Dreptul instanţei de a înlocui sancţiunea disciplinară aplicată de angajator cu una mai uşoară

Angajatorul dispune de prerogativa disciplinară, însă instanţa are dreptul să verifice legalitatea şi temeinicia aplicării sancţiunii disciplinare. Nu există nicio prevedere legală care să interzică instanţei de jurisdicţia muncii înlocuirea sancţiunii disciplinare aplicate cu una mai uşoară.

Secţia I civilă, Decizia nr. 362 din 15 mai 2012

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 11113/118/2011 reclamanta A.D. a chemat în judecată pe pârâtul S.N. Constanța, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună anularea deciziei nr. 394/03.08.2011 emisă de pârât și reangajarea sa în funcția anterior deținută.

în motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin decizia contestată s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului său de muncă, măsură cu care nu este de acord.

Astfel, a învederat reclamanta că la data de 22.07.2011, la controlul efectuat asupra sa la poarta de acces a șantierului, au fost găsiți în bagajul personal 2 l de diluant și 2 l de vopsea, produse rămase de pe urma spălării pompei de vopsit și care erau în realitate reziduuri.

A precizat totodată reclamanta că este la prima abatere disciplinară săvârșită, iar prin desfacerea contractului de muncă a fost lipsită de orice sursă de venit, în condițiile în care are în întreținere doi copii și un părinte în vârstă.

în dovedirea cererii, reclamanta a depus la dosar decizia nr. 394/03.08.2011.

în apărare, pârâtul a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea contestației. Pe această cale, pârâtul a susținut că reclamanta a fost încadrată în meseria de vopsitor industrial, iar la data de 22.07.2011 a fost depistată la ieșirea din unitate având asupra sa o cantitate de 2 litri diluant și 2 litri vopsea de culoare bronz. în aceste împrejurări, reclamanta a fost convocată pentru efectuarea cercetării disciplinare, ocazie cu care și-a recunoscut vinovăția în săvârșirea faptei.

A mai subliniat pârâtul că prin dispozițiile art. 49 alin. (1) lit. b) din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate și valabil în perioada 2011-2015, fapta de sustragere de bunuri aparținând unității a fost calificată ca fiind abatere disciplinară gravă care justifică desfacerea contractului individual de muncă. în plus, reclamanta avea cunoștință despre aceste prevederi contractuale, precum și de împrejurarea că societatea aplica unitar măsura de sancționare a salariaților care sustrag bunuri ce aparțin unității, în scopul impunerii unor criterii obiective de disciplină.

Prin sentința civilă nr. 6345/02.12.2011, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă A.D., în contradictoriu cu pârâtul S.N. Constanța SA, având ca obiect contestație decizie de concediere.

A anulat în parte decizia nr. 394/03.08.2011 și a înlocuit sancțiunea desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă cu sancțiunea reducerii salariului de bază al reclamantei cu 10% pentru 3 luni.

A dispus reintegrarea reclamantei în funcția deținută anterior emiterii deciziei anulate. A obligat pârâta la plata către reclamantă a drepturilor bănești cuvenite de la data emiterii deciziei și până la efectiva reintegrare.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut următoarele:

Reclamanta a fost angajata societății pârâte în funcția de vopsitor industrial.

La data de 22.07.2010, reclamanta a fost depistată de agentul de pază, la ieșirea din incinta unității, având asupra sa 2 litri de diluant și 2 litri de vopsea de culoare bronz. în urma cercetării disciplinare efectuate la data de 25.07.2011, s-a stabilit că reclamanta se face vinovată de încălcarea prevederilor art. 49 lit. b) și art. 173 lit. a) din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, precum și a dispozițiilor art. 13.7, art. 13.17 și art. 14.7 din Regulamentul intern.

în consecință, a fost emisă decizia nr. 394/03.08.2011, prin care s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă al reclamantei, fapta săvârșită fiind apreciată ca o abatere disciplinară gravă.

Prin contestația de față, reclamanta nu a negat evenimentul din data de 22.07.2010, dar a susținut că sancțiunea aplicată este mult prea severă în raport cu gravitatea faptei și cu circumstanțele sale personale.

