Hotărâre de partaj cu stabilirea unei sulte. Tranzacţie asupra masei partajabile încheiată după pronunţarea hotărârii de partaj. Prescrierea dreptului de a cere sulta

C. civ., art. 786

Decretul nr. 167/1958, art. 1, art. 12, art. 16 alin. (2)

în temeiul efectului declarativ al partajului, încetează dreptul de proprietate comună al soţilor şi ia naştere un drept de proprietate exclusivă al soţului căruia i se atribuie bunul şi un drept de creanţă al celuilalt soţ, constând în echivalentul corespunzător cotei sale din dreptul de proprietate.

Contractul de tranzacţie dintre părţi din data de 05.07.2002, deşi încheiat în formă autentică, nu a produs efecte juridice, întrucât a intervenit după pronunţarea hotărârii de fond, însă nu a fost consfinţit printr-o hotărâre de expedient, ce putea fi pronunţată, în speţă, de către instanţa de apel.

C.A. Bucureşti, s. a IV-a civ., dec. nr. 5R din11 ianuarie 2011 (nepublicată)

Prin cererea adresată Judecătoriei sectorului 3 Bucureşti la data de 27.02.2007, reclamanta M. M. a chemat în judecată pe pârâţii M. A., Municipiul Bucureşti, prin Primarul General şi SC T.A. SA, solicitând instanţei, ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se constate că obligaţia stabilită în sarcina sa prin sentinţa civilă nr. 2346 din 24.06.2002 în dosarul nr. 1740, este prescrisă.

Prin sentinţa civilă nr. 7991 din 28.09.2007, Judecătoria sectorului 3 Bucureşti a respins cererea reclamantei ca neîntemeiată, cu motivarea că între părţi a intervenit la data de 05.07.2002 un contract de tranzacţie în formă autentică prin care acestea s-au înţeles a pune în vânzare imobilul, iar preţul obţinut să-l împartă egal, renunţând la pretenţiile reciproce, instanţa de fond apreciind această tranzacţie drept o novaţie intervenită prin voinţa părţilor.

împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta M.M., iar prin decizia civilă nr. 757 A din 16.05.2008, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis acest apel, a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a admis acţiunea şi a constatat prescris dreptul de creanţă al pârâtului în ce priveşte sulta stabilită prin sentinţa civilă nr. 2346 din 24.06.2002 a Judecătoriei Buftea.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa de apel a reţinut că, în ce priveşte comunicarea întâmpinării şi înscrisurilor pe care pârâtul şi-a întemeiat apărarea, că reclamanta, prezentă personal la termenul de judecată din data de 21.09.2007, nu a solicitat acordarea unui termen pentru a lua cunoştinţă de întâmpinare şi de înscrisul ataşat acesteia. De altfel, înscrisul ataşat emană de la părţi, reclamanta cunoscând continutul acestuia, susţinerile sale pe acest aspect fiind nefondate.

In ce priveşte critica referitoare la greşita analiză a probelor pe aspectul prescripţiei dreptului de creanţă, tribunalul a constatat că acest drept a fost stabilit în favoarea pârâtului prin sentinţa civilă nr. 2346 din 24.06.2002, rămasă definitivă şi irevocabilă, moment la care imobilul a fost atribuit reclamantei-apelante, cu obligarea acesteia la plata unei sulte către pârât.

La momentul la care această hotărâre a devenit definitivă, dreptul de proprietate al pârâtului asupra imobilului s-a stins, în favoarea sa născându-se doar un drept de creanţă, asupra contravalorii cotei sale, respectiv sulta.

Contractul de tranzacţie dintre părţi s-a încheiat la o dată ulterioară, respectiv la data de 05.07.2002, când pârâtul-intimat nu mai deţinea un drept asupra acestui imobil şi, deci, nu putea să facă acte de dispoziţie care să aibă ca obiect acest imobil, deci, nu mai putea încheia un contract de vânzare pentru acest imobil, singura care putea face acest lucru fiind reclamanta.

în aceste condiţii, instanţa de fond a apreciat în mod greşit faptul că părţile au încheiat o convenţie ce nu poate fi ignorată de instanţă fară încălcarea dispoziţiilor art. 969 C. civ., întrucât părţile nu mai erau coproprietare asupra imobilului şi, din această perspectivă, convenţia părţilor astfel cum a fost consemnată nu putea să-şi producă efecte.

Cum pârâtul-intimat era beneficiarul unui drept de creanţă prescriptibil sub aspect extinctiv, iar acesta nu şi-a valorificat dreptul în termenul de prescripţie impus de art. 1 din Decretul nr. 167/1958 potrivit cu care drepturile patrimoniale se sting prin prescripţie dacă nu au fost exercitate în termenul stabilit de lege, iar termenul general de prescripţie este de 3 ani, pârâtul nefăcând dovada suspendării sau întreruperii acestui termen care s-a împlinit la data de 24.06.2005, tribunalul a apreciat că instanţa de fond a făcut o greşită apreciere asupra situaţiei de fapt la care a aplicat greşit normele legale incidente.

