Taxă radio. Taxă TV. Persoane obligate la plată

Legea nr. 41/1994, art. 40, H.G. nr. 977/2003, art. 3 alin.(1), H.G. nr. 978/2003, art. 3 alin.(1)

Exceptarea de la scutire a persoanelor juridice aflate în situaţii similare cu persoanele fizice cărora li se recunoaşte acest drept nu vizează un scop legitim constituind practic o ingerinţă în dreptul de proprietate al celor dintâi, ingerinţă care nu se justifică nici prin proporţionalitate nici prin scop, neexistând un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite si scopul vizat de executiv prin măsura care privează de scutire persoanele juridice

In condiţiile în care legea instituie obligativitatea plăţii taxei numai acelor persoane juridice care au calitatea de beneficiari şi anume a acelor entităţi în folosul cărora se realizează acţiunea de informare de către cele două servicii publice, prevederile cuprinse în art. 3 alin. 1 din HG nr. 977/2003, nr. 978/2003 instituie derogări de la dispoziţiile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, negând dreptul persoanelor juridice de a beneficia de scutiri independent de condiţia deţinerii de receptoare radio şi TV.

15

Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal, sentinţa nr. 733 din 24

noiembrie 2008

Prin acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta SC R.C. SRL în contradictoriu cu pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI a solicitat instanţei anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. 1 din HG nr. 977/ 2003

Reclamanta a mai solicitat anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin. 1 din HG nr. 978/22 august 2003 .

A relevat că din textul normativ a cărui nelegalitate o invocă, rezultă că toate micro-întreprinderile cu sediul în România au obligaţia de a plăti pentru sediul social o taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune si televiziune, indiferent dacă sunt sau nu beneficiare ale unor astfel de servicii, ceea ce înseamnă că au obligaţia de a achita această taxă şi societăţile comerciale care nu au la sediu aparate de televiziune sau de radio, nici alte echipamente tehnice care să permită accesarea serviciilor de radio şi/sau televiziune. Mai mult, au această obligaţie şi societăţile comerciale care nu desfăşoară activitate, ceea ce este nu numai ilegal, ci şi imoral, constituindu-se ca un impozit mascat, în favoarea unui for care nu are nici un fel de atribuţie de serviciu social.

Prevederile atacate sunt neconforme cu prevederile art. 40 alineatul 3 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea si funcţionarea Societăţii Romane de Radiodifuziune şi Societăţii Romane de Televiziune, republicata cu modificările si completările ulterioare precum si cu prevederile articolul 2 alineatul 40 din Legea 500/2002 privind finanţele publice. Astfel:

Articolul 40 alineatul 3 din Legea nr. 41/1994, impune într-adevăr obligaţia persoanelor juridice cu sediul În România, inclusiv filialele, sucursalele, agenţiile şi reprezentantele acestora să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, dar precizează că au obligaţia de a achita această taxă În calitate de beneficiari ai acestor servicii;

Articolul 2 alineatul 40 din Legea 500/2002 privind finanţele publice defineşte "taxa" ca fiind "suma plătită de o persoană fizică/juridică, de regulă, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, instituţie publică sau un serviciu public".

Rezultă că obligativitatea plăţii de către toate micro-întreprinderile române a taxei pentru serviciul public de radio şi televiziune, independent de condiţia deţinerii de receptoare radio şi TV este nejustificată. Textul normativ criticat este ilegal deoarece nu ia in considerare posibilitatea ca unele dintre acestea să nu deţin a receptoare radio şi/sau TV şi nici alte echipamente tehnice care să permită accesul la aceste servicii.

Aşadar, obligaţia ar trebui sa fie prevăzută doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în orice modalitate, de serviciile publice respective.

De altfel, în reglementarea corespunzătoare privitoare la persoanele fizice, ambele Hotărâri de Guvern atacate fac această distincţie între persoanele fizice care

deţin receptoare radio sau TV şi cei care nu deţin, aceştia din urmă având posibilitatea depunerii unei declaraţii pe propria răspundere că nu deţin receptoare radio sau TV.

Se mai menţionează faptul că prin Decizia nr. 297 din 06.07.2004 a Curţii Constituţionale referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 40 aalin.3 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, republicată şi cu modificările ulterioare, Curtea în mod întemeiat a reţinut că obligaţia prevăzută de acest text este doar

16

în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalităţi, de serviciile publice respective.

Interesul formulării de către reclamantă a prezentei cereri este primirea unei înştiinţări cu privire la achitarea taxei pentru serviciul public de radiodifuziune, însoţite de facturile corespunzătoare, deşi aceasta nu deţine receptoare radio sau TV, nici alte echipamente care să permită accesul la aceste servicii.

Se mai menţionează că societatea reclamantă a încercat să înregistreze la SC Electrica SA o declaraţie pe propria răspundere prin care să rezulte faptul că nu deţine receptoare radio - tv., însă cererea a fost refuzată tocmai pe motivul că textul normativ nu prevede o asemenea posibilitate.

În drept sunt invocate dispoziţiile Legii nr. 41/1994, ale Legii nr. 554/2004, Legii nr. 500/2002, Hotărârea Guvernului nr. 977/2003, precum şi Hotărârea Guvernului nr. 978/2003.

Pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI prin întâmpinare a solicitat respingerea acţiunii ca nefondată.

În susţinerea poziţiei procesuale se arată că, prevederile a căror nelegalitate s-a invocat sunt legale, avându-şi sorgintea în dreptul tuturor cetăţenilor la informare, drept consacrat de art. 31 din Constituţie, iar serviciile publice de radio-difuziune şi televiziune constituie modalităţi principale prin care statul asigură respectarea acestui drept.

