Art. 555 Noul cod civil Conţinutul dreptului de proprietate privată Conţinutul, întinderea şi stingerea dreptului de proprietate privată Dispoziţii generale

CAPITOLUL I
Dispoziţii generale

SECŢIUNEA 1
Conţinutul, întinderea şi stingerea dreptului de proprietate privată

Art. 555

Conţinutul dreptului de proprietate privată

(1) Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi şi dispune de un bun în mod exclusiv, absolut şi perpetuu, în limitele stabilite de lege.

(2) În condiţiile legii, dreptul de proprietate privată este susceptibil de modalităţi şi dezmembrăminte, după caz.

Vezi şi alte articole din aceeaşi lege:

Art. 555 Noul cod civil Conţinutul dreptului de proprietate privată Conţinutul, întinderea şi stingerea dreptului de proprietate privată Dispoziţii generale

Comentarii despre Art. 555 Noul cod civil Conţinutul dreptului de proprietate privată Conţinutul, întinderea şi stingerea dreptului de proprietate privată Dispoziţii generale

     

# irina.bianca 11-Ianuarie-2013
Art. 555 alin. (1), pe lângă caracterele juridice ale dreptului de proprietate stipulate în vechiul Cod civil la art. 480, respectiv drept absolut şi exclusiv, adaugă şi al treilea caracter consacrat de doctrină, şi anume perpetuitatea.

Perpetuitatea se referă la imprescriptibilitatea dreptului de proprietate, care nu se stinge prin neuz, limita de timp a dreptului de proprietate fiind determinată de pieirea bunului.

Text incident: Prevederile art. 557 cod civil referitoare la dobândirea dreptului de proprietate privată şi art. 930–934 cod civil privind uzucapiunea imobiliară.
Răspunde
 
# ungureanu florentina 06-August-2013
daca am un autoturism al carei proprietar sunt in acte,cum il pot recupera de la fostul concubin,avand in vedere ca el nu are nici un drept legal asupra autoturismului,sechestandu.l si folosindu.l fara a avea nimic la mana ca eu sunt de acord cu acest lucru ba din contra eu nu sunt de acord,nu este obligat prin lege sa imi predea masina?
Răspunde
 
# Denisa Nelson 15-Ianuarie-2014
Legislaţie conexă:
► art. 556, art. 557, art. 602-630, art. 631-692, art. 693-772 NCC;
► art. 44 din Constituţie;
► art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului;
► art. 947 CCQ.

COMENTARII ŞI DOCTRINĂ

1. Textul, corespondent al art. 480 C. civ. 1864, defineşte dreptul de proprietate privată prin referire la prin atributele şi caracterele sale juridice, într-o manieră asemănătoare celei anterioare. Forma art. 555 NCC este influenţată de cea a art. 947 CCQ [,,(1) La propriete est le droit d'user, de jouir et de disposer Hbrement et completement d'un bien, sous reserve des limites et des conditions d'exercice fixees par la loi. (2) Elle est susceptible de modalites et de demembrements"), dar şi de definiţiile formulate în doctrină dreptului de proprietate: „Dreptul de proprietate constituie o unitate a trei atribute importante: posesia, folosinţa şi dispoziţia; exercitarea lui comportă punerea în valoare a acestor atribute de către proprietar direct şi nemijlocit, prin putere proprie şi interes propriu, sau de către persoanele în favoarea cărora el a constituit anumite drepturi reale principale, conferindu-le puterea de a se bucura de unele din prerogativele acestuia" (IVI.N. Costin, Marile instituţii ale dreptului civil român, voi. I, Dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale principale, Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1982, p. 18); „acel drept real care conferă titularului atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra unui bun, atribute pe care numai el le poate exercita în plenitudinea lor, în putere proprie şi în interesul său propriu, cu respectarea normelor juridice în vigoare" (L. Pop, L.M. Harosa, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 84-85); „acel drept subiectiv, care dă expresia aproprierii unui bun, drept care permite titularului să posede, să folosească şi să dispună de acel lucru, în putere proprie şi în interes propriu, în cadrul şi cu respectarea legislaţiei existente" (C. Bîrsan, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p. 31). Pentru o definire a dreptului de proprietate ca drept real ce dă expresie aproprierii într-o anumită formă socială a unui lucru, a se vedea I.P. Romoşan, Drept civil. Drepturile reale, Ed. Imprimeriei de Vest, Oradea, 1996, p. 38.

