ICCJ. Decizia nr. 1721/2012. SECŢIA PENALĂ

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 1721/2012

Dosar nr. 2172/2/2012/a3

Şedinţa publică din 23 mai 2012

Asupra recursurilor de faţă,

În baza actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin Încheierea pronunţată la data de 16 mai 2012 în Dosarul nr. 2172/2/2012 (867/2012), Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a dispus în baza art. 145 alin. (1) C. proc. pen., luarea faţă de inculpaţii D.M. şi S.E. a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea Bucureşti.

În baza art. 145 alin. (11) C. proc. pen., pe durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea, inculpaţii au fost obligaţi să respecte următoarele obligaţii:

a) să se prezinte la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată ori de câte ori sunt chemaţi;

b) să se prezinte la organul de supraveghere, conform programului de supraveghere întocmit sau ori de câte ori sunt chemaţi;

c) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea organului judiciar care a dispus măsura;

d) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.

În baza art. 145 alin. (12) lit. b), c) C. proc. pen., a impus inculpaţilor ca pe durata măsurii obligării de a nu părăsi localitatea să respecte următoarele obligaţii: să nu se deplaseze la clubul B. din Bucureşti, str. T., sector 2 şi să nu se apropie de coinculpaţi, părţi vătămate şi martori şi să nu comunice cu aceştia direct sau indirect.

În baza art. 145 alin. (22) C. proc. pen., a atras atenţia inculpaţilor asupra faptului că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii sau a obligaţiilor care le revin, se va lua faţă de aceştia măsura arestării preventive.

În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. s-a dispus a rămâne în sarcina statului cheltuielile judiciare avansate de acesta.

Pentru a pronunţa această încheiere, instanţa de fond a reţinut următoarele:

Prin rechizitoriul nr. 19/P/2012 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au fost trimişi în judecată mai mulţi inculpaţi, între care şi inculpaţii D.M. şi S.E. pentru săvârşirea infracţiunilor de:

- complicitate la tentativă la infracţiunea de omor prevăzută şi pedepsită de art. 26 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 48 NCP) rap. la art. 20 C. pen. rap. la art. 174 C. pen. cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen., constând în aceea că la data de 1 ianuarie 2012, împreună cu inculpaţii C.F., N.A. şi G.S.M., au lovit în mod repetat pe partea vătămată B.B.P. cu pumnii şi picioarele, inculpatul G.S.M. lovind-o şi cu un extinctor, ajutându-l astfel pe G.S.M. la comiterea infracţiunii de tentativă de omor, inclusiv prin sprijinul moral acordat, prin diminuarea posibilităţii victimei de a se apăra, prin imobilizarea şi introducerea ei în grupul sanitar şi împiedicarea pătrunderii altor persoane pentru a o salva, prin ameninţare cu acte de violenţă atât verbale, cât şi cu corpuri contondente;

- ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, prevăzută şi pedepsită de art. 321 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen., constând în aceea că împreună cu inculpaţii C.F., G.S.M., N.A. şi G.M., în data de 1 ianuarie 2012, între orele 236 - 255, în timp ce se aflau în clubul ";B.";, cu ocazia petrecerii Anului Nou, au provocat şi au participat la un scandal public ce a avut o amploare deosebită, producând o stare de indignare şi de panică generală în rândul clienţilor şi personalului clubului, fiind tulburată în mod însemnat ordinea şi liniştea publică, scandal pe parcursul căruia au fost agresate fizic, insultate şi ameninţate mai multe persoane şi au fost distruse bunuri (scaune, sticle);

- ameninţare, prevăzută şi pedepsită de art. 193 C. pen. cu aplicarea art. 75 alin. (1) lit. a) C. pen., reţinută în sarcina inculpatului D.M., comisă prin aceea că împreună cu inculpaţii C.F. şi N.A., dar şi cu alte persoane, în data de 1 ianuarie 2012, în timp ce se aflau în clubul ";B."; au ameninţat verbal, cu corpuri contondente (scrumieră de sticlă, cuţite, briceag) şi cu acte de violenţă, pe partea vătămată G.Ş., pe care au înconjurat-o, inculpatul N.A. încercând să o lovească cu un cuţit dacă încerca să intervină pentru a acorda ajutor părţii vătămate B.B.P., agresată în grupul sanitar al clubului, producându-i astfel o stare de temere;

