 | Avocat marius statescu
Vizitator |
| DREPT CIVIL
STARE CIVILĂ
55. înregistrare tardivă a naşterii. Obligaţia instanţei
în cazul în care declararea naşterii are loc după trecerea unui an, înregistrarea ei se face numai în baza unei hotărîri judecătoreşti. într-o atare situaţie sînt obligatorii cercetările organelor de poliţie şi avizul medicului legist cu privire la vîrsta celui a cărui naştere a fost omisă de la înregistrare (art.18 Decret nr.278/1960).
în speţă prima instanţă a respins o cerere de înregistrare ulterioară a naşterii pe motiv că nu se încadrează în prevederile legale, deoarece din evidenţela spitalului în care se pretinde că s-a născut copilul nu rezultă că în perioada respectivă ar fi fost internată mama acestuia. Hotărîrea fiind atacată cu recurs, a fost casată, cu trimitere spre rejudecare, întrucît nu s-au făcut cercetări temeinice şi nu a fost solicitat nici avizul medicului.
Tm., s. III civ., dec.nr. 392/1990
Notă. în acelaşi sens TS., sc. dec. nr.166/1984, CD, p.7.
56. Rectificarea actelor de stare civilă. Rectificarea buletinului de identitate. Competenţă
Prin acţiunea de rectificare a unui act de stare civilă se poate cere fie corectarea unei greşeli materiale, fie completarea sau suprimarea unei menţiuni, pentru ca actul să corespundă adevărului (art.10 Decret nr.278/1960). Soluţionarea cererii de rectificare a unui astfel de act este de competenţa instanţei judecătoreşti, care însă nu este îndreptăţită să dispună rectificarea menţiunii respective şi în buletinul de identitate. într-o atare situaţie, după ce s-a obţinut rectificarea actului de stare civilă, persoana interesată urmează să se adreseze organelor de poliţie care, potrivit legii, sînt singurele competente să elibereze acte de identitate şi să corecteze menţiunile greşite.
în speţă prima instanţă, care a dispus rectificarea actului de naştere, a hotărît şi rectificarea buletinului de identitate, motiv pentru care sentinţa a fost modificată în sensul că s-a înlăturat dispoziţia de rectificare pe cale judecătorească a buletinului de identitate.
Tm., s. IV civ., dec. nr. 678/1990
PERSOANE JURIDICE
57. Modificarea statutelor, organizării sau scopului. Declarare Ia grefa instanţei. Asociaţii şi fundaţii, întreprinderi economice
Potrivit Legii nr.21/1924, asociaţiile vor putea face, în mod accesoriu, întreprinderi economice, dacă sînt în legătură cu scopul lor principal (art.40). Cît priveşte fundaţiile, organele lor de administraţie au drepturile şi obligaţiile prevăzute pentru asociaţii (art.77 şi 35 şi urm.). Drept urmare, orice modificare adusă statutelor şi, în general, organizării sau scopului unei persoane juridice, va trebui să fie declarată imediat şi în mod obligator la grefa instanţei, spre înscriere în registru şi publicarea modificărilor respective.
în speţă prima instanţă a respins cererea unei fondaţii formulată în acest sens, printr-o încheiere care, fiind considerată nelegală, a fost casată cu trimitere la aceeaşi instanţă, pentru înscrierea în registru şi publicarea modificărilor.
Tm., s. IV civ., dec. nr. 1123/1990
58. Declararea la grefa instanţei a unor modificări. Necenzurare pe cale judecătorească
Prin legea nr.21/1924 privind pesoanele juridice s-a prevăzut că orice modificare în compunerea organelor de direcţie şi administraţie, în atribuţiile lor, -schimbările de domiciliu, orice numire sau înlocuire a unui administrator, director şi controlor, precum şi orice modificare a statutelor şi, în genere, a organizării sau scopului persoanei juridice, încetarea, dizolvarea, lichidarea, numirile sau înlocuirile lichidatorilor, va trebui să fie declarată la grefă, pentru a se înscrie în registru şi a se publica. Se vor remite întotdeauna grefierului şi actele justificative în sprijinul cererii (art.93).
Faţă de cuprinsul acestei dispoziţii legale, rezultă caracterul pur administrativ al procesului de încunoştiinţare a grefei despre eventualele modificări survenite la care se face referire, fără a fi supuse cenzurii judecătoreşti aspectele de fond ale pricinii, decît cu depăşirea competenţei şi încălcarea legii.
Tm., s, III civ., dec. nr. 1290/1990
OBLIGAŢII
59. Daune cominatorii. Obligaţii de a face. Situaţie în care nu pot fi acordate
Daunele cominatorii reprezintă un mijloc de donstrîngere a debitorului unei obligaţii de a face, care implică faptul său personal şi care deci nu s-ar putea aduce la îndeplinire într-un alt mod.
Întrucît însă, în speţă, prin hotărîrea instanţei s-a dispus că, în cazul în care pîrîtul nu demontează elementele de calorifer adăugate de el în plus, reclamanta (asociaţia locatarilor) este autorizată să efectueze ea eceastă lucrare, obligarea pîrîtului la daune cominatorii nu era justificată.
Tm., s. III civ., dec. nr. 24/1990
Notă. în sensul că la constrîngerea pîrîtului pe calea daunelor cominatorii nu se poate recurge în cazul în care obligaţia ce-i revine poate fi adusă la îndeplinire fie de executorul judecătoresc, fie de reclamant, pe cheltuiala pîrîtului, TS, sc. dec.nr.2671/1973, Rep.II, p.118. nr.149.