2. Socotim necesar, de lege ferenda, o reformulare a textului art. 480 C. civ. (1864), prin cuprinderea expresă a atributelor de posesiune, folosinţă şi dispoziţie ca apartenente conţinutului dreptului de proprietate, exercitarea lor asupra unui bun corporal, în mod exclusiv, perpetuu şi în limitele prevăzute de lege, cu efecte de eficacitate şi opozabilitate faţă de orice altă persoană (P. Perju, Jurisprudenţa civilâ comentată a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a altor instanţe judecătoreşti, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 25).

3. Vom defini dreptul de proprietate privată ca fiind acel drept subiectiv asupra unor bunuri, altele decât cele care alcătuiesc domeniul public, în temeiul căruia titularul său exercită posesia, folosinţa şi dispoziţia, în putere proprie şi în interes propriu, în limitele determinate de lege (G. Boroi, L. Stânciulescu, Instituţii de drept civil în reglementarea noului Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 18).

4. Noul Cod civil defineşte separat dreptul de proprietate privată şi dreptul de proprietate publică (art. 858). Ar fi fost preferabilă o definiţie generală, asemeni textului anterior (preluat din art. 544 C. civ. fr.), urmând ca, ulterior, să se evidenţieze elementele de distincţie în funcţie de regimul juridic. De altfel, dreptul de proprietate publică este caracterizat doar prin elementele care îl particularizează (titulari, obiect - art. 858 NCC).

5. Articolul 555 NCC nominalizează toate cele trei atribute care intră în conţinutul juridic al dreptului de proprietate: posesia, folosinţa şi dispoziţia. Se înlătură astfel criticile care au fost aduse termenului „a se bucura" din definiţia Codului civil din 1864, termen imprecis şi interpretabil. „Aşa cum reiese din redactarea art. 555 NCC, prin conţinutul juridic al dreptului de proprietate privată desemnăm atributele acestui drept, care sunt în număr de trei: posesia (ius possidendi), folosinţa (ius utendi ş\ ius fruendi) şi dispoziţia (ius abutendi)" (G. Boroi, L. Stânciulescu p. 19).

6. Posesia presupune stăpânirea bunului în materialitatea sa. „Ius possidendi este dreptul de a apropria şi stăpâni un bun şi fundamentul tuturor celorlalte atribute ale dreptului de proprietate. Spre deosebire de celelalte atribute, care se exercită, în forma lor pozitivă, intermitent şi succesiv, ius possidendi se exercită, în primul rând, în momentul aproprierii, după care actul iniţial de apropriere are o semnificaţie de continuitate până la momentul pierderii stăpânirii bunului sau a dreptului de proprietate de către titularul său. Ca prerogativă a dreptului de proprietate, posesia nu se confundă cu starea de fapt a aproprierii şi stăpânirii unui bun, ci este exprimarea intelectuală a îndreptăţirii aproprierii şi stăpânirii. Aşadar, în acest înţeles, posesia este un element de drept, iar nu unul de fapt" (V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale principale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 96).

7. Folosinţa [ius fruendi) este facultatea proprietarului de a întrebuinţa bunul şi de a percepe fructele pe care bunul le produce. „Din definiţia legală a dreptului de proprietate (art. 480 C. civ. (1864J) rezultă că titularul acestui drept are plenitudinea prerogativelor asupra bunului, adică totalitatea atributelor care pot fi exercitate. Această constatare străveche este foarte importantă, deoarece ea conferă proprietarului atât prerogativa de a folosi bunul, cât şi pe cea de a nu-l folosi; înseamnă că a folosi bunul, ca şi a nu-l folosi echivalează cu a exercita dreptul de proprietate. Dar numai proprietarul bunului este îndreptăţit să decidă asupra nefolosirii lui. Pe cale de consecinţă, dreptul de proprietate se exercită independent de folosinţa bunului" (O. Ungureanu, C. Munteanu, Tratat de Drept civil. Bunurile. Drepturile reale principale, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 573).