Art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 republicată, modificată prin Legea nr.533/2003 instituie in sarcina persoanelor juridice cu sediul în România obligaţia de a achita taxa pentru serviciul public de radiodifuziune în calitate de beneficiari ai acestui serviciu. În aplicarea acestui articol a fost emisă Hotărârea Guvernului nr.977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune.

Art.2 alineatul 40 din Legea nr.500/2002 privind finanţele publice defineşte" taxa" ca fiind" suma plătită de o persoană fizică/juridică, de regulă, pentru serviciile prestate sau serviciu public ".

Articolul 31 din Constituţie prevede dreptul tuturor cetăţenilor la informare, iar serviciile publice de radio şi televiziune constituie modalităţile principale prin care statul asigură respectarea acestui drept.

Nu în ultimul rând taxa radio şi tv se regăseşte în legislaţia şi practica europeană în domeniu fiind cunoscut faptul că în toate ţările U.E. aceasta reprezintă principala sursă de finanţare a activităţii posturilor publice din domeniul audio-vizualului.

Legiuitorul a prezumat calitatea de beneficiar ai serviciului de radio şi implicit de televiziune a tuturor persoanelor juridice cu sediul în România fără a condiţiona aceasta de posesia receptoarelor.

Este evident faptul că legiuitorul a avut în vedere instituirea unei astfel de prezumţii şi stabilirea calităţii de beneficiari a tuturor persoanelor juridice deţinătoare sau nu de receptoare radio, în condiţiile în care pentru persoanele fizice plata taxei radio este condiţionată de deţinerea efectivă a receptoarelor radio. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Deciziile nr. 159/2004, 297/2004 şi 331/2006, respingând excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 40 din Legea 41/1994, Curtea statuând faptul că această obligaţie cade în sarcina persoanelor juridice care beneficiază în diferite modalităţi de serviciile publice respective.

17

Mai mult decât atât modificarea art.40 din Legea nr. 41/1994 în sensul celor solicitate prin acţiune, a făcut obiectul mai multor propuneri de modificare legislativă respinse de Parlamentul României1.

Aşa cum s-a arătat deja, plata taxei radio de către persoanele juridice reprezintă în fapt, o aplicare a dispoziţiilor constituţionale care garantează dreptul la informare al cetăţenilor, prin asigurarea surselor de finanţare a principalelor mijloace de informare: radioul şi televiziunea publică.

Achitarea taxei tv. de către o persoană fizică nu exonerează o persoană juridică de îndeplinirea obligaţiei de plată a taxei tv.

Pentru punctele de lucru ale unei persoane juridice nu există obligaţia de plată a taxei tv. dacă acestea nu au statut de sucursală, agenţie sau reprezentanţă.

Pentru exceptarea de la plata taxei tv. la punctele de lucru (dacă condiţia arătată mai sus este îndeplinită) persoanele juridice se vor adresa printr-o cerere subunităţii Electrica care deserveşte locaţia la care se află respectivul punct de lucru, cerere la care se vor anexa documente emise de ORC din care să reiasă că respectiva locaţie are statut de punct de lucru, precum şi documente (chitanţă şi factură) prin care face dovada că achită taxa tv. (ca persoană juridică) la sediul social.

Dacă persoanele juridice nu depun aceste diligente, SC Electrica nu poate opera respectiva exceptare de la plata taxei tv. deoarece nu are de unde să cunoască care este statutul juridic al respectivei locaţii în cadrul organizării persoanei juridice.

Articolul 40 din Legea 41/1994, aşa cum a fost modificat prin Legea 533/2003, are următorul conţinut: "Cuantumul taxelor prevăzute la alin. (1) lit. b), pe categorii de plătitori, modalitatea de încasare şi scutire de la plata acestora, penalităţile de întârziere, precum şi sancţiunile care se aplică în cazul completării în mod eronat a declaraţiei de exceptare de la plata taxelor de către deţinătorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, care, potrivit legii, sunt plătitori ai taxei pentru serviciul public de radiodifuziune şi ai taxei pentru serviciul public de televiziune, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului" .

18

Hotărârea de Guvern în vigoare care conţine prevederile legale arătate mai sus este 978/2003.

Conform acestui act normativ (HG 978/2003) persoanele juridice cu sediul în România, sunt obligate potrivit legii la plata taxei pentru serviciul public de televiziune.

Legiuitorul instituie (în cazul persoanelor juridice) obligativitatea plăţii taxei tv. fără a o condiţiona de calitatea de deţinător al unui receptor tv. Întrucât nu distinge în ce priveşte posesia receptorului tv. în cazul persoanelor juridice, înseamnă că legiuitorul nu a dorit exceptarea acestora de la îndeplinirea obligaţiei de plată a taxei pentru serviciul public de televiziune, situaţie în care nici cei care aplică legea nu pot opera astfel de exceptări.

În ce priveşte Legea 533/2003, art. II se arată că Guvernul României a emis Hotărârea nr. 316/2004.

Conform art. 1 din acest act normativ "Taxa lunară pentru serviciul public de televiziune se restituie către persoanele fizice care au achitat-o potrivit prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 18/2003 pentru modificarea art. 40 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune şi care declară pe propria răspundere că nu deţin receptoare de televiziune. Declaraţiile se completează pe formularele de declaraţie pe propria răspundere emise în temeiul Hotărârii Guvernului nr. 978/2003 privind taxa pe serviciul public de televiziune şi depuse la subunităţile Societăţii Comerciale de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Electrice "Electrica" - S.A., până la data de 31 martie 2004."

