ICCJ. Decizia nr. 6391/2012. SECŢIA I CIVILĂ

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA I CIVILĂ

Decizia nr. 6391/2012

Dosar nr. 10789/2/2010

Şedinţa publică din 18 octombrie 2012

Deliberând, în condiţiile art. 256 alin. (1) C. proc. civ., asupra recursului de faţă;

Prin cererea înregistrată la data de 08 mai 2007 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. 15878/3/2007, reclamanta Regia Autonomă de Distribuţie a Energiei Termice Bucureşti a chemat în judecată pe pârâtul Oraşul Buftea prin Primar, solicitând să fie obligat pârâtul să lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul situat în Buftea, str. S. nr. 3, judeţ Ilfov, format din teren în suprafaţă de aproximativ 15.000 mp, construcţie «Clădire sediu EGC» şi construcţie «Clădire garaj EGC», cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentinţa civilă nr. 957 din data de 04 iunie 2009, Tribunalul Bucureşti a respins acţiunea formulată de reclamanta Regia Autonomă de Distribuţie a Energiei Termice Bucureşti în contradictoriu cu pârâtul Oraşul Buftea prin Primar, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut faptul că terenul în suprafaţă de 12.230 mp, identificat prin raportul de expertiză topografică, situat în Buftea, str. S. nr. 3, judeţ Ilfov a fost trecut în administrarea directă a Secţiei de Gospodărie Comunală Buftea, prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 1973 a fostului Consiliu Popular al Oraşului Buftea.

Prin Decizia nr. 90 din 26 ianuarie 1982 a Comitetului Executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti a fost aprobată trecerea Secţiei de Gospodărie Comunală Buftea din componenţa Administraţiei domeniului public a Consiliului popular provizoriu al Sectorului Agricol Ilfov în subordinea Grupului întreprinderilor de Gospodărie Comunală. Potrivit art. 1 alin. (2) din această decizie, "trecerea se face cu activul şi pasivul stabilit pe baza de bilanţ încheiat la 31 decembrie 1981". În bilanţul contabil încheiat la data de 31 decembrie 1981, la rubrica "valoare de inventar a mijloacelor fixe" (contul 100) sunt incluse ca mijloace fixe clădirea garaj cu număr inventar 1043 şi clădirea sediu cu număr inventar 1120.

Astfel, ca efect al Deciziei nr. 90 din 26 ianuarie 1982, toate bunurile aflate în activul fostei Secţii de Gospodărie Comunală Buftea (inclusiv cele ce fac obiectul prezentei acţiuni) au trecut în patrimoniul Grupului întreprinderilor de Gospodărie Comunală.

În temeiul Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale Primăria Municipiului Bucureşti a emis Decizia nr. 1200 din 10 decembrie 1990 de înfiinţare a Regiei Autonome de Distribuţie a Energiei Termice Bucureşti - R.A.D.E.T. "prin reorganizarea Grupului întreprinderilor de Gospodărie Comunală".

Reclamanta a pretins că dovada dreptului său de proprietate o constituie dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 15/1990 şi art. 3 din Decizia nr. 1200 din 10 decembrie 1990 a Primăriei Municipiului Bucureşti, motivat de faptul că R.A.D.E.T. Bucureşti este proprietara bunurilor din patrimoniul său, patrimoniu constituit prin preluarea întregului activ şi pasiv al fostului Grup al întreprinderilor de Gospodărie Comunală, de faptul că aceste bunuri revendicate nu au făcut parte din lista de bunuri predată Primăriei Oraşului Buftea în anul 2000, devenite proprietate publică, precum şi de faptul că prin declaraţiile de impunere a achitat impozite şi taxele aferente acestor imobile.

Astfel, la data de 02 aprilie 2000, R.A.D.E.T. Bucureşti a predat Primăriei Oraşului Buftea bunurile din domeniul public aflate în administrarea sa directă, aferente sistemului public de alimentare cu apă şi canalizare, devenite proprietate publică a oraşului Buftea, conform dispoziţiilor Legii nr. 69/1991, H.G. nr. 113/1992, H.C.G.M.B. nr. 144/1997 şi Legii nr. 213/1998, însă în procesul-verbal de predare-primire bunurile imobile revendicate nu figurează. În acelaşi sens sunt şi prevederile contractului de predare-primire nr. 4285 din 04 mai 2000 încheiat cu Primăria Oraşului Buftea, prin care au fost predate în administrare utilităţile de gospodărie comunală proprietate publică de interes local din Oraşul Buftea. Nici în anexa 1 a acestui document - mijloace fixe - nu sunt cuprinse bunurile revendicate întrucât acestea nu fac parte din domeniul public al pârâtei, ci se află în proprietatea privată a reclamantei.

