurilor de către străini şi apatrizi în România, problemă privitor la care reglementările legale au cunoscut o anumită evoluţie.

într-adevăr, potrivit art. 41 alin. (2) teza a ll-a din Constituţia originară, cetăţenii străini şi apatrizii nu puteau dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor, se subînţelege, în România.

Aceeaşi interdicţie era reluată în legea specială care reglementa regimul juridic al circulaţiei juridice a terenurilor, Legea nr. 54/1998, în art. 3 alin. (1); alin. (2) al aceluiaşi text preciza că „persoanele fizice care au cetăţenie română şi domiciliul în străinătate pot dobândi, în România, prin acte juridice între vii şi prin moştenire, terenuri de orice fel".

Aşadar, atât textul constituţional originar, cât şi cel al art. 3 alin. (1) din Legea nr. 54/1998 instituiau o incapacitate specială în ceea ce îi priveşte pe străini şi pe apatrizi, cărora li se interzicea dobândirea de terenuri în România, oricare ar fi fost categoria de folosinţă a acestora'. Incapacitatea astfel instituită avea în vedere orice mijloc juridic de dobândire a terenurilor, fie că era vorba despre acte între vii sau pentru cauză de moarte, fie că era vorba despre uzucapiune sau accesiune naturală.

Din moment ce interdicţia analizată se referea expres la dobândirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, se deducea că cetăţenii străini şi apatrizii puteau dobândi dezmembrăminte ale proprietăţii, precum uzufructul, uzul, servitutea şi superficia.

Această interdicţie nu avea cum să pună în discuţie însăşi capacitatea succesorală a cetăţenilor străini şi a apatrizilor în România, astfel că ei puteau avea calitatea de moştenitori ai unui cetăţean român. Dacă în moştenirea pe care acesta din urmă o lasă se afla şi un teren situat în România, iar, în calitate de moştenitor, era chemat la succesiune un apatrid sau un străin, din moment ce legea interzicea dobândirea, şi pe această cale, a terenului, se punea problema de a se şti ce se întâmpla cu acest teren în lipsa unor moştenitori români. Controversată încă sub imperiul primei Constituţii moderne a României din timpul domnitorului Al.l. Cuza, soluţia propusă sub imperiul dispoziţiilor mai sus evocate a fost aceea ca, într-o asemenea situaţie, terenurile respective să fie dobândite în proprietatea privată a statului, cu plata unei despăgubiri care să reprezinte echivalentul valorii de piaţă a terenului.

Din moment ce legea nu desemna vreo autoritate statală care să preia terenul şi să plătească despăgubirea, prin aplicarea normelor generale în materie, statul urma să fie reprezentat în toate aceste operaţiuni juridice prin Ministerul de Finanţe .

în caz de litigiu între părţi, competenţa soluţionării lui se considera a reveni instanţelor judecătoreşti de drept comun.

Dacă moştenirea era compusă numai din terenuri şi, pe lângă cetăţeanul străin sau apatrid, aveau calitatea de moştenitor şi cetăţeni români, aceştia urmau să dobândească terenurile, dar aveau a fi obligaţi la despăgubirea corespunzătoare a cetăţeanului străin sau a apatridului în cauză.

Problema în discuţie a primit o cu totul altă reglementare, mai întâi prin dispoziţiile cuprinse în Constituţia revizuită în anul 2003, apoi prin acte normative subsecvente. într-adevăr, în prezent, art. 44 alin. (2) teza a ll-a din Constituţia republicată prevede că „Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin legea organică, precum şi prin moştenire legală”.

în mod logic, prevederile restrictive în materie ce erau cuprinse în Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor au fost abrogate împreună cu întreaga lege, prin dispoziţiile art. 8 din Titlul X, intitulat „Circulaţia juridică a terenurilor", al Legii nr. 247/2005, care, în art. 3 din acelaşi titlu, dispunea că „cetăţenii străini şi apatrizii, precum şi persoanele juridice străine pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor în România, în condiţiile legii speciale”.

Legea specială despre care vorbesc atât prevederile art. 44 alin. (2) teza a ll-a din Constituţie, cât şi cele ale art. 3 din Titlul X al Legii nr. 247/2005 mai sus evocate este Legea nr. 312 din 10 noiembrie 2005 privind dobândirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor de către cetăţenii străini şi apatrizi, precum şi de către persoanele juridice străine’.

