Art. 1080 Noul Cod de Procedură Civilă Competenţa preferenţială a instanţelor române Dispoziţii speciale de competenţă internaţională a instanţelor române

CAPITOLUL II
Dispoziţii speciale de competenţă internaţională a instanţelor române

Art. 1080

Competenţa preferenţială a instanţelor române

(1) Instanţele judecătoreşti române sunt competente să judece şi litigiile în care:

1. reclamantul din cererea privind obligaţia de întreţinere are domiciliul în România;

2. locul unde a luat naştere sau trebuia executată, fie şi numai în parte, o obligaţie contractuală se află în România;

3. locul unde a intervenit un fapt juridic din care decurg obligaţii extracontractuale sau se produc efectele acestuia se află în România;

4. staţia feroviară sau rutieră ori portul sau aeroportul de îmbarcare/încărcare sau debarcare/descărcare a pasagerilor sau mărfii transportate se află în România;

5. bunul asigurat sau locul producerii evenimentului asigurat se află în România;

6. ultimul domiciliu al defunctului se află în România, rezervată fiind competenţa exclusivă pentru imobilele lăsate de acesta în străinătate.

(2) Instanţele judecătoreşti române sunt, de asemenea, competente să judece:

1. procese referitoare la ocrotirea minorului sau persoanei puse sub interdicţie judecătorească, cetăţean român cu domiciliul în străinătate;

2. cererile de divorţ, dacă la data introducerii cererii reclamantul domiciliază pe teritoriul României de cel puţin un an;

3. declararea judecătorească a morţii unui cetăţean român, chiar dacă acesta se află în străinătate la data când a intervenit dispariţia. Până la luarea unor măsuri provizorii de către instanţa română rămân valabile măsurile provizorii dispuse de instanţa străină;

4. procese între persoane cu domiciliul în străinătate, referitoare la acte sau fapte de stare civilă înregistrate în România, dacă cel puţin una dintre părţi este cetăţean român;

5. procese referitoare la ocrotirea în străinătate a proprietăţii intelectuale a unei persoane domiciliate în România, cetăţean român sau apatrid, rezervată fiind o convenţie de alegere a forului;

6. procese între străini, dacă aceştia au convenit expres astfel, iar raporturile juridice privesc drepturi de care ei pot dispune, în legătură cu bunuri sau interese ale persoanelor din România;

7. procese referitoare la abordajul navelor sau coliziunea aeronavelor, precum şi cele referitoare la asistenţa sau la salvarea unor persoane sau unor bunuri în marea liberă ori într-un spaţiu nesupus suveranităţii vreunui stat, dacă:

a) nava sau aeronava arborează pavilionul român sau, după caz, este înmatriculată în România;

b) locul de destinaţie sau primul port ori aeroport unde nava sau aeronava a ajuns se găseşte pe teritoriul României;

c) nava sau aeronava a fost sechestrată în România;

d) pârâtul are domiciliul sau reşedinţa obişnuită în România;

8. procese privind răspunderea civilă pentru prejudiciile cauzate de produse originare din România, indiferent de cetăţenia victimei, de locul survenirii accidentului sau locul producerii prejudiciului.

Vezi şi alte articole din aceeaşi lege:

Art. 1080 Noul Cod de Procedură Civilă Competenţa preferenţială a instanţelor române  Dispoziţii speciale de competenţă internaţională a instanţelor române

Comentarii despre Art. 1080 Noul Cod de Procedură Civilă Competenţa preferenţială a instanţelor române Dispoziţii speciale de competenţă internaţională a instanţelor române

     

# Dana Prodigean 29-Iulie-2014
în cazul competenţelor reglementate de articolul de faţă, legiuitorul român a înţeles să acorde accesul la justiţie în privinţa unor cereri în materii în care sunt deopotrivă competente şi instanţele altor state.

1. Obligaţia de întreţinere. Un prim caz de competenţă preferenţială a instanţelor române este rezervată cererilor privind obligaţia de întreţinere, dacă reclamantul are domiciliul în România. Această regulă nu trimite în plan intern doar la regula de competenţă instituită de 113 alin. (1) pct. 2 NCPC. Astfel, reclamantul poate alege deopotrivă între instanţele de la domiciliul sau reşedinţa pârâtului şi cele de la propriul domiciliu. La acestea se adaugă şi cazurile în care cererea privind obligaţia de întreţinere este accesorie unei cereri principale.