- port fără drept a unei arme albe, prevăzută şi pedepsită de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 republicată, reţinută în sarcina inculpatului D.M. constând în aceea că, împreună cu C.F., G.S.M. şi N.A., în data de 1 ianuarie 2012, cu ocazia sărbătoririi Anului Nou, au purtat, fără drept, în loc public, respectiv în incinta Clubului B., cuţite, briceag, obiecte pe care le-au folosit la ameninţarea şi lovirea unor persoane.

Prin Încheierea pronunţată la data de 23 februarie 2012 în Dosarul nr. 1479/2/2012, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, a dispus, în urma respingerii propunerii de arestare preventivă, luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea faţă de inculpaţii G.M. şi S.E., măsură care a fost prelungită de procuror în cursul urmăririi penale.

Cererea formulată de reprezentantul parchetului de luare faţă de inculpaţi a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea a fost analizată de instanţă în raport de dispoziţiile din dreptul intern şi de cele ale art. 2 din Protocolul nr. 4 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen. măsurile preventive se pot lua pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei, legiuitorul stabilind în alin. (8) al aceluiaşi articol criteriile în funcţie de care urmează să se aleagă cea mai potrivită dintre aceste măsuri care să fie necesară şi suficientă pentru atingerea acestui scop şi anume: gradul de pericol social al infracţiunii, sănătatea, vârsta, antecedentele, scopul acesteia şi alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura.

Dispoziţiile art. 145 alin. (2) C. proc. pen. potrivit cărora măsura obligării de a nu părăsi localitatea poate fi prelungită în cursul urmăririi penale în caz de necesitate şi numai motivat, trebuie coroborate cu dispoziţiile art. 136 alin. (1) C. proc. pen., urmând a se verifica dacă în cauză măsura se impune în continuare în vederea atingerii unuia din scopurile următoare: pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.

Art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede că oricine se găseşte în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul să circule în mod liber şi să-şi aleagă în mod liber reşedinţa sa. Alin. (3) al articolului sus-menţionat stabileşte situaţiile în care se pot aduce restrângeri dreptului la liberă circulaţie: ";exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora";.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că libertatea de mişcare, astfel cum este garantată de art. 2 Protocol 4, este reglementată pentru a asigura oricărei persoane libertatea de deplasare pe teritoriul unui stat şi să părăsească acest teritoriu, ceea ce implică dreptul de a pleca în orice alt stat doreşte şi care îl primeşte (Peltonen vs. Finlanda, hotărârea Comisiei din 20 februarie 1995). Libertatea de mişcare interzice orice măsură de natură a aduce atingere acestui drept sau exerciţiului său fără a îndeplini condiţiile de a fi necesară într-o societate democratică, în vederea atingerii unuia dintre scopurile legitime enumerate limitativ în parag. 3 (Baumann v. Franţa).

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că obligaţia unei persoane de a solicita permisiunea autorităţilor de a pleca este o ingerinţă adusă libertăţii de mişcare (Ivanov vs. Ucraina), astfel încât s-a apreciat că măsura preventivă prev. de art. 145 intră în câmpul de aplicare al art. 2 Protocol 4, urmând a fi analizate condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească pentru a fi justificată: să fie prevăzută de lege, să urmărească unul din scopurile legitime, să fie necesară într-o societate democratică şi să fie proporţională cu scopul urmărit.

În mai multe cauze (Fedorov şi Fedorova vs. Rusia, Antonenkov ş.a. vs. Ucraina, Petre vs. România), Curtea a precizat că limitarea libertăţii de circulaţie pentru nevoile unei proceduri penale în curs nu pune în sine o problemă pe terenul art. 2 Protocol 4 dacă aceasta este proporţională cu scopul legitim urmărit.