Pentru a avea o vedere de ansamblu asupra materiei, vom analiza dispoziţiile acestei legi atunci când, mai jos, vom examina regimul juridic al circulaţiei terenurilor în ţara noastră.

în sfârşit, menţionăm şi o interdicţie legală care îi priveşte pe cetăţenii români. într-adevăr, potrivit art. 26 din O.U.G. nr. 88/1997, cu modificările ulterioare, în cadrul procesului de privatizare a societăţilor la care statul ori o autoritate publică locală este acţionar majoritar, nu au dreptul să participe reprezentanţii instituţiilor publice implicate în adunările generale ale acţionarilor, membrii consiliului de administraţie şi directorii executivi ai societăţilor sau ai regiilor autonome vânzătoare.

Persoanele juridice de drept privat

Persoanele juridice de drept privat reprezintă, atât în privinţa numărului lor, cât şi în privinţa conţinutului activităţii şi, pe cale de consecinţă, a mărimii patrimoniului pus în valoare, o categorie deosebit de importantă pentru viaţa economică şi socială a ţării. Toate persoanele juridice de drept privat: societăţi reglementate de Legea nr. 31/1990. forme de asociere cu scop lucrativ, forme de asociere profesională, asociaţii cu scopuri nelucrative sau de binefacere, alte organizaţii caritabile, asociaţii culturale şi sportive, culte religioase, organizaţii neguvernamentale etc., sunt subiecte ale dreptului de proprietate privată.

Obiectul acestui drept îl constituie bunurile din patrimoniul lor, oricare ar fi cuprinderea lor valorică.

în privinţa bunurilor care pot forma obiect al dreptului de proprietate privată al persoanelor juridice, trebuie să facem câteva precizări.

O primă precizare este aceea că nu pot forma obiect al dreptului de proprietate privată al persoanelor juridice de drept privat bunurile care sunt exclusiv proprietate publică, astfel cum sunt ele prevăzute în art. 136 alin. (3) din Constituţie.

O a doua precizare cu caracter istoric are a fi făcută în raport de dispoziţia ce era cuprinsă în art. 3 alin. (3) din Legea nr. 54/1998 privind circulaţia juridică a terenurilor, potrivit cu care „persoanele juridice străine nu pot dobândi terenuri în România prin acte juridice între vii sau pentru cauză de moarte", lege în prezent abrogată.

Şi această dispoziţie era în deplină concordanţă cu cea conţinută în art. 41 alin. (2) partea finală din Constituţia originară din anul 1991, care interzicea străinilor şi apatrizilor să dobândească dreptul de proprietate asupra terenurilor în România. Sub acest regim constituţional în materie. Curtea Constituţională a decis în mai multe rânduri că, deşi persoanele juridice străine nu sunt nemijlocit desemnate prin reglementarea constituţională amintită, este neîndoielnic faptul că nici acestea, indiferent unde şi-ar avea sediul, nu pot dobândi, în proprietate, terenuri în România.

O a treia precizare, de această dată de ordin general, este legată de capacitatea de folosinţă a persoanelor juridice. într-adevăr, dacă, potrivit art. 206 alin. (1) NCC, persoana juridică poate avea orice drepturi şi obligaţii civile, afară de cele care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice, cel de-al doilea alineat al aceluiaşi text dispune că persoanele juridice fără scop lucrativ nu pot avea decât acele drepturi şi obligaţii civile necesare pentru realizarea scopului stabilit prin lege, actul de constituire sau statut. Aşadar, în privinţa acestei din urmă categorii de persoane juridice, se aplică principiul specialităţii capacităţii lor de folosinţă. Aceasta înseamnă că ele pot avea în proprietate privată bunuri care servesc realizării scopului pentru care au fost înfiinţate.

în sfârşit, nu sunt de exclus anumite incapacităţi speciale privitoare la dobândirea unor bunuri chiar de către persoanele juridice de drept privat.

Societăţile române reglementate de Legea nr. 31/1990.

