 | Avocat marius statescu
Vizitator |
| Pentru ca va folosesc zilnic siteul pentru cautarea hotararilor judecatoresti, vreau sa contribui si eu la aceasta comunicate cu o serie de hotarari pe care le-am gasit in arhiva mea.
O sa public in cele ce urmeaza o serie de spete din "CULEGERE de PRACTICA JUDICIARA CIVILA PE ANUL 1990" cu Note de Dr. Ioan Mihuta (1992). Chiar daca unele dintre ele pot fi astazi desuete, o mare parte din ele isi pot gasi aplicabilitate si astazi.
DREPTUL FAMILIEI
CĂSĂTORIA ŞI DIVORŢUL
1. Căsătoria. Cerere de desfacere. îndatorirea instanţei
Intrucît, potrvit legii, desfacerea căsătoriei nu se poate dispune decît atunci cînd, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sînt atît de grav şi iremediabil vătămate, încît continuarea ei a devenit vădit imposibilă pentru cel ce o solicită, instanţa judecătorească are îndatorirea să aprecieze cu deosebită grijă temeiurile cererii de divorţ şi imposibilitatea de a continua căsătoria, ţinînd seama de durata acesteia, precum şi de interesele copiilor minori. Astfel, în speţă, s-a reţinut că neînţelegerile dintre soţi au intervenit abia în ultimul timp, după o convieţuire îndelungată şi au avut copii care au devenit majori, în afară de unul încă minor şi bolnav, situaţie care a fost apreciată în sensul că au posibilitatea să o depăşească şi că deci nu este cazul de a se dispune desfacerea căsătoriei (art.38 C. fam.).
Tm., s.111 civ., dec. nr.87/1990
Notă. în legătură cu judecarea proceselor de divorţ şi cu îndatorirea instanţei, dec. de îndrumare nr.10/1969 şi nr.10/1974, CD. p.40 şi p.34.
2. Despărţire în fapt îndelungată. Culpa soţului reclamant. îndatorirea instanţei
Despărţirea în fapt a soţilor timp îndelungat poate constitui temei de divorţ, dar numai dacă în raport de împrejurările cauzei, stabilite pe bază de probe, instanţa este în măsură să-şi formeze convingerea că are caracterul unei situaţii ireversibile şi că o continuare a căsătoriei nu mai este posibilă. Sub acest aspect instanţa are îndatorirea să cerceteze şi să analizeze cauzele reale ale despărţirii, spre a afla care dintre soţi este vinovat de destrămarea raporturilor conjugale, deoarece dacă ar rezulta culpa exclusivă a reclamantului acţiunea de divorţ nu ar putea fi admisă (art.38 C.fam.).
Tm., s. III civ., dec. nr. 1181/1990
3. Opunerea pîrîtului la desfacerea căsătoriei. Efecte
împrejurarea că pîrîtul se opune constant la admiterea
acţiunii de. divorţ nu poate constitui un argument decisiv pentru menţinerea unei căsătorii compromise, opinia sa nefiind suficientă sub acest aspect şi neputînd duce la reluarea traiului în comun, cît timp se constată că relaţiile dintre soţi sînt grav şi iremediabil vătămate(art.38 C.fam.).
Tm., s. IV civ., dec. nr. 9/1990
4. Divorţ. Păstrarea numelui purtat în timpul căsătoriei. Motive temeinice. Opunerea soţului
La desfacerea căsătoriei prin divorţ părţile se pot învoi ca soţul, care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt, să poarte în continuare acest nume şi după desfacerea căsătoriei, instanţa urmînd să ia act de învoială prin hotărîrea de divorţ. Pentru motive temeinice instanţa poate să încuviinţeze acest drept, chiar şi în lipsa unei învoieli între soţi. Dacă nu a intervenit o atare învoială sau dacă instanţa nu a uai încuviinţarea, fiecare dintre soţi va ourta numele ce avea înainte de căsătorie (art.40 C.fam.).
Astfel s-a apreciat ca avînd motiv temeinic, în sensul legii, cererea făcută de mama copilului minor rezultat în timpul căsătoriei de a-şi păstra numele purtat în timpul căsătoriei, pentru ca să aibă acelaşi nume cu minorul ce i-a fost încredinţat spre creştere şi educare. Astfel, în speţă, pronunţînd desfacerea căsătoriei din vina ambilor soţi, instanţa a încredinţat pe fiica minoră mamei şi a încuviinţat totodată cererea ei cu privire la păstrarea numelui, soluţie confirmată în recurs, considerîndu-se că s-a făcut o corectă aplicare a legii şi ca neîntemeiată opunerea sub acest aspect a soţului pîrît. - ,
Tm., s. IV civ., dec. nr. 178/1990 y /(
Notă. Contrar acestei soluţii, s. IV civ., prin dec. nr. 237/1990, a adoptat o interpretare restrictivă a noţiunii de motive temeinice, în sensul că legea s-a referit la un interes legitim legat de reputaţia pe care soţul şi-a cîştigat-o sub numele purtat în timpul căsătoriei şi nicidecum nu poate constitui un asemenea motiv şi interes împrejurarea că soţiei i-au fost încredinţaţi copiii spre creştere şi educare.
învederăm însă că prin dec. de îndrumare, citată în nota de sub nr.l, fiind interpretată aceeaşi dispoziţie legală, la pct.4 lit.c, nu i s-a dat un caracter restrictiv. Este adevărat că prin dec. nr.186/1974 a TS, s.civ.,CD , p.186, s-a dat aceeaşi interpretare restrictivă, dar această dec. are un caracter izolat şi de altfel practica TS s-a fixat prin dec.nr. 1467/1980, CD, p.115, în sensul că prin motive temeinice se înţelege “orice interes” care ar fi vătămat prin schimbarea numelui purtat în timpul căsătoriei. Adăugăm că în sensul mai larg al interpretării, cu referire la situaţia mamei căreia i s-a încredinţat copilul este şi dec.nr. 282/1990 a s. III civ., existînd deci o practica neunitară sub acest aspect a Tm.
5. Filiaţie. Copil din afara căsătoriei. Recunoaştere simultană de ambii părinţi. Recunoaştere ulterioară de tată. Consecinţe cu privire la nume
Copilul din afara căsătoriei dobîndeşte numele de familie al aceluia dintre părinţi faţă de care filiaţia a fost mai întîi stabilită, iar în cazul că a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte, instanţa judecătorească va putea da copilului încuviinţarea de a purta numele aceluia din urmă. Copilul va putea săp6arte numele reunite ale ambilor părinţi numai dacă a fost recunoscut în acelaşi timp de ambii părinţi. Această din urma dispoziţie legală nu se poate aplica dacă filiaţia faţă de tată a fost stabilită ulterior prin hotărîre judecătorească (art.64 C.fam.).
Tm. s. IV civ., dec. nr. 1486/1990
Notă. în sensul că încuviinţarea ca un copil din afara căsătoriei să poarte numele celuilalt părinte nu este posibilă decît dacă filiaţia faţă de el se stabileşte prin recunoaştere voluntară sau pe cale judecătorească, TS, sc., dec. nr.464/1981,CD, p.160
ÎMPĂRŢIREA BUNURILOR COMUNE
6. învoiala soţilor. Condiţii de valabilitate
La desfacerea căsătoriei bunurile comune se împart între soţi potrivit învoielii lor, iar dacă nu se învoiesc asupra împărţirii va hotărî instanţa judecătorească (art.36 alin.l C.fam.).
înţelegerea soţilor cu privire la împărţirea bunurilor nu are numic ilicit dacă este încheiată după introducerea acţiunii de divorţ şi este menită să producă efecte după desfacerea căsătoriei, ea urmînd să fie omologată prin hotărîrea de divorţ sau printr-o altă hotărîre.
în speţă, prima instanţă a considerat lovită de nulitate absolută convenţia de partaj voluntar intervenită între soţi după pronunţarea divorţului dar înainte ca hotărîrea să fi rămas definitivă. în recurs însă, reţinîndu-se că înţelegerea dintre soţi a fost încheiată pentru a produce efecte în viitor şi că, potrivit legii, primează rezolvarea problemei patrimoniale pe cale amiabilă, s-a dat o soluţie diferită întrucît încheierea unei atare convenţii nu este condiţionată de rămînerea definitivă a hotărîrii de divorţ. Dimpotrivă, legea precizează că părţile se pot învoi asupra împărţirii odată cu divorţul, deci înainte ca hotărîrea prin care s-a declarat desfăcută căsătoria să fi rămas definitivă.
Tm., s. IV civ., dec. nr. 710/1990
Notă. în acelaşi sens TS, sc., dec. nr.1071/1975, Rep. 2, p.26, nr.52
7. împărţirea bunurilor comune. Stabilirea valorii. Folosinţă exclusivă exercitată de un soţ
Valoarea care trebuie avută în vedere la împărţirea bunurilor comune este valoarea de circulaţie din momentul partajării. în cazul în care însă unul din soţi, după despărţirea în fapt, a folosit un bun în exclusivitate, se va avea în vedere valoarea lui de la acea dată.
Tm., s. III civ., dec. nr. 1333/1990
Notă. în acelaşi sens, cu precizarea că într-o ata. e situaţie şi anume în cazul unui autoturism se va avea în vedere valoarea de la data despărţirii în fapt şi nu aceea ulterioară de la data la care, de exemplu, a fost vîndut unei terţe persoane, TS, s. civ., dec. nr.128/1978, CD p. 158.