8. Dreptul de dispoziţie (ius abutendi) este dreptul de a dispune de substanţa bunului (dispoziţie materială) sau de a-l înstrăina sau greva (dispoziţia juridică). „Ca orice drept

subiectiv civil, şi dreptul de proprietate includeîn conţinutul său juridic un element procesual: dreptul material la acţiune, în principal dreptul de a exercita acţiunea în revendicare, care este modul specific de apărare a dreptului de proprietate" (V. Stoica, Drepturile reale 2009, p. 95-96). „Prerogativa dispoziţiei este un atribut specific dreptului de proprietate, care nu se mai întâlneşte la niciun alt drept real; este adevărat că, în cazurile admise de lege, şi alte drepturi reale pot fi înstrăinate, numai că, în cazul dreptului de proprietate, înstrăinarea acestuia echivalează cu însăşi înstrăinarea lucrului, pe când înstrăinarea altui drept real asupra lucrului nu se confundă cu înstrăinarea lucrului însuşi" (G. Boroi, L Stănciulescu p. 20).

9. Articolul 555 alin. (1), pe lângă caracterele juridice ale dreptului de proprietate stipulate în vechiul Cod civil la art. 480, respectiv drept absolut şi exclusiv, adaugă şi al treilea caracter consacrat de doctrină, şi anume perpetuitatea. Perpetuitatea se referă la imprescriptibilitatea dreptului de proprietate, care nu se stinge prin neuz, limita de timp a dreptului de proprietate fiind determinată de pieirea bunului (Uniunea Naţionala a Notarilor Publici din România, Codul civil al României. îndrumar notarial, voi. I, Ed. Monitorul Oficial, Bucureşti, 2011, p. 182).

10. Dreptul de proprietate este definit şi prin cele trei caractere juridice reţinute de majoritatea autorilor: absolut, exclusiv şi perpetuu. Faţă de art. 480 C. civ. 1864, care reţinea doar primele două, art. 555 NCC mai adaugă şi caracterul perpetuu. Caracterul absolut rezultă din împrejurarea că dreptul de proprietate este singurul dintre drepturile reale care conferă exerciţiul tuturor atributelor; caracterul exclusiv sugerează că proprietarul poate să exercite singur toate prerogativele dreptului său, fără intervenţia altei persoane. „Proprietarul poate tot, afară de ceea ce-i este interzis; titularul de alt fel de drept real nu poate nimic, afară de ceea ce este permis" (I. Micescu, Curs de drept civil, Ed. AII Beck, Bucureşti, 2000, p. 298). „Dreptul de proprietate are o calitate în plus faţă de alte drepturi subiective, chiar reale, o calitate imanentă lui şi irepresibilă: exclusivismul. Opozabilitatea dreptului de proprietate se caracterizează prin «exclusivism», este deci mai energică în raport cu celelalte drepturi, îndeosebi sub aspectul «intangibilităţii materiale» a lucrului aflat în proprietate. Exclusivismul exprimă vocaţia acestui drept de a fi sancţionat în mod necesar în natură chiar în lipsa unui prejudiciu şi în pofida bunei-credinţe a celui care a violat dreptul" (I. Deleanu, Notâ la Decizia nr. 91 din 4 martie 2003 a Curţii Constituţionale, în P.R. nr. 3/2003, p. 28). „Dreptul de proprietate este perpetuu, el se transmite, dar nu piere, chiar în cazul în care prescripţia achizitivă face pe proprietar să piardă în aparenţă avantajele exerciţiului dreptului său, pentru că dreptul este dobândit de un altul, astfel încât expresia ştiinţifică, aceea de drept real, rămâne în vigoare. Dreptul se mută, dar nu piere. Nu există prescripţie extinctivă pentru dreptul de proprietate, nu există decât prescripţie achizitivă - proprietarii se schimbă, se prefiră în exerciţiul dreptului, se substituie sau se subrogă unul altuia, dar dreptul rămâne etern" (I. Micescu p. 301). „Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate explică, până la urmă, însăşi existenţa dreptului în sine. El este consecinţa a altor trei particularităţi ale dreptului de proprietate, şi anume: caracterul ereditar (transmisibil pentru cauză de moarte), caracterul imprescriptibil şi caracterul inviolabil" (L.M. Crâciunean, Limitele dreptului de proprietate imobiliarâ, Ed. Wolters Kluwer, Bucureşti, 2009, p. 109).