A susținut astfel reclamanta că substanțele găsite asupra sa la controlul agentului de pază reprezentau reziduuri, lipsite de valoare și imposibil de refolosit de unitate în cadrul altor procese tehnologice. Aceste afirmații ale reclamantei sunt infirmate însă prin concluziile raportului întocmit la nivel de unitate de comisia special constituită în vederea expertizării vopselei sustrase, concluzii potrivit cu care vopseaua este folosită integral în procesul de producție și nu rezultă reziduuri în urma folosirii ei.

în mod evident, tentativa de sustragere a unor bunuri din patrimoniul unității angajatoare constituie abatere disciplinară și justifică exercitarea de către angajator a prerogativei disciplinare, în condițiile art. 247 C.muncii .

în ce privește sancțiunea efectiv aplicată, pârâtul a invocat dispozițiile art. 49 alin. (1) lit. b) din contractul colectiv de muncă aplicabil la nivel de unitate, potrivit cu care se consideră abateri grave care justifică desfacerea contractului individual de muncă sustragerea, favorizarea sau tăinuirea sustragerii de bunuri aparținând unității sau salariaților acesteia.

O asemenea dispoziție contractuală nu poate fi interpretată însă în sensul că, odată constatată existența abaterii disciplinare calificată ca atare de text, sancțiunea care intervine în mod automat și invariabil este cea a desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă. O astfel de concluzie ar lăsa în mod clar loc arbitrariului în aplicarea sancțiunii disciplinare de către angajator, din moment ce s-ar permite ignorarea criteriilor de individualizare expres și cumulativ prevăzute de art. 250 C.muncii , criterii ce vizează împrejurările în care fapta a fost săvârșită, gardul de vinovăție al salariatului, consecințele abaterii disciplinare, comportarea generală în serviciu a salariatului și eventualele sancțiuni disciplinare suferite anterior de acesta.

Or, în cazul de față, în mod evident pârâtul nu a ținut cont de aceste criterii, considerând că simpla calificare a faptei săvârșite de reclamantă ca fiind o abatere disciplinară gravă justifică eludarea dispozițiilor art. 250 C.muncii .

Cum instanța este competentă să verifice legalitatea măsurii dispuse de angajator, ea are și posibilitatea de a reindividualiza sancțiunea aplicată salariatului, aplicând o sancțiune mai ușoară, prin reaprecierea criteriilor impuse de lege. Atât în doctrină, cât și în practica judiciară, s-a admis că prin recunoașterea cenzurii instanței asupra împrejurărilor în care s-a aplicat sancțiunea, se dă expresie liberului acces la justiție al salariatului, care în caz contrar ar fi un drept doar iluzoriu.

în cauza de față, prin raportare la toate criteriile enumerate de art. 250 C.muncii , instanța apreciază că nu este justificată aplicarea celei severe sancțiuni. Astfel, nu se pot neglija împrejurările concrete ale faptei, care a presupus încercarea de sustragere a unei cantități mici de produse aparținând unității angajatoare, urmarea produsă-care nu a fost una de rezultat, precum și circumstanțele personale ale reclamantei, reținute prin chiar decizia de concediere, respectiv caracterizarea acesteia ca fiind o persoană conștiincioasă, cu disponibilitate la solicitările pentru munca peste program, fără absențe nemotivate și care nu a mai fost sancționată disciplinar anterior.

Pentru toate aceste motive, instanța reține că prin raportare la circumstanțele concrete ale speței, corespondentul punitiv al acesteia trebuie să se regăsească într-o sancțiune mai ușoară decât cea a desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă, astfel că va proceda la reindividualizarea sancțiunii, urmând să admită în parte cererea reclamantei.

Având în vedere și prevederile art. 33 din Regulamentul intern al unității, care enumeră sancțiunile disciplinare aplicabile în ordinea gravității lor, urmează a se dispune înlocuirea sancțiunii desfacerii disciplinare a contractului individual de muncă cu sancțiunea reducerii salariului de bază al reclamantei cu 10% pentru 3 luni. Interesul pârâtului în realizarea rolului preventiv al sancțiunii disciplinare, în vederea descurajării unor fapte similare, poate fi realizat și prin aplicarea unei sancțiuni mai puțin severe, dar care se înscrie în antecedența disciplinară a salariatului și produce efecte directe în privința drepturilor bănești acordate acestuia.