De reţinut că dispoziţia nu se referă doar la obligaţia de întreţinere datorată de părinţi copiilor, ci la oricare tip de obligaţie de acest fel.

Această regulă de competenţă este cunoscută în majoritatea legislaţiilor naţionale, oferind astfel un grad ridicat de recunoaştere a efectelor hotărârilor străine pronunţate în materie.

Problema executării obligaţiilor de întreţinere în străinătate a suscitat un viu interes pe plan internaţional. Dovadă sunt multiplele convenţii în domeniu, pornind de la Convenţia privind obţinerea pensiei de întreţinere în străinătate, încheiată la New York la 20 iunie 1956, urmând cele elaborate în cadrul Conferinţei de Drept Internaţional Privat de la Haga, dintre care importanţă deosebită prezintă Convenţia din 23 noiembrie 2007 privind obţinerea pensiei de întreţinere în străinătate pentru copii şi alţi membri ai familiei, respectiv Protocolul din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabilă obligaţiei deîntreţi-nere. Iniţial, aceste convenţii au urmărit instituirea unui sistem de cooperare între statele contractante şi unificarea dreptului aplicabil în materie.

Ulterior, materia a fost extinsă la unificarea mecanismului recunoaşterii şi executării hotărârilor judecătoreşti şi, recent, a normelor de competenţă jurisdicţională, prin Regulamentul (CE) nr. 4/2009. Până la intrarea în vigoare a Regulamentului privind obligaţiile de întreţinere, competenţa era stabilită potrivit art. 5 pct. 2 din Regulamentul Bruxelles I. Se poate remarca faptul că Regulamentul privind obligaţiile de întreţinere renunţă la criteriul domiciliului (păstrându-l în continuare pe cel al cetăţeniei, cel puţin în raporturile cu statele terţe), lucru care ar trebui avut în vedere în viitor şi de legiuitorul nostru.

2. Divorţul. în materie de divorţ, faţă de competenţa exclusivă prevăzută de art. 1078 pct. 5, s-a adăugat recent o competenţă preferenţială, întemeiată pe existenţa domiciliului reclamantului pe teritoriul României la data introducerii cererii, de cel puţin un an. Este vorba de situaţiile în care soţii trăiesc despărţiţi în fapt, fiind principalul criteriu de competenţă în această materie.

Nu trebuie însă scăpat din vedere faptul că, în cazul în care copiii se află la soţul pârât din străinătate, instanţa română care judecă şi capătul accesoriu al răspunderii părinteşti poate încălca competenţele instanţelor de la domiciliul pârâtului.

3. Obligaţiile contractuale. în materie contractuală, potrivit art. 1080 alin. (1) pct. 2, competenţa instanţelor române este determinată de locul naşterii sau executării, fie şi numai în parte, a obligaţiei (forum contractus). Dispoziţia, cu caracter general, are o mare incidenţă în practică, părţile recurgând la această competenţă fie prin trimitere directă, fie ca urmare a convenţiilor de alegere a forului. în ciuda acestui caracter, pentru anumite contracte legiuitorul a rezervat competenţe speciale, cum este în materia transporturilor, asigurărilor sau a proprietăţii intelectuale.

Cele două criterii, al naşterii sau al executării totale sau parţiale a obligaţiei, chiar dacă sunt cele mai apropiate de voinţa părţilor contractante, nu sunt ferite de neajunsuri. Cel mai adesea, se critică faptul că instanţele astfel atrase nu prezintă o legătură suficientă cu litigiul.

Legea aplicabila locului naşterii sau executării obligaţiei se determină potrivit normelor conflictuale ale lexfori. Este o soluţie menită să vină în sprijinul instanţei care, în verificarea propriei competenţe, va aplica normele care sunt cele mai la îndemână, fără a fi necesar ca pentru aceasta să intre în fondul cauzei. Potrivit art. 2640 alin. (1) Noul Cod Civil, legea aplicabilă obligaţiilor contractuale se determină potrivit Regulamentului (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European şi al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligaţiilor contractuale („Roma I"), care oferă părţilor posibilitatea de a alege legea aplicabilă contractului (art. 3), iar, în lipsă, determinarea are loc după criterii specifice (art. 4).