11. Simpla întrunire a atributelor prin care se exteriorizează dreptul de proprietate nu este suficientă pentru definirea acestuia, ci trebuie precizată poziţia specifică a celui căruia el îi aparţine sau a celui care exercită aceste atribute. Spre deosebire de titularii altor drepturi subiective asupra aceluiaşi bun, proprietarul exercită atributele juridice ale dreptului de proprietate în putere proprie şi interes propriu. Proprietarul exercită atributele dreptului său în putere proprie, deoarece el se supune numai legii, astfel cum reiese din chiar definiţia dată de Codul civil din 2009; celelalte persoane, altele decât proprietarul, exercită unele atribute ale dreptului de proprietate în virtutea puterii transmise de proprietar şi în conformitate nu numai cu legea, ci şi cu voinţa proprietarului, care, recunoscând altei persoane aceste atribute asupra unui bun care îi aparţine, i le concretizează şi le fixează limitele de exercitare. Proprietarul exercită atributele dreptului său de proprietate în interesul său propriu; chiar dacă titularii altor drepturi subiective, reale sau de creanţă, prin exercitarea acestor atribute, urmăresc realizarea unor interese proprii, proprietarul este singurul subiect de drept care exercită, direct sau indirect (prin alte persoane), plenitudinea atributelor proprietăţii, în cele din urmă, în propriul său interes (G. Boroi, L. Stănciulescu p. 17-18).

12. Titularul poate să îşi exercite prerogativele asupra unui bun „în limitele stabilite de lege". Această referire la limitele dreptului de proprietate exista atât în art. 480 C. civ. 1864, cât şi în art. 44 alin. (1) din Constituţie. în noul Cod civil sunt identificate patru categorii de limite ale dreptului de proprietate: materiale, legale, convenţionale şi judiciare. Textul se completează cu dispoziţiile art. 556, art. 602-630 NCC referitoare la limitele juridice ale dreptului de proprietate.

13. Potrivit alin. (2) al art. 555 NCC, dreptul de proprietate privată este susceptibil de modalităţi şi dezmembrăminte. Codul se referă la modalităţile dreptului de proprietate în art. 631-692 (proprietatea comună şi proprietatea periodică) şi la dezmembrămintele acestuia în art. 693-772. Dacă dreptul de proprietate este dezmembrat, o parte dintre atributele dreptului de proprietate se vor exercita de către titularul dezmembrământului constituit.

14. Dreptul de proprietate nu face parte dintre drepturile şi libertăţile reglementate iniţial de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Absenţa dreptului de proprietate dintre valorile pe care aceasta le apără se datorează faptului că el a format obiect de controversă, de la împrejurarea dacă are sau nu a fi socotit un drept fundamental, trecând apoi la formularea concretă a modului în care are a fi reglementată protecţia lui şi până la nivelul indemnizării ce trebuie acordată în ipoteza privării de proprietate printr-o acţiune a autorităţilor publice. Abia la 29 martie 1952 a fost semnat, la Paris, Protocolul adiţional intrat în vigoare la 18 mai 1954, care în primul său articol reglementează protecţia dreptului de proprietate în sistemul internaţional, regional şi european de protecţie a drepturilor omului (C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 1644-1646).

15. în cadrul litigiilor între particulari fără implicarea autorităţii statale nu pot fi invocate dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 pentru atingerea dreptului de proprietate, ci invocarea lor este permisă numai în situaţia în care în cadrul acestor litigii au fost aduse atingeri dreptului de proprietate prin intervenirea autorităţii publice în orice mod. Pentru a acţiona această normă convenţională, trebuie însă ca măsurile legislative contestate să nu fie disproporţionate cu scopul urmărit, respectiv apărarea unui interes general. Deci art. 1 din Protocolul nr. 1, a cărui finalitate constă în protejarea individului împotriva oricărei atingeri a dreptului de proprietate aduse de stat, poate să implice şi obligaţii pozitive, care să impună statului adoptarea unor anumite măsuri necesare pentru protejarea proprietăţii (N. Drăguţ, M. Mudava, Incidenţa art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului în litigiile referitoare la dreptul de proprietate dintre particulari, în C.J. nr. 3/2008, p. 60).
Răspunde
 