Analizând măsura dispusă în prezenta cauză, instanţa a constatat că aceasta este prevăzută de lege în art. 145 C. proc. pen., dispoziţie care îndeplineşte condiţiile de accesibilitate şi previzibilitate impuse de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului ca şi calităţi ale legii.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că statele membre pot să aplice preventiv măsuri restrictive de libertate unui acuzat în vederea asigurării bunei desfăşurări a procesului penal, mergând până la privarea de libertate, astfel încât instanţa a apreciat că măsura prev. de art. 145 C. proc. pen. urmăreşte un scop legitim: menţinerea ordinii publice şi prevenirea infracţiunilor.

Măsura prin care se aduce atingere libertăţii de mişcare trebuie să fie necesară într-o societate democratică, astfel încât ingerinţa să nu depăşească ceea ce este necesar pentru atingerea scopului, cu alte cuvinte potrivit testului proporţionalităţii, măsura restrictivă trebuie să fie necesară şi suficientă pentru realizarea funcţiei sale de protecţie (Bartik vs. Rusia). Doar durata măsurii restrictive nu poate fi luată singură în considerare pentru a verifica dacă a fost menţinut echilibrul între interesul general de asigurare a bunei desfăşurări a instrucţiei penale şi interesul personal al acuzatului de a se bucura de libertatea de mişcare. Acest echilibru este evaluat în raport de circumstanţele speciale ale fiecărei cauze. Restricţia poate fi justificată într-un caz concret, dacă există indicii cu privire la un interes general care să depăşească interesul individual în exercitarea libertăţii de mişcare (Hajibeyli vs Azerbaijan).

Cu privire la inculpaţii S.E. şi D.M., instanţa a apreciat că în raport de natura şi gravitatea faptelor presupus a fi fost comise de aceştia (împotriva vieţii şi integrităţii corporale a părţii vătămate), de modalitatea şi împrejurările concrete de comitere a acestora (prin acte repetate, exercitând violenţe excesive asupra părţii vătămate, utilizând un obiect potenţial letal, loviturile vizând zone vitale, în cadrul unui conflict de amploare, reluat după ce primul incident s-a epuizat, în contextul folosirii unor obiecte de natură a aduce atingere integrităţii corporale şi a altor persoane), de complexitatea cauzei (care presupune audierea unui număr mare de părţi şi de martori), de circumstanţele personale ale inculpaţilor (care au dovedit un potenţial de agresivitate ridicat şi nu au loc de muncă, posibilităţile de părăsire a ţării de către inculpatul D. care participă la competiţii sportive), de faptul că pentru finalizarea cercetărilor este necesară efectuarea de acte care pot necesita prezenţa lor personală (audierea inculpatului S.E. în cazul în care acesta consimte să dea o declaraţie, audierea părţilor vătămate şi a martorilor sau obţinerea de la inculpaţi a unor elemente de comparaţie în vederea efectuării de expertize în cazul în care acestea vor fi dispuse de instanţă), de durata măsurii până în prezent, de împrejurarea că la dosar nu există nicio dovadă că petentul ar fi încercat să obţină şi i s-ar fi refuzat permisiunea de a părăsi ţara, că măsura nu este excesivă şi că se impune limitarea libertăţii de mişcare a inculpaţilor D.M. şi S.E.

Totodată, instanţa a apreciat că măsura este necesară pentru buna desfăşurare a procesului penal prin impunerea faţă de inculpaţi a obligaţiei de a nu se deplasa la locul faptei şi de a nu lua legătura cu ceilalţi coinculpaţi pentru pregătirea unei apărări comune, cu părţile vătămate sau cu martorii, astfel încât să nu fie limitată în niciun fel posibilitatea instanţei de a afla adevărul în cauză.