Criteriul locului unde a luat naştere obligaţia ridică dificultăţi în practică, mai ales atunci când se află la distanţă faţă de alte elemente de legătură, devenind astfel inutil sau greoi. De asemenea, în cazul contractelor încheiate între absenţi, apar numeroase probleme legate de calificare. S-ar mai putea reproşa faptul că poate da naştere la o dublare a competenţei, prin instituirea posibilităţii reclamantului de a introduce cererea la domiciliul său, în dauna competenţei după domiciliul pârâtului. Aşa cum vom vedea mai jos, Regulamentul Bruxelles I nu îl mai reţine. De aceea, majoritatea opiniilor sunt în favoarea menţinerii doar a locului executării. Cu toate acestea, suntem de părere că, cel puţin pentru aspectele litigioase legate de încheierea contractului, acest criteriu îşi păstrează utilitatea.

Criteriul locului executării (forum solutionis) ridică, la rândul său, numeroase dificultăţi, datorită numărului mare de noţiuni care pot fi greu calificate. însă poate prezenta un avantaj considerabil cu ocazia executării cheltuielilor de judecată, datorită coincidenţei cu locul unde pot exista bunuri urmăribile.

Se observă că distincţia între competenţele în materie contractuală şi extracontrac-tuală, aşa cum sunt reglementate în art. 1080 alin. (1) pct. 2 şi 3, nu este una netă. Calificarea ca aparţinând uneia sau alteia se face potrivit lex fori.

O inadvertenţă se constată între dispoziţia pe care o comentăm şi corespondentul din dreptul comun, care reţine doar competenţa instanţei locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte, a obligaţiei, în cazul cererilor privind executarea, anularea, rezoluţiunea, rezilierea unui contract [art. 113 alin. (1) pct. 3 NCPC]. Această din urmă competenţă, după cum vedem, acoperă şi cererile privind validitatea contractului. Suntem de părere că o aliniere a celor două dispoziţii, în sensul revizuirii art. 1080 alin. (1) pct. 2, ar fi binevenită.

Regulamentul Bruxelles I aduce un plus de claritate, oferind o definiţie autonoma a locului executării pentru situaţii speciale, dar cu o frecvenţă ridicată în practică. Astfel, potrivit art. 5 pct. 1 lit. b), în cazul vânzării de mărfuri, locul executării dintr-un stat membru se află acolo unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie livrate mărfurile; în cazul prestării de servicii, este locul dintr-un stat membru unde, în temeiul contractului, au fost sau ar fi trebuit să fie prestate serviciile. Cu toate acestea, practica a relevat faptul că definiţia conţine unele neajunsuri.

Economia art. 5 pct. 1 din Regulamentul Bruxelles I dezvăluie următorul mecanism: în identificarea locului executării se acordă prioritate acordului părţilor; în lipsa acestuia, se recurge la definiţia autonomă. în cazul în care art. 5 pct. 1 lit. b) nu este aplicabil, determinarea are loc potrivit normelor conflictuale ale lexfori.

După cum se poate remarca, atât în legislaţia noastră, cât şi în cea comunitară, este vorba despre executarea obligaţiei, nu a contractului. Observaţia este importantă, ideea din spate fiind cea a asigurării unui echilibru între cele două părţi contractante, prin favorizarea părţii mai slabe.

O chestiune asupra căreia merită să stăruim este aceea că, uneori, convenţiile asupra locului executării maschează de fapt convenţii de alegere a forului. Asemenea convenţii pot defavoriza partea mai slabă din contract. Sub acest aspect, Regulamentul Bruxelles I nu conţine nicio măsură de protecţie. Ne întrebăm dacă asemenea convenţii care defavorizează o parte pot fi cenzurate de către instanţă. în acest context, se poate examina posibilitatea unei modificări legislative, în sensul obligativităţii caracterului expres al convenţiilor de alegere a forului.

în conflictele de munca, în lipsa unei norme dedicate de competenţă internaţională, soluţia actuală cea mai potrivită este trimiterea la competenţa privind obligaţiile contractuale [art. 1080 alin. (1) pct. 2]. Competenţa după domiciliul, respectiv sediul pârâtului - cel mai adesea fiind vorba de angajator -, este nefavorabilă salariatului, care reprezintă partea slabă în contract. Trebuie precizat faptul că este vorba despre competenţa internaţională în cererile izvorâte din contracte individuale de muncă.

însă nici criteriul propus de noi nu este lipsit de fisuri, amintind în acest sens cazul în care competenţa se determină după ultima obligaţie - cea de plată a salariului. în plus, criteriul larg al executării contractului nu conferă siguranţă, datorită variabilităţii legii aplicabile contractului de muncă, dublată de lipsa unei armonizări a dreptului muncii la nivel internaţional.