# Denisa Nelson 15-Ianuarie-2014
JURISPRUDENŢĂ

1. Articolul 1 din Protocolul nr. 1, care garantează dreptul la protecţia proprietăţii, conţine trei reguli distincte: prima regulă, prevăzută de prima teză a primului paragraf, este de natură generală şi enunţă principiul exercitării netulburate a proprietăţii; a doua regulă, conţinută în a doua teză a primului paragraf, reglementează lipsirea de posesiune şi o supune anumitor condiţii; a treia regulă, menţionată la al doilea paragraf, recunoaşte că statele contractante sunt îndreptăţite, printre altele, să reglementeze folosinţa proprietăţii în conformitate cu interesul general. Cu toate acestea, cele trei reguli nu sunt distincte, în sensul că nu au legătură între ele. A doua şi a treia normă privesc cazuri speciale de ingerinţă în dreptul la exercitarea netulburată a proprietăţii şi, în consecinţă, ar trebui să fie interpretate în lumina principiului general enunţat la prima regulă (C.E.D.O., Anheuser-Busch Inc. c. Portugaliei, 11 ianuarie 2007, în I. Ninu, Uzu-capiunea şi accesiunea imobiliară. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 253).

2. Articolul 1 din Protocolul nr. 1 nu recunoaşte dreptul de a deveni proprietarul unui bun; el se aplică numai cu privire la bunurile „actuale" ale reclamantului; acesta nu se poate plânge de o atingere a dreptului său de proprietate, câtă vreme nu demonstrează existenţa lui (Com.E.D.O., Lupuleţ c. României, 17 mai 1996, în C. Bîrsan, Convenţia, p. 1670). Notă. A se vedea şi Cârjan c. României, 25 ianuarie 2007, www.csml909.ro.

3. Articolul 1 din Protocolul nr. 1 protejează „bunurile", care pot fi fie „bunuri existente" sau actuale, fie pretenţii, în privinţa cărora reclamantul poate argumenta că are cel puţin o „speranţă legitimă" de a obţine exercitarea efectivă a dreptului de proprietate. Cu toate acestea, nu garantează dreptul de a dobândi proprietate (Kopecky c. Slovaciei, 28 septembrie 2004). Atunci când are loc un litigiu cu privire la chestiunea dacă un reclamant are un interes referitor la o proprietate care este eligibil pentru protecţie în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea este chemată să determine poziţia juridică a reclamantului (Beyeler c. Italiei, 5 ianuarie 2000) [C.E.D.O., J.A. Pye (Oxford) Ltd. c. Regatului Unit, 30 august 2007, în I. Ninu p. 246 şi urm.J.

4. Articolul 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 prevede în mod expres că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul şi le-a însuşit fără titlu valabil îşi păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoaşterea explicită şi retroactivă a vechiului drept. Legea nu face nicio distincţie între situaţia imobilelor vândute chiriaşilor şi cea a imobilelor rămase în patrimoniul statului. în consecinţă. Curtea apreciază că reclamantul avea asupra apartamentelor un drept patrimonial care se analizează ca un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie (C.E.D.O., Pâduraru c. României, 1 decembrie 2005, M. Of. nr. 214/2006).

5. Situaţia creată prin jocul combinat al vânzării apartamentului şi al hotărârii curţii de apel, care a confirmat dreptul de proprietate al reclamanţilor în ansamblul său, refuzând în acelaşi timp să dispună restituirea apartamentului, a avut ca efect privarea reclamanţilor de beneficiul părţii din hotărâre care le stabileşte dreptul de proprietate asupra apartamentului. Reclamanţii nu mai aveau posibilitatea de a intra în posesia bunului, de a-l vinde şi de a-l lăsa moştenire, de a consimţi la donarea bunului sau de a dispune de acesta în alt mod. în aceste condiţii, Curtea constată că situaţia a avut drept efect privarea reclamanţilor de bunul lor, în sensul celei de-a doua teze din primul paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 (C.E.D.O., Străin ş.a. c. României, 21 iulie 2005, M. Of. nr. 99/2006). Este adevărat că terţii au devenit proprietarii apartamentelor în litigiu mai înainte ca dreptul de proprietate al reclamantului asupra acestor bunuri să fie confirmat definitiv, însă Curtea a constatat că titlul de proprietate al reclamantului astfel recunoscut avea efect retroactiv, având în vedere caracterul abuziv al naţionalizării (C.E.D.O., Davidescu c. României, 16 noiembrie 2006, M. Of. nr. 265/2007).

