Cheltuieli de judecată. Debitorul unei obligaţii care nu este lichidă şi plătibilă în bani. Lipsa punerii în întârziere. Consecinţe. Societăţi comerciale

DECIZIA COMERCIALĂ NR. 27 din 22 ianuarie 2009. DEFINITIVĂ.

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a V a Comercială

Cheltuieli de judecată. Debitorul unei obligaţii care nu este lichidă şi plătibilă în bani. Lipsa punerii în întârziere. Consecinţe.

Articolul 275 Cod procedură civilă. Articolul 1079 Cod civil. Articolul 43 Cod comercial.

Articolul 275 Cod procedură civilă prevede că pârâtul care a recunoscut pretenţiile reclamantului la prima zi de înfăţişare nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată decât dacă anterior sesizării instanţei a fost pus în întârziere. În materie comercială, este de drept în întârziere doar debitorul unei obligaţii lichide şi plătibile în bani, în cazul celorlalţi debitori fiind necesară punerea în întârziere conform articolului 1079 cod civil pentru ca aceştia să fie obligaţi la cheltuieli de judecată şi în condiţiile în care au recunoscut pretenţiile reclamantului la prima zi de înfăţişare.

Deliberând asupra apelului de faţă, a reţinut şi constatat că:

Prin sentinţa comercială nr. 9579/22.09.2008, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VI a Comercială, a respins capetele de cerere privind obligarea pârâtei la încheierea contractului de închiriere pe anul 2007 şi plata daunelor cominatorii, formulate de reclamanta K. R.I. în contradictoriu cu SC T.T. SRL, ca rămase fără obiect, a respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la penalităţi de întârziere ca neîntemeiat şi a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunţa astfel, tribunalul a reţinut, în ce priveşte primul capăt de cerere, că în timpul procesului părţile au încheiat contractul de închiriere pe anul 2007, acesta fiind înregistrat la A.F.P. SECTOR 1 la 11.04.2008, motiv pentru care acest capăt de cerere a rămas fără obiect.

În ce priveşte capătul de cerere referitor la penalităţile de întârziere, tribunalul a constatat că, din probele administrate, nu s-a făcut dovada că societatea pârâtă este în culpă pentru neîncheierea contractului de închiriere pe anul 2007, din corespondenţa purtată de părţi până la 13.12.2007rezultând că nu s-a pus în discuţie problema încheierii în formă scrisă a unui contract pe anul 2007, problema ce se urmărea a fi reglementată vizând cuantumul chiriei.

În aceste condiţii, tribunalul a apreciat neîntemeiată cererea de obligare a pârâtei la penalităţi de întârziere pentru neplata impozitului pe chirie calculat de la 1.11.2007 până la plata efectivă şi impus de A.F.P. SECTOR 1 reclamantei.

Referitor la cheltuielile de judecată solicitate de reclamantă, tribunalul a constatat că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile articolului 274(1) Cod procedură civilă.

Nu a fost primită, faţă de probele administrate, aprecierea reclamantei raportată la notificarea nr. 422 din 13.12.2007, că trecerea unui termen de 5 zile fără a fi contactată pentru perfectarea formei scrise a contractului reprezintă refuz al pârâtei şi implicit punere în întârziere în sensul articolului 275 Cod procedură civilă.

Tribunalul a apreciat că iniţiativa demersurilor trebuia să aparţină reclamantei şi în ceea ce priveşte forma de contract pe care o propunea pârâtei, pentru că în condiţiile în care discuţiile anterioarei datei de 13.12.2007 vizau cuantumul chiriei în anul 2007, deşi locaţiunea continuase în condiţiile vechiului contract, se poate presupune că pasivitatea pârâtei avea legătură cu acest aspect, iar semnarea unui contract pentru anul 2007 cu precizarea cuantumului chiriei deja plătite ar fi constituit pentru societate o garanţie a raporturilor locative.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel în termen şi motivat K. R. I., criticile vizând nelegalitatea şi netemeinicia acesteia sub aspectul respingerii cererii reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată.

În esenţă, apelanta susţine că instanţa de fond a interpretat greşit dispoziţiile articolului 274 alineat 1 Cod procedură civilă atunci când a considerat că simpla apreciere exprimată în notificarea nr.422/13.12.2007 nu poate fi reţinută ca fiind culpa societăţii pârâte.

Instanţa nu a înţeles că datorită situaţiei conflictuale dintre părţi nu se putea încheia un contract de închiriere pentru o locaţiune consumată decât în forma cerută de Administraţia Financiară, chiar dacă părţile au căzut de acord asupra încheierii contractului pentru anul 2007 într-o altă formă.