4. Actele sau faptele de stare civilă privind persoane cu domiciliul în străinătate.

Iniţial situată în cadrul celor exclusive, competenţa referitoare la procesele între persoane cu domiciliul în străinătate, referitoare la acte sau fapte de stare civilă înregistrate în România, a devenit una preferenţială ca urmare a modificărilor intervenite prin Legea nr. 76/2012. Motivul este simplu, fiind mai puţin costisitoare purtarea unui astfel de proces în străinătate, dublat de relativa uşurinţă a circulaţiei internaţionale a actelor de stare civilă.

5. Obligaţiile necontractuale. în materia obligaţiilor necontractuale - egală ca importanţă şi frecvenţă cu cea a contractelor-, competenţa internaţională a instanţelor române revine atunci când locul unde a intervenit un fapt juridic din care decurg obligaţii necontractuale sau se produc efectele acestuia se afla în România.

în raport cu regula generală „actor sequiturforum rei", observăm aici o derogare, justificată de faptul că atât reclamantul, cât şi pârâtul, în anumite cazuri, nu au putut să prevadă urmările faptului juridic. Pentru acest motiv, s-a recurs la forum delicti, care oferă un echilibru între cele două părţi, iar, din punctul de vedere al proximităţii, este cel mai avantajos pentru stabilirea stării de fapt şi administrarea probelor.

La nivel european există o practică îndelungată şi o doctrină bogată pe fondul acestei problematici, izvorâtă din numărul mare de accidente rutiere. De aceea, ne vom raporta la concluziile acolo desprinse.

Iniţial, Convenţia de la Bruxelles trimitea doar la instanţa de la locul unde faptul pre-judiciabil s-a produs. Această formulare, redactată astfel pentru uniformitate între legislaţiile statelor membre, a fost interpretată în mod autonom încă de la început, în sensul că se subînţeleg atât locul faptului prejudiciabil, cât şi locul unde prejudiciul s-a produs. Ulterior, Regulamentul Bruxelles I a extins competenţa şi la instanţele de la locul unde risca sâ se producâ fapta prejudiciabilâ, adică şi la prejudiciile viitoare. De asemenea, prin prejudiciu trebuie înţeles doar prejudiciul direct.

Locul unde a intervenit faptul juridic - criteriu pentru determinarea competenţei -îşi dovedeşte pe deplin utilitatea în cazul prejudiciilor care se produc la distanţă, în care sunt implicate mai multe state, cum sunt cele de mediu, cele produse prin presă sau ca urmare a unor fapte de concurenţă neloială. în anumite situaţii, locul unde a intervenit fapta coincide cu locul unde s-au produs efectele, cum este în cazul accidentelor rutiere. Cu toate acestea, s-a oferit posibilitatea alegerii între mai multe instanţe, prin disocierea celor două elemente, pentru o mai bună convergenţă a dreptului aplicabil cu lexfori. Această paletă extinsă de competenţe este bazată pe principiul ubicuităţii. Pentru a evita un forum shopping al reclamantului, care ar putea fi devastator pentru pârât, un corectiv rezultă din aşa-numita teorie a mozaicului, dezvoltată în celebra cauză Shevill şi alţii c. Presse AUiance SA. Astfel, se interzice cumularea pretenţiilor la o singură instanţă, dacă prejudiciile s-au produs în state diferite. Dificultăţi în determinarea locului unde a intervenit fapta prejudiciului apar atunci când este vorba de fapte produse prin omisiune.

Revenind la dispoziţia art. 1080 alin. (1) pct. 3, notăm faptul că formularea generală a textului deschide această competenţă atât pentru faptul juridic licit, cât şi pentru cel ilicit. De asemenea, alături de acest sediu „general" de competenţă, pct. 3, 5 şi 6 de la alin. (2) al art. 1080 conţin alte trei competenţe speciale, pentru fapte juridice în materie de proprietate intelectuala, abordajrespectiv răspunderea pentru produse defectuoase.

în plan intern, norma de faţă are un corespondent doar în privinţa faptelor ilicite. Articolul 113 pct. 9 NCPC prevede că sunt competente instanţele în a căror circumscripţie s-a săvârşit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligaţiile izvorâte dintr-o asemenea faptă. Astfel, pentru faptul juridic licit, se păstrează competenţa generală de la domiciliul pârâtului.

