Aplicarea dispoziţiilor art. 3001 C.proc.pen. - nemotivarea soluţiei dispuse de instanţa de fond determină nulitatea absolută a încheierii pronunţate, cu consecinţa casării şi trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, dar reprezintă şi o încăl

Aplicarea dispoziţiilor art. 3001 C.proc.pen. - nemotivarea soluţiei dispuse de instanţa de fond determină nulitatea absolută a încheierii pronunţate, cu consecinţa casării şi trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, dar reprezintă şi o încălcare a prevederilor art. 5 paragraf 3 şi art. 6 paragraf 1 din CEDO.

Prin încheierea de şedinţă din 18.07.2011, pronunţată de Judecătoria Iaşi în dosarul nr. 23201/245/2011 s-au dispus următoarele:

„În baza disp. art. 3001aln. 1 Cod Procedură Penală constată ca fiind legală şi temeinică starea de arest preventiv luată împotriva inculpaţilor: F.A.C şi C.C în baza mandatelor de arestare preventivă cu nr. 105, respectiv 106/U/22.06.2011, emise de Judecătoria Iaşi-Secţia Penală;

În baza disp. art. 3001 aln. 3 Cod Procedură Penală menţine starea de arest preventiv faţă de inculpaţii: F.A.C. şi C.C.

Respinge cererile de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, respectiv mun. Iaşi, formulate de inculpaţii F.A.C şi C.C.,în baza disp. art. 139 aln. 1 Cod Procedură Penală.”

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Iaşi a reţinut textual doar următoarele:

„Având în vedere modalitatea de săvârşire a presupusei infracţiuni reţinută în sarcina inculpaţilor: F.A.C şi C.C. („tâlhărie”,prev. şi ped. de art. 211 aln. 1,aln. 2 lit. c,aln. 2 indice 1 lit. a Cod penal,cu aplicarea art. 37 aln. 1 lit. b Cod Penal, respectiv lit. a Cod Penal) la limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru săvârşirea presupusei infracţiuni reţinută în sarcina inculpaţilor F.A.C şi C.C., respectiv 7 (şapte) – 20 (douăzeci) ani, la urmarea produsă de săvârşirea presupusei infracţiuni de către inculpaţii F.A.C şi C.C., disp. art.68 indice1 Cod Procedură Penală ce definesc noţiunea de”indicii temeinice”, noţiune aplicabilă la stabilirea aplicabilităţii măsurilor preventive, disp. art. 5 din CEDO ce stabilesc dreptul la libertate şi dreptul la siguranţă (Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, decât în condiţii legale. Orice persoană lipsită de libertate are dreptul să introducă recurs în faţa unui tribunal), susţinerile CEDO privind analizarea aplicării măsurilor preventive, în sensul că instanţa trebuie să examineze fiecare cauză în mod individual (cauza Irinel Popa şi alţii împotriva României-cererile nr. 6289/03,6297/03 şi 9115/03), că prezumţia de nevinovăţie consacrată de art. 6 aln. 2 din Convenţie figurează printre elementele procesului echitabil şi impune ca nici un reprezentant al statului să nu declare că o persoană este vinovată de o infracţiune până când vinovăţia sa nu a fost stabilită de instanţă (cauza Vitan împotriva României-cererea nr.42084/02), garanţiile oferite inculpatului privind existenţa formulării unui recurs faţă de soluţia ce va fi adoptată de instanţă (cauza Boloş împotriva României-cererea nr. 33078/03), faptul că ambii inculpaţi, F.A.C şi C.C., nu sunt la primul contact cu legea penală, conform fişelor de cazier judiciar ambilor inculpaţi aplicându-li-se iniţial sancţiuni penale nerestrictive de libertate (inculpatului C.C.-suspendare condiţionată sub supraveghere şi inculpatului F.A.C- măsura educativă a mustrării), dar perseverând într-o conduită infracţională instanţa a aplicat pedepse privative de libertate, şi în acest context nu şi-au însuşit disp. art. 52 Cod Penal privind scopul pedepsei (pedeapsa este o măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare. Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni), dovedind perseverenţă infracţională în realizarea unor acte materiale ce constituie latura obiectivă a aceluiaşi gen de infracţiuni, contra patrimoniului - tâlhărie,”.

Împotriva acestei încheieri, în termenul legal, în şedinţă publică, au declarat recurs, oral, inculpaţii C.C. şi F.A.C..