Cu privire la inculpatul D.M. care ar urma să părăsească ţara în vederea participării la o competiţie sportivă, s-a reţinut că acesta are posibilitatea de a solicita încuviinţarea instanţei în acest scop, în restul timpului, urmând a se supune măsurilor de supraveghere care să dea instanţei asigurarea că procesul se poate desfăşura în bune condiţii, inclusiv cu participarea în continuare a acestui inculpat la judecată.

Împotriva încheierii au declarat recurs inculpaţii D.M. şi S.E.

Inculpatul D.M. a susţinut că procesul penal se poate desfăşura şi fără luarea împotriva sa a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea, având în vedere că s-a prezentat de bunăvoie la toate chemările organului de urmărire penală, iar acuzaţiile care i se aduc nu subzistă, din probele administrate în cauză rezultând că altă persoană este autorul faptelor deduse judecăţii. A mai arătat inculpatul, că este sportiv de performanţă, aşa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, că în perioada următoare trebuie să participe la o competiţie sportivă organizată în Estonia şi că nu intenţionează să se sustragă de la judecată sau de la executarea pedepsei în eventualitatea în care va fi condamnat pentru infracţiunea de lovire pe care, într-adevăr, a recunoscut că a comis-o.

În consecinţă, inculpatul D.M. a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii şi, pe fond, respingerea cererii parchetului de luare faţă de el a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi localitatea.

Inculpatul S.E. a susţinut că în mod greşit instanţa de fond a admis cererea parchetului şi a luat faţă de el măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea deoarece, la dosar nu sunt date din care să rezulte riscul că s-ar sustrage de la judecată sau de la executarea pedepsei ori că ar influenţa probele.

A mai arătat inculpatul că este avocat în Baroul Tulcea, iar menţinerea măsurii preventive l-ar împiedica să colaboreze cu îndrumătorul său care se află în localitatea Babadag, în condiţiile în care el are domiciliul în oraşul Voluntari, judeţul Ilfov.

În consecinţă, inculpatul S.E. a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii şi, pe fond, respingerea cererii parchetului de luare faţă de el a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea.

Examinând încheierea atacată atât prin prisma motivelor invocate de inculpaţi, cât şi din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursurile declarate de aceştia sunt în parte fondate.

În mod corect instanţa de fond a apreciat, raportat la dispoziţiile art. 136 alin. (1) C. proc. pen., ale art. 145 alin. (2) C. proc. pen. şi ale art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, că se impune luarea faţă de recurenţi a unei măsuri preventive restrictive de libertate. Raportat însă la persoana inculpaţilor - D.M. este sportiv de performanţă, iar S.E., avocat, ceea ce presupune deplasarea acestora în ţară, la antrenamente, în cazul celui dintâi, respectiv la sediul parchetelor sau instanţelor, inclusiv în localitatea Babadag pentru a lua legătura cu avocatul îndrumător, în cazul celui de-al doilea inculpat, Înalta Curte apreciază că măsura obligării de a nu părăsi localitatea este prea restrictivă şi că luarea faţă de recurenţi a măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara răspunde mai bine, atât exigenţelor dispoziţiilor legale interne sus-menţionate, cât şi dispoziţiilor legislaţiei europene.

Referitor la susţinerea recurenţilor inculpaţi în sensul că raportat la datele speţei şi la persoana lor, nu se justifică luarea faţă de ei a vreuneia din măsurile preventive restrictive de libertate prevăzute la art. 136 lit. b) sau c) C. proc. pen., Înalta Curte constată că nu este întemeiată.

Conform art. 136 alin. (1) C. proc. pen., scopul luării măsurilor preventive în cauzele privitoare la infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă sau cu închisoarea este acela de a se asigura buna desfăşurare a procesului penal şi de a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la urmărirea penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei.

La alegerea măsurii preventive ce urmează a fi luată se va ţine seama, potrivit alin. (8) al aceluiaşi articol, de scopul acesteia, de gradul de pericol social al infracţiunii, de sănătatea, vârsta, antecedentele penale şi de alte situaţii privind persoana faţă de care se ia măsura.