Acestea sunt cele mai importante persoane juridice cu scop lucrativ ca subiecte ale dreptului de proprietate privată. Ele pot fi cu capital de stat, cu capital privat sau cu capital de stat şi privat şi se pot organiza în oricare dintre formele prevăzute de lege: societate în nume colectiv, societate în comandită simplă, societate pe acţiuni, societate în comandită pe acţiuni şi societate cu răspundere limitată (art. 2 din Legea nr. 31/1990. republicată, cu modificările ulterioare). în principiu, sunt formate din mai multe persoane fizice sau juridice, dar pot fi şi unipersonale. Astfel, art. 13 din Legea nr. 31/1990 permite înfiinţarea de societăţi cu răspundere limitată cu un singur asociat, iar potrivit art. 14 alin. (1) din aceeaşi lege, o persoană fizică sau o persoană juridică nu poate fi asociat unic decât într-o singură societate cu răspundere limitată.

Societăţile agricole.

Legea nr. 36 din 30 aprilie 1991 privind societăţile agricole şi alte forme de asociere în agricultură, cu modificările ulterioare, după ce în art. 3 prevede că proprietarii de terenuri agricole pot constitui societăţi, conform dispoziţiilor cuprinse în legea generală în materie (Legea nr. 31/1990), prin art. 4 instituie posibilitatea asocierii lor în societăţi agricole cu personalitate juridică. Acestea sunt societăţi de tip privat, cu capital variabil, cu un număr nelimitat şi variabil de asociaţi, având ca obiect exploatarea pământului şi a mijloacelor de muncă folosite în agricultură.

De asemenea, ele pot realiza şi investiţii de interes agricol. Societatea agricolă nu are caracter comercial (art. 5 din Legea nr. 36/1991).

Ca persoane juridice de drept privat, societăţile agricole au, în proprietate privată sau în folosinţă, utilaje, alte mijloace materiale şi băneşti, precum şi animale aduse de asociaţi şi numai în folosinţă terenurile agricole ale asociaţilor, care păstrează dreptul de proprietate asupra acestora (art. 6).

Organizaţiile cooperatiste.

Un alt subiect colectiv al dreptului de proprietate privată îl reprezintă organizaţiile asociative economice de tip cooperatist. Cooperaţia reprezintă un sector specific al economiei, care funcţionează prin societăţi cooperative şi alte forme de asociere a acestora la nivel teritorial şi naţional, reglementate prin Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei. Societăţile cooperative sunt agenţi economici cu capital privat, fiind constituite ca asociaţii autonome de persoane fizice şi/sau juridice, în scopul promovării intereselor economice, sociale şi culturale ale membrilor cooperatori (art. 7 din Legea nr. 1/2005). De asemenea, cooperativele-instituţii de credit se constituie ca asociaţii autonome de persoane fizice unite voluntar în scopul îndeplinirii nevoilor şi aspiraţiilor comune economice, sociale şi culturale, a căror activitate se desfăşoară cu precădere pe principiul într-ajutorării membrilor cooperatori.

Societatea cooperativă este titulara dreptului de proprietate privată asupra bunurilor din patrimoniul ei (art. 64 din Legea nr. 1/2005) şi orice înstrăinare sau transmitere a folosinţei imobilizărilor corporale, care sunt proprietatea societăţii cooperative, se poate realiza numai cu plată, membrii cooperatori putând avea un drept de preempţiune, respectiv de preferinţă (art. 65 din Legea nr. 1/2005).

Tributar reglementărilor anterioare şi adoptat înaintea Constituţiei din 1991, Decretul-lege nr. 66/1990 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei meşteşugăreşti, prin art. 21-22, instituia un regim derogatoriu de la dreptul comun pentru bunurile proprietatea cooperativelor meşteşugăreşti, declarându-le imprescriptibile şi insesizabile. în mod judicios, Curtea Constituţională a statuat în sensul că aceste dispoziţii au a fi considerate abrogate în temeiul art. 150 din Constituţia originară,

în prezent art. 154 din Constituţia revizuită, cu motivarea că proprietatea organizaţiilor cooperaţiei meşteşugăreşti este o proprietate privată, supusă regimului constituţional general de ocrotire a proprietăţii private, astfel cum rezultă din art. 135 şi art. 41 alin. (2) din Legea fundamentală originară.

Asociaţiile şi fundaţiile.

Potrivit O.G. nr. 26 din 30 ianuarie 2000, cu modificările ulterioare, persoanele fizice şi persoanele juridice care urmăresc desfăşurarea unor activităţi de interes general sau în interesul unor colectivităţi ori, după caz, în interesul lor personal nepatrimonial pot constitui asociaţii ori fundaţii, ca persoane juridice de drept privat, fără scop lucrativ (art. 1 ).