Motivele de recurs au fost prezentate în faţa instanţei de control judiciar, oral, prin intermediul apărătorilor ( av. ales – pentru inculpatul F.A.C. şi avocat din oficiu – pentru inculpatul C.C.).

Inculpatul F.A.C., prin apărător, a criticat hotărârea primei instanţe motivat de împrejurarea că în cauză, nu se mai impune menţinerea arestării sale preventive, precum şi faptul că lăsarea lui în libertate nu prezintă un pericol pentru ordinea publică. De asemenea, acest inculpat a invocat şi faptul că, la analizarea pericolului pentru ordinea publică, nu s-au avut în vedere circumstanţele sale personale pozitive (precum poziţia de recunoaştere a faptei, faptul că era integrat din punct de vedere social), ca şi cele referitoare la faptă (mobilul nefiind tâlhăria).

Inculpatul C.C., prin apărător, a invocat următoarele: instanţa fondului nu a făcut o analiză şi o motivare a menţinerii măsurii arestării preventive a inculpatului C. raportat la circumstanţele sale personale, la individualizarea sa, si nu in ultimul rând, raportat la faza procesuală şi la probele din dosar, la conduita, contribuţia efectivă a inculpatului la momentul săvârşirii faptei, iar încheierea prin care s-a dispus menţinerea măsurii arestării preventive este absolut nejustificata. În acest sens, s-a invocat faptul că instanţa de fond, pe o jumătate de pagina a enunţat un amalgam de principii de drept , câteva spete CEDO, câteva drepturi pe care inculpatul le avea intr-o atare procedura prin care se cercetează menţinerea măsurii arestării preventive, fără a argumenta si fără a analiza efectiv şi a justifica menţinerea stării de arest.

S-a mai invocat prin motivele de recurs că starea de recidivă a inculpatului nu trebuie sa reprezinte un temei principal si un indiciu care să aibă valoare la momentul la care se judeca menţinerea stării de arest, solicitându-se a fi avute in vedere atitudinea de recunoaştere, faptul că prejudiciul a fost recuperat, precum şi faptul că la acest moment nu se impune menţinerea stării de arest a inculpatului.

O altă critică subsidiară se referă la aceea că, deşi in dispozitiv se arată foarte clar că se respinge solicitarea de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, in motivarea încheierii nu se face nici o referire si nu se argumentează de ce faţă de inculpatul C. nu s-ar putea lua o măsură mai puţin restrictivă cum ar fi aceea de a nu părăsi localitatea, deşi instanţa de fond era obligata chiar si din oficiu, conform practicii CEDO, să analizeze posibilitatea luării fata de inculpat a unei masuri alternative.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi încheierea de şedinţă criticată, prin prisma motivelor de recurs invocate, dar şi din oficiu, sub toate aspectele de fapt şi de drept, în limitele şi în condiţiile prev. de art. 3856 alin. 3 C.p.p., tribunalul constată că recursurile de faţă sunt fondate şi urmează să fie admise ca atare pentru următoarele considerente:

Potrivit dispoziţiilor art. 3001 alin.1 C.p.p., după înregistrarea dosarului la instanţă, în cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest, instanţa este datoare să verifice, din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea şi temeinicia arestării preventive înainte de expirarea duratei arestării preventive. Potrivit alineatului 3 al acestui ultim articol, instanţa, în ipoteza în care „constată că temeiurile care au determinat arestarea impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate, menţine, prin încheiere motivată, arestarea preventivă”.

Toate dispoziţiile relevante ale Codului de procedură, atunci când se referă la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, indiferent că este vorba de o soluţie referitoare la fondul cauzei ori la o măsură preventivă, obligă instanţa să-şi motiveze soluţia. Această cerinţă a motivării este subliniată, în mod deosebit, de dispoziţiile procedurale în ceea ce priveşte măsurile preventive luate sau menţinute de instanţă.

În speţă, în opinia tribunalului, Judecătoria Iaşi nu şi-a motivat, practic, soluţiile pronunţate în ceea ce priveşte măsura preventivă. Întreaga motivare este reprezentată de două fraze ( ambele eliptice de predicat), cu caracter general, ce conţin inclusiv formulări stereotipe şi, unele, chiar inutile raportat la datele cauzei ori la tipul procedurii incidente (gen): a) „garanţiile oferite inculpatului privind existenţa formulării unui recurs faţă de soluţia ce va fi adoptată de instanţă” – precizare care nu poate avea o înrâurire asupra modului în care judecătorul face verificări efective asupra legalităţii şi temeiniciei măsurii arestării preventive, ca şi asupra necesităţii menţinerii sau nu a acestei măsuri în continuare) „scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni – judecătorul nefiind în măsură la acest moment să pronunţe o eventuală soluţie de condamnare a inculpaţilor”).