Potrivit art. 2 al HG 316/2004, "Taxa se restituie de către Societatea Comercială de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Electrice "Electrica" - S.A. prin filialele sale, în calitate de mandatar al Societăţii Române de Televiziune pentru încasarea taxei pentru serviciul public de televiziune, pe baza declaraţiilor pe propria răspundere prevăzute la art. 1 şi a documentelor care atestă plata.

Articolul 3 prevede că: "Restituirea sumelor încasate în baza Ordonanţei Guvernului nr. 18/2003-reprezentând taxa TV aferentă perioadei 1 februarie - 31 iulie 2003 de la persoanele fizice care nu posedă receptoare TV se va face până cel mai târziu la data de 30 iunie 2004."

Din textul acestui act normativ se constată că restituirea taxei tv. se face numai către persoanele fizice care nu deţin receptoare tv şi au achitat această taxă, legiuitorul dând posibilitatea numai persoanelor fizice care nu deţin receptoare tv. să fie exceptate de la plata acestei taxe în baza declaraţiei pe propria răspundere, persoanelor juridice revenindu-le în continuare obligaţia de a achita taxa tv. indiferent dacă acestea deţin sau nu receptoare tv.

În ce priveşte prevederile HG 978/2003, referitoare la persoanele juridice-societăţi turistice cu activitate sezonieră - taxa tv. se percepe numai pentru perioada de funcţionare adică numai pentru perioada în care acestea desfăşoară activitate şi nu atunci când beneficiază de anumite servicii cum greşit s-a interpretat acest text de act normativ.

Cu privire la achitarea taxei tv. o dată cu plata energiei electrice consumate art. 5 din HG 978/2003 prevede că: "Taxa lunară pentru serviciul public de televiziune se va încasa de la plătitorii acesteia, prevăzuţi la art. 1 şi 3, de către Societatea Comercială de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Electrice "Electrica" - S.A. prin filialele sale, în baza unui contract de mandat, o dată cu plata energiei electrice consumate."

19

Hotărârile Guvernului nr. 977/2003 şi nr. 978/2003 sunt temeinice şi legale, fiind adoptate în temeiul prevederilor art. 1 08 din Constituţia României şi ale art. 40 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune, republicată, cu modificările ulterioare.

Hotărârea contestată a fost adoptată de Executiv prin însuşirea proiectelor iniţiate de Societatea Română de Radiodifuziune şi Societatea Română de Televiziune cu atribuţii în domeniul vizat.,

La elaborarea actului au fost respectate dispoziţiile Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, precum şi cele cuprinse în Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 555/2001, proiectul actului administrativ fiind avizat de către autorităţile publice interesate În aplicarea acestuia şi de către Ministerul Justiţiei care, potrivit art. 8 alin. (6) din Legea nr. 24/2000, "avizează proiectele de acte normative exclusiv din punct de vedere al legalităţii, Încheind succesiunea operaţiilor din etapa de avizare".

Societatea Română de Radiodifuziune la data de 22 octombrie 2008 a formulat o cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtului prin care a solicitat admiterea cererii formulate şi introducerea Societăţii Române de Radiodifuziune în calitate de intervenient în nume propriu, iar pe fondul cauzei respingerea acţiunii ca netemeinică şi nefondată.

În motivarea cererii se arată că acţiunea formulată de SC R.C. SRL, care formează obiectul prezentului dosar, se întemeiază pe o interpretare eronată a dispoziţiilor legale referitoare la obligaţia de plată a persoanelor juridice privind taxele pentru serviciul public de radiodifuziune şi pentru serviciul public de televiziune.

Interpretarea juridică care fundamentează formularea plângerii prealabile este greşită deoarece dispoziţiile art.40 alin.(3) din Legea nr.41/1994, republicată, cu modificările ulterioare, nu prevăd că obligaţia persoanelor juridice de plată a taxei pentru serviciile publice de radio şi televiziune revine acestora doar în cazul deţinerii receptoarelor radio-Tv, hotărârile de Guvern au fost emise în cadrul stabilit de legea în executarea căreia au fost date.

Mai mult, se apreciază ca lipsită de orice logică interpretarea formulată cu privire la Decizia Curţii Constiţionale menţionată mai sus, deoarece dacă instanţa constituţională ar fi statuat că obligaţia prevăzută de text (nota SRR: art.40 alin.(3) din Legea nr.41/1994) este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază de serviciile respective" soluţia pronunţată ar fi fost de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate supusă examinării întrucât ea era motivată de nedeţinerea receptoarelor Tv şi de lipsa calităţii de beneficiar al serviciului de televiziune, fiind ridicată de o cooperativă de invalizi, ce integra în activităţi productive persoane care, prin natura handicapului suferit, nu puteau beneficia de serviciul respectiv.

În consecinţă, este evident faptul că interpretarea formulată de contestatoare cu privire la concluzia Curţii Constituţionale exprimată în Decizia nr.297/2004 este greşită, deoarece această instanţă a reţinut mod corect că obligaţia de plată a persoanelor juridice pentru serviciile publice de radio şi televiziune revine acestora "în calitate de beneficiari ai acestor servicii" întrucât acestea beneficiază în diferite modalităţi de serviciile publice respective ".