8. împărţirea bunurilor comune. Stabilirea cotelor de contribuţie la dobîndire. Pensie de întreţinere a copilului. Neluare în calcul
Pentru stabilirea cotelor de contribuţie la dobîndirea bunurilor comune urmează a se ţine seama, în pricipiu, de activităţile direct producătoare de venituri. De asemenea trebuie să se ţină seama şi de activităţile care sînt de natură să ducă la realizarea de economii sau la reducerea cheltuielilor, ele constituind, în mod indirect, o contribuţie la dobîndirea de bunuri, cum este munca depusă de soţie în cadrul gospodăriei şi de îngrijire a copiilor.
Nu poate ti luată însă în calcul la stabilirea cotei de contribuţie pensia de întreţinere pe care o încasează soţul căruia i s-a încredinţat copilul spre creştere şi educare, deoarece destinaţia ei este de a fi folosită la întreţinerea copilului şi nu a soţilor.
Tm., s. IV civ., dec. nr 798/1990
Notă. în sensul că munca depusă în gospodărie, precum şi aceea de creştere şi îgrţjire a copiilor, constituie o componentă a contribuţiei unuia sau a ambilor soţi la dobîndirea bunurilor, TS., sc., dec.753/1980, Rep. III, p.19, nr.36,iar în sensul că pensia de întreţinere este afectată exclusiv pentru satisfacerea nevoilor de întreţinere, dec. nr. 2252/1979, Rep.III, p.36, nr.114.
9. împărţirea bunurilor comune. Efectuarea unor cheltuieli curente. Ncluare în considerare
împărţirea bunurilor comune nu presupune desocotirea cu privire la cheltuielile curente care s-au făcut în timpul căsătoriei. Oe altfel soţii sît obligaţi să contribuie la cheltuielile căsniciei (art.29 C.fam.), ccea ce înseamnă că în cazul despărţirii cheltuielile respective nu sît supuse restituirii. Numai cheltuielile făcute de un soţ în scopuri personale şi fără consimţămîntul celuilalt vor afecta cota sa de contribuţie la dobîndirea bunurilor, iar în caz de neajungcre a bunurilor va trebui să fie obligat la plata unei despăgubiri, pentru a se restabili echilibrul valoric.
în speţă, reţinîndu-se că autoturismul din litigiu a fost bun comun, s-a considerat în mod corect că suma cheltuită de un soţ pentru a urma cursurile şcolii de şoferi amatori a reprezentat o cheltuială curentă pentru folosirea autoturismului de către ambii soţi
Tm., s. IV civ., dec. nr. 407/1990
Notă. în sensul că numai cheltuielile făcute cu depăşirea sarcinilor căsătoriei, precum şi cele făcute în interes personal, urmează a se imputa asupra părţii cuvenite soţului culpabil, TS., sc., dec.nr. 292/1981, RRD nr.8/1982,p.21 şi dec. nr. 2419/1984, CD, p.160.
10. împărţirea bunurilor comune. Imobil indisponibilizat prin aplicarea unui sechestru. Obligaţia instanţei
Dacă un imobil bun comun a fost indisponibilizat prin aplicarea unui sechestru la cererea creditorului unuia dintre soţi, înstrăinarea acelui bun nu mai este posibilă nici sub forma ieşirii din indiviziune în cadrul acţiunii de partaj prin atribuire în favoarea celuilalt soţ, atîta timp cît acel creditor, care a înfiinţat poprirea, nu a fost introdus în cauză spre a-şi apăra interesele. în consecinţă, hotărîrea primei instanţe, care a procedat la împărţirea bunurilor comune, atribuind imobilul soţului nedebitor, a fost casată cu trimitere spre rejudecare pentru a se introduce în cauză creditorul respectiv.
Tm., s. IV civ., dec. nr. 354/1990
11. împărţirea bunurilor comune. Evacuarea din locuinţă a soţului căruia nu i s-a atribuit imobilul
Dacă, în cadrul procesului de divorţ, s-a soluţionat şi cererea de împărţire a bunurilor comune, în sensul că imobilul ce a format obiectul partajului a fost atribuit unuia dintre soţi, nu se mai poate pune problema ca folosinţa spaţiului locativ care a constituit domiciliul conjugal să fie împărţită în condiţiile legii nr.5/1973. într-adevăr, ca efect al discutării dreptului de proprietate şi al atribuirii imobilului, celălalt soţ şi-a pierdut dreptul de folosinţă. Susţinerea că soluţia pronunţată în partaj nu împiedică aplicarea prevederilor referitoare la împărţirea sau atribuirea spaţiului locativ în caz de divorţ, potrivit menţionatei legi (art.22), este lipsită de temei. Evacuarea acestui soţ din locuinţă nu s-ar putea dispune nici condiţionat de atribuirea altui spaţiu locativ, deoarece evacuarea pentru lipsă de titlu nu presupune o atare condiţie.
Tm., s. IV civ., dec. nr. 228/1990
Notă. Soluţia este în concordanţă cu dec. de îndrumare nr.5/1975, pct. 8, CD 1975, p. 20, potrivit căreia , în situaţia în care s-a cerut împărţirea bunurilor comune, instanţa va proceda în condiţiile prevederilor legale aplicabile în materie de partaj, avînd facultatea dar nu obligaţia ca la alegerea modalităţii de lichidare a stării de devălmăşie să se orienteze în sensul de a ţine seama eventual de prevederile referitoare Ia criteriile de preferinţă din legea nr.5/1973.
12. Bunuri comune. Cumpărarea în timpul căsătoriei. Contribuţia exclusivă a unui soţ. Consecinţe
Potrivit legii, bunurile dobîndite în timpul căsătoriei aparţin ambilor soţi, în baza prezumţiei legale de comunitate (art.30 C.fam.). Prin, urmare orice bun mobil sau imobil cumpărat în timpul căsătoriei devine bun comun, chiar dacă ratele au fost achitate în mod exclusiv de către unul dintre soţi. Drepturile soţilor asupra unui anumit bun sau a unei cote din bunurile respective vor fi determinate numai la împărţirea patrimoniului comunitar, cînd se va stabili contribuţia fiecăruia la dobîndire. De la această regulă se exceptează numai bunurile considerate de lege ca fiind bunuri proprii ale unui soţ (art.31).
Tm., s. IV civ., dec. nr. 1032/1990 Notă. Nici împrejurarea că, o perioadă de timp, soţii au întrerupt în fapt convieţuirea, între ei nemaiexistînd relaţii de nici un fel, nu înlătură caracterul de bunuri comune al bunurilor dobîndite în timpul căsătoriei, ci ea va fi avută în vedere la determinarea cotei cuvenite fiecăruia dintre soţi, potrivit dec. de îndrumare nr. 19/1960, pct.2, CD, p.26. în acelaşi sens TS, sc. dec. nr.568/1979, RepIII.,p.l5, nr.16.
13. Drept de retenţie. Caracter. Limitele exercitării, împărţirea bunului grevat
Dreptul de retenţie, recunoscut în practica judiciară, constituie o garanţie reală, care constă în abilitarea creditorului de a deţine un bun mobil sau imobil pînă ce creanţa îi va fi îndestulată de către proprietarul bunului în condiţiile stabilite prin convenţie sau prin hotărîre judecătorească. Proprietarul poate să înstrăineze bunul, dar dreptul de retenţie îi este opozabil dobînditorului şi nu se pierde înainte de îndestularea creanţei garantate. Tot astfel, întrucît, dreptul de retenţie constituie doar o garanţie pentru creditor, exercitarea lui este independentă de folosirea bunului. Astfel, în speţă, prima instanţă, declarînd desfăcută căsătoria şi soluţionînd totodată cererea de împărţire a bunurilor comune, i-a atribuit soţiei locuinţa, constînd dintr-o garsonieră, datorită şi faptului că ei i s-au încredinţat spre creştere şi educare copiii minori, dar i-a acordat soţului un drept de retenţie pînă la achitarea sumei stabilite. Recursurile ambelor părţi au fost respinse, motivîndu-se în legătură cu atribuirea garsonierei că grevarea ei cu dreptul de retenţie nu poate s-o împiedice pe noua proprietară de a-şi folosi bunul aşa cum doreşte.
Tm., s. IV civ., dec. nr. 782/1990
14. Bunuri comune ale soţilor. împărţire în timpul căsătoriei. Condiţii. Motive temeinice
în principiu, bunurile comune se împart între soţi la desfacerea căsătoriei. Pentru motive temeinice însă ele pot fi împărţite, în întregime sau numai în parte, prin hotărîre judecătorească, chiar şi în timpul căsătoriei (art.36 C.fam.).
Faptul că un soţ a rămas în posesia întregului patrimoniu comun şi că despărţirea în fapt a cheltuit toate resursele băneşti implică pericolul ca întreg patrimoniul comunitar să fie înstrăinat. Această situaţie este decide natură să justifice aprecierea că există motive temeinice pentru împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei. împrejurarea că vinovat de destrămarea relaţiilor conjugale este celălalt soţ şi nu cel ce se găseşte în posesia bunurilor prezintă o importanţă redusă în ceea ce priveşte cererea de împărţire şi nu-1 îndreptăţeşte pe acesta să folosească şi să înstrăineze ori să cheltuiască întregul patrimoiu, asupra căruia are drepturi legitime şi celălalt soţ.
