Art. 1280 Noul cod civil Relativitatea efectelor contractului Efectele contractului Contractul

CAPITOLUL I
Contractul

SECŢIUNEA a 6-a
Efectele contractului

Art. 1280

Relativitatea efectelor contractului

Contractul produce efecte numai între părţi, dacă prin lege nu se prevede altfel.

Vezi şi alte articole din aceeaşi lege:

Comentarii despre Art. 1280 Noul cod civil Relativitatea efectelor contractului Efectele contractului Contractul




# Ion Filimon 08-August-2015
Reglementarea anterioară: C. civ. 1864: „Art. 973. Convenţiile n-au efect decât între părţile contractante (C. civ. 969, 974, 975, 976,1175,1554)".
Răspunde
 
# Ion Filimon 08-August-2015
1. Sunt reluate dispoziţiile conţinute în vechiul Cod civil de art. 973, care consacra principiul relativităţii contractelor. Spre deosebire însă de vechea reglementare, art. 1280 recunoaşte existenţa excepţiilor de la acest principiu, excepţii ce vor stabilite exclusiv prin lege.

2. Convenţiunile, trăgându-şi puterea lor obligatorie din consimţămâtul părţilor, este firesc lucru ca ele să nu producă efecte de cât între părţile contractante (D. Alexandresco, Explicaţiunea, voi. V, p. 194).

3. Efectul relativ al forţei obligatorii a actelor juridice îşi află explicaţia şi fundamentul în natura actului juridic. Fiind esenţialmente voluntar, este firesc ca actul juridic să fie obligator numai pentru cei care şi-au dat consimţământul la încheierea sa, nu şi pentru terţi, care nu şi-au exprimat voinţa de a dobândi vreun drept şi nici de a-şi asuma vreo obligaţie prin el (D. Cosma, op. cit., p. 381).

4. Este vorba doar de efectele interne, obligaţionale ale contractului, în sensul că el dă naştere, modifică sau stinge, în principiu, legături sau raporturi juridice de obligaţii numai între părţile contractante, care devin astfel creditori şi debitori una faţă de cealaltă; celelalte persoane, prin care se înţeleg terţii, nu pot deveni debitori şi, de regulă, nici creditori printr-un contract faţă de care sunt străine (L. Pop, Tratat, voi. II, p. 560).

5. Principiul relativităţii efectelor contractului dă astfel expresie ideii exprimate într-un vechi adagiu, potrivit căruia res inter alios acta aliis neque nocere, neque prodesse potest -actul juridic încheiat între anumite persoane nu poate nici să vatăme şi nici să profite altor persoane (C. Stâtescu, C. Bîrsan, TGO, p. 61).

6. Regula res inter alios acta nu este decât o faţetă a principiului pacta sunt servanda, care proclamă că efectele obligatorii ale contractului sunt legea părţilor şi numai a părţilor, care au încheiat contractul (I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., p. 358).

7. Aşadar, un act juridic nu poate genera, în principiu, drepturi subiective şi obligaţii pentru un terţ, în schimb, drepturile şi obligaţiile părţilor actului juridic trebuie respectate şi de terţi (G. Boroi, Drept civil, 2008, p. 284).

8. Legătura dintre debitor şi creditor, obligaţia îl constrânge pe primul să facă, să nu facă sau să dea ceva celui de-al doilea. Atunci când ea este contractuală, autonomia de voinţă nu permite să-i oblige decât pe cei care au dorit-o: efectele obligatorii sunt relative, prin faptul că ele nu-i ating decât pe aceia care au consimţit la obligaţie (P. Malaurie, L. Aynes, P. Stoffel-Munck, op. cit., p. 428).

9. Nu intră sub aplicarea acestui principiu actele juridice în care subiectele de drepturi îşi manifestă voinţa de a le fi aplicabile regulile unei anumite instituţii juridice, aşadar, actele juridice-condiţie, cum sunt, în cazurile la care ne-am mai referit, al căsătoriei, al înfierii şi al recunoaşterii unui copil din afara căsătoriei. (...) Tot astfel, referitor la actele juridice subiective, el nu-şi găseşte aplicare în cazul actelor constitutive sau translative de drepturi reale, care, ca şi drepturile cărora le dau naştere sau pe care le strămută, au un caracter absolut, producând, cât priveşte calitatea de titular al dreptului real, efecte ergo omnes (T. lonaşcu, E.A. Barasch et alii, op. cit., voi. I, p. 309).

10. Sunt părţi contractante nu numai acei care au fost prezenţi la încheierea contractului, dar şi acei care au fost reprezentaţi în mod valabil prin reprezentanţi, care au contractat în numele lor (C. Hamangiu, I. Rosetti-Bâlânescu, Al. Baicoianu, op. cit., voi. II, p. 520, nota de subsol).

11. Nu trebuie pus semnul egalităţii între noţiunile de parte a actului juridic civil şi de persoană, întrucât o parte poate să fie formată şi din două sau mai multe persoane (G. Boroi, Drept civil, 2008, p. 189).

12. Elementul care uneşte juridic aceste persoane este cauza juridică comună şi interesul identic pentru toţi, adică prezenţa juridică identică în act pentru toţi subiecţii (I. Reghini, Ş. Diaconescu, P. Vasilescu, op. cit., p. 363).

13. Se numesc părţi persoanele care au consimţit personal să contracteze sau care au fost reprezentate, în acest scop, la încheierea contractului. Toate celelalte persoane străine de contract şi de contractanţi sunt terţi (penitus extranei) (T.R. Popescu, P. Anca, op. cit., p. 115).

14. Terţi (...) pot fi considerate doar persoanele care nu numai că nu au fost părţi (în sensul definit mai sus) în actul juridic, dar nici nu deţin vreun drept de la vreuna dintre părţi, în calitate de avânzi-cauză. Aceşti terţi sunt denumiţi în doctrină penitus extranei sau terţi absoluţi (complet străini de actul juridic). Faţă de aceştia actele juridice nu produc niciun fel de efecte (D. Cosma, op. cit., p. 382).
Răspunde
 
# Ion Filimon 08-August-2015
JURISPRUDENŢĂ

1. într-un contract generator de obligaţii, ca şi contractul de împrumut, nu poate deveni creditor sau debitor decât acela care a consimţit personal ori prin reprezentant la împrumut. Efectul relativ al forţei obligatorii a actelor juridice îşi află explicaţia şi fundamentul în natura actului juridic. Fiind esenţialmente voluntar, este firesc ca actul juridic să fie obligatoriu numai pentru acei ce şi-au dat consimţământul (C.A. Cluj, dec. nr. 1904/2000, în Legis).

2. Nepotul de frate predecedat are calitatea de având-cauză, ca atare, suportă efectele actelor juridice încheiate de autoarea sa întocmai ca şi când ar fi participat la perfectarea acestora. Succesorul universal nu este socotit ca fiind terţ faţă de contract decât în anumite situaţii, precum contractul intuita personae şi cel în care s-a prevăzut explicit că dreptul vizat de act nu este transmisibil pe cale succesorală. Pentru avândul-cauză, actul juridic încheiat de autor nu reprezintă un fapt juridic, cum este în cazul terţului faţă de contract, ca atare, este ţinut să dovedească existenţa şi conţinutul actului, proba testimonială fiind admisibilă în ipotezele existenţei unui început de dovadă scrisă, precum şi a imposibilităţii de preconstituire a unui înscris (C.A., Bucureşti, s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 483/2006, în C.P.J.C. 2006, p. 181).
Răspunde