Art. 250 Noul Cod de Procedură Civilă Obiectul probei şi mijloacele de probă Probele Judecata

CAPITOLUL II
Judecata

SUBSECŢIUNEA a 3-a
Probele

Art. 250

Obiectul probei şi mijloacele de probă

Dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, martori, prezumţii, mărturisirea uneia dintre părţi, făcută din proprie iniţiativă sau obţinută la interogatoriu, prin expertiză, prin mijloacele materiale de probă, prin cercetarea la faţa locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege.

Vezi şi alte articole din aceeaşi lege:

Art. 250 Noul Cod de Procedură Civilă Obiectul probei şi mijloacele de probă Probele Judecata

Comentarii despre Art. 250 Noul Cod de Procedură Civilă Obiectul probei şi mijloacele de probă Probele Judecata

     

# adriana 13-Decembrie-2013
1. Obiectul probei. în măsura în care denumirea marginală a textului prezumă concordanţa sa cu conţinutul reglementării, urmează să reţinem că face obiectul probei actul juridic sau faptul juridic stricto sensu. Deci, prin obiectul probei înţelegem faptele juridice lato sensu din care izvorăsc drepturile şi obligaţiile cu privire la care părţile se află în litigiu.

Obiectul probei înglobează o mare diversitate de fapte juridice, însă nu include, în principiu, norma juridică aplicabilă în speţă (iura novit curia). Cunoaşterea legii este întotdeauna o obligaţie pentru judecător, iar aplicarea ei de către acesta ţine de esenţa funcţiei jurisdicţionale.

De la această regulă noul Cod de procedură civilă conţine şi anumite derogări:

a) prima este prevăzută de dispoziţiile art. 252 alin. (2) NCPC, potrivit căruia textele care constituie dreptul în vigoare în România care nu sunt publicate în Monitorul Oficial al României sau într-o altă modalitate anume prevăzută de lege, convenţiile, tratatele şi acordurile internaţionale aplicabile în România care nu sunt integrate într-un text de lege, precum şi dreptul internaţional cutumiar trebuie dovedite de partea interesată;

b) a doua este prevăzută în dispoziţiile art. 253 NCPC şi are în vedere dreptul unui stat străin. Sub condiţia invocării incidenţei normei de drept a statului străin în cauză, judecătorul poate lua cunoştinţă din oficiu de conţinutul acesteia sau proba acesteia se face conform dispoziţiilor noului Cod civil referitoare la conţinutul legii străine;

c) a treia derogare priveşte, potrivit art. 255 alin. (3) NCPC, uzanţele, regulile deontologice şi practicile statornicite între părţi. Instanţa nu are obligaţia a le cunoaşte, iar în măsura în care partea litigantă face referire la acestea, ea va trebui să dovedească conţinutul acestora, claritatea lor, consensul, constanţa, durata şi repetabilitatea. în ceea ce priveşte regulamentele şi reglementările locale, acestea trebuie dovedite de către cel care le invocă numai la cererea instanţei, care nu are obligaţia de a le cunoaşte.

Faptele juridice care pot face obiectul probei sunt, de asemenea, supuse clasificării, astfel că putem distinge între:

a) fapte generatoare de drepturi şi obligaţii, fapte modificatoare de drepturi şi obligaţii, fapte extinctive de drepturi şi obligaţii, precum şi fapte de ineficacitate;

b) faptele care trebuie dovedite pot fi materiale (cele care se exteriorizează, precum dărâmarea unui zid, tăierea unui arbore, infirmitatea unei persoane ca urmare a unui accident etc.) şi psihologice (cele care nu se exteriorizează decât prin rezultatele lor, precum dolul, reaua-credinţă etc.);

c) faptele pozitive şi faptele negative, acestea din urmă prin dovedirea faptelor pozitive contrare (de exemplu, moştenitorii subsecvenţi în clasă trebuie să dovedească, pentru a culege moştenirea, că moştenitorii din clasa superioară nu au acceptat-o; de asemenea, într-o cerere în tăgăduirea paternităţii, se tinde a se dovedi un fapt negativ - că a fost imposibilitate de coabitare sau de concepţie - prin dovedirea unor fapte pozitive etc.).