Menţionăm prezenţa acestei competenţe speciale şi în art. 33 alin. (l)-(3) din Tratatul de asistenţă juridică cu Republica Moldova şi Ucraina. Criteriul ales este locul săvârşirii faptei ilicite sau orice altă împrejurare care serveşte ca bază pentru cererea de despăgubire, la care se adaugă, alternativ, domiciliul pârâtului.

Dispoziţiile de competenţă privind fapta ilicită sunt aplicabile şi în cazul în care persoana vătămată sau succesorii acesteia introduc la instanţa civilă română acţiune pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o infracţiune, dacă nu s-au constituit parte civilă în procesul penal. în cazul în care acţiunea civilă se alătură celei penale, competenţa este stabilită potrivit Codului de procedură penală (art. 41 şi urm.). Această ultimă soluţie este expres prevăzută de art. 5 pct. 4 din Regulamentul Bruxelles l.

6. Transporturile. în acord cu dispoziţia din dreptul intern (art. 113 pct. 6 NCPC), în materie de transport, alături de competenţa generală întemeiată pe domiciliul pârâtului, reclamantul mai are la dispoziţie şi instanţa română a cărei competenţă este determinată de staţia feroviara sau rutiera ori portul sau aeroportul de îmbarcare/încârcare sau debarcare/descărcare a pasagerilor sau mărfii.

Norma de competenţă de faţă acoperă parţial paleta litigiilor în materia transporturilor. Alături de litigiile contractuale, cele privind asigurările maritime sunt reglementate de art. 1080 alin. (1) pct. 5. Strâns legat de problema asigurărilor este şi cea a abordajului, de pildă, pentru care competenţa este rezervată distinct în art. 1080 alin. (2) pct. 5.

Referindu-ne la lex fori, reţinem că, de regulă, introducerea unei acţiuni este condiţionată de parcurgerea unei faze administrative prealabile, aşa cum este cazul în materia transporturilor feroviare. Astfel, s-a ţinut cont de specificul contractelor de transport, unde criteriile de determinare a competenţei nu se suprapun peste cele de la art. 1080 alin. (1) pct. 2 analizate mai sus. în privinţa răspunderii delictuale în această materie, ea se încadrează la competenţa analizată la punctul precedent.

Din formularea generală rezultă că este vorba despre toate tipurile de transporturi internaţionale (de mărfuri sau de persoane, fie terestre, navale sau aeriene). Trebuie avut însă în vedere faptul că, de regulă, contractele de transport conţin şi convenţii de alegere a forului, putând deroga, după caz, de la această competenţă preferenţială.

Această dispoziţie îşi poate dovedi utilitatea în favoarea părţii mai slabe din contractul de transport (pasagerul), atunci când domiciliul său coincide cu punctele de mai sus. în asemenea cazuri, se justifică o dispoziţie distinctă faţă de cea privind consumatorii.

în această materie au fost adoptate o serie de convenţii multilaterale care conţin norme de competenţă jurisdicţională, respectiv: Convenţia referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele, încheiată la Geneva la 19 mai 1956, şi Convenţia pentru unificarea anumitor reguli referitoare la transportul aerian internaţional, încheiată la Montreal la 28 mai 1999, sau cea încheiată la Hamburg la 31 martie 1978, Convenţia Naţiunilor Unite privind transportul de mărfuri pe mare (Regulile de la Hamburg). Constatând eficienţa în soluţionarea acestui tip de litigii, convenţiile amintite deschid şi calea arbitrajului, limitând autonomia părţilor în privinţa alegerii tribunalului arbitral (art. 34 pct. 2 din Convenţia de la Montreal). De asemenea, părţile au posibilitatea de a încheia convenţii de alegere a forului, atât înaintea, cât şi după naşterea litigiului (art. 21 pct. 5 din Regulile de la Hamburg).

în procedura civila europeana, contractele de transport sunt supuse competenţei generale, respectiv competenţei speciale din materia contractelor de prestări servicii [art. 2, art. 5 pct. 1 lit. b) a doua liniuţă din Regulamentul Bruxelles I].

7. Asigurările. în materia asigurărilor, procesele cu element de extraneitate sunt de regulă cele izvorâte din accidente rutiere. Generalizând însă, este vorba de asigurările externe, determinate de domiciliul din străinătate al uneia dintre părţile contractante sau al beneficiarului, de obiectul asigurării sau riscul asigurat care se află, respectiv se poate produce în alt stat decât acela în care a fost încheiat contractul de asigurare.