Acţiunea în revendicare este acea acţiune reală pornită de proprietarul neposesor împotriva posesorului neproprietar, constituind cel mai energic mijloc de apărare a dreptului de proprietate deoarece titularul său, pe lângă recunoaşterea dreptului, pretinde şi restituirea bunului. În cazul în care pârâtul invocă, la rândul său, un titlu de proprietate, revine instanţei sarcina de a compara titlurile opuse de părţi, dând preferinţă aceleia ce are un titlu mai caracterizat.

În ceea ce priveşte titlul de proprietate al reclamantei, instanţa a reţinut, pe de o parte, că, aşa cum reiese din actele aflate la dosar, anterior anului 1990, reclamanta a avut doar un drept de administrare şi nu un drept de proprietate, acesta fiind transmis prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 1973 a fostului Consiliu Popular al Oraşului Buftea. Această situaţie de fapt este atestată şi de Registrul cadastral al oraşului Buftea de la 01 ianuarie 1990, unde la poziţiile 126 şi 127 figurează ca posesor şi nu ca proprietar Secţia de Gospodărire o oraşului, cu o suprafaţă totală pe care o posedau de 12.288 mp.

Prin urmare, la data apariţiei Legii nr. 15/1990 şi Deciziei nr. 1200 din 10 decembrie 1990 a Primăriei Municipiului Bucureşti prin care se înfiinţează Regia Autonomă de Distribuţie a Energiei Termice Bucureşti - R.A.D.E.T. "prin reorganizarea Grupului întreprinderilor de Gospodărie Comunală", reclamanta a dobândit activul şi pasivul fostei societăţi, însă în activul său a intrat doar dreptul de administrare asupra acestor bunuri, neoperând şi transferul dreptului de proprietate. De altfel, art. 5 din Legea nr. 15/1990, potrivit căruia "Regia autonomă este proprietara bunurilor din patrimoniul său", nu poate fi interpretat decât în sensul că bunurile aflate în patrimoniul fostelor societăţi trec în patrimoniul noilor regii autonome înfiinţate, termenul de proprietate utilizat de lege neavând semnificaţia unei transformări a unui drept de folosinţă în drept de proprietate, neputând fi transformat regimul juridic al unui drept de proprietate publică în drept de proprietate privată.

Susţinerea reclamantei că a achitat taxele şi impozitele aferente proprietăţii şi că în evidenţa serviciului de Taxe şi Impozite a Primăriei oraşului Buftea figurează ca proprietară nu corespunde realităţii, deoarece, începând cu anul 1998, în declaraţiile de impunere privind impozitul pe clădiri, reclamanta menţionează că taxa este pentru folosirea terenurilor proprietate de stat, rezultând faptul că nu este proprietară, ci şi-a păstrat calitatea de administrator.

În ceea ce priveşte titlul de proprietate al pârâtei, instanţa a reţinut că acesta este dovedit prin natura obiectului dreptului de proprietate, fiind de utilitate publică şi dat în administrarea reclamantei.

Astfel, potrivit dispoziţiilor cuprinse în anexa 1 pct. III.4 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia "reţelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, staţiile de tratare şi epurare a apelor uzate, cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente fac parte din domeniul public al comunelor, oraşelor şi municipiilor". Conform art. 3 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, domeniul public este alcătuit din bunurile prevăzute la art. 136 alin. (3) din Constituţie, din cele stabilite în anexa care face parte integrantă din prezenta lege şi din orice alte bunuri care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege. Alin. (4) al aceluiaşi articol prevede că domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexa şi din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărâre a consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional ori judeţean.

În anexa nr. III se prevede că domeniul public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor este alcătuit, printre altele, din reţelele de alimentare cu apă, canalizare, termoficare, gaze, staţiile de tratare şi epurare a apelor uzate, cu instalaţiile, construcţiile şi terenurile aferente.

Bunurile în litigiu fac parte din categoria bunurilor pe care Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia le încadrează în domeniul public al oraşelor, municipiilor şi comunelor.

Regula este că bunurile din domeniul public aparţin unităţilor administrativ-teritoriale, numai în mod excepţional acestea aparţin statului şi numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege. Art. 72 din Legea nr. 69/1991 prevede că aparţin domeniului public de interes local sau judeţean toate bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau interes public şi nu au fost declarate de interes naţional.