în termenul legal prevăzut de art. 301 C. proc. civ., împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul M. A., în temeiul art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.

în dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că în motivarea deciziei s-a strecurat o eroare materială, în sensul că în mod greşit s-a menţionat că prin acţiune au fost chemaţi în judecată şi Municipiul Bucureşti prin Primar General şi SC T.A. SA, în realitate doar recurentul având calitatea de pârât.

Pe de altă parte, instanţa de apel a apreciat greşit cu privire la prioritatea tranzacţiei încheiată de părţi, faţă de prevederile sentinţei de partaj, în baza căreia se dispusese atribuirea bunului imobil către intimata reclamantă şi obligarea acesteia la plata unei sulte în favoarea recurentului.

Sub acest aspect, recurentul a arătat că starea de indiviziune asupra imobilului s-a menţinut şi după pronunţarea sentinţei de partaj, întrucât subzista în sarcina fostei soţii obligaţia de achitare a sultei. Aceasta nu putea dispune de bun până când nu făcea dovada achitării către recurent a sultei.

Mai mult, cursul prescripţiei a fost întrerupt prin formularea de către recurent a unei cereri reconvenţionale în cadrul acţiunii în evacuare formulată în anul 2003 de către intimată. Această cerere a fost finalizată separat în anul 2005, urmare disjungerii, în sensul anulării ca netimbrat a recursului.

Ulterior, recurentul a formulat o altă cerere de chemare în judecată, înregistrată la Judecătoria sectorului 3 Bucureşti, încă nesoluţionată, prin care a solicitat obligarea intimatei la plata sultei sau aducerea la îndeplinire a tranzacţiei.

Analizând actele şi lucrările dosarului sub aspectul motivelor de recurs invocate, Curtea a respins recursul pentru următoarele considerente:

în ceea ce priveşte eroarea materială strecurată în decizia recurată cu privire la persoanele care au avut calitatea de pârâţi în cauză, Curtea constată că această eroare nu este de natură a conduce la admiterea recursului, întrucât dezlegarea pricinii s-a realizat numai în contradictoriu cu pârâtul.

în ceea ce priveşte respectarea termenului de 15 zile prevăzut de art. 284 C. proc. civ., Curtea constată că intimata reclamantă a declarat apel la data de 17.12.2007 (data poştei) împotriva sentinţei ce-i fusese comunicată la data de 30.11.2007 (dosar fond). Acest apel a fost declarat în termen legal, data de 17.12.2007 fiind prima zi de lucru următoare celei de 15.12.2007, când se împlinea termenul, care a fost o zi de sâmbătă.

Nefondat este şi motivul de recurs prin care recurentul a invocat inadmisibilitatea acţiunii în constatarea prescrierii obligaţiei reclamantei de plată a sultei, întrucât aceasta nu avea deschisă calea unei acţiuni în realizare, care ar fi constituit un fine de neprimire a unei acţiuni întemeiată pe dispoziţiile art. 111 C. proc. civ.

In ceea ce priveşte motivele de recurs privind soluţionarea pe fond a acţiunii, Curtea reţine că partajul este operaţiunea juridică prin care se pune capăt stării de indiviziune prin transformarea drepturilor la cote-părţi abstracte de proprietate în drepturi de proprietate individuale asupra bunurilor făcând parte din masa partajabila, prin atribuirea efectivă a acestora către fiecare dintre coproprietari.

In conformitate cu prevederile art. 786 C. civ., aplicabile inclusiv dreptului de proprietate comună asupra bunurilor dobândite de soţi în timpul căsătoriei, hotărârile de partaj sunt, prin natura lor, declarative de drepturi, drepturile pe care le recunosc copartajanţilor fiind considerate că au existat din momentul în care s-a născut dreptul de proprietate comună.

Astfel, în temeiul efectului declarativ al partajului, încetează dreptul de proprietate comună al soţilor şi ia naştere un drept de proprietate exclusivă al soţului căruia i se atribuie bunul şi un drept de creanţă al celuilalt soţ, constând în echivalentul corespunzător cotei sale din dreptul de proprietate.

Dreptul la acţiunea pentru realizarea acestui din urmă drept se stinge prin prescripţie în termen de 3 ani, potrivit dispoziţiilor art. 1 din Decretul nr. 167/1958, termen ce începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune (art. 7 din Decretul nr. 167/1958).