6. Reclamanţii nu au un „bun actual" asupra apartamentului în litigiu, dacă nu deţin nicio hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care instanţele să le fi recunoscut dreptul de proprietate şi să fi dispus în mod explicit restituirea imobilului prin dispozitivul hotărârii, care să poată fi învestit cu formulă executorie pentru restituirea apartamentului, ci numai un drept la compensare, care pretinde în egală măsură respectarea exigenţelor art. 1 din Protocolul nr. 1. Astfel, în cauză, reclamantele deţin o hotărâre judecătorească rămasă irevocabilă, prin care s-a constatat nelegalitatea naţionalizării. Dispozitivul acestor hotărâri judecătoreşti nu reprezintă un titlu executoriu pentru restituirea în natură a apartamentului în litigiu (C.E.D.O., Mario Atanasiu ş.a. c. României, 12 octombrie 2010, în M.S. Croitoru, Dreptul de proprietate în jurisprudenţa CE DO, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 30).

7. în contextul legislativ român care guvernează acţiunile în revendicare imobiliară şi restituirea bunurilor naţionalizate de regimul comunist, vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi de bună-credinţă, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiţie în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoţită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu absenţa totală a unei despăgubiri, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (C.E.D.O., Râţeanu c. României, 7 februarie 2008, www.csml909.ro).

8. Articolul 1 din Protocolul nr. 1 protejează dreptul fiecăruia de a dispune liber de bunurile sale, iar o legislaţie care interzice testarea anumitor bunuri în favoarea copilului constituie o atingere a dreptului de proprietate (C.E.D.O., Marckx c. Belgiei, 13 iunie 1979, în R. Rizoiu, Jurisprudenţă CEDO. Studii şi comentarii, I.N.M., Bucureşti, 2005, p. 347).

9. Dispoziţiile privind garantarea şi ocrotirea proprietăţii se aplică numai titularilor dreptului de proprietate; or, în prezenta cauză, autorii excepţiei nu şi-au stabilit calitatea de proprietar, ci tind să o stabilească prin efectul uzucapiunii. Dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune, ca mod originar de dobândire a proprietăţii, este reglementată de legea civilă, însă condiţiile operării acesteia intră în competenţa legiuitorului (C.C., dec. nr. 650/2009, M. Of. nr. 357/2009).

10. Protecţia pe care o oferă art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este acordată proprietarului pentru „bunurile sale" şi se referă la proprietar fără să facă distincţie între modul în care proprietatea a fost dobândită. Singura precizare făcută este în legătură cu legalitatea dobândirii. Cum valabilitatea titlului de proprietate al chiriaşilor cumpărători ai unui imobil în baza Legii nr. 112/1995 a fost cercetată pe calea unei acţiuni în constatarea nulităţii contractelor de cumpărare şi stabilită printr-o hotărâre judecătorească, persoana îndreptăţită beneficiază de măsura acordării de despăgubiri pentru imobilul revendicat (I.C.CJ., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 145/2009, în Dreptul nr. 11/2009, p. 237).

11. Soluţionarea unei cauze pe excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, în ceea ce priveşte constatarea nulităţii unui contract de vânzare-cumpărare privind un imobil al cărui regim juridic este reglementat de Legea nr. 10/2001, nu poate fi imputabilă instanţelor de judecată, ci reclamantului, care nu a uzat de dreptul său de proprietate recunoscut de dreptul naţional în termenul defipt de lege. Instanţele de fond şi de apel, soluţionând astfel cauza, nu au încălcat dispoziţiile art. 1 parag. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, deoarece, conform jurisprudenţei constante a organelor jurisdicţionale ale Curţii, această dispoziţie legală ocroteşte bunurile actuale, iar nu speranţa de a vedea renăscută supravieţuirea unui drept de proprietate, imposibil de exercitat pe o perioadă îndelungată de timp. Or, reclamantul a iniţiat un demers judiciar prin care urmărea redobândirea dreptului de proprietate ce a aparţinut autorilor săi, caz în care protecţia oferită de textul invocat din Convenţie nu îşi găseşte aplicarea (I.C.C.J., s. civ. şi de propr. int., dec. nr. 528/2008, în Dreptul nr. 4/2009, p. 279-280).