Ordonanţa prevede posibilitatea ca o asociaţie sau o fundaţie să poată fi recunoscută de Guvernul României ca fiind de utilitate publică, cu întrunirea unor condiţii speciale.

Asociaţiile şi fundaţiile sunt - ca persoane juridice - titulare ale dreptului de proprietate asupra bunurilor din patrimoniul lor. De altfel, legea impune ca actul constitutiv al asociaţiei, care, sub sancţiunea nulităţii absolute, trebuie încheiat în formă autentică, să cuprindă, sub aceeaşi sancţiune, patrimoniul iniţial al asociaţiei.

Activul patrimonial trebuie să fie în valoare de cel puţin un salariu minim brut pe economie la data constituirii asociaţiei şi este alcătuit din aportul în natură şi/sau în bani al asociaţilor. Statutul asociaţiei trebuie să cuprindă, în mod obligatoriu, sub sancţiunea nulităţii, categoriile de resurse patrimoniale ale asociaţiei şi destinaţia bunurilor în caz de dizolvare.

Asociaţia îşi poate constitui filiale ca structuri teritoriale, titulare ale unui patrimoniu distinct de cel al asociaţiei (art. 13).

La rândul ei, fundaţia este un subiect de drept ce se înfiinţează de una sau mai multe persoane care, pe baza unui act juridic între vii ori pentru cauză de moarte, constituie un patrimoniu afectat, în mod permanent şi irevocabil, realizării unui scop de interes general sau, după caz, al unor colectivităţi (art. 15 din O.G. nr. 26/2000, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 11 din Legea nr. 246 din 18 iulie 2005). Activul patrimonial iniţial al fundaţiei trebuie să includă bunuri în natură şi în numerar, a căror valoare totală să fie de cel puţin 100 de ori salariul minim brut pe economie, la data constituirii acesteia.

Prin derogare, activul patrimonial iniţial al fundaţiei poate fi în valoare totală de cel puţin 20 de ori salariul minim brut pe economie, dacă scopul ei exclusiv, sub sancţiunea dizolvării pe cale judecătorească, este efectuarea operaţiunilor de co

lectare de fonduri care să fie la dispoziţia unor asociaţii sau fundaţii, în vederea realizării de programe determinate (art. 15). Dacă fundaţia dobândeşte personalitate juridică după decesul fondatorului, efectele liberalităţilor făcute de acesta în favoarea fundaţiei anterior constituirii ei se vor produce de la data actului constitutiv, pentru fundaţiile înfiinţate prin acte între vii, şi de la data morţii testatorului, pentru fundaţiile înfiinţate prin testament [art. 19 alin. (3) din O.G. nr. 26/2000).

Cultele religioase.

Până în anul 2006, cadrul legislativ al organizării cultelor religioase în România era dat de Decretul nr. 177 din 4 august 1948 privind regimul general al cultelor religioase’, în prezent abrogat. Potrivit art. 28 din acest act normativ, cultele religioase recunoscute erau persoane juridice. Aceeaşi calitate o aveau şi părţile lor componente locale, care aveau numărul legal de membri prevăzut de legea persoanelor juridice, precum şi aşezămintele, asociaţiile, ordinele şi congregaţiile prevăzute de statutele lor de organizare, dacă acestea din urmă s-au conformat legii persoanelor juridice. Din art. 29 din acelaşi act normativ rezulta că bunurile mobile şi imobile ale cultelor religioase, ale diferitelor lor părţi constitutive, ale aşezămintelor, ale asociaţiilor, ale ordinelor şi ale congregaţiilor erau proprietatea privată a acestora şi erau puse în valoare potrivit dispoziţiilor cuprinse în statutul fiecărui asemenea subiect de drept privat.