Faţă de norma de competenţă internă (art. 115 NCPC), în procesele cu element de extraneitate reclamantul poate alege doarîntre instanţa română de la locul situării bunului osigurot sau de la locul producerii evenimentului asigurat. Aşadar, este vorba atât de asigurări de persoane sau de bunuri, cât şi de asigurări de răspundere civilă.

Cu toate că nu este exclusă în mod expres, materia reasigurărilor internaţionale nu este supusă dispoziţiilor de faţă, competenţa fiind stabilită după regula generală aplicabilă obligaţiilor contractuale.

Rămâne nelămurit dacă regula de competenţă de faţă este aplicabilă în materie de asigurări maritime, fluviale şi aeriene, precum şi posibilitatea de derogare prin convenţii. Cel puţin în această ultimă chestiune, suntem de părere că nu este vorba de o omisiune a legiuitorului, ci de faptul că, în asemenea situaţii, instanţa română sesizată îşi verifică competenţa, iar în cazul în care constată existenţa unei convenţii anterioare de alegere a forului, îşi va declina competenţa potrivit lex fori, dacă competenţa nu poate fi atrasă potrivit criteriilor de mai sus.

Remarcăm lipsa pentru asigurat a posibilităţii de a opta pentru instanţa de la propriul domiciliu, ceea ce constituie o defavorizare. Desigur, acţiunea poate fi introdusă şi la domiciliul sau sediul pârâtului, potrivit regulii generale.

Legea aplicabilă în materie de asigurări se determină potrivit art. 7 din Regulamentul Roma I, coroborat cu art. 2640 alin. (1) Noul Cod Civil, care conţine şi trimiteri la instrumentele potrivit cărora se determină statul în care este situat riscul.

În privinţa contractelor de transport care, pentru un preţ forfetar, oferă o combinaţie între călătorie şi cazare, devine aplicabilă dispoziţia referitoare la consumatori [art. 15 alin. (3) din Regulamentul Bruxelles I].

O competenţă mult mai amănunţit reglementată se află în Regulamentul Bruxelles I (art. 9-14).

8. Succesiunile. Instanţele române sunt, de asemenea, competente pentru litigiile în care ultimul domiciliu al defunctului se află în România, rezervată fiind competenţa exclusivă pentru imobilele lăsate de acesta în străinătate.

Aşa cum arătam mai sus, este vorba de competenţa alternativă a instanţelor române, în cererile succesorale in personam.

A doua categorie de competenţe preferenţiale, prevăzute în alineatul secund al art. 1080, cuprinde competenţe determinate de materie şi calitatea persoanei în procese cu element de extraneitate, pentru care legiuitorul a considerat că există un interes suficient al statului sau al părţilor să se judece şi în România.

9. Ocrotirea persoanei fizice. Dacă în procesele prevăzute de art. 1078 pct. 3 şi 4 competenţa revine în mod exclusiv instanţelor române, în cazul de faţă este vorba de o competenţă preferenţială. Deosebirea constă în faptul că aici persoana ocrotită sau pusă sub interdicţie are domiciliul în străinătate. Punctul de legătură este cetăţenia română a ocrotitului, respectiv a interzisului. Şi deosebirile nu se opresc aici: de această dată, măsurile de ocrotire privesc minorul şi interzisul.

Dincolo de interesul statului în ocrotirea anumitor categorii de cetăţeni români aflaţi în străinătate, trebuie precizat faptul că, în multe situaţii, punerea în executare a măsurilor luate de instanţele române întâmpină dificultăţi din cauza cheltuielilor de repatriere, stării de sănătate a ocrotitului sau interzisului etc. Pentru acest motiv, în cazurile în care instanţa română sesizată consideră că instanţa din statul în care ocrotitul sau interzisul domiciliază este mai bine plasată pentru a soluţiona cauza sau o parte semnificativă din aceasta, transferă procedura acestei din urmă instanţe, folosind mecanismele specifice întâlnite în numeroase instrumente internaţionale (art. 8-9 din Convenţia de la Haga din 1996 privind competenţa, legea aplicabilă, recunoaşterea, executarea şi cooperarea cu privire la răspunderea părintească şi măsurile privind protecţia copiilor, art. 8 din Convenţia de la Haga din 2000 privind protecţia internaţională a adulţilor, art. 15 din Regulamentul Bruxelles II bis).