Fiecare măsură preventivă are o reglementare distinctă, sub aspectul condiţiilor de aplicare, precum şi a procedurii de judecare, în raport cu organul judiciar care o poate dispune, cu căile de atac specifice fiecărei faze procesuale, cu garanţii exprese, în consonanţă cu dispoziţiile art. 5 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi cu jurisprudenţa instanţei de contencios european, în vederea asigurării eficienţei unei asemenea măsuri pentru procesul penal.

Potrivit art. 1451 alin. (1) C. proc. pen., obligarea de a nu părăsi ţara este măsura preventivă care constă în îndatorirea impusă învinuitului sau inculpatului, de procuror sau de judecător, în cursul urmăririi penale, ori de instanţa de judecată în cursul judecăţii de a nu părăsi ţara fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură.

Pentru a se dispune măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara, potrivit art. 1451 alin. (1) raportat la art. 145 alin. (1) combinat cu art. 143 C. proc. pen., trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:

- să existe probe sau indicii temeinice, în sensul art. 681 C. proc. pen., din care să rezulte presupunerea rezonabilă că învinuitul sau inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa închisorii sau a detenţiunii pe viaţă;

- măsura preventivă să fie necesară pentru buna desfăşurare a procesului penal;

- măsura să fie proporţională cu gravitatea acuzaţiei penale şi cu scopul urmărit prin dispunerea acesteia.

Această ultimă condiţie decurge din cea a necesităţii şi presupune, în scopul garantării libertăţii de circulaţie a persoanei şi evitării arbitrariului, existenţa unei proporţionalităţi, a unui just echilibru între gravitatea infracţiunii de care este suspectat inculpatul şi scopul urmărit prin dispunerea măsurii preventive, respectiv asigurarea bunei desfăşurări a procesului penal ori împiedicarea sustragerii inculpatului de la urmărirea penală sau de la judecată.

Totodată, din examinarea art. 137 alin. (3) C. proc. pen. rezultă că în cazul obligării de a nu părăsi localitatea sau de a nu părăsi ţara, instanţa este ţinută să examineze ";temeiurile concrete"; care determină luarea uneia din măsurile arătate.

Deşi noţiunea de ";temeiuri concrete"; nu este definită de legiuitor, din economia textului art. 145 alin. (11) şi alin. (12) C. proc. pen., rezultă care sunt, de fapt, acestea.

În acest sens, Înalta Curte identifică în conţinutul alin. (11) lit. a) al textului de lege sus-menţionat, necesitatea de a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, respectiv preîntâmpinarea sustragerii de la judecată a inculpatului.

Totodată, potrivit art. 145 alin. (12) lit. c) C. proc. pen., inculpatul este obligat să nu ia legătura cu martorii ori alte persoane, să nu comunice cu acestea direct ori indirect.

Din probele administrate în cauză în cursul urmăririi penale, rezultă că recurenţilor inculpaţi li se impută săvârşirea unor infracţiuni contra vieţii comise cu violenţă.

Analizând condiţia generală, respectiv existenţa unor probe sau indicii temeinice privind săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, condiţie care este în acord cu cerinţa înscrisă în art. 5 parag. 1 din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului, referitoare la existenţa unor motive verosimile de a bănui că inculpaţii au săvârşit o infracţiune, Înalta Curte constată că în cauză există indicii, obţinute prin intermediul mijloacelor de probă administrate până în prezent, care conduc la existenţa unor bănuieli legitime că recurenţii au săvârşit faptele pentru care au fost trimişi în judecată, fără ca acestora să li se încalce prezumţia de nevinovăţie, reglementată de art. 52 C. proc. pen.

Totodată, sunt îndeplinite condiţiile cumulative prevăzute de art. 136 alin. (1) şi (8) C. proc. pen., luarea în cursul judecăţii a măsurii obligării de a nu părăsi ţara fiind justificată de natura şi gravitatea infracţiunilor pentru care recurenţii inculpaţi au fost trimişi în judecată, dar şi de necesitatea de a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, în vederea respectării duratei rezonabile a desfăşurării judecăţii şi administrării cu celeritate a probelor.