Prin Legea nr. 489/2006 privind libertatea religioasă şi regimul general al cultelor a fost definit cadrul legal al exercitării dreptului fundamental la libertatea de gândire, de conştiinţă şi religioasă în ţara noastră, potrivit Constituţiei şi tratatelor internaţionale la care România este parte (art. 1 din lege). Potrivit art. 27 alin. (1) din Legea nr. 489/2006, cultele recunoscute şi unităţile lor de cult pot avea şi dobândi, în proprietate sau în administrare, bunuri mobile şi imobile, asupra cărora pot exercita dreptul de dispoziţie, în conformitate cu statutele proprii. De asemenea, legea prevede că asociaţiile religioase, ca forme de manifestare a libertăţii de religie, dobândesc personalitate juridică prin înscrierea lor în Registrul asociaţiilor religioase instituit la grefa judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială îşi au sediul şi au un patrimoniu propriu, care este alcătuit din aportul în natură sau în bani al asociaţilor. Legea impune condiţia ca valoarea patrimoniului iniţial al acestor asociaţii să fie cel puţin la nivelul a două salarii brute pe economie [art. 41 alin. (2) lit. a)).

Statul şi unităţile sale administrativ-teritoriale ca subiecte ale dreptului de proprietate privată

Statul şi unităţile administrativ-teritoriale au calitatea de subiecte ale dreptului de proprietate privată.

Deşi art. 136 alin. (2) din Constituţia revizuită dispune că proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, nu se poate spune că aceste

subiecte de drept public nu pot fi şi titulare ale dreptului de proprietate privată. Aceasta, pe de o parte. Pe de altă parte, dispoziţii cuprinse în legi organice se referă direct la domeniul privat al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale, deci la proprietatea privată a acestor subiecte de drept.

Astfel, art. 6 din Legea nr. 18/1991 privitoare la fondul funciar dispune că domeniul privat al statului şi, respectiv, al comunelor, oraşelor, municipiilor şi al judeţelor este alcătuit din terenuri, altele decât cele care, prin natura lor sau prin destinaţia legii, fac parte din domeniul public al subiectelor de drept enumerate, aflate sau intrate în proprietatea lor prin căile şi modurile prevăzute de lege. El este supus dispoziţiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel.

La rândul ei, Legea nr. 215/2001 privind administraţia publică locală, republicată, prevede că domeniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale este alcătuit din bunuri mobile şi imobile, altele decât cele care aparţin domeniului public, intrate în proprietatea acestora prin modalităţile prevăzute de lege. Ele sunt supuse dispoziţiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel (art. 121 din Legea nr. 215/2001).

în sfârşit, menţionăm că, după ce art. 859 alin. (1) NCC enumeră bunurile ce constituie obiect exclusiv al dreptului de proprietate publică, alin. (2) al aceluiaşi text prevede că celelalte bunuri ce aparţin statului ori unităţilor sale administrativ-teritoriale fac parte, după caz, din domeniul public sau din domeniul privat al acestora, însă numai dacă au fost, la rândul lor, dobândite prin unul dintre modurile prevăzute de lege.

Obiectul dreptului de proprietate privată al statului şi al unităţilor sale administrativ-teritoriale.

Principiul general în această materie este înscris în art. 4 din Legea nr. 213/1998 privitoare la bunurile proprietate publică, potrivit cu care domeniul privat al statului sau al entităţilor sale teritoriale este alcătuit din bunuri aflate în proprietatea lor şi care nu fac parte din domeniul public. Asupra acestor bunuri statul sau unităţile administrativ-teritoriale au drept de proprietate privată.

Astfel, terenurile proprietatea statului care se aflau în exploatarea fostelor cooperative agricole de producţie, rămase neatribuite după încheierea procedurilor legale de reconstituire a dreptului de proprietate, trec în domeniul privat al comunei, al oraşului sau al municipiului [art. 31 alin. (2) din Legea nr. 18/1991]. Sau, potrivit art. 33 din Legea nr. 18/1991, terenurile provenite din fostele izlazuri comunale -pajişti şi terenuri arabile - care s-au aflat în folosinţa fostelor cooperative agricole de producţie trec în proprietatea privată a comunelor, oraşelor sau, după caz, a municipiilor şi în administrarea primăriilor, urmând a fi folosite ca păşuni comunale şi pentru producerea de furaje şi de seminţe pentru culturi furajere.

Bunurile din patrimoniul regiilor autonome şi al societăţilor comerciale cu capital de stat sunt proprietatea acestora, astfel că ele nu pot face parte din proprietatea privată a statului sau a entităţilor sale teritoriale.

într-adevăr, am mai arătat că, potrivit art. 5 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, cu modificările ulterioare, regiile autonome sunt proprietare ale bunurilor din patrimoniul lor şi exercită asupra acestora posesia, folosinţa şi dispoziţia, în condiţiile stabilite de lege. De asemenea, art. 20 alin. (2) din aceeaşi lege dispune că societăţile

reglementate de Legea nr. 31/1990 sunt proprietare ale bunurilor din patrimoniul lor, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu.

