ICCJ. Decizia nr. 23/2012. SECŢIA PENALĂ

ROMÂNIA

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

SECŢIA PENALĂ

Decizia nr. 23/2012

Dosar nr.9946/2/2011

Şedinţa publică din 10 ianuarie 2012

Asupra recursului de faţă;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 529/F din 15 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia l-a penală, în temeiul art. 152 raportat la art. 153 lit. c) din Legea nr. 302/2004 republicată, s-a respins cererea persoanei condamnate S.A. de transferare într-un penitenciar din Republica Turcia în vederea executării restului din pedeapsa de 18 ani închisoare, aplicată prin sentinţa penală nr. 920 din data de 28 iunie 2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală în dosarul nr. 3642/2004 (rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 600 din data de 31 ianuarie 2006, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 22392/1/2005).

Analizând cererea cu care a fost astfel sesizată, Curtea de Apel a constatat următoarele:

Prin sentinţa penală nr. 920 din data de 28 iunie 2005, pronunţată în dosarul nr. 3642/2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a penală a dispus condamnarea inculpatului S.A. la pedeapsa de 18 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174 - 175 lit. a), i) C. pen., în sarcina acestuia reţinându-se, în fapt, că, la data de 30 ianuarie 2004, acţionând cu premeditare, pe fondul unui conflict anterior, a aplicat victimei D.E.H., într-un loc public, mai multe lovituri de cuţit, care i-au provocat leziuni grave în zona toracelui, cu afectarea inimii şi a plămânului stâng, de pe urma cărora aceasta a decedat.

Prin aceeaşi sentinţă, s-a dispus deducerea din pedeapsa închisorii a duratei arestării preventive a inculpatului, începând cu data de 03 februarie 2004 şi expulzarea acestuia de pe teritoriul României, după executarea acelei pedepse.

Căile ordinare de atac exercitate de inculpat împotriva sentinţei de condamnare (apel şi recurs) au fost respinse, ca nefondate, prin Decizia penală nr. 812/A din data de 25 octombrie 2005 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi respectiv prin Decizia penală nr. 600 din data de 31 ianuarie 2006, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. 22392/1/2005, sentinţa respectivă devenind astfel definitivă şi executorie.

Prin Hotărârea din data de 28 martie 2007, pronunţată în dosarul nr. 2007/492 şi rămasă definitivă prin neapelare la data de 05 aprilie 2007, Tribunalul Ankara, recunoscând sentinţa instanţei din România, a dispus condamnarea inculpatului, conform legii turce, la pedeapsa detenţiunii pe viaţă, însă, având în vedere prevederile interne potrivit cărora, în cazul cetăţenilor turci condamnaţi de instanţe străine, pedeapsa aplicată nu o poate depăşi pe cea stabilită prin hotărârea de condamnare, a redus pedeapsa respectivă la durata celei pronunţate de instanţa română, respectiv 18 ani închisoare, din care a dedus durata detenţiei, începând cu data de 03 februarie 2004, dispunând totodată executarea restului de pedeapsă într-un penitenciar din Republica Turcia.

Potrivit informaţiilor comunicate de către autorităţile judiciare turce, în cazul transferării persoanei condamnate S.A. într-un penitenciar din ţara de origine, aceasta ar putea fi liberată condiţionat, conform legii interne incidente, la data de 03 februarie 2013, în condiţiile în care pedeapsa aplicată, de 18 ani închisoare, s-ar împlini, la termen, în data de 03 februarie 2022.

În acelaşi timp, prin adresa din 4 februarie 2011, Penitenciarul Giurgiu (unde persoana condamnată este deţinută în prezent) a comunicat că aceasta are antecedente penale, execută pedeapsa închisorii în regim închis şi poate fi propusă pentru liberare condiţionată la data de 4 iulie 2017.

De asemenea, în referatul întocmit de serviciul medical al aceluiaşi penitenciar, s-a evidenţiat că persoana condamnată se află în evidenţa sa cu diagnosticul „diabet zaharat tip II, polineuropatie diabetică periferică formă senzitivă, dislipidemie, CICND, obezitate grad I".

Raportat la împrejurările anterior menţionate, instanţa de fond a constatat incidenţa, în speţă, a unui motiv pertinent pentru a fi refuzată cererea persoanei condamnate de transferare într-un penitenciar din ţara de origine, astfel cum este reglementat în art. 153 lit. c) din Legea nr. 302/2004 republicată, motiv pentru care a respins cererea de transfer.

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs condamnatul S.A., care a criticat-o pentru netemeinicie, solicitând casarea acesteia şi admiterea cererii de transferare într-un penitenciar din republica Turcia, având în vedere circumstanţele sale personale.

Recursul este neîntemeiat.

Înalta Curte, analizând sentinţa penală recurată, atât prin prisma criticilor formulate de recurent, cât şi din oficiu, sub toate aspectele, conform art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., apreciază că aceasta este legală şi temeinică.

Din actele şi lucrările dosarului rezultă că, în mod corect, s-a constat existenţa unui motiv pertinent de refuz al transferării, reglementat de art. 153 lit. c) din Legea nr. 302/2004 întrucât există indicii temeinice că, odată transferată, persoana condamnată ar putea fi pusă în libertate într-un termen mult prea scurt faţă de durata pedepsei rămase de executat potrivit legii române, respectiv cu mai mult de 4 ani înainte faţă de momentul când ar putea interveni liberarea sa condiţionată conform acelei legi şi cu 9 ani înainte de data când pedeapsa aplicată s-ar împlini la termen.

În acelaşi timp, Înalta Curte constată că, deşi refuzul transferării pentru motivul anterior menţionat are doar un caracter opţional, acesta se impune în cauza de faţă, întrucât posibilitatea liberării condiţionate a persoanei condamnate în ţara de origine, după executarea a numai 9 ani din durata pedepsei de 18 ani închisoare, este de natură să împiedice însăşi realizarea scopului, punitiv şi educativ-preventiv, al acelei pedepse (aplicată pentru o infracţiune foarte gravă, de violenţă extremă, având drept consecinţă decesul unei persoane şi executată în penitenciarul din România în regim închis), fără ca starea de sănătate a acesteia, care nu prezintă o gravitate deosebită şi nici celelalte motive invocate să constituie argumente suficient de puternice pentru a justifica o astfel de clemenţă.

Înalta Curte va respinge, în consecinţă, ca nefondat recursul formulat, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

În conformitate cu prevederile art. 16 din Legea nr. 302/2004 cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului, onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu urmând a fi suportat din fondul Ministerului Justiţiei, iar onorariul interpretului de limbă turcă, din fondul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul persoană transferabilă S.A. împotriva sentinţei penale nr. 529/F din 15 decembrie 2011 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia l-a penală.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a recurentei persoane transferabile, în sumă de 320 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.

Onorariul interpretului de limbă turcă se va plăti din fondul Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, azi 10 ianuarie 2012.

Vezi şi alte articole din aceeaşi lege:

ICCJ. Decizia nr. 23/2012. SECŢIA PENALĂ

Comentarii despre ICCJ. Decizia nr. 23/2012. SECŢIA PENALĂ