20

În consecinţă, este evident că legiuitorul - puterea legislativă - a menţinut aceste dispoziţii legale, întrucât ele sunt constituţionale şi redau cel mai bine voinţa acestuia cu privire la modul de constituire din venituri proprii a resurselor financiare care asigură autonomia financiară pentru serviciile publice de radio şi televiziune, ca premisă a organizării lor autonome, având în vedere că autonomia acestora determină informarea corectă a persoanelor asupra problemelor de interes public şi asigură un cadru organizat pentru exercitarea libertăţii de opinie, libertăţii de a primi şi comunica informaţii ori idei, fără amestecul autorităţilor publice.

Un alt aspect deosebit de important care trebuie luat în considerare în formularea punctului de vedere al Guvernului este legislaţia comunitară în materie şi recomandările europene cu privire la aceste aspecte.

În acest sens, sunt amintite câteva texte europene incidente în cauză care pot contribui la întregirea imaginii asupra tabloului general ce constituie reglementarea serviciilor publice audiovizuale.

În „Protocolul de la Amsterdam" anexat la Tratatul CE se prevede că: "Dispoziţiile Tratatului de instituire a Comunităţii Europene nu aduc atingere competenţei statelor membre de a participa la finanţarea serviciului public de radiodifuziune în măsura în care finanţarea se acordă organismelor de radiodifuziune cu scopul ca acestea să-şi îndeplinească misiunea de serviciu public aşa cum a fost ea conferită, definită şi organizată de fiecare stat membru şi în măsura în care finanţarea respectivă nu aduce atingere condiţiilor schimburilor şi concurenţei în Comunitate într-o măsură care ar fi contrară interesului comun, fiind de la sine înţeles că realizarea mandatului acestui serviciu public trebuie să fie luată în considerare. "

Din actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:

Prin acţiunea formulată reclamanta solicită anularea prevederilor cuprinse în art. 3 alin 1 din HG nr. 977/2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune, precum şi a prevederilor art. 3 alin 1 din HG nr. 978/2003 privind taxa pentru serviciul public de televiziune, susţinând că acestea vin în contradicţie cu prevederile art. 40 alin 3 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune şi cu prevederile art. 2 alin (40) din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice.

În opinia reclamantei se arată că obligativitatea plăţii taxelor pentru serviciul public de radio şi televiziune ar trebui instituită doar în sarcina micro întreprinderilor române care deţin efectiv aparate radio sau tv, ceea ce, de altfel, rezultă şi din prevederile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, care precizează că au obligaţia de a achita această taxă doar beneficiarii acestor servicii precum şi ale art. 2 alin 40 din legea finanţelor publice care defineşte „taxa ca fiind suma plătită de către o persoană fizică sau juridică, de regulă pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, instituţie publică sau serviciu public.

Prin Ordonanţa nr. 18 din 30 ianuarie 2003 pentru modificarea art. 40 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Romane de Radiodifuziune şi Societăţii Romane de Televiziune s-a statuat că prevederile legale anterior citate vor avea urătorul cuprins:

"Art. 40. - (1) Veniturile proprii ale Societăţii Romane de Radiodifuziune şi Societăţii Romane de Televiziune provin din taxele pentru serviciul public de

21

radiodifuziune şi pentru cel de televiziune, din sume încasate din realizarea obiectului de activitate, precum şi din donaţii şi sponsorizări.

(2) Toate persoanele fizice şi juridice cu domiciliul, respectiv sediul, în România sunt obligate sa plătească o taxa pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxa pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestora.

(3) Nivelul taxelor pe categorii de plătitori, modalitatea de încasare şi scutirile de plata se stabilesc prin hotărâre a Guvernului."

Legea nr. 533 din 11 decembrie 2003 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2003 pentru modificarea art. 40 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune prin art. 1 a statuat în sensul modificării art. 40 din Legea nr. 41/1994 după cum urmează:

"Art. 40. - (1) Veniturile proprii ale Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune provin, după caz, din:

a) sume încasate din realizarea obiectului de activitate;

b) taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune;

c) penalităţi de întârziere pentru neachitarea la termen a taxelor datorate;

d) sume încasate din publicitate;

e) sume încasate din amenzi şi despăgubiri civile;

f) donaţii şi sponsorizări;

g) alte venituri realizate potrivit legii.

(2) Persoanele fizice cu domiciliul în România au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii, cu excepţia celor care declară pe propria răspundere că nu deţin receptoare de radio, respectiv de televiziune, şi a celor care, potrivit legii, beneficiază de scutire de la plata acestor taxe.

(3) Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele, sucursalele, agenţiile şi reprezentanţele acestora, precum şi reprezentanţele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia să plătească o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune, în calitate de beneficiari ai acestor servicii.

(4) Cuantumul taxelor prevăzute la alin. (1) lit. b), pe categorii de plătitori, modalitatea de încasare şi scutire de la plata acestora, penalităţile de întârziere, precum şi sancţiunile care se aplică în cazul completării în mod eronat a declaraţiei de exceptare de la plata taxelor de către deţinătorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, care, potrivit legii, sunt plătitori ai taxei pentru serviciul public de radiodifuziune şi ai taxei pentru serviciul public de televiziune, se stabilesc prin hotărâre a Guvernului.

(5) Procedura privind efectuarea controlului, constatarea contravenţiilor, aplicarea sancţiunilor şi penalităţilor de întârziere în cazul sustragerii de la plata taxelor prevăzute la alin. (1) lit. b) de către deţinătorii de receptoare de radio, respectiv de televiziune, se stabileşte prin hotărâre a Guvernului.