Apelanta susţine că a dat dovadă de bună-credinţă prin acordul menţinerii aceleiaşi chirii pentru anul 2007, ca şi cea din vechiul contract deşi, în tot cursul anului 2007, a încercat renegocierea chiriei, iar pârâta a condiţionat încheierea contractului pentru anul 2007 de menţinerea aceleiaşi chirii şi pentru anul 2008. În aceste condiţii închirierea contractului în formă scrisă pentru anul 2007 nu s-a reuşit datorită neînţelegerii asupra cuantumului chiriei.

Instanţa de fond a apreciat că termenul de 5 zile fixat în notificare nu era îndestulător pentru încheierea contractului, fără a ţine seama că până la introducerea acţiunii în justiţie a aşteptat 34 de zile.

Precizează apelanta că instanţa a apreciat că nu este dovedită culpa pârâtei, deşi pârâta a tergiversat judecata cauzei.

Cât priveşte îndeplinirea cerinţelor pentru aplicarea excepţiei prevăzute de articolul 275 Cod procedură civilă, privind punerea în întârziere a pârâtei, apelanta susţine că potrivit articolului 43 Cod comercial, pârâta era de drept în întârziere, astfel că instanţa a aplicat greşit dispoziţiile articolului 275 Cod procedură civilă, întrucât recunoaşterea pretenţiilor de către pârâtă la prima zi de înfăţişare nu este de natură să o exonereze de plata cheltuielilor.

Aprecierea instanţei de fond în sensul că nu există culpa procesuală a pârâtei, nu poate fi reţinută întrucât textul de lege (articolul 274 (1) Cod procedură civilă) instituie prezumţia de culpă pentru debitorul obligaţiei, care dacă ar fi fost îndeplinită, creditorul nu ar fi fost nevoit să suporte cheltuielile procesului.

Apelanta susţine existenţa culpei procesuale a pârâtei şi prin aceea că şi-a executat obligaţiile în timpul procesului, fapt ce a creat reclamantei un prejudiciu constând în cheltuieli de judecată pe care a fost nevoită să le suporte şi care trebuie reparate potrivit articolelor 998-999 Cod civil.

Examinând apelul potrivit articolului 295 Cod procedură civilă, în raport de actele cauzei, susţinerile apelantei şi dispoziţiile egale în materie, Curtea a constatat că este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate.

Curtea a procedat la gruparea argumentelor aduse de apelantă în sprijinul susţinerilor apelului, pentru a răspunde printr-un considerent comun raportat la obiectul căii de atac a apelului şi anume acela al respingerii cererii reclamantei privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Rezultă din probele administrate în cauză că înaintea primei zile de înfăţişare, părţile au încheiat contractul de închiriere în forma cerută de ADMINISTRAŢIA FINANŢELOR PUBLICE SECTOR 1 BUCUREŞTI (fila 70 dosar Judecătoria Sector 1), situaţie în care reclamanta a depus la dosarul cauzei cererea precizatoare, în sensul că acţiunea sa privind obligaţia de a face a rămas fără obiect (fila 69 dosar fond Judecătoria Sectorului 1), solicitând cheltuieli de judecată.

Potrivit articolului 274(1) Cod procedură civilă, partea care cade în pretenţii va fi obligată la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.

Prin urmare, la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală dedusă din expresia "partea care cade în pretenţii".

Raportat la dispoziţiile prevăzute de articolul 274 (1) Cod procedură civilă, se reţine că în cauza de faţă pârâta nu a căzut în pretenţii şi prin urmare nu se poate discuta de o culpă procesuală care să stea la baza restituirii către reclamantă a cheltuielilor de judecată.

Nu se poate reţine aprecierea apelantei ca fiind culpă procesuală solicitarea termenului pentru lipsă de apărare, invocarea de pârâtă a excepţiilor în conţinutul întâmpinării şi nici apărările acesteia structurate pe lipsa vreunei propuneri din partea reclamantei în perioada 31.12.2006 - 13.12.2007 privind încheierea unui contract de închiriere pentru anul 2007 (retroactiv), în condiţia în care reclamanta însăşi a susţinut în cererea de chemare în judecată (şi pe tot parcursul derulării litigiului) că în anul 2007 a operat tacita relocaţiune.

Aşadar, susţinerea apelantei privind intenţia pârâtei de a nu încheia contractul de închiriere pe anul 2007 (deşi operase tacita relocaţiune şi se achitase chiria, fapt recunoscut de reclamantă) nu are suport nici în fapt pentru că nu i s-a propus încheierea contractului pe anul 2007 (reclamanta fiind supusă obligaţiilor prevăzute de Codul Fiscal-articolul 63, articolele 81-83-) şi nici în drept, deoarece au fost incidente dispoziţiile articolului 1437 Cod civil şi articolului 1452 Cod civil.