Se va dispune deci reintegrarea reclamantei în funcția anterior deținută și obligarea pârâtului la plata către reclamantă a drepturilor bănești cuvenite de la data emiterii deciziei și până la efectiva reintegrare.

împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul S.N. Constanța SA, criticând-o sub următoarele aspecte:

Instanței de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății, iar hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Prin Raportul de eveniment înregistrat sub nr. 14045/25.07.2011 - întocmit de D.R., șeful de tură al firmei SC H.H. SRL care asigura paza societății -, se aduce la cunoștința conducerii că în data de 22.07.2011 în jurul orelor 17:17, s-a procedat de către agentul de intervenție al firmei de pază, D.R., la reținerea pentru control a salariatei A.D.

Reclamanta își recunoaște vinovăția atât în declarația dată în data de 22.07.2011, atașată la Raportul de eveniment, cât și în Nota explicativă, dată de către reclamantă în cadrul cercetării disciplinare prealabile.

Drept urmare, întrucât fapta reclamantei este considerată abatere disciplinară gravă ce justifică desfacerea contractului individual de muncă, prin încălcarea prevederilor Regulamentului intern și ale Contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, societatea a procedat la concedierea acesteia conform art. 61 lit. a) C.muncii, comunicându-i acesteia decizia de sancționare disciplinară nr. 394/03.08.2011, în temeiul prevederilor art. 61 lit. a) C.muncii, pentru furt.

Critica formulată de reclamantă prin contestație, precum că ar fi trebuit să i se aplice o altă sancțiune graduală, nu se susține. Subliniază că reclamanta avea cunoștință de faptul că pârâta aplică unitar măsura de sancționare a salariaților ce sustrag bunuri aparținând societății, iar Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate prevede faptul că se consideră abatere gravă care justifică desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă.

S.N. Constanța SA a stabilit prin norme interne dispoziții care prevăd ca salariatul să se preocupe permanent de buna desfășurare a activității, să nu aibă alte preocupări cât își desfășoară munca, să protejeze patrimoniul societății, să nu scoată din incinta societății prin orice mijloace bunuri materiale aparținând unității, fără documente de ieșire eliberate de cei în drept.

Dispozițiile art. 247 C.muncii prevăd că: „angajatorul dispune de prerogativa disciplinară având dreptul de a aplica potrivit legii, sancțiuni disciplinare salariaților ori de câte ori constată că aceștia au săvârșit o abatere disciplinară”, prin aceasta înțelegându-se, potrivit alin. (2) din același articol, „fapta în legătură cu munca și care constă într-o acțiune săvârșită cu vinovăție de către salariat, prin care acesta a încălcat normele legale, regulamentul intern, ordinul și dispozițiile legale ale conducătorilor ierarhici”.

întrucât motivațiile reclamantei nu au putut fi reținute ca elemente exoneratoare de răspundere în cadrul cercetării disciplinare prealabile, fapta de sustragere de bunuri aparținând societății fiind recunoscută prin semnătură, apărările acesteia au fost înlăturate, reclamanta făcându-se vinovată de încălcarea cu vinovăție a prevederilor regulamentului intern, contractului colectiv de muncă la nivel de societate, contractului individual de muncă, a deciziilor și dispozițiilor legale ale șefilor ierarhici.

Critică motivația instanței de fond care a statuat faptul că pârâtul nu a ținut cont de criteriile de individualizare prevăzute de art. 250 C.muncii și că nu este justificată aplicarea celei mai severe sancțiuni.

Codul muncii nu stabilește, în mod imperativ, ordinea de aplicare a sancțiunilor, astfel că angajatorul este îndreptățit ca, în funcție de fapta săvârșită, urmările produse și vinovăția făptuitorului, să ia măsura desfacerii contractului de muncă fără a fi obligat de a adopta o măsură disciplinară mai gravă, abia după ce a dispus una mai ușoară.

Instanța a apreciat în mod eronat că nu este justificată aplicarea celei mai severe sancțiuni, maniera de a interpreta de către societate modul de aplicare a sancțiunilor este corelată cu prevederile Regulamentului intern și ale Contractului colectiv de muncă la nivel de societate, în care se prevăd în mod explicit abaterile disciplinare pentru care angajatorul va dispune desfacerea disciplinară a contractului individual de muncă, prevederi pe care reclamanta le cunoștea și pe care de altfel le-a recunoscut.