Tribunalul observă că judecătoria nici măcar nu a precizat dacă se menţin temeiurile iniţiale, ori că se impune menţinerea stării de arest a inculpaţilor, limitându-se la a face trimitere la noţiunea de indicii temeinice, prev. de art.68 indice 1 C.proc.pen. şi la trecutul infracţional al inculpaţilor, şi trimiteri generice de genul (împrejurările comiterii faptei - fără a arăta în ce constă aceasta, urmările produse-fără a le evidenţia), fapt ce îndreptăţeşte tribunalul să considere, o dată în plus, că motivarea judecătoriei este una stereotipă, formală şi lipsită de conţinut.

În plus, tribunalul observă, că nu s-au analizat în nici un fel : a) cerinţele art.143 C.proc.pen.; b) condiţia prevăzută de art. 148 lit. „f” C.p.p. referitoare la pericolul pentru ordinea publică pe care l-ar reprezenta lăsarea în libertate a inculpaţilor; c) posibilitatea unei alternative la detenţia preventivă (deşi inculpaţii au formulat cereri în acest sens şi deşi s-a pronunţat în dispozitiv, în considerente, judecătoria nu a făcut nici o referire în această privinţă); d) argumentele şi criticile inculpaţilor referitoare la lipsa pericolului pentru ordinea publică, prin prisma circumstanţelor lor personale şi la celelalte date ale cauzei.

În cauzele Calmanovici împotriva României (paragrafele 90-101) şi Scudeanu împotriva României (paragrafele 83-89), Curtea EDO a statuat, printre altele, că, în aplicarea art. 5 par. 3 din Convenţie, „orice menţinere în stare de arest preventiv, chiar şi pentru o perioadă scurtă, trebuie motivată convingător de către instanţă”.

Curtea a statuat că este necesară „o motivare convingătoare a instanţelor” a soluţiilor de menţinere a stării de arest a unei persoane întrucât „o decizie motivată probează faptul că părţile au fost ascultate, permite părţii interesate să exercite calea de atac, cu trimitere la aceste motive, iar instanţei de control să se raporteze la ele, cu ocazia examinării hotărârii”. Curtea EDO a mai statuat că „argumentele pro şi contra punerii în libertate a unei persoane suspectată de săvârşirea unei infracţiuni nu pot fi prezentate doar într-o formă generală şi abstractă”, în toate situaţiile instanţa trebuind să ofere motive „pertinente şi suficiente” pentru menţinerea unei persoane în stare de arest.

În ceea ce priveşte motivul pericolului pentru ordinea publică, Curtea a apreciat că el „nu poate fi invocat într-o manieră general-abstractă” (în speţă, judecătoria nici măcar nu a făcut trimitere la acesta, în nici un fel, sub acest aspect motivarea fiind totalmente inexistentă), de genul „reproducerii textului articolului de lege, într-o manieră stereotipă” .

Tot în cauza Calmanovici împotriva României (paragraful 99), CEDO a statuat că „scurta referire…la gravitatea faptelor comise, la modul în care acuzatul se pare că le-ar fi comis şi la calitatea acestuia nu poate suplini lipsa de motivare, întrucât este capabilă să ridice şi mai multe întrebări decât răspunsuri…”, instanţele având „datoria să ofere, în mod concret, pe baza faptelor relevante, motivele pentru care ordinea publică ar fi efectiv ameninţată dacă acuzatul ar fi lăsat liber”.

Faţă de cele anterior arătate, rezultă că instanţele au obligaţia legală de a-şi motiva efectiv şi în concret soluţia de menţinere a stării de arest, ceea ce, în esenţă, însemnă: a) indicarea temeiurilor de fapt şi de drept ce au justificat soluţia de menţinere a stării de arest; b) analizarea fiecărui condiţii impuse de textul de lege pe care se fundamentează menţinerea stării de arest (de pildă: condiţiile de la art. 148 lit. „f” C.p.p.); c) să se indice de ce o alternativă la detenţia preventivă nu este oportună (adică o altă măsură preventivă) – a se vedea în acest sens paragraful 101 din cauza Calmanovici împotriva României; d) să se ţină seama de situaţia inculpaţilor (a se vedea acelaşi paragraf 101, dar şi art. 136 alin. 8 C.p.p.) şi să se răspundă „argumentelor invocate de inculpat în favoarea punerii sale în libertate” (a se vedea acelaşi paragraf 100, din cauza Calmanovici).