(6) Sunt scutite de la plata taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune şi pentru serviciul public de televiziune familiile şi persoanele singure care beneficiază de ajutor social lunar, potrivit prevederilor Legii nr. 416/2001 privind venitul minim garantat, cu modificările şi completările ulterioare, asociaţiile şi fundaţiile

22

nonprofit, misiunile diplomatice străine şi membrii acestora, persoanele fizice abonate la reţele de radioamplificare, azilurile de bătrâni, unităţile din cadrul instituţiilor care au competenţe în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale, unităţile de învăţământ de stat preşcolar, preuniversitar şi universitar, căminele de copii şi creşele de stat, pensionarii proveniţi din sistemul pensiilor pentru agricultori, ale căror drepturi au fost stabilite în baza legislaţiei anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, pensionarii Societăţii Române de Radiodifuziune şi ai Societăţii Române de Televiziune, unităţile de cult aparţinând cultelor religioase recunoscute din România, precum şi alte categorii prevăzute de legi speciale.

(7) Alte scutiri de la plata taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune şi pentru serviciul public de televiziune decât cele prevăzute prin prezenta lege pot fi stabilite prin hotărâre a Guvernului.

La art. II s-a prevăzut că în termen de 30 de zile de la intrarea în vigoare a prezentei legi, Guvernul va stabili modul de restituire a taxei lunare pentru serviciul public de radiodifuziune şi, respectiv, pentru serviciul public de televiziune către persoanele care au achitat aceste taxe şi care declară pe propria răspundere că nu deţin receptoare de radio, respectiv receptoare de televiziune, modalităţile financiar-contabile de compensare între Societatea Comercială de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Electrice "Electrica" - S.A. şi Societatea Română de Radiodifuziune, respectiv Societatea Română de Televiziune, precum şi sancţiunile pentru cazurile declaraţiilor eronate.

Conform art. 1 din Legea nr. 41/1994 Societatea Romana de Radiodifuziune si Societatea Romana de Televiziune s-au înfiinţat ca servicii publice autonome de interes naţional, independente editorial, prin reorganizarea Radioteleviziunii Romane.

Art. 2 din acelaşi act normativ prevede că Societatea Romana de Radiodifuziune si Societatea Romana de Televiziune sunt persoane juridice, au sediul in municipiul Bucureşti si îşi desfăşoară activitatea sub controlul Parlamentului, în condiţiile prezentei legi si in conformitate cu convenţiile internaţionale la care România este parte.

Conform prevederilor art. 3 Societatea Romana de Radiodifuziune si Societatea Romana de Televiziune au obligaţia sa asigure, prin întreaga lor activitate, pluralismul, libera exprimare a ideilor si opiniilor, libera comunicare a informaţiilor, precum si informarea corecta a opiniei publice, conţinutul programelor Societăţii Romane de Radiodifuziune si Societăţii Romane de Televiziune trebuind sa răspundă standardelor profesionale in materie.

Potrivit prevederilor art. 4 din Legea nr. 41/1994 Societatea Romana de Radiodifuziune si Societatea Romana de Televiziune, ca servicii publice in realizarea obiectivelor generale de informare, educaţie, divertisment, sunt obligate sa prezinte, in mod obiectiv, imparţial, realităţile vieţii social-politice si economice interne si internaţionale, sa asigure informarea corecta a cetăţenilor asupra treburilor publice, sa promoveze, cu competenta si exigenta, valorile limbii romane, ale creaţiei autentice culturale, ştiinţifice, naţionale si universale, ale minorităţilor naţionale, precum si valorile democratice, civice, morale si sportive, sa militeze pentru unitatea naţionala si independenta tarii, pentru cultivarea demnităţii umane, a adevărului si justiţiei. In îndeplinirea atribuţiilor pe care le au, Societatea Romana de Radiodifuziune si Societatea

23

Romana de Televiziune trebuie sa respecte principiile ordinii constituţionale din România.

Prin Hotărârea Guvernului nr. 977 din 22 august 2003 privind taxa pentru serviciul public de radiodifuziune în temeiul art. 107 din Constituţie şi al art. 40 din Legea nr. 41/1994 privind organizarea şi funcţionarea Societăţii Romane de Radiodifuziune şi Societăţii Romane de Televiziune, republicată, cu modificările ulterioare, s-a statuat la art. 1 că persoanele fizice cu domiciliul în România, cu excepţia celor care declara pe propria răspundere ca nu deţin receptoare radio, au obligaţia sa plătească o taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune.

Art. 2 din HG nr. 977/2003 prevede că taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune se plăteşte pe familie. Prin familie, în înţelesul prezentei hotărâri, se înţelege: soţul, sotia, copiii, precum şi orice alte persoane, în cazul în care locuiesc în comun şi gospodăresc împreună.

Conform prevederilor art. 3 din HG nr. 977/2003 persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria micro întreprinderilor potrivit prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 24/2001 privind impunerea micro întreprinderilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 111/2003, cu modificările ulterioare, au obligaţia sa plătească pentru sediul social o taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune. Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum şi sucursalele şi celelalte subunităţi ale lor fără personalitate juridică şi sucursalele sau reprezentantele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia sa plătească o taxa lunară pentru serviciul public de radiodifuziune.

Potrivit prevederilor art. 1 din HG nr. 978/2003 persoanele fizice cu domiciliul în România, cu excepţia celor care declara pe propria răspundere ca nu deţin receptoare TV, au obligaţia sa plătească o taxa lunară pentru serviciul public de televiziune.