Tm., s. IV., dec. nr. 408/1990
Notă. în acelaşi sens TS, sc., dec. nr. 138/1971, CD p.133
ÎNCREDINŢAREA ŞI REÎ NCREDINŢAREA COPIILOR SPRE CREŞTERE ŞI EDUCARE
15. Criteriile ce trebuie avute în vedere la încredinţarea copiilor
Potrivit legii, ceea ce urmează a se lua în considerare la încredinţarea copilului minor, odată cu pronunţarea divorţului, este interesul copilului. Sub acest aspect s-a reţinut de instanţă că, în timpul convieţuirii lor, ambii părinţi s-au îngrijit de creşterea şi educarea minorului şi că amîndoi îi pot oferi condiţii corespunzătoare pentru a-i asigura buna dezvoltare, iar că după despărţirea lor în fapt minorul a rămas la tată. Această împrejurare, precum şi aceea că minorul, în vîrstă de peste 10 ani, a declarat că doreşte să rămînă sub îngrijirea tatălui său, nu au fost însă considerate a fi determinante întrucît, după cum s-a mai reţinut, minorul aflîndu-se sub îngrijirea acestuia a obţinut rezultate mai slabe la învăţătură, avînd şi foarte multe absenţe nemotivate (art.42 C.fam.).
Tm., s. III civ., dec. nr. 2/1990
Notă. în legătură cu elementele de apreciere care trebuie să fie avute în vedere la încredinţarea copiilor minori unuia sau celuilalt părinte, în cadrul procesului de divorţ, TS.07, dec. nr. 69/1977, Rep. III, p.42, nr.144.
16. încredinţarea copiilor minori spre creştere şi educare. Criterii. Separarea fraţilor. Condiţii
Dacă părinţii nu locuiesc împreună, ei vor decide de comun acord la care dintre ei va locui copilul, în caz de neînţelegere urmînd să decidă instanţa judecătorească (art.101 C.fam.). La soluţionarea unei atare situaţii va trebui să se ţină seama exclusiv de interesele copilului. Astfel. în cazul în care din căsătorie au rezultat mai mulţi copii, separarea lor trebuie să constituie o măsură extremă,care îşi poate găsi justificare numai în lipsa de posibilităţi materiale a fiecărui părinte de a-i creşte şi educa împreună.
în speţă prima instanţă, reţinînd din probele administrate că separarea copiilor ar fi de natură să contribuie la crearea unor sentimente de ură reciprocă între fraţi, datorită influenţei negative în acest sens a tatălui, a apreciat că este în interesul copiilor să nu fie despărţiţi şi să crească împreună, pentru că, aflîndu-se încă la vîrsta la care se formează, sentimentele de ură pot fi schimbate în dragoste reciprocă numai trăind alături.
Tm., s. IV civ., dec. nr. 720/1990
Notă. în practica judiciară s-a considerat că interesele copiilor minori impun creşterea lor împreună atunci cînd între ei s-au statornicit legături strînse de afecţiune, încît desparţirea lor ar fi de natură să le creeze traumatisme psihice, motiv pentru care stabilirea unor domicilii diferite să aibă un caracter de excepţie. Dar, dacă interesele copiilor minori impun creşterea lor împreună atunci cînd între ei există legături de afecţiune, cu atît mai mult se impune aceeaşi soluţie în situaţii ca aceea din speţă, cînd separarea lor ar contribui la crearea unor sentimente de ură reciprocă între fraţi.
La situaţii în care s-au statornicit legături de strînsă afecţiune se referă Tj. Maramureş prin dec. civ. nr. 82/1984, RRD nr. 7/1984, p.64 şi Tj. Hunedoara pri dec. civ. nr.517/1978, RRD nr. 1/1979, p.56.
17. încredinţarea provizorie a copiilor minori unui părinte. Nesocotirea dispoziţiei. Cerere de ordonanţă preşedinţială
Odată cu pronunţarea divorţului instanţa judecătorească va hotărî căruia dintre soţi îi vor fi încredinţaţi copiii (art. 42 alin.l C.fam.). Ea poate lua însă şi vremelnic o atare măsură, pe timpul cît durează procesul, ţinînd seama exclusiv de interesele copiilor, în cazul în care instanţa a dispus ca minorii să fie încredinţaţi vremelnic unui soţ, iar celălalt soţ i-a luat cu sine fără acordul lui, refuzînd să-i readucă la locuinţa acestuia, este admisibilă formularea unei cereri de ordonanţă preşedinţială pentru ca minorii să-i fie redaţi în îngrijire.
în speţă prima instanţă, apreciind interesele minorilor şi urgenţa măsurii, a primit cererea mamei reclamante, iar critica recurentului a fost înlăturată, reţinîndu-se că minorii sînt în vîrstă de doi şi respectiv patru ani şi că pîrîtul i-a luat numai după ce a fost obligat la plata pensiei de întreţinere, iar că urgenţa este justificată de vîrsta lor fragedă, de maladiile de care suferă şi de nevoia stringentă de a beneficia de supravegherea mamei.
Tm., s. III civ., dec.nr. 772/1990
Notă. Cu privire la încredinţarea vremelnică a copiilor minori pe timpul procesului de divorţ şi folosirea ordonanţei preşedinţialeydec. de îndrumare nr.10/1969 şi nr.10/1974, pct.4, CD ,p.40 şi respectiv 34.
18. încredinţarea copiilor minori. Caracterizarea hotărîrii. Soţi despărţiţi în fapt
în cazul în care prin sentinţă s-a dispus ca în timp ce soţii erau despărţiţi în fapt copiii minori să fie încredinţaţi unuia dintre ei, această hotărîre nu va putea să fie invocată ca avînd putere de lucru judecat în procesul de divorţ, întrucît situaţia definitivă cu privire la încredinţarea copiilor se stabileşte la pronunţarea hotărîrii de divorţ, prin care deci se poate dispune încredinţarea copiilor celuilalt părinte, dacă, în raport de împrejurările de fapt ale cauzei, şi de interesele copiilor se impune luarea acestei măsuri (art.42 C.fam.).
Tm., s. III civ., dec. nr. 408/1990
Notă. în sensul că hotărîrea de încredinţare a copilului minor pe timpul în care soţii sînt despărţiţi în fapt, precum şi pe durata procesului de divorţ, are caracter provizor, pînă la pronunţarea hotărîrii finale, cînd instanţa va fi obligată să hotărască în mod definitiv atît cu privire Ia încredinţarea copilului, cît şi la obligaţia de întreţinere, TS., sc., dec. nr. 1717/1978, Rep.III, p.44, nr.152.
19. încredinţarea copiilor minori altor persoane decît părinţii. Caracterul măsurii. Motive temeinice
Este de principiu că, odată cu pronunţarea divorţului, instanţa judecătorească va hotărî căruia dintre părinţi i se vor încredinţa copiii minori spre creştere şi educare (art.42 alin.l C.fam.). Prin urmare de regulă copiii nu vor putea fi încredinţaţi altor persoane şi nici bunicilor, cu înlăturarea părinţilor, oricît de puternic ar fi ataşamentul lor faţă de nepoţi. Prin excepţie însă legea prevede că totuşi, pentru motive temeinice, copiii vor putea fi încredinţaţi unor rude sau altor persoane ori unor instituţii de ocrotire (alin.2). Existenţa unor asemenea motive trebuie să fie constatată de instanţă în mod riguros, pe bază de probe, iar măsura să fie luată exclusiv în interesul minorilor.
Tm., s. III civ., dec. nr. 860/1990
Notă. I n sensul că oricît de puternic ar fi ataş amentul faţă de nepoţi, numai acest element nu constituie temei suficient pentru a fi înlăturat un părinte de la dreptul şi obligaţia sa legală de a-1 îngryi şi educa în mod direct pe copil, TS., sc., dec. nr.421/1977, CD, p.128.
20. Reîncredinţarea copiilor minori spre creştere şi educare. Condiţii
Reîncredinţarea copilului minor spre creştere şi educare, de la un părinte la altul, se poate dispune numai atunci cînd se constată că părintele în a cărui îngrijire se afla nu-i mai poate asigura condiţiile necesare pentru o dezvoltare corespunzătoare. Ea trebuie să fie bazată pe motive care să demonstreze că menţinerea copilului la acel părinte ar avea consecinţe dăunătoare bunei dezvoltări fizice, creşterii şi educării. Acţiunea de reîncredinţare poate fi admisă numai dacă au intervenit situaţii noi; în sensul că s-au schimbat împrejurările care au determinat încredinţarea iniţială. O schimbare doar parţială a situaţiei nu trebuie să atragă revenirea asupra măsurii luate dacă elementele esenţiale care au fost avute în vedere au rămas aceleaşi (art.42 şi 44 C.fam.).
Tm., s. III civ. dec. nr.443/1990
Notă. în acelaşi sens cu privire la situaţiile în care se impune revenirea asupra măsurii iniţiale, TS., sc., dec. nr.616/1981, CD. p.166., nefiind indicat a se dispune, fără motive temeinice, schimbarea forţata a modului de viaţă pe care l-a deprins copilul, decît daca se dovedeşte a fi dăunător, TS., sc., dec. nr.2021/1976, Rep.III, p.43, nr. 150.