Or, nimic din toate acestea nu se regăseşte în încheierea recurată.

Nerespectarea acestor condiţii cu privire la motivarea încheierii atacate echivalează cu nemotivarea hotărârii, care ar fi trebuit şi trebuie să fie una efectivă, concretă şi reală.

Aşa cum s-a arătat, menţiunile generice ale judecătoriei (şi care vizează doar anumite aspecte) nu sunt suficiente, prima instanţă având obligaţia de a analiza şi expune considerentele pentru care se impune soluţia de menţinere a stării de arest.

Prin urmare, în speţă, lipseşte motivarea – în sensul avut în vedere de jurisprudenţa CEDO menţionată, de art.300 indice 1 alin. 3 C.p.p., art. 356 alin. 1 lit. „b” şi „c” şi art. 3859 pct. 9 teza I Cod procedură penală – soluţiei pronunţate de Judecătoria Iaşi, ceea ce pune instanţa de control judiciar în imposibilitate obiectivă de a verifica legalitatea şi temeinicia încheierii criticate întrucât nu se cunosc motivele (ce anume s-a avut în vedere la luarea soluţiei criticate) avute în vedere de prima instanţă, acestea fiind practic inexistente.

Prin nerespectarea dispoziţiilor legale sus-citate referitoare la motivarea hotărârii recurate s-a încălcat, pe lângă dispoziţiile art. 5 parag. 3 din Convenţie (aşa cum s-a arătat) şi dreptul părţilor la un proces echitabil consacrat de art. 6 paragr. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului (una din componentele acestuia, consacrate de CEDO fiind şi aceea a obligativităţii motivării hotărârilor judecătoreşti sub toate aspectele). Astfel, prin Hotărârea CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina contra României s-a statuat că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă apărările şi observaţiile părţilor sunt în mod real şi corect examinate de instanţa sesizată, ceea ce impune în sarcina acesteia „obligaţia de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probă” ale părţilor şi nu la unul formal (aşa cum s-a procedat în speţă). A mai arătat CEDO, în această hotărâre, că instanţele au obligaţia de a examina efectiv şi real problemele esenţiale invocate. De aceea, în respectiva cauză CEDO a hotărât că a existat o încălcare a dreptului la un proces echitabil întrucât hotărârile judecătoreşti nu fuseseră motivate. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile Hotărârii CEDO în cauza Helle contra Finlandei din 19.12.1997.

În speţă este deci incident cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 9 teza I Cod pr. pen. potrivit căruia „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluţia ori motivarea soluţiei contrazice dispozitivul hotărârii sau acesta nu se înţelege” prin raportare la art. 3856 alin. 3 C.p.p. (potrivit cărora, în cazul de faţă – când hotărârea nu poate fi atacată cu apel - tribunalul are obligaţia de a examina şi din oficiu, cauza sub toate aspectele, având în vedere că au fost aduse critici privind nemotivarea încheierii doar de recurentul F.A.C.).

Pentru considerentele expuse mai sus, tribunalul constată că recursurile declarate de inculpaţii C.C. şi F.A.C sunt fondate. Pe cale de consecinţă, în baza art. 38515 pct. 2 lit. „c” Cod pr. pen., tribunalul urmează să admită recursurile declarate de inculpaţi împotriva încheierii de şedinţă din 18.07.2011 a Judecătoriei Iaşi, pronunţată în dosarul nr. 23201/245/2011, încheiere pe care o va casa integral în ceea ce priveşte soluţiile pronunţate cu privire la măsurile preventive, dispunându-se trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cu prilejul rejudecării, judecătoria va avea în vedere aspectele mai sus evidenţiate, cât şi toate celelalte motive invocate de recurenţi.

Vezi şi alte speţe de drept penal:

Aplicarea dispoziţiilor art. 3001 C.proc.pen. - nemotivarea soluţiei dispuse de instanţa de fond determină nulitatea absolută a încheierii pronunţate, cu consecinţa casării şi trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, dar reprezintă şi o încăl

Comentarii despre Aplicarea dispoziţiilor art. 3001 C.proc.pen. - nemotivarea soluţiei dispuse de instanţa de fond determină nulitatea absolută a încheierii pronunţate, cu consecinţa casării şi trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, dar reprezintă şi o încăl