Art. 2 din acelaşi act normativ statuează că taxa lunară pentru serviciul public de televiziune se plăteşte pe familie. Prin familie, în înţelesul prezentei hotărâri, se înţelege: soţul, sotia, copiii, precum şi orice alte persoane, în cazul în care locuiesc în comun şi gospodăresc împreună. Taxa lunară pentru serviciul public de televiziune se plăteşte şi de către persoanele fizice care locuiesc singure.

Conform dispoziţiilor art. 3 din HG nr. 978/2003 persoanele juridice cu sediul în România, care se încadrează în categoria micro întreprinderilor au obligaţia sa plătească pentru sediul social o taxa lunară pentru serviciul public de televiziune. Persoanele juridice cu sediul în România, inclusiv filialele acestora, precum şi sucursalele şi celelalte subunităţi ale lor fără personalitate juridică şi sucursalele sau reprezentantele din România ale persoanelor juridice străine, au obligaţia sa plătească o taxa lunară pentru serviciul public de televiziune.

Art. 4 din acelaşi act normativ prevede că, valorile lunare ale taxei pentru serviciul public de televiziune, pe categorii de plătitori, sunt prevăzute în anexa care face parte integrantă din hotărâre.

Legea nr. 500/2002, în art. 40 defineşte taxa ca fiind suma plătită de o persoana fizică sau juridică, de regula, pentru serviciile prestate acesteia de către un agent economic, o instituţie publica sau un serviciu public.

Prin Decizia nr. 297 din 6 iulie 2004 a Curţii Constituţionale s-a reţinut că prevederile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 care dispun cu privire la obligaţia persoanelor juridice române sau străine cu sediul în România de a plăti, în calitate de

24

beneficiari, o taxă pentru serviciul public de radiodifuziune şi o taxă pentru serviciul public de televiziune nu sunt contrare legii fundamentale.

S-a relevat că art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte că veniturile proprii ale Societăţii Române de Radiodifuziune şi Societăţii Române de Televiziune provin, între altele, şi din taxe pentru serviciul public de radiodifuziune, respectiv pentru serviciul public de televiziune, dar, aşa cum prevede chiar alin. (3) al acestui articol, care face şi obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, taxele sunt datorate de către subiectele de drept acolo menţionate, "în calitate de beneficiari ai acestor servicii". Aşadar, obligaţia prevăzută de text este doar în sarcina persoanelor juridice care beneficiază, în diferite modalităţi, de serviciile publice respective şi, în consecinţă, nici una dintre criticile formulate nu poate fi reţinută.

De altfel, cu privire la constituţionalitatea art. 40 din Legea nr. 41/1994, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat şi prin raportare la art. 56 alin. (2) şi art. 44 alin. (2) din Constituţie, republicată. Decizia nr. 159 din 30 martie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din 12 mai 2004, statuează că dispoziţiile de lege criticate reglementează pentru serviciile publice de radiodifuziune şi de televiziune modul de constituire din venituri proprii a resurselor financiare care le asigură "autonomia financiară, ca premisă a organizării lor autonome", ceea ce nu contravine art. 56 alin. (2) din Constituţie, republicată. Prin aceeaşi decizie s-a reţinut, de asemenea, că taxa instituită de text nu este contrară nici dispoziţiilor constituţionale ale art. 44 alin. (2), privitoare la ocrotirea în mod egal a proprietăţii, indiferent de titular, deoarece plata serviciului public prestat este obligatorie pentru toţi beneficiarii acestor servicii, persoane fizice sau persoane juridice.

Aşadar controlul de constituţionalitate realizat pe calea rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate este un control de conformitate cu dispoziţiile Constituţiei, dar şi unul de strictă conformare în aceste dispoziţii.

Curtea Constituţională a examinat constituţionalitatea acestor prevederi statuând că ele nu contravin principiului instituit de legea fundamentală privind ocrotirea în mod egal a proprietăţii, câtă vreme textul în discuţie se interpretează în sensul că obligaţia de suportare a acestor taxe revine tuturor persoanelor fizice sau juridice care beneficiază de aceste servicii.

Noţiunea de beneficiar a fost definită ca fiind: persoană, colectivitate sau instituţie care are folos din ceva; destinatar al unor bunuri materiale sau al unor servicii; persoană fizică sau juridică în folosul căreia se realizează o acţiune; cel care beneficiază de ceva; persoană, instituţie etc. pentru care se face o lucrare; cel care beneficiază de ceva; persoană, întreprindere, instituţie pentru care se execută o lucrare, se prestează diferite servicii.

Prin interpretarea normelor de drept civil se înţelege operaţiunea logică-raţională, de stabilire a conţinutului şi sensului normelor de drept civil.

Hotărârile de guvern dau expresie unei competenţe originare a guvernului, strict limitate şi decurgând din însăşi natura funcţiei pe care acesta o îndeplineşte. Legile fiind adoptate de către Parlament, Guvernului, ca organ suprem executiv, îi revine numai organizarea executării legilor, scop în care emite hotărâri tocmai pentru a face o lege cât mai clară şi a o aplica cât mai corect. O hotărâre de guvern nu poate, deci, decât să precizeze şi să asigure corecta aplicare a legilor. Ea nu are calitatea de a crea drept.

25

Prin interpretarea oficială se înţelege interpretarea făcută în exercitarea atribuţiilor ce îi revin legii de un organ de stat.

În controlul de constituţionalitate exercitat cu privire la art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 Curtea Constituţională a dat indirect o interpretare oficială jurisdicţională, rezolvând excepţia de neconstituţionalitate prin raportarea acestei norme la dispoziţiile cuprinse în legea fundamentală, normă care a fost interpretată din perspectiva sa gramaticală. Curtea a arătat că textul nu contravine Constituţiei câtă vreme interpretarea oficială făcută de Parlament în activitatea de legiferare a vizat noţiunea de beneficiar al acestor servicii publice, în sensul gramatical.