Aşa cum am văzut mai sus, un mecanism de transfer al procedurilor de ocrotire prin tutelă sau curatelă se află şi în unele convenţii bilaterale încheiate de România.

10. Declararea judecătorească a morţii. Posibilitatea declarării judecătoreşti a morţii în faţa instanţelor române, atunci când persoana dispărută este cetăţean român cu domiciliul în străinătate, prezintă interes pentru succesori în ipoteza când majoritatea bunurilor sale se află în România. Astfel, se evită parcurgerea procedurii recunoaşterii şi executării hotărârii judecătoreşti străine, pronunţată de instanţa de la ultimul domiciliu al defunctului din străinătate.

Convenţiile bilaterale menţionate mai sus prevăd, pentru declararea pe cale judecătorească a dispariţiei sau a morţii unei persoane şi stabilirea datei sau a faptului morţii, competenţa instanţelor statului de cetăţenie a persoanei, de la data când, potrivit ultimelor ştiri, mai era în viaţă.

în mod alternativ, competenţa poate aparţine şi instanţei de pe teritoriul statului domiciliului persoanei care a introdus acţiunea, care coincide şi cu domiciliul persoanei dispărute. în ultima situaţie, competenţa internă se stabileşte potrivit lexfori. însă competenţa înscrisă în art. 943 NCPC se referă doar la situaţiile în care persoana a avut ultimul domiciliu cunoscut în România. Tot aici trebuie semnalat faptul că există pericolul ca o astfel de hotărâre să nu fie recunoscută în statul al cărui cetăţean era persoana - aşa cum este expres prevăzut în art. 24 alin. (3) din Tratatul bilateral de asistenţă juridică încheiat cu Ucraina.

în doctrină s-a afirmat că această competenţă se extinde şi asupra cererilor de constatare a nulităţii hotărârii declarative de moarte, precum şi asupra cererilor rectificative. Ne întrebăm însă dacă persoana este obligată să se adreseze în acest scop instanţei din alt stat decât cel de domiciliu, care a pronunţat hotărârea declarativă a morţii. în caz afirmativ, persoana ar fi supusă unor cheltuieli suplimentare legate de un proces care nu a fost declanşat în alt stat de ea. Dimpotrivă, această persoană are interesul să introducă cererea acolo unde se află domiciliul său, unde de regulă se află majoritatea bunurilor, familia etc., mai precis acolo unde hotărârea declarativă a morţii produce efecte asupra sa. De aceea, în examinarea cererilor întemeiate pe competenţa de faţă, o atenţie deosebită trebuie acordată interesului invocat de reclamant, precum şi existenţei unor puncte suficiente de legătură a cauzei cu instanţa română sesizată, suplimentare celui al cetăţeniei.

Măsurile provizorii dispuse de instanţa străină rămân valabile, până la luarea unor măsuri provizorii de către instanţa română, potrivit art. 944 alin. (3) NCPC.

11. Drepturile de proprietate intelectuală. Drepturile personal nepatrimoniale sunt strâns legate de persoana titularului lor. Pentru acest motiv, legiuitorul a avut în vedere o competenţă a instanţelor române, întemeiată pe domiciliul din România al titularului dreptului de proprietate intelectuală. în mod cumulativ, este necesar ca acesta să aibă cetăţenie română sau sâ fie apatrid.

Obiectul cererii este ocrotirea în străinătate a proprietăţii intelectuale, ca urmare a atingerilor aduse acesteia. Este vorba de cererile izvorâte din ambele forme de răspundere, contractuală şi delictuală.

Competenţa internă va fi stabilită potrivit regulilor generale. Astfel, competenţa materială va reveni tribunalului, potrivit art. 95 pct. 1 NCPC. Din punct de vedere teritorial însă, situaţia este neclară. Mai multe variante sunt posibile. în cazul puţin probabil că pârâtul domiciliază sau îşi are sediul în România, cererea ar putea fi introdusă la domiciliul pârâtului (art. 107 NCPC). în caz contrar, s-ar părea că cererea ar putea fi introdusă la domiciliul reclamantului, dacă acesta este şi titularul acţiunii. Aceste răspunsuri nu sunt însă satisfăcătoare. De aceea, suntem de părere că în acest caz devin aplicabile dispoziţiile art. 1071 alin. (2), potrivit cărora, dacă nu se poate identifica instanţa competentă să judece cauza, cererea va fi îndreptată, urmând regulile de competenţă materială, către Tribunalul Bucureşti.