21. Reîncredinţarea copilului minor. Condiţii. Invocarea propriei culpe a reclamantului
Măsura reîncredinţării copilului minor de la un părinte la celălalt îşi găseşte justificarea numai atunci cînd se constată că interesele minorului o impun deoarece părintele în a cărui îngrijire se află nu-i mai poate asigura condiţiile necesare dezvoltării sale.
în speţă, copilul, care în cursul procesului de divorţ rămăsese la tatăl reclamant, a fost încredinţat prin hotărîrea de divorţ, rămasă definitivă, mamei pîrîte, dar în cererea de reîncredinţare s-a susţinut că pîrîta s-a dezinteresat de creşterea şi educarea minorului deoarece nici nu a încercat să pună în executare hotărîrea de încredinţare. Prima instanţă a respins cererea, iar recursul reclamantului a fost respins ca nefondat. S-a reţinut în acest sens că nu s-a produs nici o schimbare a condiţiilor care au fost avute în vedere la pronunţarea hotărîrii de încredinţare şi că aceasta a fost pusă în executare, copilul aflîndu-se la mamă pînă cînd a fost luat de reclamant împotriva voinţei sale, aşa că reclamantul nu-şi poate invoca propria culpă în susţinerea cerererii de reîncredinţare.
Tm., s. IV civ., dec. nr 724/1990
DREPTUL PĂRINTELUI DE A PĂSTRA LEGĂTURI PERSONALE CU MINORUL
22. Părinte căruia nu i s-a încrediţat copilul. Dreptul la legături personale cu acesta. Condiţii de exercitare
Potrivit legii ambii părinţi sînt datori să îngrijească de persoana copilului minor, astfel că părintele căruia nu i-a fost încredinţat copilul trebuie să păstreze dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională. Dar dreptul părintelui de a păstra legăturile personale cu minorul, implicînd şi obligaţiile respective, este necesar ca exercitarea lui să fie asigurată pe deplin (art.42 alin.3 şi art.101 C.fam.).
în aplicarea menţionatelor prevederi legale, prima instanţă a încuviinţat ca părintele reclamant să-şi viziteze fiica, în vîrstă de cinci ani, în prima şi a treia duminică a fiecărei luni, între orele 9,30-18, precum şi timp de 10 zile să o ia în concediul său de odihnă şi vacanţa minorei, cu obligaţia de a o readuce la domiciliul mamei. Această soluţie a fost criticată de pîrîtă, care a susţinut că nu s-a ţinut seama de vîrsta minorei, la care nu era indicat ca reclamantul s-o ia de la domiciliul mamei, ci se impunea ca vizitarea să aibă loc la domiciliul şi în prezenţa mamei. Recursul pîrîtei a fost respins cu motivarea că, în condiţiile propuse, drepturile şi obligaţiile ce-i revin reclamantului, în calitatea sa de părinte, nu ar putea fi realizate.
Tm., s. IV civ., dec. nr. 291/1990
Notă. Ambii părinţi avînd obligaţia de a veghea la creşterea şi educarea copilului, exercitarea acestui drept trebuie să fie asigurată efectiv, iar comunicarea între părinte şi copil trebuie să aibă loc în mod firesc şi fără a fi stîrţjenită eventual de prezenţa celuilalt părinte. Restrîngerea dreptului recunoscut prin lege părintelui căruia nu i-a fost încredinţat copilul, de a păstra legături personale cu acesta, are caracter de excepţie, în situaţii care urmează să fie apreciate de la caz Ia câz, ţinînd seama de interesele copilului. în acest sens TS., sc. dec. nr.1884/1979, CD, p.167.
23. Dreptul părintelui căruia nu i-a fost încredinţat copilul de a păstra legături prsonale cu acesta. Asigurarea exercitării efective
Dreptul părintelui de a veghea la creşterea şi educarea copilului minor nu se poate exercita în mod eficient dacă legăturile personale i-au fost limitate doar la cîteva ore din anumite zile. în acest sens prima instanţă a obligat-o pe pîrîtă să-i permită părintelui reclamant ca să-l ia pe minor două zile pe lună, între orele 10-15. Instanţa de recurs a decis însă ca, în cadrul programului de vizitare stabilit de prima instanţă, reclamantul să-l ia pe minor între orele 10-18, precum şi în alte două săptămîni pe timpul concediului său de odihnă (art.43 alin.3 şi art.101 C.fam.).
Tm., s. III civ., dec. nr. 96/1990
Notă. Asigurarea dreptului recunoscut de lege părintelui de a păstra legături personale cu minorul în asemenea situaţii constituie un atribut al instanţei judecătoreşti şi nu al autorităţii tutelare. Această competenţă i-a fost 'îată instanţei judecătoreşti tocmai pentru a stabili de la caz la caz, prin apreciere,‘un program corespunzător în interesul copilului, în acest sens dec. de îndrumare nr.20/1964, CD., p.39.
24. Dreptul Ia legături personale cu minorul. Stabilirea condiţiilor de exercitare. Verificarea condiţiilor morale ale părintelui
Atît la încredinţarea copilului minor spre creştere şi educare, cît şi la stabilirea programului potrivit căruia se va exercita dreptul părintelui căruia nu i s-a încredinţat copilul de a păstra cu el legături personale, trebuie avute în vedere interesele copilului, instanţa urmînd să ţină seama, între altele, de condiţiile morale ale părintelui (art.43 alin.3. şi art.100 C.fam.).
în speţă, copilul minor fiind încredinţat mamei spre creştere şi educare, tatăl reclamant a solicitat să i se asigure acest drept prin stabilirea unui program corespunzător de vizitare. Prima instanţă a încuviinţat ca legăturile personale să aibă loc în prima şi a treia săptămînă a fiecărei luni, de sîmbătă ora 14 pînă duminică la ora 20, precum şi două săptămîni în vacanţa de vară din perioada concediului de odihnă al reclamantului. Această soluţie a fost criticată de pîrîtă pe motiv că reclamantul este bolnav psihic şi că nu dipune de un spaţiu de locuit, aşa că nu este de acord să păstreze legături personale cu minora decît în prezenţa sa. Reţinînd din actele prezentate că reclamantul are în antecedentele sale o condamnare pentru infracţiunea de viol asupra unei eleve pe cînd era pedagog la un liceu şi că ulterior a fost internat în spitalul de boli nervoase, s-a apreciat, în recursul pîrîtei, că interesele minorei impun ca legăturile cu reclamantul să aibă loc numai în prezenţa pîrîtei şi numai în zilele de duminică din prima şi a treia săptămînă a fiecărei luni, între orele 13-17,cu înlăturarea dispoziţiei privind luarea minorei în timpul vacanţei şcolare, sentinţa fiind modificată în acest sens.
Tm., s. IV civ., dec. nr. 750/1990
25. Dreptul la legături personale cu minorul. Stabilirea condiţiilor de exercitare. Posibilităţile limitate ale părintelui. Interesul copilului
Dreptul de a păstra legături personale cu minorul trebuie să-i fie asigurat părintelui şi în raport de posibilităţile sale de a-1 exercita, în condiţii normale şi în interesul copilului.
Astfel, în speţa supusă judecăţii prima instanţă a încuviinţat ca tatăl reclamant să-şi exercite acest drept în a doua şi a patra săptămînă a fiecărei luni şi anume în ziua de miercuri, între orele 10-16, iar în timpul verii două săptămîni, în perioada concediului de odihnă. Obiecţiunea formulată de mamă, între altele, ca vizitarea să aibă loc numai duminica, deoarece, în perspectivă, minorul urmează a fi înscris la grădiniţă şi apoi la şcoală, astfel că programul stabilit i-ar nesocoti interesele, nu a fost primită în recurs, pe considerentul că pentru moment la vîrsta minorului, de patru ani, programul nu ar contraveni intereselor copilului, iar pe de altă parte că părintele reclamant, fiind aviator (pilot), nu poate fi liber decît în zilele de miercuri şi joi, încît soluţia propusă de pîrîtă l-ar lipsi de posibilitatea de a-şi exercita acest drept şi de obligaţia legală de a veghea şi el la creştera şi educarea minorului, la învăţătura şi pregătirea lui profesională (art.43 alin.3 C.fam.)
Tm., s. III civ., dec. nr. 150/1990
26. Dreptul de a păstra legături personale cu minorul. Situaţia bunicilor
Codul familiei prevede numai pentru părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul dreptul de a păstra legături personale cu acesta, precum şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională (art.43. alin.3). Cu privire la bunici nu există nici o dispoziţie legală care să le recunoască dreptul de a păstra legături personale separat de acel al părintelui respectiv.
Sesizată cu o astfel de cerere din partea bunicii paterne, prima instanţă a încuviinţat ca reclamanta să aibă legături personale cu fica minoră a pîrîtei în prima şi a treia săptămînă a fiecărei luni şi anume de sîmbătă ora 16 pînă duminică la ora 9. împotriva hotărîrii pîrîta a declarat recurs, susţinînd că stabilirea 'unui program de legături cu reclamanta, deosebit de cel încuviinţat tatălui printr-o hotărîre anterioară, ar fi nejustificat şi totodată obositor pentru copil. Recursul pîrîtei a fost admis, iar sentinţa modificată în sensul că acţiunea a fost respinsă, considerîndu-se că atîta timp cît nu există disensiuni între bunica paternă şi fiul ei, instituirea unui program separat ar fi nejustificată, tatăl minorei şi bunica acesteia avînd posibilitatea de a păstra legături personale cu minora în cadrul aceluiaşi program stabilit prin hotărîrea anterioară.