Interpretarea gramaticală constă în lămurirea conţinutului unei norme pe baza regulilor gramaticii, ceea ce presupune folosirea procedeelor de analiză morfologică şi sintactică a textului legal, ţinându-se cont de înţelesul termenilor utilizaţi în textul respectiv, de legătura dintre aceşti termeni, de construcţia propoziţiei sau a frazei, de particulele întrebuinţate.

Pentru dezlegarea chestiunii litigioase, Curtea a considerat că este necesar să se realizeze mai întâi interpretarea normei cuprinse în art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994 prin prisma tuturor tehnicilor de interpretare.

Curtea a avut în vedere că într-o interpretare gramaticală această normă juridică instituie obligativitatea plăţii taxei numai acelor persoane juridice care au calitatea de beneficiari şi anume a acelor entităţi în folosul cărora se realizează acţiunea de informare de către cele două servicii publice.

Nu numai interpretarea gramaticală conduce la această concluzie, ci şi o interpretare logică şi sistematică a acestor dispoziţii care implică lămurirea înţelesului lor, ţinându-se cont de legăturile pe care acestea le au cu alte norme juridice din acelaşi act normativ sau din alte acte normative.

Se recunoaşte dreptul societăţilor comerciale de a-şi suspenda temporar activitatea. Pe perioada suspendării temporare a activităţii entitatea nu mai desfăşoară nici un fel de activităţi menite să conducă la realizarea obiectului social. În acest context nu are interesul ca entitate să se expună acţiunii de informare realizată de către cele două servicii publice.

Tot agenţilor economici le este recunoscut dreptul de a declara la momentul autorizării că nu desfăşoară activitate la sediul social, context în care nu mai sunt necesare în verificarea întrunirii condiţiilor privind autorizarea funcţionării în acele spaţii.

Prin premise, la un sediu social unde nu se desfăşoară activitate, entitatea nu poate beneficia în locaţia respectivă de cele două servicii publice.

A interpreta norma în discuţie în sensul că societăţile comerciale datorează această taxă chiar dacă nu beneficiază în mod direct de aceste servicii şi nu deţine receptoare menite să transmită informaţia, goleşte de conţinut celelalte dispoziţii din normele juridice comerciale speciale care le conferă acestor entităţi dreptul de a nu desfăşura nici un fel de activitate pe o perioadă limitată de timp.

Norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării ei şi acolo unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.

Interpretarea gramaticală a noţiunii de beneficiar, include persoanele fizice sau juridice în folosul cărora se prestează efectiv cele două servicii publice.

26

Dreptul la informare al acestor entităţi nu poate fi transformat într-o obligaţie de a susţine serviciile publice prin instituirea de taxe ce ar trebui plătite indiferent dacă acţiunea de informare ajunge sau nu la contribuabil.

Particularul în favoarea căruia s-a instituit dreptul nu poate fi obligat să susţină prin contribuţia personală activitatea unui serviciu public şi nu este admisibil ca dreptul său constituţional la informare să fie transformat indirect într-o obligaţie.

Art. 40 din Legea nr. 41/1994 instituie aparent excepţii de la plata acestor taxe numai în ceea ce priveşte persoanele fizice, însă această normă trebuie interpretată coroborat, ţinându-se cont de înţelesul termenilor utilizaţi, de legătura dintre aceşti termeni şi de construcţia frazei.

Este evident că sfera de aplicare a scutirii lor trebuie să acopere toate persoanele fizice sau juridice care nu au calitatea de beneficiari în sensul gramatical al acestui termen.

De aceea, excepţia prevăzută în cazul persoanelor fizice nu împiedică aplicarea logică a acestei scutiri în privinţa persoanelor juridice care nu au calitatea de beneficiar al acestui serviciu. Aliniatul 7 al art.40 nu exclude posibilitatea instituirii unor scutiri si în ipoteza reglementată la aliniatul 3 al aceluiaşi articol. Art. II din Legea 533/2003 nu face distincţie în privinţa scutirilor între persoanele fizice sau juridice. O interpretare a textului în discuţie în maniera evocată de Guvern ar fi neconformă cu dreptul garantat în art. 1 din Primul Protocol adiţional şi ar denatura sensul interpretării jurisdicţionale realizate indirect pe calea contenciosului constituţional .Exceptarea de la scutire a persoanelor juridice aflate în situaţii similare cu persoanele fizice cărora li se recunoaşte acest drept nu vizează un scop legitim constituind practic o ingerinţă în dreptul de proprietate al celor dintâi, ingerinţă care nu se justifică nici prin proporţionalitate nici prin scop ,neexistând un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite si scopul vizat de executiv prin măsura care privează de scutire persoanele juridice .(a se vedea cauza Pressos Compania Naviera -SA şi alţii împotriva Belgiei , Hotărârea din 20 noiembrie 1995, seria A nr.332, p.23 , paragraful 38 )

Art. 4 din Legea nr. 24/2000 stabileşte ierarhia actelor normative, statuând că actele normative date in executarea legilor, ordonanţelor sau a hotărârilor Guvernului se emit in limitele si potrivit normelor care le ordona.

În activitatea de documentare pentru fundamentarea proiectelor celor două hotărâri, guvernul trebuia să precizeze şi să asigure o corectă aplicare a prevederilor art. 40 lin. 3 din Legea nr. 41/1994.