Aceste măsuri sunt luate tocmai pentru a descuraja astfel de fapte și consideră că atitudinea instanței de a anula o astfel de decizie cu obligarea reintegrării nu este corectă față de ceilalți salariați care-și exercită atribuțiile cu bună-credință și nu încalcă regulamentul și ordinele emise de societate, fiind astfel încurajate faptele de furt din patrimoniul societății și, pe de altă parte, este afectată și imaginea societății și prerogativa disciplinară conferită de către legiuitor.

De asemenea, instanța nu a ținut cont de faptul că angajatorul a stabilit prin Regulamentul intern și Contractul colectiv de muncă la nivel de unitate faptele ce constituie abateri de la disciplina muncii și în aplicarea sancțiunii de desfacere a contractului de muncă al reclamantei a ținut cont tocmai de fapta ilicită.

Consideră că tocmai instanța de fond a reținut eronat dispozițiile art. 250 C.muncii , având în vedere fapta de furt și nu a ținut cont de: împrejurările în care a fost săvârșită fapta; gradul de vinovăție; consecințele faptei de sustragere a vopselei.

Analizând sentința recurată din prisma criticilor formulate, Curtea a respins recursul ca nefondat pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 250 C.muncii : „angajatorul stabilește sancțiunea disciplinară aplicabilă în raport cu gravitatea abaterii disciplinare săvârșite de salariat, avându-se în vedere următoarele: a) împrejurările în care fapta a fost săvârșită; b) gradul de vinovăție a salariatului; c) consecințele abaterii disciplinare; d) comportarea generală în serviciu a salariatului; e) eventualele sancțiuni disciplinare suferite anterior de către acesta.

în consecință, individualizarea sancțiunii se face în funcție de criteriile prevăzute la art. 250 C.muncii .

Raportat la aceste criterii, în mod corect prima instanță a apreciat că nu se justifică aplicarea celei mai severe sancțiuni, față de împrejurările concrete ale faptei, respectiv sustragerea unei cantități mici de produse, urmarea produsă, care nu a fost una de rezultat, precum și circumstanțele personale ale reclamantei, respectiv caracterizarea acesteia ca fiind o persoană conștiincioasă, cu disponibilitate la solicitările pentru munca peste program, fără absențe nemotivate și care nu a mai fost sancționată disciplinar anterior.

Faptul că „sustragerea de bunuri” a fost considerată abatere disciplinară gravă prin prevederile Regulamentului intern și ale Contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, nu înseamnă că sancțiunea disciplinară cea mai gravă intervine în mod automat, fără a ține cont de criteriile de individualizare prevăzute de art. 250 C.muncii .

Este adevărat că angajatorul dispune de prerogativa disciplinară, însă instanța are dreptul să verifice legalitatea și temeinicia aplicării sancțiunii disciplinare. Nu există nicio prevedere legală care să interzică instanței de jurisdicția muncii înlocuirea sancțiunii disciplinare cu una mai ușoară. Nu poate fi vorba de o imixtiune a organelor de jurisdicție în prerogativele disciplinare care aparțin angajatorului.

Prerogativa angajatorului de a dispune sancționarea încetează odată cu aplicarea acesteia. Din acest moment intră în joc prerogativele organelor învestite de lege cu controlul jurisdicțional al actului de sancționare disciplinară.

Acest control, în lipsa unei limitări legale exprese, include și dreptul organului jurisdicțional de a înlocui o sancțiune disciplinară cu una mai ușoară.

Dacă nu s-ar recunoaște organului de jurisdicție a muncii și dreptul de a înlocui sancțiunea aplicată cu alta mai ușoară, în cazul în care se reține existența abaterii, ci numai anularea sancțiunii inițiale, ar însemna ca salariatul să rămână nesancționat.

în consecință, instanța de fond a interpretat corect actul juridic dedus judecății, iar hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea corectă a legii.

(Judecător Jelena Zalman)

Vezi şi alte speţe de dreptul muncii:

Dreptul instanţei de a înlocui sancţiunea disciplinară aplicată de angajator cu una mai uşoară

Comentarii despre Dreptul instanţei de a înlocui sancţiunea disciplinară aplicată de angajator cu una mai uşoară