Tm., s. III civ., dec. nr. 729/1990
27. Dreptul de a păstra legături personale cu minorul. Părinte decedat. Situaţia bunicilor. Interesul minorului
In cazul în care, după decesul fiului lor, bunicii paterni solicită stabilirea unui program prin care să li se asigure păstrarea legăturilor personale cu nepotul, admiterea cererii trebuie să fie considerată în interesul copilului minor, deoarece datorită afecţiunii lor faţă de acesta, vor veghea la creşterea şi educarea copilului alături de părintele rămas în viaţă. împrejurarea că, în speţă, există unele neînţelegeri între reclamanţi şi pîrîtă nu poate să determine o altă soluţie.
Tm., s. III civ., dec. nr. 1788/1990
Notă. Relaţiile de familie, iar într-un înţeles mai larg cele între rudele în linie directă, sînt recunoscute şi ocrotite de lege. Astfel, în sensul că bunicii pot solicita să li se asigure dreptul de a păstra legături personale direct cu nepotul în anumite situaţii de excepţie s-a pronunţat Tm. Bucureşti, s. III civ., prin dec. nr.723/1978, RRD nr. 4/1979 p.58. în situaţia de speţă care a format obiectul judecăţii mama copilului a decedat, iar instanţa, considerînd că este în interesul minorului de a păstra în continuare aceste legături a încuviinţat cererea în scopul de a se consolida relaţiile de apropiată rudenie.
OBLIGAŢIA DE ÎNTREŢINERE
28. Data de la care se datorează întreţinerea. Plată benevolă a unor sume
Potrivit legii întreţinerea se datorează în raport de nevoia celui ce o cere şi de mijloacele celui ce urmează a o plăti art.94 alin.l C.fam.). Ea se acordă în principiu cu începere de la data cererii, care marchează starea de nevoie a solicitantului, iar stabilirea altei date este codiţionată de administrarea unor probe de natură să justifice decalarea momentului în care s-a produs această stare.
în cazul în care persoana obligată la întreţinere a expediat solicitantului în mod benevol unele sume de bani, care însă nu erau suficiente pentru a satisface nevoile de întreţinere, instanţa nu este îndreptăţită să-l oblige pe pîrît la plata pensiei doar de la data pronunţării hotărîrii. Astfel, constatînd că pîrîtul a expediat reclamantei unele sume de bani pentru întreţinerea copilului minor, prima instanţă a pronunţat o soluţie greşită prin aceea că a dispus ca pensia de întreţinere să înceapă a fi plătită numai de la data sentinţei. Această hotărîre a fost modificată în sensul că plata pensiei se datorează de la -data cererii de chemare în judecată, reţinîndu-se totodată că în contul obligaţiei de întreţinere s-au achitat sumele respective.
Tm., s. III civ., dec. nr. 582/1990
29. Obligaţie de întreţinere. Data de la care se datorează. Copil care a locuit la părintele căruia nu i-a fost încredinţat
în cazul în care copilul minor, deşi i s-a stabilit domiciliul la unul dintre părinţi, a locuit efectiv la celălalt părinte, fiind întreţinut de acesta, suma stabilită cu titlu de contribuţie la întreţinere nu poate fi reclamată de părintele la care se găseşte pentru timpul în care nu l~a întreţinut, deoarece beneficiar al obligaţiei este copilul iar suma respectivă a fost folosită în scopul pentru care s-a acordat. în consecinţă pensia de întreţinere va fi datorată cu începere de la data la care copilul a trecut efectiv în îngrijirea părintelui căruia i-a fost încredinţat, deci nu de la introducerea acţiunii.
Tm., s. III civ., dec. nr. 1243/1990
Notă. î n acelaş i sens TS., sc., dec. nr. 178/1982, CD, p.144
30. Obligaţie de întreţinere. Stabilire. Oferirea voluntară a unei pensii mai mari. Legalitate
Limitele prevăzute de lege cu privire la cuantumul pensiei de întreţinere pentru copii minori au fost stabilite printr-o dispoziţie ce nu are caracter imperativ, ci de protecţie pentru debitorul obligaţiei. Prin urmare acesta este îndreptăţit să renunţe la aplicarea ei. Astfel, în speţă, părintele debitor a declarat că este de acord să plătească pensia de întreţinere într-o sumă mai mare decît aceea care ar fi rezultat din aplicarea limitelor legale (art.94 alin.3 C.fam.).
Tm., s. III civ., dec. nr. 1864/1990
Notă. I n sensul că limitele prevăzute de lege sînt stabilite exclusiv în favoarea părintelui debitor, care deci poate să ofere o sumă mai mare, dacă bineînţeles prin aceasta nu aduce atingere intereselor legitime ale altei persoane, TS., sc., dec. nr. 1159/1965, CD, p.149.
31. Obligaţie de întreţinere. Stabilirea sumei la care este îndreptăţit copilul minor. Criterii
Cînd întreţinerea este datorată de părinte, ea se stabileşte la o pătrime din cîştigul său din muncă pentru un copil, o treime pentru doi copii şi o jumătate pentru trei sau mai mulţi copii (art.94 alin.3 C.fam.). Acest cîştig din muncă se calculează în raport de media veniturilor pe ultimele şase luni şi nu în raport de venitul lunar al părintelui.
în speţa supusă judecăţii prima instanţă, luînd în considerare la stabilirea pensiei de întreţinere venitul tarifar lunar al părintelui debitor, a fixat o sumă mai mică decît aceea care ar fi rezultat dacă ar fi luat în considerare ca bază de calcul venitul pe ultimele şase luni, ceea ce costituie o încălcare a legii.
Tm., s. III civ., dec. nr. 157/1990
32. Obligaţie de întreţinere. Mai mulţi copii minori. Stabilirea pensiei. Luarea în considerare a nevoilor fiecăruia
în cazul în care părintele este obligat să plătească pensie de întreţinere pentru mai mulţi copii, distribuirea sumei urmează a se face în raport de nevoile concrete ale fiecărui copil în parte. în acest mod se evită discrepanţa dintre nevoile unor copii de vîrste mult diferite (în speţă unul de 14 ani şi altul sub un an).
Tm., s. IV civ., dec. nr. 1098/1990
Notă. Soluţia este în concordanţă cu dec. de îndrumare nr. 16/1965, CD, p.44, cu privire la modul de stabilire a pensiei datorate pentru doi sau mai mulţi copii.
33. Obligaţie de întreţinere. Părinte aflat în executarea stagiului militar. Situaţia bunicilor. Caracter
Obligaţia de întreţinere există nu numai între părinţi şi copii, ci şi între bunici şi nepoţi, în ordinea stabilită de lege (art.86 şi 89 C.fam.) Ea are caracter subsidiar, în sensul că subzistă numai în cazul în care părinţii nu dispun de mijloace materiale, neputînd realiza venituri din muncă datorită unor motive independente de voinţa lor, de exemplu părintele aflîndu-se în executerea serviciului militar. într-o atare situaţie obligaţia de întreţinere a copilului minor revine deopotrivă bunicilor paterni şi materni.
în speţă, mama reclamantă a solicitat obligarea bunicilor paterni la majorarea pensiei de întreţinere, fără ca, în prealabil, să se fi verificat posibilităţile materiale nici ale mamei şi nici ale bunicilor materni, situaţie care a determinat modificarea sentinţei în sensul că acţiunea de majorare a pensiei a fost respinsă.
Tm., s. III civ., dec. nr. 717/1990
Notă. Precizăm că bunicii pot fi obligaţi la plată nu numai cînd părinţii sînt complet lipsiţi de mijloace materiale, ci şi atunci cînd mijloacele lor sînt insuficiente şi deci pensia de întreţinere trebuie să fie completată. în acest sens TS., sc. dec.nr. 2108/1975, CD, p.162, iar în sensul că atît bunicii paterni cît şi bunicii materni sînt deopotrivă obligaţi să contribuie la întreţinerea nepotului lor, dec. nr. 2188/1977, CD, p.119.
34. Obligaţie de întreţinere. Părinte lipsit de myloace materiale fiind student. Situaţia bunicilor
Întrucît obligaţia de întreţinere există în unele situaţii şi între bunici şi nepoţi, avînd caracter subsidiar, urmează ca în cazul în care părintele, deşi datorează întreţinere copilului său minor, este student la cursurile de zi ale unui institut de învăţămînt superior şi nu realizează veniturile necesare, această obligaţie revine bunicilor, fără a se face deosebire după cum copilul a rezultat din căsătorie sau a fost recunoscut ca urmare a unei acţiuni în stabilirea paternităţii (art.86, 89 şi 94 C.fam.).
Tm., s. IV civ., dec. nr. 412/1990
Notă. A se vedea în acest sens TS, sc. dec. nr.2108/1975 şi nr. 2188/1977, indicate în nota anterioară.