În concluzie, s-a reţinut că bunurile revendicate nu fac parte din categoriile menţionate de Constituţie în art. 136 ca fiind domeniu public şi nici din categoriile menţionate la pct. 1 din anexa Legii nr. 213/1998.

Totodată, Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale defineşte sfera bunurilor din domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale. Potrivit acestui text de lege aparţin domeniului public de interes local sau judeţean bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi nu au fost declarate de interes naţional. Conform art. 121 din Legea nr. 215/2001 a administraţiei publice locale, constituie patrimoniu al unităţii administrativ-teritoriale bunurile mobile şi imobile care aparţin domeniului public al unităţii administrativ-teritoriale, domeniului privat al acesteia, precum şi drepturile şi obligaţiile cu caracter patrimonial. Potrivit art. 122 din acelaşi act normativ, aparţin domeniului public de interes local sau judeţean bunurile care, potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi nu sunt declarate prin lege de uz sau de interes public naţional.

Conform art. 2 din Legea nr. 326/2001 a serviciilor de gospodărie comunală, serviciile publice de gospodărire comunală reprezintă ansamblul activităţilor şi acţiunilor de utilitate şi de interes local, desfăşurate sub autoritatea administraţiei publice locale, având drept scop furnizarea de servicii de utilitate publică prin care se asigură alimentarea cu apă, canalizarea şi epurarea apelor uzate şi pluviale, salubrizarea localităţilor etc.

Legea nr. 326/2001, în art. 3 alin. (2), arată că sistemele publice de gospodărire comunală, inclusiv terenurile aferente, fiind de folosinţă, interes sau utilitate publică, aparţin, prin natura lor sau potrivit legii, domeniului public sau privat al unităţilor administrativ-teritoriale.

Bunurile revendicate, aşa cum se arată în dispoziţiile legale invocate anterior, sunt declarate de către lege ca aparţinând domeniului public al unităţilor administrativ teritoriale, în speţă, Oraşului Buftea.

Totodată, pârâtul a făcut dovada că prin H.G. nr. 930/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Ilfov, precum şi al oraşelor şi comunelor din judeţul Ilfov, în articol unic, se atestă apartenenţa la domeniul public al judeţului Ilfov, precum şi al oraşelor şi comunelor din Judeţul Ilfov a bunurilor cuprinse în anexele 1-40, care la poziţiile 18, 19, 20 figurează clădire sediu EGC, clădire garaj EGC şi terenul sediu EGC, ca fiind proprietate publică a oraşului Buftea.

Mai mult, pârâtul şi-a intabulat dreptul de proprietate asupra acestor bunuri prin încheierea nr. 60949 din 10 iunie 2009 a Oficiului de cadastru şi Publicitate Imobiliară, aşa cum reiese din extrasul de carte funciară nr. X a Oraşului Buftea, fiind opozabil terţilor de la data înscrierii.

De asemenea, instanţa a reţinut că excepţia de nelegalitate a H.G. nr. 930/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Ilfov, anexa 1 pct. 18, 19, 20, invocată de reclamantă, a fost respinsă ca neîntemeiată, prin Sentinţa nr. 122 din 16 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, rămasă definitivă şi irevocabilă prin Decizia nr. 2417 din 12 iunie 2008 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Faptul că bunurile revendicate nu figurează în procesul-verbal de predare-primire întocmit la data de 02 aprilie 2000 între Primăria oraşului Buftea şi R.A.D.E.T. Bucureşti nu poate constitui susţinerea legală a dreptului de proprietate invocat asupra imobilelor, din moment ce pârâtul a făcut dovada dreptului de proprietate atât ex lege, prin natura bunurilor ce alcătuiesc obiectul dreptului de proprietate, cât şi prin H.G. nr. 930/2002 privind atestarea domeniului public al judeţului Ilfov.

Prin urmare, instanţa a reţinut că reclamanta nu a dobândit un drept de proprietate, ci doar un drept real, care nu este dezmembrământ al dreptului de proprietate publică, ci un drept real principal derivat din dreptul de proprietate, opozabil tuturor cu excepţia titularului dreptului de proprietate, reprezentat prin autoritatea publică, între ei născându-se raporturi juridice administrative, acesta putând fi revocat de către titularul dreptului de proprietate.

Prin Decizia civilă nr. 84 din 25 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă Regia Autonomă de Distribuţie a Energiei Termice Bucureşti.

Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de apel a reţinut următoarele:

Criticile apelantei-reclamante vizează, în esenţă, greşita lămurire a situaţiei de fapt şi de drept invocate în susţinerea cererii de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei de a restitui în deplină proprietate şi posesie un imobil situat în oraşul Buftea, str. S. nr. 3, judeţ Ilfov, format din teren de aproximativ 15.000 mp, construcţie «Clădire sediu EGC» şi construcţie «Clădire garaj EGC».

Pornind de la definiţia clasică a acţiunii în revendicare întemeiată pe dispoziţiile art 480 C. civ., anume acţiune reală prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului său, cere restituirea acestui bun de la posesorul neproprietar, Curtea a constatat că reclamantul care se pretinde proprietar neposesor trebuie să dovedească, în primul rând, existenţa dreptului său real, iar mai apoi, situaţia de fapt a posesiei actuale asupra bunului său de către pârât care, poate, la rândul său, opune sau nu un titlu de proprietate. Pentru această situaţie de afirmare a două titluri de proprietate asupra bunului revendicat, jurisprudenţa a consacrat anumite reguli de soluţionare a acţiunii în revendicare, urmând a avea câştig de cauză, după compararea drepturilor autorilor de la care provin titlurile, cel care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil. În ipoteza în care numai o parte are titlu de proprietate, soluţia diferă: dacă reclamantul are titlul care provine de la un terţ, iar posesia pârâtului este ulterioară datei titlului, atunci câştigă reclamantul; dacă pârâtul este cel care deţine titlul, atunci acţiunea reclamantului va fi respinsă.

În cauză, părţile se găsesc în această ultimă situaţie.

Cât priveşte condiţia posesiei pârâtului asupra imobilului, Curtea a considerat că aceasta este îndeplinită. Deşi nu se arată în mod clar momentul de timp şi împrejurările de fapt în care reclamanta a pierdut posesia bunului, limitându-se la afirmaţia că în anul 2006, în urma unei licitaţii, serviciul public de alimentare cu apă şi de canalizare al oraşului Buftea a fost concesionat unei societăţi comerciale care a intrat în stăpânirea bunurilor revendicate, se poate prezuma producerea acestui fapt.

Astfel, acceptând ideea că reclamanta a deţinut bunurile până la licitaţia din 2006, se lămureşte motivul pentru care acestea nu au fost incluse în procesul-verbal de predare-primire a patrimoniului aferent sistemului de alimentare cu apă şi canalizare devenit proprietate publică a oraşului Buftea, conform Legii nr. 69/1991 şi a Legii nr. 213/1998, semnat la 02 aprilie 2000 între reprezentanţii R.A.D.E.T. şi primarul Oraşului Buftea. La data de 29 martie 2000, R.A.D.E.T. a încheiat cu municipalitatea contractul de administrare a utilităţilor de gospodărie comunală, cu durata de 10 ani. Prin urmare, a folosit imobilele revendicate, destinate serviciului deţinut în administrare, în mod continuu până în 2006, în calitate de administrator, iar la momentul în care autoritatea publică a concesionat serviciul public altui operator, acesta din urmă a preluat posesia şi folosinţa bunului. Un alt argument în sensul celor afirmate de Curte este şi faptul reclamanta plătea taxe şi impozite locale aferente bunului proprietate de stat începând cu anul 1998, după cum rezultă din certificatele depuse la dosar.

Cât priveşte dreptul de proprietate şi titlul constatator, Curtea a considerat corectă concluzia tribunalului: bunurile aparţin pârâtului, fiind supuse regimului proprietăţii publice atestată ca atare prin H.G. nr. 930/2002, identificate la poziţiile 18, 19 şi 20 din anexe.

Împrejurarea învederată de apelantă, în sensul că acest ansamblu imobiliar s-a aflat în administrarea directă a Secţiei de Gospodărie Comunală Buftea începând cu anul 1973, respectiv 1979, când au fost date în folosinţă construcţiile, figurând în patrimoniul societăţii la categoria "mijloace fixe" din 1981 nu este suficientă pentru ca, unită cu prevederea art. 5 alin. (1) din Legea nr. 15/1990 ("Regia autonomă este proprietara bunurilor aflate în patrimoniul său"), să conducă la existenţa dreptului de proprietate în patrimoniul regiei. Legea este considerată mod de dobândire a proprietăţii, însă norma juridică citată nu face dovada titlului de proprietate, titlu care, pe temeiul Legii nr. 15/1990, se obţinea în procedura reglementată de H.G. nr. 834/1991. Chiar şi aşa, certificat de atestare a dreptului de proprietate se putea obţine numai pentru imobilele aflate în proprietatea regiei autonome, nu şi pentru cele aflate în proprietatea publică a statului sau a unităţii administrativ teritoriale şi deţinute în administrare, conform art. 135 alin. (5) din Constituţia nerevizuită, cum este cazul în speţă.