însă, faptele nedefinite, indiferent că ar fi pozitive sau negative, sunt aproape imposibil de dovedit, dar acestea nu interesează într-un proces civil, unde este totdeauna vorba de fapte determinate. De exemplu, este aproape imposibil de probat că o persoană nu a fost niciodată într-o anumită localitate (fapt negativ nedefinit), însă se poate proba că persoana respectivă nu a fost în acea localitate la o anumită dată, la care se pretinde că a săvârşit un accident de circulaţie, prin dovedirea faptului pozitiv că la data respectivă se afla într-o altă localitate. De asemenea, este foarte greu de dovedit că s-a exercitat tot timpul posesia asupra unui bun (fapt pozitiv nedefinit), dar se poate proba că acel bun a fost în posesia persoanei respective într-un anumit moment etc.;

d) faptele care formează obiectul litigiului pe care judecătorul le cunoaşte personal precum şi faptele necontestate. Contrar primei impresii, acestea fac obiectul probei în măsura în care hotărârea judecătorului areîn vedere situaţia de fapt rezultată întotdeauna din probe - da mihi factum, dabo tibi ius. De altfel, în lipsa probelor care constituie temeiul raţionamentului judiciar asupra situaţiei de fapt, instanţa superioară ar fi în imposibilitate de a mai exercita controlul judiciar sub aspectul temeiniciei hotărârii.

Dacă judecătorul cunoaşte împrejurări de fapt şi depoziţia sa este necesară pentru soluţionarea pricinii, el poate fi audiat ca martor, devenind însă, potrivit art. 40 alin. (2) NCPC, incompatibil;

e) faptele notorii, faptele constatate (prezumtive, pe care legea însăşi le consideră existente) şi chestiunile prealabile (faptele stabilite în materialitatea lor în instanţa penală ori printr-o hotărâre civilă intrată sub autoritatea lucrului judecat) nu fac în principiu obiectul probaţiunii, însă trebuie dovedit faptul conex pe care se sprijină (incontes-tabilitatea faptului considerat notoriu şi cunoaşterea sa de un număr mare de persoane, situaţia vecină şi conexă care susţine prezumţia) sau trebuie depusă hotărârea judecătorească al cărei cuprins să ateste faptele invocate în procesul civil ulterior.

2. Mijloacele de probă. în ceea ce priveşte mijloacele de probă, legiuitorul enumeră înscrisurile, martorii, prezumţiile, mărturisirea uneia dintre părţi - făcută din proprie iniţiativă sau obţinută la interogatoriu -, expertiza, mijloacele materiale de probă, cercetarea la faţa locului, dar şi orice alte mijloace prevăzute de lege (care pot fi, în condiţiile art. 341 NCPC, mijloacele materiale de probă).

Dacă prima parte a enumerării nu reprezintă o noutate pentru domeniul mijloacelor de probă, ultima reprezintă o categorie nouă care lasă loc unui spectru nelimitat al mijloacelor de a probă, legiuitorul creând un cadru instituţional al acestora în dispoziţiile art. 341 şi urm. NCPC.

Doctrina s-a preocupat şi de clasificarea mijloacelor probatorii, importantă din punct de vedere ştiinţific, astfel încât lucrările de specialitate relevă clasificarea probelor în:

a) directe sau indirecte, după criteriul legăturii lor cu faptele care trebuie probate;

b) primare sau secundare, după criteriul raportului cu faptul supus probaţiunii;

c) judiciare sau extrajudiciare, după criteriul locului constituirii şi înfăţişării lor;

d) materiale sau personale, în funcţie de ce/cine le determină etc.
Răspunde