35. Obligaţie de întreţinere. Pensie stabilită în sarcina părintelui. Imposibilitatea executării. Situaţia bunicilor
Chiar dacă împotriva părintelui există o hotărîre de obligare la plata pensiei de întreţinere pentru copilul minor, care, din motive ce nu-i sînt imputabile celuilalt părinte, căruia i s-a încredinţat copilul, nu a putut fi executată, obligaţia de întreţinere concretă revine bunicilor (art.86 şi 89 C.fam.). Faptul că acel părinte nu a fost declarat, prin hotărîre judecătorească, dispărut sau decedat nu prezintă relevanţă întrucît pentru a se antrena răspunderea subsidiară a bunicilor este suficient ca părintele să nu presteze efectiv pensia de întreţinere sau să nu poată fi găsit pentru a se putea pune în executare hotărîrea. Faptul că, în speţă, tatăl minorului, desfăcîndu-i-se contractul de muncă, nu mai poate fi găsit la domiciliu constituie o imposibilitate de a se obţine întreţinerea de la el, iar această împrejurare atrage dreptul minorului şi, respectiv, al mamei sale ca reprezentantă legală, de a pretinde întreţinerea de la bunici.
Tm., s. IV civ., dec. nr. 1555/1990
Notă. în sensul că, deşi obligaţia de întreţinere are caracter personal şi netransmisibil, această caracteristică nu exclude totuşi posibilitatea ca, pe timpul unei împiedicări, să o execute o altă persoană ca de pildă bunicul, din proprie initiativă, TS, sc., dec. nr.1711/1970, Rep.II, p.48, nr.138. Cu atît mai mult este deci firesc să presteze bunicul întreţinere într-o atare situaţie, pe baza obligaţiei subsidiare ce-i revine, dacă pensia de întreţinere stabilită în sarcina părintelui nu poate fi executată efectiv.
36. Obligaţie de întreţinere. Nerealizarea unor venituri corespunzătoare. Reducerea sumei de plată. Modalitatea obţi-nerii
Obligaţia de întreţinere, stabilită prin hotărîre judecătorească definitivă, urmează să fie executată iniferent de împrejurarea că în anumite perioade debitorul ei nu realizează venituri sau realizează venituri mai mici. Pentru a presta o pensie de întreţinere diminuată, debitorul are posibilitatea sa formuleze o acţiune de reducere a sumei de plată stabilite în sarcina sa. Neintroducerea unei atare cereri odată cu ivirea situaţiei care ar justifica reducerea trebuie considerată ca o acceptare din partea debitorului de a plăti în continuare pensia nemicşorată pentru perioadele respective. Reducerea sumei de plată nu poate fi obţinută pe calea contestaţiei la executare împotriva popririi efectuate de creditorul obligaţiei pentru realizarea creanţei sale.
Tm., s. III civ., dec. nr. 287/1990
Notă. în acelaşi sens TS., sc. dec. nr. 1164/1970, Rep.II, p.50, nr.148. Cu privire la data de Ia care operează atît majorarea, cît şi reducerea cuantului pensiei de întreţinere, precum şi încetarea obligaţiei de plată, dec. de îndrumare nr.19/1964, CD, p.37.
37. Obligaţie de întreţinere. Cerere de stabilire a pensiei pentru continuare de studii. Formulare în timpul minorităţii
Pentru realizarea finalităţii sale, obligaţia de întreţinere trebuie să fie adaptată nevoilor actuale ale celui în favoarea căruia a fost instituită (art.94 alin.2, C.fam.). Prin urmare hotărîrile judecătoreşti pronunţate în această materie au putere de lucru judecat provizorie, limitată la timpul şi criteriile pe baza cărora au fost date nu s-au schimbat. De aceea nu se poate stabili un cuantum viitor, gradual şi pe etape, a pensiei de întreţinere, ca şi cum ar fi definitiv. Criteriile care stau la baza calculării sale sînt, prin ipoteza legii, varibile, de natură să determine în viitor o majorare sau o micşorare a pensiei. De altfel, chiar dacă s-ar raporta numai la veniturile debitorului, nu se poate obţine un calcul anticipat, deoarece elementele de referire sînt incerte şi nu pot oferi o bază de calcul reală, mai ales atunci cînd copilul se găseşte departe de vîrsta majoratului.
Pe de altă parte, plata anticipată a pensiei, sub forma unei sume globale, nu poate ştirbi dreptul persoanei îndreptăţite la întreţinere de a solicita oricînd mărirea pensiei în raport de modificările criteriilor avute în vedere la stabilirea ei iniţială.
De altfel, pentru a putea introduce o acţiune, reclamantul trebuie să fie titularul unui drept subiectiv actual, nesupus unei condiţii suspensive, deoarece în prezenţa unei atare condiţii realizarea dreptului sau folosinţa lui şi îndeplinirea unei obligaţii nu pot avea loc. De aceea, în speţă, a fost stabilită în favoarea copilului o pensie de întreţinere pentru perioada minorităţii, urmînd ca atunci cînd va deveni major şi va urma cursurile de învăţămînt superior să solicite şi să primească de la părintele său o contribuţie la întreţinere într-un cuantum ce se va stabili atunci în raport de veniturile debitorului.
Tm., s. III civ., dec. nr. 1390/1990
Notă. Deşi cu privire la problema în discuţie s-au semnalat unele opinii divergente, soluţia pronunţată în speţă o considerăm în concordanţă cu dec. de îndrumare nr.2/1971, CD, p.13 şi dec. de îndrumare nr.2/1973, pct.l, CD, p.10, care se referă în mod constant la copilul „devenit major" şi „aflat" în continuare de studii, ceea ce exclude implicit posibilitatea de a se stabili în timpul minorităţii o pensie de întreţinere pentru continuare de studii, plătibilă după ajungerea copilului la vîrsta majoratului.
38. Obligaţie de întreţinere. Stabilirea pensiei. Veniturile care trebuie luate în considerare
Întrucît legea nu face nici o precizare cu privire la veniturile părintelui care urmează să fie obligat la plata pensiei de întreţinere pentru copiii minori, înseamnă că la calcularea pensiei de către instanţă trebuie luate în considerare toate veniturile realizate efectiv, adică nu numai salariul propriu-zis ci şi sporul de vechime, Indemnizaţia de conducere şi în genere orice alte venituri care au un caracter permanent.
Tm., s. III civ., dec. nr. 1121/1990
Notă. în acest sens TS, s. civ., dec. nr. 2047/1979, CD, p.164.
39. Obligaţie de întreţinere. Caracterul bursei de studii. Neluare în considerare
Atunci cînd părintele nu dispune de mijloace materiale pentru a- şi întreţine copilul, fiind student la cursurile de zi ale unui institut de învăţămînt superior, iar pensia de întreţinere a copilului urmează să fie suportată de bunici, bursa de studii pe care o încasează părintele în calitatea sa de student nu se consideră că ar constitui un venit care să fie grevat de obligaţia de înreţinere, deoarece ea este destinată să-i asigure beneficiarului propria sa existenţă.
Tm., s. IV civ., dec. nr. 831/1990
40. Obligaţia de întreţinere. Completarea pensiei. Caracter subsidiar
Dacă persoana obligată în primul rînd să presteze întreţinerea nu dispune de mijloace îndestulătoare pentru a acoperi nevoile celui ce o solicită, instanţa va putea să oblige pe celelalte persoane îndatorate la întreţinere, în ordinea stabilită de lege, să o completeze. Această obligaţie, de completare a pensiei de întreţinere, are caracter subsidiar şi deci ia naştere în situaţia în care obligatul anterior se găseşte în imposibilitate de a-şi executa obligaţia ce-i revine, fie integral fie numai în parte (art.86, 89 şi 91 C.fam.).
Tm., s. IV civ., dec. nr. 1125/1990
Notă. Soluţia este în concordanţă cu dec. nr.2108/1975 a TS, sc. CD, p.162, potrivit căreia obligaţia de întreţinere trece asupra bunicilor nu numai cînd părinţii sînt complet lipsiţi de myloace materiale, ci şi atunci cînd aceste myloace sînt neîndestulătoare din motive independente de voinţa lor.
41. Obligaţie de întreţinere. Soţ care a contribuit la întreţinerea unui copil al celuilalt soţ. Divorţ. Neobligare la plată în continuare
Soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ este obligat să-i dea întreţinere în continuare cît timp copilul este minor, dacă părinţii săi fireşti au murit, sînt dispăruţi ori sînt în nevoie (art.87 alin.l C.fam.). Aceasă obligaţie nu-i mai revine dacă s-a stabilit că nu este tatăl copilului şi a divorţat de soţie.
în speţă prima instanţă, admiţînd acţiunea introdusă de mama copilului şi declarînd desfăcută căsătoria încheiată cu pîrîtul, a încredinţat reclamantei copilul şi l-a obligat pe pîrît să plătească o pensie de întreţinere cu începere de la pronunţarea hotărîrii. în recursul pîrîtului constatîndu-se însă, pe baza unei hotărîri rămase definitive, că pîrîtul nu este tatăl copilului, a fost modificată sentinţa atacată, înlăturîndu-se obligarea sa la plata întreţinerii.