Prin urmare, apelanta nu deţine un titlu de proprietate, iar în prezent, bunurile în litigiu se găsesc în proprietatea publică a Oraşului Buftea, ceea ce presupune că sunt inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile, consecinţa fiind aceea a netemeiniciei acţiunii în revendicare fondată pe dispoziţiile art. 480 C. civ., după cum corect a arătat tribunalul.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Regia Autonomă de Distribuţie a Energiei Termice Bucureşti.

După expunerea situaţiei imobilului se susţine că, fără putinţă de tăgadă, bunurile revendicate au trecut în patrimoniul recurentei reclamante şi, în niciun caz, aşa cum în mod netemeinic şi nelegal a arătat instanţa de apel, în administrarea acesteia.

Potrivit dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 15/1990 şi art. 3 din Decizia nr. 1200 din 10 decembrie 1990 a Primăriei Municipiului Bucureşti, R.A.D.E.T. Bucureşti este proprietara bunurilor din patrimoniul său, patrimoniu constituit prin preluarea întregului activ şi pasiv al fostului Grup al întreprinderilor de gospodărie comunală. Prin urmare şi bunurile imobile revendicate au trecut în proprietatea R.A.D.E.T.

La data de 02 aprilie 2000 R.A.D.E.T. Bucureşti a predat Primăriei Oraşului Buftea bunurile din domeniul public aflate în administrarea sa directă aferente sistemului public de alimentare cu apă şi canalizare, devenite proprietate publică a oraşului Buftea conform dispoziţiilor Legii nr. 69/1991, H.G. nr. 113/1992, HCGMB nr. 144/1997 şi Legii nr. 213/1998. În procesul-verbal de predare-primire bunurile imobile revendicate nu figurează, întrucât acestea fac parte din patrimoniul Regiei ca bunuri aflate în proprietate privată conform Legii nr. 15/1990.

Contrar motivării instanţei de judecată, de vreme ce bunurile revendicate nu au fost cuprinse în categoria bunurilor care se aflau în administrarea recurentei (bunuri care au fost predate intimatei) este foarte clar că bunurile a căror revendicare se solicită făceau parte din proprietatea recurentei reclamante.

În acelaşi sens sunt şi prevederile Contractului de predare-primire nr. 4285 din 04 mai 2000 încheiat cu Primăria Oraşului Buftea prin care au fost predate în administrare utilităţile de gospodărie comunală proprietate publică de interes local din Oraşul Buftea.

Nici în anexa 1 a acestui document - mijloace fixe - nu sunt cuprinse bunurile revendicate, întrucât acestea nu fac parte din domeniul public al pârâtei, ci se află în proprietatea privată a recurentei.

O dovadă a celor susţinute o constituie şi faptul că bunurile revendicate sunt cuprinse în evidenţa contabilă a Regiei şi aceasta a achitat taxele şi impozitele aferente.

În evidenţa serviciului de taxe şi impozite a Primăriei oraşului Buftea recurenta figurează ca proprietară a imobilelor revendicate.

În anul 2006 serviciul de alimentare cu apă şi canalizare al oraşului Buftea a fost concesionat prin licitaţie publică unei alte societăţi comerciale.

Deşi intimata nu are niciun drept real sau de folosinţă (ca drept de creanţă) asupra imobilelor, aceasta a facilitat ocuparea lor de către concesionarul serviciului public de alimentare cu apă şi canalizare, arogându-şi calitatea de proprietar.

În consecinţă, aşa cum s-a arătat, chiar dacă bunurile imobile se află în proprietatea recurentei reclamante, după încetarea raporturilor comerciale cu intimata, aceasta împiedică în mod nejustificat exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate asupra imobilelor situate în Buftea, str. S. nr. 3, judeţul Ilfov.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că nu este fondat, urmând a-l respinge pentru considerentele ce succed:

Principala critică de nelegalitate adusă hotărârii atacate constă în aceea că, în soluţionarea acţiunii în revendicare pendinte, instanţa de apel a stabilit în mod greşit că bunurile revendicate nu au trecut în patrimoniul recurentei reclamante, ci doar în administrarea acesteia. În acest sens se susţine că potrivit dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 15/1990 şi art. 3 din Decizia nr. 1200 din 10 decembrie 1990 a Primăriei Municipiului Bucureşti, R.A.D.E.T. Bucureşti este proprietara bunurilor din patrimoniul său, patrimoniu constituit prin preluarea întregului activ şi pasiv al fostului Grup al întreprinderilor de gospodărie comunală. Prin urmare şi bunurile imobile revendicate au trecut în proprietatea R.A.D.E.T. Bucureşti.

Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 15/1990, "Regia autonomă este proprietara bunurilor aflate în patrimoniul său".

În speţă s-a lămurit pe deplin faptul că anterior anului 1990, recurenta reclamantă R.A.D.E.T. Bucureşti a avut doar un drept de administrare şi nu un drept de proprietate asupra imobilelor revendicate, acesta fiind transmis prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 1973 a fostului Consiliu Popular al Oraşului Buftea. Această situaţie de fapt este atestată şi de Registrul cadastral al oraşului Buftea de la 01 ianuarie 1990, unde la poziţiile 126 şi 127 figurează ca posesor şi nu ca proprietar Secţia de Gospodărie Comunală a oraşului, cu o suprafaţă totală pe care o posedau de 12.288 mp.

Prin urmare, la data apariţiei Legii nr. 15/1990 şi Deciziei nr. 1200 din 10 decembrie 1990 a Primăriei municipiului Bucureşti, prin care s-a înfiinţat Regia Autonomă de Distribuţie a Energiei Termice Bucureşti - R.A.D.E.T. "prin reorganizarea Grupului întreprinderilor de Gospodărie Comunală", recurenta reclamantă a dobândit activul şi pasivul fostei societăţi, însă în activul său a intrat doar dreptul de administrare asupra acestor bunuri, neoperând şi transferul dreptului de proprietate.

În acest sens, în mod corect a statuat instanţa anterioară că legea este considerată un mod de dobândire a proprietăţii, însă norma juridică citată nu face dovada titlului de proprietate, titlu care, pe temeiul Legii nr. 15/1990, se obţinea în procedura reglementată de H.G. nr. 834/1991. Chiar şi aşa, certificat de atestare a dreptului de proprietate se putea obţine numai pentru imobilele aflate în proprietatea regiei autonome, nu şi pentru cele aflate în proprietatea publică a statului sau a unităţii administrativ teritoriale şi deţinute în administrare, conform art. 135 alin. (5) din Constituţia nerevizuită, cum este cazul în speţă.

Susţinerea recurentei reclamante că bunurile imobile revendicate nu au figurat în procesul-verbal de predare-primire încheiat la 02 aprilie 2000 între R.A.D.E.T. Bucureşti şi Primăria Oraşului Buftea, prin care s-au predat bunurile din domeniul public aflate în administrarea sa directă aferente sistemului public de alimentare cu apă şi canalizare, devenite proprietate publică a oraşului Buftea, sau în Contractul de predare-primire nr. 4285 din 04 mai 2000 încheiat cu Primăria Oraşului Buftea, prin care au fost predate în administrare utilităţile de gospodărie comunală proprietate publică de interes local din Oraşul Buftea, pentru că acestea făceau parte din proprietatea recurentei reclamante, nu face dovada nici a dreptului de proprietate, nici a titlului proprietăţii asupra acestora.

De asemenea, susţinerea recurentei reclamante că a achitat taxele şi impozitele aferente proprietăţii şi că în evidenţa serviciului de Taxe şi Impozite a Primăriei oraşului Buftea figurează ca proprietară, nu corespunde realităţii, deoarece, începând cu anul 1998, în declaraţiile de impunere privind impozitul pe clădiri, reclamanta menţionează că taxa este pentru folosirea terenurilor proprietate de stat, rezultând faptul că nu este proprietară, ci şi-a păstrat calitatea de administrator.

Prin urmare, este corectă concluzia că recurenta reclamantă nu deţine un titlu de proprietate, iar în prezent, bunurile în litigiu se găsesc în proprietatea publică a Oraşului Buftea, ceea ce a condus la respingerea acţiunii în revendicare fondată pe dispoziţiile art. 480 C. civ.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanţi.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Regia Autonomă de Distribuţie a Energiei Termice Bucureşti împotriva Deciziei civile nr. 84 din 25 mai 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 octombrie 2012.

Vezi şi alte articole din aceeaşi lege:

ICCJ. Decizia nr. 6391/2012. SECŢIA I CIVILĂ

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 6391/2012. SECŢIA I CIVILĂ