Aşa fiind, nu se poate vedea cum, asupra aceloraşi bunuri, ar putea exista şi dreptul de proprietate privată al regiilor autonome şi al societăţilor (comerciale) şi dreptul de proprietate privată al statului sau al entităţilor sale teritoriale, după caz''.

De altfel, în mod judicios a reţinut Curtea Supremă de Justiţie că, numai cu încălcarea flagrantă a dreptului de proprietate, dobândit de reclamanta dintr-o acţiune în baza art. 20 din Legea nr. 15/1990, şi cu depăşirea propriei competenţe, Guvernul României a dispus transferul spaţiilor comerciale din patrimoniul acesteia în patrimoniul altei societăţi cu capital majoritar de stat, astfel că respectiva hotărâre de Guvern a fost anulată.

Tot astfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a decis că o hotărâre a Guvernului României prin care s-a dispus trecerea unui teren din patrimoniul reclamantei, societate pe acţiuni cu capital majoritar de stat, în proprietatea statului fără plata vreunei despăgubiri, „cu titlu de reparaţiune” şi „fără nicio explicaţie ori justificare suficientă din partea autorităţilor naţionale şi fără ca Guvernul să poată invoca o bază legală de natură a autoriza o eventuală «gestionare directă» a patrimoniului reclamantei, chiar dacă statul avea o participare majoritară la capitalul acesteia, reprezintă o încălcare a dreptului ei de proprietate, protejat de dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie”.

Formarea domeniului privat.

Deşi, în principal, subiecte de drept public învestite cu autoritatea necesară realizării organizării funcţiilor specifice de drept public, statul şi unităţile administrativ-teritoriale sunt, ca titulare ale dreptului de proprietate privată, şi subiecte de drept civil şi, în această calitate, participante la raporturi juridice civile. Ca atare, în cadrul unor asemenea raporturi, pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra unor bunuri: vânzare-cumpărare, donaţii, schimb, legat, uzucapiune, accesiune şi altele, cum ar putea fi contractele nenumite.

în acelaşi timp, s-a arătat că există şi moduri specifice de dobândire a dreptului de proprietate privată a statului, care nu se întâlnesc în privinţa altor subiecte de drept privat, cum ar fi dobândirea, în condiţiile legii, a bunurilor fără stăpân sau abandonate, a moştenirilor vacante (art. 1135-1140 NCC), prin dezafectarea unor bunuri proprietate publică şi prin exercitarea. în anumite situaţii, a dreptului de preempţiune recunoscut statului, cum ar fi cel reglementat de art. 36 alin. (1) din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, republi

cată, care instituie un drept de preempţiune în favoarea statului, în ipoteza vânzării unor bunuri culturale proprietate privată, clasate ca bunuri de tezaur.

Din punctul de vedere al regimului juridic al bunurilor proprietate privată aparţinând statului ori unităţilor administrativ-teritoriale, în principiu nu există nicio deosebire faţă de cel de drept comun aplicabil dreptului de proprietate având ca titular persoane fizice sau persoane juridice de drept privat. în acest sens. reamintim că, potrivit art. 44 alin. (2) din Constituţie, proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal, indiferent de titular. După cum s-a observat în literatura noastră juridică de specialitate mai veche, cu referire la bunurile din domeniul privat al statului sau al „stabilimentelor publice şi comunale”, acestea „nu sunt afectate uzului public. Ele nu se deosebesc de bunurile particularilor decât prin aceea că proprietarul lor este statul, judeţul sau comuna în loc de a fi o persoană particulară”, ceea ce înseamnă că ele sunt supuse regimului juridic de drept comun.

Totuşi, este de observat că prevederi exprese ale unor dispoziţii legale în materie permit derogări de la această regulă generală. Bunăoară, art. 121 alin. (2) din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, republicată, dispune că bunurile ce fac parte din patrimoniul privat al unităţilor administrativ-teritoriale sunt supuse dispoziţiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfef.

Bibliografie: Corneliu Bârsan - Drept Civil. Drepturile reale principale

Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:

Subiectele dreptului de proprietate privată

Comentarii despre Subiectele dreptului de proprietate privată