Tm., s. IV civ., dec. nr. 672/1990
42. Obligaţie de întreţinere. Cuprinsul noţiunii. Copil din afara căsătoriei. Asigurarea unui spaţiu locativ
în cazul unor copii minori născuţi din relaţiile de concubinaj dintre părţi şi care au fost încredinţaţi mamei spre creştere şi educare, tatăl copiilor, titular al contractului de închiriere asupra locuinţei în care au convieţuit cu toţii pînă la despărţirea părinţilor, este obligat ca, în cadrul obligaţiei de întreţinere ce-i revine, să le asigure copiilor un spaţiu locativ. în consecinţă urmează a i se impune obligaţia de a-i permite fostei concubine să folosească împreună cu minorii locuinţa asupra căreia aceştia au drepturi locative proprii în calitate de membri de familie ai titularului trecuţi în contractul de închiriere, pînă le va pune la dispoziţie un alt spaţiu.
Tm., s. III civ., dec. nr. 1725/1990
Notă. Prin noţiunea de întreţinere, pe care legea nu o defineşte, se înţelege tot ce este necesar pentru creşterea şi educarea copilului, inclusiv asigurarea locuinţei. Or, pentru a li se da copiilor, în speţă, posibilitatea de a-şi exercita dreptul locativ trebuia să i se permită mamei, care nu avea nici un drept asupra locuinţei, să o folosească pentru a-i îngriji pe copiii ce i s-au încredinţat. Cu privire la înţelesul noţiunii de întreţinere, TS., sc., dec. nr. 351/1980,Rep. III, p.37, nr.120. Sub acest aspect este evident că nu se poate face deosebire între copiii rezultaţi din căsătorie şi cei născuţi în afara ei (art.97 alin.l C.fam.).
43. Obligaţie de întreţinere. Copil din afara căsătoriei. Stabilirea paternităţii. Situaţia bunicilor. Calitatea de a face recurs
în cazul în care, admiţîndu-se acţiunea de stabilire a *
paternităţii, s-a constatat că pîrîtul este tatăl copilului născut de reclamantă în afara căsătoriei, dar că, fiind militar în termen, nu dispune de mijloace materiale, bunicii pot fi obligaţi la plata pensiei de întreţinere pentru nepot.
în speţă, mama reclamantă i-a chemat în judecată şi pe bunicii paterni, iar prima instanţă i-a obligat la plata pensiei solicitate. Recursul declarat de bunicii pîrîţi în legătură cu stabilirea paternităţii a fost respins pentru lipsă de calitate, iar în legătură cu obligarea lor la plata pensiei de întreţinere ca nefondat.
Tm., s. IV civ., dec. nr. 442/1990
Notă. Dacă mama copilului născut în afara căsătoriei îl cheamă în judecată pe tatăl acestuia, care nu dispune de myloace materile, precum şi pe bunicii paterni pentru a fi obligaţi la plata pensiei de întreţinere pentru copil, instanţa are îndatorirea ca, la stabilirea pensiei solicitate, să ţină seama că şi bunicilor materni le revine aceeaşi obligaţie, chiar dacă nu au fost chemaţi şi ei în judecată. în acest sens TS., sc. dec. nr.2188/1977, CD, p.119. Prin urmare în speţă se impunea casarea cu trimitere pentru a se pune în discuţie eventualitatea ca la întreţinerea copilului să contribuie şi bunicii materni, soluţia de respingere a recursului ca nefondat în legătură cu stabilirea obligaţiei de întreţinere fiind deci criticabilă sub acest aspect. Cît priveşte data la care se acordă pensia de întreţinere pentru copilul din afara căsătoriei în cazul în care a fost solicitată odată cu acţiunea în stabilirea paternităţii, a se vedea dec. de îndrumare nr. 19/1965, CD, p.52.
44. Obligaţie de întreţinere. Dreptul părintelui aflat în nevoie. Necondiţionare
Obligaţia de a contribui la întreţinerea părintelui aflat în nevoie nu poate fi înlăturată pe considerente de apreciere subiectivă a modului în care şi-a îndeplinit, la rîndul său, obligaţia de asistenţă a copilului pe cînd acesta era minor. în speţă, fiul pîrît a susţinut că tatăl reclamant nu i-a acordat sprijinul pe care i-1 datora la vîrsta la care el se afla în nevoie, obiecţiune care nu a fost luată în considerare (art.86 şi 90 C.fam.).
Tm., s. III civ., dec. nr. 57/1990
Notă. In acelaşi sens, cu precizarea că obligaţia de întreţinere nu este condiţionată de reciprocitatea prestării, TS., sc., dec. nr.737/1978, CD, p. 184.
45. Obligaţie de întreţinere. Soţie căreia i s-a încredinţat copilul celuilalt soţ. Drept de a obţine o pensie de întreţinere. Condiţii
Soţia care a crescut timp de 10 ani un copil al soţlui, fîindu-i încredinţat prin hotărîrea de divorţ spre creştere şi educare, este îndreptăţită să primească, la rîndul ei, de la acel copil, devenit major, o pensie de întreţinere dacă se găseşte în nevoie (art.87 C.fam.). Este irelevantă sub acest aspect împrejurarea că în acelaşi interval de timp a contribuit şi părintele la întreţinere cu o sumă modică.
Tm., s. III civ., dec. nr. 1289/1990
46. Obligaţie de întreţinere. Situaţia în care este justificată. Părinte cu largi posibilităţi materiale
în principiu, persoana căreia i s-a încredinţat copilul minor spre creştere şi educare nu este îndreptăţită să renunţe la plata pensiei de întreţinere stabilite în favoarea acestuia. Numai în cazul în care toate nevoile minorului sînt satisfăcute prin propriile sale posibilităţi materile, instanţa este îndreptăţită să încuviinţeze înţelegerea părţilor potrivit căreia întreţinerea copilului va fi suportată exclusiv de acel părinte.
Astfel, în speţa supusă judecăţii, copilul minor i-a fost încredinţat mamei sale care, ulterior, şi-a stabilit împreună cu minorul, domiciliul în străinătate. în atare situaţie tatăl copilului a solicitat sistarea pensiei de întreţinere la plata căreia fusese obligat. Prima instanţă a respins cererea pe motiv că simplul acord de voinţe al părţilor nu este suficient pentru a produce efecte juridice. în recurs însă, reţinîndu-se din probele administrate că mama copilului are în străinătate locuinţă proprie şi un venit permanent din salarii, a fost modificată sentinţa în sensul că s-a dispus sistarea pensiei de întreţinere datorate de tatăl copilului.
Tm., s. IV civ., dec. nr. 243/1990
Notă. I n sensul că părintele căruia i s-a încredinţat copilul spre creştere şi educare poate să renunţe în mod temporar Ia contribuţia celuilalt părinte, dacă face dovada că are suficiente myloace materiale pentru a-1 întreţine, dec. de îndrumare nr. 2/1973, pct.2, CD, p.10.
OCROTIREA MINORILOR ŞI A PERSOANEI INTERZISE
47. Domiciliul copilului minor. Stabilire după pronunţarea divorţului. Criterii
în timpul căsătoriei copilul minor locuieşte la părinţii săi. dacă părinţii nu locuiesc împreună, ei vor decide la care va locui minorul, iar în caz de neînţelegere instanţa judecătorească, ascultînd autoritatea tutelară şi pe copil, dacă a împlinit vîrsta de 10 ani, va hotărî, ţinînd seama de interesele copilului (art.100 C.fam.)- Prin urmare este de principiu că, atîta timp cît părinţii sînt în viaţă, dar nu locuiesc împreună, copilul va locui la unul dintre ei.
în speţă, mama reclamantă a solicitat să fie stabilit la ea domiciliul fiicei minore (în vîrstă de 9 ani). La rîndul său, tatăl pîrît a formulat o acţiune cu acelaşi obiect, susţinînd că este în interesul minorei să rămînă la bunicii paterni unde se află, cu acordul reclamantei, de mai mult timp, în grija şi sub îndrumarea lor nemijlocită. Prima instanţă, reţinînd că mama reclamantă oferă garanţii morale şi materiale corespunzătoare pentru creşterea şi dezvoltarea normală a minorei şi că, de fapt, minora a locuit în acel timp, nu la tatăl ei, ci la bunicii paterni, i-a stabilit domiciliul la mamă, soluţie confirmată în recurs pe considerentul că, în lipsa consimţămîntului ambilor părinţi, stabilirea minorei la bunicii paterni ar fi contrară menţionatei prevederi legale, Tm., s. IV civ., dec. nr. 134/1990
48. Domiciliul copilului minor. Criterii de stabilire Interesele copiilor minori ce urmează a fi avute în vedere la stabilirea domiciliului lor prezintă o importanţă deosebită, ele fiind legate nu numai de posibilităţile materiale ale părinţilor de a le asigura condiţii corespunzătoare de creştere şi educare, ci şi de vîrsta copiilor, precum şi de comportarea părinţilor faţă de ei în timpul căsătoriei, de gradul de ataşament şi de interesul pe care l-au manifestat faţă de copii, precum şi de legăturile afective care s-au stabilit între părinţi şi copii (art.100 şi 101 C.fam.).