Dificultăţi se pot ivi cu prilejul recunoaşterii şi executării hotărârii judecătoreşti române în străinătate, ca urmare a încălcării competenţelor instanţelor din statul respectiv.

în dreptul procesual civil european s-a rezervat o competenţă exclusivă în privinţa înregistrării sau valabilităţii brevetelor, mărcilor, desenelor şi modelelor industriale, precum şi a altor drepturi similare, care necesită depunerea sau înregistrarea, în favoarea instanţelor din statul membru pe teritoriul căruia depunerea sau înregistrarea a fost solicitată, a avut loc sau, în temeiul unui instrument comunitar sau al unei convenţii internaţionale, se consideră că a avut loc (art. 22 pct. 4 din Regulamentul Bruxelles lm). în acest caz, se poate face o paralelă cu competenţa exclusivă întemeiată pe locul întocmirii actelor de stare civilă.

12. Convenţia părţilor, cetăţeni străini. O altă competenţă preferenţială este cea bazată pe convenţia părţilor, cetăţeni străini, care aleg instanţele române să soluţioneze procesele între ele. întrucât nu se precizează, este vorba atât de convenţiile anterioare, cât şi de cele ulterioare naşterii litigiului. Poate fi aleasă o instanţă română determinată sau să se desemneze competenţa generală a instanţelor române, urmând ca aceasta să se determine potrivit regulilor de competenţă internă.

Asemenea convenţii nu trebuie să permită părţilor să se sustragă competenţelor exclusive ale instanţelor străine. Totodată, în scopul protejării altor persoane, litigiul tre

Fără a aduce atingere competenţei pe care Oficiul European pentru Brevete o are în conformitate cu Convenţia privind acordarea brevetelor europene, semnată la Miinchen la 5 octombrie 1973, instanţele din fiecare stat membru au competenţă exclusivă, indiferent de domiciliu, în acţiunile privind înregistrarea sau valabilitatea unui brevet european acordat statului în cauză.

buie să prezinte un minim de puncte de legătură cu instanţa română aleasă. De aceea, convenţia de alegere a forului este valabilă dacă raporturile juridice privesc drepturi de care ei pot dispune, în legătură cu bunuri sau interese ale persoanelor din România.

De observat că, deşi este trecută în cadrul competenţelor preferenţiale, convenţia atribuie în mod exclusiv competenţa instanţei române.

13. Situaţii speciale privind transporturile maritime şi aeriene. în domeniul specializat al transporturilor maritime şi aeriene, este necesară o competenţă preferenţială a instanţelor române, cel puţin pentru anumite litigii, care să răspundă specificului lor.

Datorită specificului proceselor referitoare la abordajul navelor sau coliziunea aeronavelor, precum şi al celor referitoare la asistenţa sau la salvarea unor persoane ori bunuri, s-a prevăzut o competenţă specială a instanţelor române, de natură a răspunde cerinţelor soluţionării lor.

Aceste reguli reprezintă o aliniere la dispoziţiile din instrumentele internaţionale în materie, la care România este parte.

Competenţa de faţă priveşte procese referitoare la fapte petrecute în marea liberă ori într-un spaţiu nesupus suveranităţii vreunui stat. Apoi, condiţiile enumerate nu trebuie îndeplinite cumulativ, ele fiind prevăzute după cauza procesului (salvare sau asistenţă, acţiune în răspundere).

O competenţă asemănătoare este prevăzută şi de art. 5 pct. 7 şi art. 7 din Regulamentul Bruxelles I.

14. Răspunderea civilă pentru prejudicii cauzate de produse originare din România. Distinct de competenţa privind obligaţiile extracontractuale, a fost instituită o competenţă specială în cererile privind atragerea răspunderii pentru prejudiciile cauzate de produse originare din România.

Această competenţă este menită să protejeze producătorii, exportatorii sau furnizorii, motiv pentru care ne exprimăm îndoiala în privinţa utilităţii dispoziţiei. Se poate ivi în practică situaţia în care atât furnizorul sau importatorul, cât şi persoana vătămată au domiciliul sau sediul în alt stat sau state decât România - statul de origine a produsului. Astfel, niciuna dintre părţi nu poate beneficia de această competenţă.
Răspunde