în speţă, prin sentinţa civilă nr. 2346 din 24.06.2002 pronunţată de Judecătoria Buftea, rămasă definitivă şi irevocabilă prin neapelare, imobilul bun comun a fost atribuit reclamantei, cu obligarea acesteia la plata unei sulte către pârât. Termenul de prescripţie al dreptului recurentului de a-şi valorifica dreptul de creanţă născut din hotărârea de partaj a început să curgă la data rămânerii definitive a acesteia, respectiv la data împlinirii termenului de 15 zile prevăzut de art. 284 C. proc. civ. pentru declararea apelului.

Contractul de tranzacţie dintre părţi din data de 05.07.2002, deşi încheiat în formă autentică, nu a produs efecte juridice, întrucât a intervenit după pronunţarea hotărârii de fond, însă nu a fost consfinţit printr-o hotărâre de expedient, ce putea fi pronunţată, în speţă, de către instanţa de apel. Numai o astfel de hotărâre ar fi dus la înlăturarea formei judiciare a partajului şi trecerea la forma convenţională. Or, părţile nu au uzat de calea de atac, astfel încât partajul a rămas unul judiciar, iar hotărârea primei instanţe, prin care a luat naştere un drept de proprietate exclusivă al intimatei asupra imobilului ca i-a fost atribuit, iar recurentului i s-a născut dreptul de creanţă asupra sultei, definitivă la data de 10.07.2002, a produs efecte juridice.

în consecinţă, contractul de tranzacţie încheiat între părţi nu mai putea fi pus în executare, întrucât recurentul nu mai deţinea un drept de coproprietate asupra acestui imobil şi, deci, nu putea să facă acte de dispoziţie care să aibă ca obiect acest imobil, respectiv nu mai putea încheia un contract de vânzare pentru acest imobil, singura care putea face acest lucru fiind intimata reclamantă.

Recurentul era beneficiarul doar al unui drept de creanţă, astfel cum s-a arătat anterior, prescriptibil sub aspect extinctiv în termenul de prescripţie impus de art. 1 din Decretul nr. 167/1958, ce a început să curgă de la data de 10.07.2002. însă, acest drept nu a fost valorificat până la data de 10.07.2005, când s-a împlinit termenul de prescripţie de 3 ani, instanţa de apel făcând o corectă aplicare a dispoziţiilor legale aplicabile în materia prescripţiei extinctive.

Chiar dacă s-ar admite ideea că recurentul a considerat că tranzacţia încheiată între părţi a produs efecte juridice, la data introducerii de către intimată a acţiunii în evacuare, ce a format obiectul dosarului nr. 4320 din 2003 al Judecătoriei Buftea, recurentul a cunoscut împrejurarea că intimata a înţeles să dea eficienţă hotărârii de partaj, iar nu contractului de tranzacţie, astfel încât, de la acel moment a început să curgă termenul de prescripţie de 3 ani pentru valorificarea dreptului său de creanţă, decurgând din aceeaşi hotărâre în baza căreia se solicita evacuarea. Or, până la data de 27.02.2007, când reclamanta a înregistrat cererea de chemare în judecată ce formează obiectul prezentei cauze, recurentul nu a întreprins niciun demers juridic pentru realizarea dreptului său, astfel încât acest drept s-a stins prin prescripţie.

Recurentul nu a probat nici intervenirea unui caz de suspendare sau întrerupere a prescripţiei, astfel cum sunt enumerate în art. 12 şi art. 16 din Decretul nr. 167/1958, cererea reconvenţională formulată la data de 5.09.2003 în cadrul litigiului ce a format obiectul dosarului nr. 4320 din 2003 al Judecătoriei Buftea fiind anulată ca netimbrată. Or, potrivit dispoziţiilor art. 16 alin. (2) din Decretul nr. 167/1958 „Prescripţia nu este întreruptă, dacă s-a pronunţat încetarea procesului, dacă cererea de chemare în judecată sau executare a fost respinsă, anulată ...”

Faţă de cele reţinute, Curtea a apreciat că nu există motive prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care să atragă modificarea sau casarea deciziei şi nici motive prevăzute de art. 306 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 312 alin. (1) din C. proc. civ., a respins recursul ca nefondat.

Comentariu:

In principiu, conform art. 2501 alin. (1) C. civ., cererile prin care se solicită valorificarea unui drept de creanţă sunt supuse prescripţiei extinctive în termenul general de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ. care, în cazul obligaţiilor contractuale de a face, începe să curgă de la data când obligaţia devine exigibilă şi debitorul trebuia astfel să o execute [art. 2524 alin. (1) C. civ.][1!.

Vezi şi alte speţe de drept civil:

Hotărâre de partaj cu stabilirea unei sulte. Tranzacţie asupra masei partajabile încheiată după pronunţarea hotărârii de partaj. Prescrierea dreptului de a cere sulta

Comentarii despre Hotărâre de partaj cu stabilirea unei sulte. Tranzacţie asupra masei partajabile încheiată după pronunţarea hotărârii de partaj. Prescrierea dreptului de a cere sulta