Tm., s. III civ., dec. nr. 63/1990
Notă. I n sensul că domiciliul copilului urmează a se stabili prin aprecierea comparativă a condiţiilor de trai, de creştere şi educare oferite de ambii părinţi, precum şi de gradul de afecţiune pe care I-a dovedit fiecare faţă de copil, TS., sc. dec.nr.1515/1971, CD, p.157. Sub acest aspect se consideră ca element important de ordin psihologic faptul că în marea majoritate a cazurilor sentimentele de iubire ale copilului sînt mai puternice faţă de mamă, îndeosebi în primii ani ai copilăriei, TS., sc. dec.nr.1654/1972, Rep.II, p.58, nr.174. De altfel criteriile care trebuie avute în vedere la încredinţarea copiilor în cadrul procesului de divorţ sînt aplicate şi în caz de stabilire ulterioară a domiciliului.
49. Reţinerea copilului minor de alte persoane decît părinţii. Obligaţie de a-1 înapoia
Potrivit legii, părinţii au dreptul să ceară înapoierea copilului de la orice persoană care îl ţine fără drept (art.103 alin.l C.fam.). în speţă reclamanţii, în calitate de părinţi ai fiicei lor minore (în vîrstă de trei ani) i-au chemat în judecată pe bunicii acesteia spre a le înapoia copilul. Hotărîrea prin care li s-a admis acţiunea a fost atacată cu recurs de pîrîţi, care au susţinut, pe baza probelor administrate, că ei pot oferi minorei condiţii mult mai bune pentru creştere şi educare. Recursul a fost respins pe considerentul că interesul minorei este să se afle lîngă părinţii ei tineri, care au o stare materială bună, mai ales că la vîrsta ei fragedă are nevoie de dragostea şi afecţiunea lor.
Tm., s. IV civ., dec. nr. 1353/1990
Notă. în sensul că încredinţarea copiilor, după divorţ, unei alte persoane decît tatălui sau mamei constituie o măsură dr excepţie, care se impune numai atunci cînd îngrijirea, creşterea şi educarea lor ar avea de suferit şi că, înfrîngerea dispoziţie legale potrivit căreia domiciliul lor este la părinţi nu poate fi admisă nici în situaţia în care aceştia ar fi de acord să-i încredinţeze bunicilor, o atare învoială nefiind de natură să lege instanţa, care este obligată să-şi bazeze soluţia pe probe obiective, TS., sc. dec.nr.2435/1984, CD, p.177.
50. Reţinerea copilului de alte persoane decît părinţii. Obligaţia de a-1 înapoia. Situaţii de excepţie
Deşi în principiu părinţii au dreptul să ceară înapoierea copilului de către orice persoană care l-ar deţine, totuşi instanţa judecătorească poate să respingă cererea dacă înpoierea ar fi contrară intereselor minorului (art.103 alin.2 C.fam.).
Astfel, în speţa supusă judecăţii reclamantul, în timpul căsătoriei sale, a întreţinut legături de concubinaj cu altă femeie, care (în anul 1982) a dat naştere unui copil de sex feminin, minora fiind crescută de la naştere de mama ei şi de părinţii acesteia, adică de bunicii materni. După decesul mamei sale (în anul 1989) minora rămînînd la bunici, reclamantul, care între timp reluase legăturile conjugale, a solicitat, în calitate de tată, să-i fie înapoiată, acţiune care i-a fost respinsă, această soluţie fiind confirmată în recurs. în motivare s-a reţinut, pe de o parte, că minora rămînînd după decesul mamei sale la bunicii materni între ei s-au statornicit legături de profundă afecţiune, iar pe de altă parte că ar fi în detrimentul minorei să-i fie redată reclamantului deoarece, pe lîngă lipsa unor condiţii optime de viaţă pe care, spre deosebire de bunicii materni, i le-ar putea asigura, ar fi privită cu ostilitate întrucît este rodul unei legături de concubinaj datorită căreia familia reclamantului a fost dezmembrată timp îndelungat (de nouă ani). în consecinţă s-a apreciat că interesul minorei impune ca ea să fie lăsată în continuare la bunicii materni spre creştere şi educare.
Tm., s. IV civ. dec. nr. 158/1990
Notă. în acelaşi sens TS., sc. dec.nr. 1424/1974, CD, p. 193, pronunţată într-o speţă similară, în care, decedînd mama copilului, acesta a rămas în continuare la bunicii materni faţă de care ataşamentul său era mai puternic decît faţă de tată, care a dovedit lipsă de interes pentru el.
51. Interese contrare între părinte şi copil. înţeles, împărţirea unei succesiuni. Numirea unui curator
în cazul în care copilul minor vine la succesiune în concurs cu părintele său, care este şi reprezentantul său legal, devine obligatorie numirea unui curator care să-l reprezinte pe minor în proces, deoarece prin interese contrare, în sensul legii, se înţeleg nu numai acelea care au dat naştere unui conflict, ci şi cele concurente, care sînt susceptibile de a intra în coflict (art.132 şi 105 alin.3 C.fam.). Astfel, în speţă, la dezbaterea succesiunii mama copilului, în calitate de soţie supravieţuitoare, a susţinut că o parte din bunurile rămase au caracterul de bunuri proprii şi nu de bunuri comune, situaţie de natură să atragă o micşorare a masei succesorale, în detrimentul copilului.
Tm., s. IV civ., dec. nr. 1587/1990
Notă. în acelaşi sens cu privire la înţelesul noţiunii de interese contrare şi cu precizarea că numirea curatorului este necesară nu numai cînd se discută succesiunea unui părinte, ci orice succesiune la care minorul vine în concurs cu unul dintre părinţi sau cu ambii, TS., sc. dec.nr. 1776/1984, CD, p.176.
52. Interese contrare între înfietor ş i înfiat. Numirea unui curator
în cazul unei cereri de desfacere a înfierii, dacă între înfietor şi înfiat apare un conflict de interese, este necesar a se numi un curator special (art.44 C.proc.civ. şi art.152 C.fam.).
Astfel, în speţă, la cererea procuraturii, judecătoria a dispus desfacerea înfierii şi internarea minorului într-o şcoală de reeducare. Instanţa de recurs a pus însă în discuţie, din oficiu, ca motiv de nelegalitate, împrejurarea că soluţionarea cauzei nu s-a făcut în contradictor cu minorul, deoarece pîrîta înfietoare are interese contrare faţă de el. Această împrejurare a fost dedusă din faptul că pîrîta s-a declarat pentru desfacerea înfierii, în timp ce minorul a solicitat menţinerea ei. Faţă de această împrejurare s-a dispus casarea hotărîrii, cu trimitere spre rejudecare, urmînd a se lua măsuri pentru asigurarea asistenţei minorului printr-un curator.
Tm., s. IV civ., dec. nr. 818/1990
53. Internarea copilului într-o şcoală de reeducare. Minori deficienţi
Potrivit Legii nr.3/1970, în cazul minorilor care au săvîrşit fapte penale, dar nu răspund penal, al celor expuşi să săvîrşească asemenea fapte ori ale căror purtări contribuie la răspîndirea de vicii sau deprinderi imorale în rîndul altor minori, este necesară luarea unor măsuri educative. în ceea ce priveşte măsura internării într-o şcoală specială de reeducare, aceasta se poate dispune faţă de un minor atunci cînd se apreciază că măsura supravegherii deosebite nu ar fi eficientă. Ea nu poate fi însă luată faţă de minorii deficienţi, aceştia urmînd să fie încredinţaţi instituţiilor de ocrotire corespunzătoare (art.l lit.b şi art.8 alin.3).
Reţinîndu-se că minora în cauză este copil deficient, s-a considerat că măsura internării într-o şcoală specială de reeducare, luată de judecătorie prin hotărîre definitivă, este nelegală, iar prin consecinţă a fost admis recursul extraordinar în sensul că s-a dispus internarea ei într-un cămin şcoală pentru deficienţi recuperabili.
Tm., s. III civ., dec. nr. 362/1990
54. Punere sub interdicţie. Caracterul dispoziţiei legale. Păstrarea dreptului locativ
Potrivit legii, persoana care nu are discernămîntul necesar pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale, urmează să fie pusă sub interdicţie şi să i se aplice regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vîrsta de 14 ani. într-o atare situaţie tutorele este dator să îngrijească de persoana celui pus sub interdicţie, care va locui la acesta (art.149 şi 122 C fam.). Menţionatele prevederi legale au un caracter de protecţie instituit în favoarea interzisului şi nu pot fi aplicate contrar finalităţii lor, în sensul de a se considera că de la data punerii sub interdicţie persoana în favoarea căreia s-au luat măsurile respective îşi pierde dreptul asupra locuinţei pe care o deţinea în mod legal, atribuirea ei altei persoane fiind nelegală.
Tm., s. IV civ., dec. nr. 995/1990
Notă. I ntr-o cauză soluţionată de TS, sc., s-a considerat ' că deşi domiciliul persoanei interzise este la tutorele ei, acest principiu nu poate fi aplicat decît atunci cînd există condiţii corespunzătoare ca incapabilul să locuiască efectiv la tutore. Această condiţie nu este îndeplinită dacă, de exemplu, pentru îngrijirea incapabilului este necesară o cameră separată dar care nu-i poate fi asigurată în locuinţa tutorelui, dec. nr.2951/1974, Rep.II, p.62, nr.190. | |
|
|
DREPTUL FAMILIEI - CĂSĂTORIA ŞI DIVORŢUL - ÎMPĂRŢIREA BUNURILOR COMUNE - ÎNCREDINŢAREA MINORILOR