Trecându-se la faza judecăţii, apare evident că, pentru aflarea adevărului, este absolut necesară cercetarea judecătorească prin ascultarea nemijlocită a recurenţilor inculpaţi şi a celorlalţi coinculpaţi, a părţilor vătămate, a martorilor indicaţi în rechizitoriu, care au perceput în mod direct presupusa activitate infracţională a inculpaţilor, pentru a se verifica realitatea cu privire la infracţiunile pentru care au fost deferiţi justiţiei.

Or, în condiţiile în care părţile vătămate şi martorii indicaţi în rechizitoriu, pe baza declaraţiilor cărora s-a dispus trimiterea în judecată a recurenţilor, nu au fost încă ascultaţi de instanţă, raportat şi la alte probe ce urmează a se administra în continuare, la relaţiile existente între persoanele implicate în săvârşirea faptelor pentru care recurenţii au fost trimişi în judecată, Înalta Curte reţine că măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara se impune a fi luată pentru a împiedica influenţarea într-un mod negativ a cursului judecăţii, urmărindu-se în acelaşi timp în raport cu datele cauzei, să nu se încalce dreptul inculpaţilor de a fi judecaţi într-un termen rezonabil.

Înalta Curte apreciază, totodată, că luarea măsurii preventive a obligării de a nu părăsi ţara faţă de cei doi recurenţi este în concordanţă şi cu dispoziţiile art. 2 parag. 3 şi 4 ale Protocolului nr. 4 şi cu jurisprudenţa instanţei de contencios european privind limitarea dreptului de circulaţie a persoanei, drept ce poate fi restrâns cu respectarea următoarelor condiţii:

- să fie prevăzut de lege, prin ";lege"; înţelegându-se temeiul legal din dreptul intern, indiferent dacă acesta este prevăzut într-o lege sau în alt act normativ ori în jurisprudenţă, cu condiţia de a satisface cerinţa de accesibilitate şi previzibilitate;

- să urmărească un scop legitim, respectiv garantarea securităţii naţionale, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, protejarea drepturilor sau libertăţilor altora sau interesul public într-o societate democratică;

- să constituie o măsură necesară într-o societate democratică.

Susţinerea recurentului inculpat D.M. în sensul că nu s-ar justifica luarea unei astfel de măsuri preventive, restrictivă de circulaţie, deoarece a avut o conduită procesuală corectă, s-a prezentat în faţa organelor judiciare ori de câte ori a fost chemat, este nefondată, întrucât nu constituie o garanţie prin ea însăşi că nu va încerca să zădărnicească aflarea adevărului, prin influenţarea unor martori, a părţilor vătămate sau prin punerea de acord cu ceilalţi coinculpaţi cu privire la aspecte esenţiale vizând conţinutul infracţiunilor de săvârşirea cărora este bănuit.

În jurisprudenţa sa, instanţa de contencios european a statuat că o măsură de restrângere a libertăţii de circulaţie a persoanei este necesară într-o societate democratică, dacă implică o nevoie socială imperioasă.

Măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara este necesară la acest moment al judecăţii, aflată la debut, pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, acesta fiind unul dintre scopurile măsurilor preventive enumerate în art. 136 alin. (1) C. proc. pen. şi, totodată, este justificată de considerente ce ţin de existenţa unor bănuieli de natură a convinge un observator obiectiv că există riscul ca recurenţii inculpaţi să împiedice administrarea justiţiei.

Natura şi gravitatea faptelor reţinute în sarcina recurenţilor inculpaţi prin actul de sesizare a instanţei (infracţiuni contra vieţii şi integrităţii corporale a persoanei), complexitatea cauzei, determinată de numărul mare de inculpaţi implicaţi în comiterea acestora, persoana inculpaţilor care au dovedit un potenţial de agresivitate ridicat, sunt aspecte care în opinia Înaltei Curţi, care concordă cu cea a instanţei de fond, justifică, cel puţin la acest moment procesual, luarea unei măsuri preventive restrictive de libertate faţă de recurenţi.