Prin urmare, toate argumentele apelantei aduse în sprijinul culpei procesuale a pârâtei pentru a se reţine incidenţa articolului 274(1) Cod procedură civilă sunt neîntemeiate.

Cât priveşte aplicarea articolului 275 Cod procedură civilă, este necontestat de apelanta reclamantă că încheierea contractului pe anul 2007 în forma cerută de ADMINISTRAŢIA FINANŢELOR PUBLICE SECTOR 1 BUCUREŞTI a avut loc până la prima zi de înfăţişare, astfel încât prima teză a dispoziţiei precitată este îndeplinită.

În ce priveşte excepţia prevăzută de articolul 275 Cod procedură civilă se reţine că pentru a se aplica articolul 275 Cod procedură civilă, trebuie ca pârâtul să nu fi fost pus în întârziere, în mod legal, astfel încât reaua-credinţă sau comportarea neglijentă a pârâtului să determine pe reclamant să apeleze la instanţa de judecată.

În acest context, se reţine că în cauză, pârâtul nu era de drept în întârziere, în temeiul articolului 43 Cod comercial, aşa cum susţine apelanta, întrucât acesta nu este debitorul unei obligaţii comerciale lichide şi plătibile în bani.

Raportat la dispoziţiile articolului 1079 Cod civil, Curtea apreciază că nu a operat de drept întârzierea, câtă vreme nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de punctele 1-3 din dispoziţia precitată, respectiv nu se află în cazurile anume determinate de lege, nu s-a contractat expres că va fi în întârziere la împlinirea termenului, încheierea contractului de închiriere pe anul 2007 putea oricând să aibă loc după expirarea contractului la 31.12.2006, la iniţiativa locatorului interesat în respectarea dispoziţiilor legale privind impunerea veniturilor realizate din închiriere, neexistând un timp determinat ce debitorul a lăsat să treacă.

În ce priveşte notificarea nr. 422 din 1 3.12.2007 (primul act prin care s-a solicitat pârâtului încheierea - retroactivă - a unui contract pe anul 2007) Curtea a apreciat că aceasta reprezintă numai aparent punerea în întârziere în mod legal, prin notificare, trimisă prin executor judecătoresc (fila 20 dosar Judecătoria Sectorului 1).

Dincolo de faptul că ponderea notificării o deţin punctele 2 şi 3 care nu privesc obiectul "obligaţiei" pârâtului de a încheia contract de închiriere pentru perioada cât a operat tacita relocaţiune conform articolului 1437 şi articolului 1452 Cod civil, dar se reţine din punctul 1 al notificării că de fapt reclamanta solicită pârâtului ca în termen de 5 zile de la primirea notificării să încheie contract (ca să poată fi înregistrată fiscal), fără a ataşa contractul (contract sinalagmatic, consensual, cu titlu oneros comutativ), pentru ca în final, să precizeze ca în acelaşi termen să fie contactată în vederea încheierii unui contract (în formă scrisă) pentru anul 2007", deşi închirierea a operat în baza tacitei relocaţiuni".

Or, faţă de această "punere în întârziere", corect a apreciat instanţa de fond că trecerea termenului de 5 zile fără a fi contactată reclamanta în vederea perfectării formei scrise a contractului, nu reprezintă un refuz al pârâtului şi implicit o punere în întârziere în sensul cerut de articolul 275 Cod procedură civilă.

Prin urmare, câtă vreme nu s-a făcut dovada punerii în întârziere în sensul avut în vedere de legiuitor, nu s-a dovedit reaua credinţă a pârâtului şi nici neglijenţa acestuia în sensul determinării reclamantei, ca urmare a refuzului de a încheia contractul, să apeleze la justiţie, Curtea s apreciat că este exclusă culpa procesuală şi deci instanţa de fond nu putea să-l oblige la suportarea cheltuielilor de judecată, motiv pentru care hotărârea acesteia este corectă sub aspectul înlăturării obligaţiei pârâtului de a suporta aceste cheltuieli.

În aceste condiţii, în lipsa dovezii existenţei unei fapte ilicite săvârşite din culpă şi a legăturii de cauzalitate, se constată că nu sunt incidente nici dispoziţiile articolelor 998-999 Cod civil invocate de apelantă.

Pentru aceste motive, în temeiul articolului 296 Cod procedură civilă raportat la articolul 275 Cod procedură civilă, urmează să respingă apelul, ca nefondat.

Vezi şi alte speţe de drept comercial:

Cheltuieli de judecată. Debitorul unei obligaţii care nu este lichidă şi plătibilă în bani. Lipsa punerii în întârziere. Consecinţe.
Societăţi comerciale

Comentarii despre Cheltuieli de judecată. Debitorul unei obligaţii care nu este lichidă şi plătibilă în bani. Lipsa punerii în întârziere. Consecinţe. Societăţi comerciale