12. Evacuarea o poate solicita şi proprietarul al cărui bun imobil este ocupat abuziv, samavolnic de către pârâtul care nu poate justifica astfel niciun titlu legal pentru folosinţa bunului altuia. Este adevărat că, în situaţia proprietarului care nu are posesia bunului său, acţiunea în revendicare este remediul juridic cel mai puternic pentru restabilirea dreptului său şi restituirea bunului, însă nu poate fi considerat singurul. O acţiune în revendicare, care presupune compararea titlurilor sub care reclamantul şi pârâtul deţin un bun imobil, poate fi promovată atunci când ceea ce se supune analizei instanţei este însuşi dreptul de proprietate ca drept real asupra unui bun imobil, dobândit de la un autor care, la rândul său, avea un drept de proprietate asupra bunului, în această comparare, instanţa va da câştig de cauză celui al cărui titlu de proprietate este preferabil prin prisma dreptului avut de autor. în situaţia în care obiect al litigiului este numai posesia bunului imobil, ca atribut al dreptului de proprietate, acţiunea în revendicare nu poate fi promovată. în această situaţie, dreptul de proprietate al reclamantului şi dreptul pârâtului de a avea posesia bunului reclamantului nu pot fi analizate decât în acţiunea în evacuare întemeiată pe dispoziţiile art. 480 C. civ. [1864) (Trib. Bucureşti, s. a V-a civ., dec. nr. 950/A/2005, în A.C. Bodea, Dreptul de proprietate. Practica judiciara. Voi. I. Caractere juridice, subiecte, modalităţi, dezmembrăminte, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 11 şi urm).

13. Evacuarea nu constituie numai o sancţiune aplicabilă raporturilor locative, ci poate fi dispusă şi în ipoteza în care pârâtul nu produce în faţa instanţei niciun înscris din care să rezulte că ar avea vreun drept locativ asupra spaţiului imobiliar în discuţie, drept care şi-ar avea izvorul într-un contract încheiat cu titularul dreptului de proprietate sau direct în lege. într-un asemenea caz, neavând vreun drept opozabil proprietarului imobilului, stabilit prin titlu, folosirea locuinţei de către pârât constituie o faptă ilicită care aduce atingere caracterului exclusiv al dreptului de proprietate al acestuia, drept consfinţit de art. 44 din Constituţie şi art. 480 C. civ. [1864], Fiind întrunite condiţiile prevăzute de art. 998-999 C. civ. [1864] pentru angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie, faţă de principiul reparării în natură a prejudiciului şi în vederea înlăturării acestuia pentru viitor, se poate dispune evacuarea din imobil a celui care îl ocupă în lipsa vreunui titlu locativ (Trib. Bucureşti, s. a V-a civ., dec. nr. 1292/A/2007, în A.C. Bodea voi. I, p. 19 şi urm.).

14. Chiria este preţul unei locaţiuni valabile, convenită de locator cu locatarul său şi constatată într-un contract de închiriere. în cauză însă, de la data răspunsului pârâtei la notificarea reclamantei, aceasta nu mai deţine spaţiul în temeiul unui contract de închiriere legal şi, deci, nu mai datorează chirie, ci doar o lipsă de folosinţă apreciată ca o despăgubire a proprietarului pentru fapta ilicită a pârâtului care foloseşte bunul imobil fără titlu. Lipsa de folosinţă datorată pe temeiul răspunderii civile delictuale are în vedere preţul practicat pe piaţa liberă, şi nicidecum chiria plafonată legal, stabilită conform O.U.G. nr. 40/1999 (Trib. Bucureşti, s. o V-a civ., dec. nr. 243/R/2006, în A.C. Bodea voi. I, p. 11 şi urm.).
Răspunde