Referitor la susţinerea recurentului inculpat D.M. privind necesitatea obiectivă de deplasare în străinătate pentru a participa la competiţia sportivă organizată în Estonia, Înalta Curte constată că măsura preventivă a obligării de a nu părăsi ţara luată faţă de acesta nu are un conţinut restrictiv absolut, în acest sens fiind formularea din art. 1451 alin. (1) C. proc. pen. potrivit căreia, măsura constă în îndatorirea impusă inculpaţilor de instanţă de a nu părăsi ţara ";fără încuviinţarea organului care a dispus această măsură.";

În consecinţă, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., se vor admite recursurile declarate de inculpaţii D.M. şi S.E., se va casa în parte încheierea atacată, numai în ceea ce îi priveşte pe aceştia, şi rejudecând, se va înlătura dispoziţia vizând luarea faţă de ei a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea de domiciliu, iar în temeiul art. 1451 C. proc. pen. se va lua faţă de recurenţi măsura obligării de a nu părăsi ţara cu instituirea în sarcina lor a obligaţiilor prevăzute de art. 1451 rap. la art. 145 alin. (11) şi de art. 1451 rap. la art. 145 alin. (12) lit. b) şi c) C. proc. pen.

Totodată, recurenţilor inculpaţi li se va atrage atenţia că în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii sau a obligaţiilor impuse, se va lua faţă de ei măsura arestării preventive.

În conformitate cu dispoziţiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare vor rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursurile declarate de inculpaţii S.E. şi D.M. împotriva Încheierii din 16 mai 2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în Dosarul nr. 2172/2/2012.

Casează în parte încheierea atacată, numai în ceea ce priveşte pe inculpaţii S.E. şi D.M. şi rejudecând:

Înlătură dispoziţia vizând luarea faţă de inculpaţii S.E. şi D.M. a măsurii obligării de a nu părăsi localitatea Bucureşti.

În baza art. 1451 C. proc. pen. dispune luarea faţă de inculpaţii S.E. şi D.M. a măsurii obligării de a nu părăsi ţara.

În baza art. 1451 rap. la art. 145 alin. (11) C. proc. pen. pe durata măsurii obligării de a nu părăsi ţara, inculpaţii sunt obligaţi să respecte următoarele obligaţii:

a) să se prezinte la instanţa de judecată ori de câte ori de câte ori sunt chemaţi;

b) să se prezinte la Poliţia sectorului 2 Bucureşti (inculpatul D.M.) şi respectiv Poliţia oraşului Voluntari, jud. Ilfov (inculpatul S.E.), conform programului de supraveghere întocmit de aceste unităţi de poliţie;

c) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei care a dispus măsura;

d) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nici o categorie de arme;

În baza art. 1451 rap. la art. 145 alin. (12) lit. b) şi c) C. proc. pen. impune inculpaţilor ca pe durata măsurii obligării de a nu părăsi ţara, să nu se deplaseze la Clubul B. din Bucureşti, str. T., sector 2 şi să nu se apropie de coinculpaţi, părţi vătămate şi martori şi să nu comunice cu aceştia, direct sau indirect.

În baza art. 1451 rap. la art. 145 alin. (22) C. proc. pen. atrage atenţia inculpaţilor că, în caz de încălcare cu rea-credinţă a măsurii sau a obligaţiilor ce le revin, se va lua faţă de aceştia măsura arestării preventive

Face aplicarea dispoziţiilor art. 1451 raportat la art. 145 alin. (21) C. proc. pen.

Cheltuielile judiciare avansate de stat, rămân în sarcina acestuia.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică azi 23 mai 2012.

Vezi şi alte articole din aceeaşi lege:

ICCJ. Decizia nr. 1721/2012. SECŢIA PENALĂ

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 1721/2012. SECŢIA PENALĂ