Soluţia legislativă preconizată prin această reglementare trebuie să aibă in vedere reglementările in materie cuprinse in tratatele internaţionale la care România era parte.

Instituirea unei norme derogatorii se poate face numai printr-un act normativ de nivel cel puţin egal cu cel al reglementarii de bază.

Prevederile cuprinse în art. 3 alin. 1 din HG nr. 977/2003, nr. 978/2003 instituie derogări de la dispoziţiile art. 40 alin. 3 din Legea nr. 41/1994, negând dreptul persoanelor juridice de a beneficia de scutiri independent de condiţia deţinerii de receptoare radio şi TV.

În interpretarea dată de guvern se denaturează însuşi sensul noţiunii de taxă aşa cum este ea definită în legea finanţelor publice, ca fiind suma plătită de o persoană fizică/juridică pentru serviciile prestate acesteia de către un serviciu public etc.

27

Nu poate fi primită interpretarea conform căreia oficial legiuitorul ar fi prezumat calitatea de beneficiari ai serviciului de radio şi implicit de televiziune a tuturor persoanelor juridice cu sediul în România, fără a condiţiona aceasta de posesia receptoarelor.

Faptul că au existat mai multe propuneri legislative pentru modificarea prevederilor art. 40 din Legea nr. 41/1994, este lipsit de relevanţă.

Acest text, în forma adoptată prin Legea nr. 553/2003 nu exclude dreptul de scutire a entităţilor care justifică în mod obiectiv că nu datorează această taxă întrucât nu deţin receptoarele necesare pentru perceperea informaţiei, ori care demonstrează că temporar nu desfăşoară activitatea în scopul căreia s-au constituit.

Concluzia este logică, cu atât mai mult cu cât taxa se încasează de Societatea Comercială de Distribuţie şi Furnizare a Energiei Electrice SA prin filialele sale, în calitate de mandatar al Societăţii române de Televiziune, fiind mai mult decât îndoielnic să se perceapă în condiţiile în care spre exemplu, o entitate care nu desfăşoară activitate la sediul social, ori care are suspendată temporar activitatea să nu beneficieze de serviciile societăţii de furnizare a energiei electrice, dar să datoreze taxa pentru cele două servicii publice, în special a serviciului de televiziune ce, de principiu, presupune un consum de energie.

Împrejurarea că această taxă se regăseşte în legislaţia şi practica europeană în domeniu, nu este în măsură să confere legitimitate acestor dispoziţii ale celor două hotărâri de guvern atacate.

Nu se poate susţine că plata taxei radio de către persoanele juridice reprezintă în fapt o aplicare a dispoziţiilor constituţionale care garantează dreptul la informare al cetăţenilor prin asigurarea surselor de finanţare a principalelor mijloace de informare: radio şi televiziunea publică. Aşa cum am mai arătat, acest drept constituţional la informare nu poate fi transformat într-o obligaţie, subiectele de drept având facultatea de a exercita sau nu drepturile recunoscute în legea fundamentală.

Faptul că, Comisia Europeană a precizat că obligaţia de a plăti o taxă de licenţă prin factura de electricitate constituie o problemă de drept naţional şi împrejurarea că statele membre au fost îndemnate să sprijine serviciile publice de radio-difuziune ori că statele membre beneficiază de o largă marjă de apreciere în ceea ce priveşte organizarea şi finanţarea serviciului public de radio-difuziune, nu conferă legitimitate dispoziţiilor art. 3 alin. 1 din HG nr. 977/2003, HG nr. 978/2003.

Dispoziţiile tratatului nu aduc atingere competenţei statelor membre de a participa la funcţionarea serviciului public de radio-difuziune în măsura în care finanţarea se acordă organismelor de radio-difuziune, cu scopul ca acestea să îşi îndeplinească misiunea de serviciu public aşa cum a fost ea definită şi organizată în fiecare stat membru.

Or, în dispoziţiile interne s-a stabilit în mod clar că această taxă incumbă numai beneficiarilor celor două servicii publice, noţiunea de beneficiar fiind atribuită, atât în interpretarea oficială, cât şi în interpretarea gramaticală, logică şi sistematică, numai subiectelor care sunt în mod direct destinatarii acestor servicii.

Din această perspectivă cele două hotărâri nu au aplicat în art. 3 alin. 1 în mod corect dispoziţiile art. 40 din Legea nr. 41/1994.

Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept, în lumina dispoziţiilor art. 18 din legea contenciosului administrativ, va admite acţiunea şi va dispune anularea

28

prevederilor cuprinse în art. 3 alin. 1 din HG nr. 977/2003 precum şi art. 3 alin. 1 din HG nr. 978/2003, va dispune publicarea în MO al României partea I la data rămânerii irevocabile a prezentei hotărâri judecătoreşti şi va respinge cererea de intervenţie.

29

Consultati si alte spete de contencios administrativ:

Taxă radio. Taxă TV. Persoane obligate la plată

Comentarii despre Taxă radio. Taxă TV. Persoane obligate la plată

     

# Nicoleta 12-Iunie-2014
Buna ziua!
Detinem o firma care e bun platnic al facturilor catre Electrica ce includ cele 2 taxe (TV si radio). Am primit o notificare cum ca a doua noastra firma, cu aceeasi adresa ca a primeia, ar fi obligata la aceste doua taxe. Ni se pare nu doar aberant dar si abuziv sa platim de doua ori aceleasi serivicii avand in vedere ca cele doua firme au acelasi sediu.
Ce sperante de castig de cauza se intrevad?
Răspunde