60. Obligaţie de plată a unor sume de bani. Neexecutare sau executare cu întîrziere. Dobîndă legală
Daunele-interese pentru neexecutarea sau executarea cu întîrziere a obligaţiilor care au de obiect sume de bani se cuvin fără a fi obligat creditorul să justifice vreo pagubă. Debitorul urmează deci să fie obligat la plată cu toate că nu este de rea-credinţă, afară numai dacă nu va dovedi că neexecutarea se datoreşte unei cauze străine ce nu-i este imputabilă (art.1082 şi 1088 C.civ.). Din acest punct de vedere nu prezintă relevanţă împrejurarea că reclamantul uzează sau nu de căile prevăzute de lege pentru executarea silită a debitorului, întrucît întîrzierea plăţii dă naştere la dobînda legală în favoarea creditorului fără ca acesta să justifice o pagubă.
Tm., s. IV civ., dec. nr. 1596/1990
Notă. în sensul că, în raport de caracterul dobînzilor, creditorul nu are a dovedi că i s-a cauzat vreo pagubă, ci numai faptul că nu i s-a plătit suma de bani la termenul convenit şi că i se cuvin numai de la punerea debitorului în întîrziere prin cererea de chemare în judecată, TS, s. civ., dec.nr. 1618/1976, CD, p.91.
61. Plată din eroare. Restituire
Potrivit legii, acela care din eroare, crezîndu-se debitor, a plătit o datorie are dreptul să-i fie restituită (art.1092 C.civ.). într-o atare situaţie se află angajatul care, întemeindu-se pe constatările organului de revizie din cadrul unităţii, s-a considerat obligat să plătească o sumă de bani ca acoperire a unui prejudiciu cauzat prin fapta sa, dar cu privire la care s-a stabilit ulterior că nu i se poate reţine în sarcină.
Tm., s. IV civ., dec. nr. 260/1990
62. Plată nedatorată. Pensie de asigurări sociale. Recuperare. Modalitate obligatorie. Temei legal
Legea nr.3/1977 prevede că sumele plătite fără temei, cu titlu de pensie sau alte drepturi aferente, se recuperează de cei ce le-au primit şi că recuperarea de la pensionari se face pe baza deciziei date de către organele de pensie, care constituie titlu executor (art. 84). Aceeaşi lege mai prevede că împotriva deciziilor comisiilor de pensii se poate face apel la Comisia Centrală de Pensii (art.52 alin.4).
în speţă, conformîndu-se acestor prevederi legale, prima instanţă a respins ca inadmisibilă contestaţia introdusă împotriva deciziei de imputare a sumei ce reprezenta pensii încasate necuvenit, compensaţii băneşti şi alocaţii de stat pentru copii, cu motivarea că soluţionarea plîngerilor împotriva deciziilor emise de către comisiile de pensii este de competenţa Comisiei Centrale de Pensii şi nu a instanţelor judecătoreşti. împotriva sentinţei a declarat recurs contestatorul, care a susţinut că în cauză sînt aplicabile dispoziţiile Legii nr.27/1966 (art.68 alin.l şi 5) şi că litigiul nu priveşte stabilirea cuantumului pensiei, ci aspecte de legalitate care nu sînt excluse de la controlul judiciar, precum şi că aspectele privind alocaţia de stat pentru copii nu sînt cuprinse în Legea nr.3/1977. Recursul a fost respins, soluţia criticată fiind considerată legală şi temeinică.
Tm., s. III civ., dec. nr. 618/1990
Notă. Prejudiciul cauzat prin plata necuvenită a pensiei sau a altor drepturi aferente nu este în legătură cu munca şi nu constituie rezultatul unei activităţi culpabile a celui ce a primit-o în calitate de angajat, aşa că nu pot fi aplicate prevederile referitoare Ia răspunderea materială reglementată de Codul muncii. De asemenea nu este vorba de o plată făcută din eroare care ar privi drepturi băneşti pentru munca depusă în unitate, iar pe de altă parte prin plata pensiei necuvenite unitatea nu suferă nici un prejudiciu, ea făcîndu-se din fondul asigurărilor sociale şi nu al unităţii. Este deci normal ca recuperarea să aibă loc pe baza deciziei emise de către comisia de pensii, iar aceasta să fie atacabilă în condiţiile Legii nr.3/1977. în acest sens TS, 07, dec. nr. 63/1985, Rep.IV, p.195, nr. 89.
- în realitate contestatorul s-a referit la art. 68 alin.l şi 5 din H.C.M. nr.252/1967 pentru aplicarea Legii nr. 27/1966, dar ambele au fost abrogate în mod expres prin Legea nr.3/1977 (art.92).
63. Acţiune revocatorie (pauliană). Condiţii de admitere. Obţinerea titlului executor după încheierea actului pretins â fi fraudulos
Dacă la data cînd s-a încheiat, în formă autentică, contractul de vînzare-cumpărare pretins a fi fraudulos, creditorul încă nu obţinuse un titlu executor, iar bunul vîndut nu era supus nici unei măsuri asigurătorii de natură să constituie o împiedicare, urmează a se considera că la acea dată reclamantul, care a formulat acţiunea revocatorie, avea numai un drept eventual, viitor şi imprevizibil. într-o atare situaţie promovarea acţiunii revocatorii nu poate avea loc, deoarece actul prin care se tinde la fraudarea creditorilor se apreciază în raport de momentul încheierii sale şi nu în raport de împrejurări ulteriare (art. 957 C.civ.).
Tm., s. IV civ. dec. nr. 1252/1990
Notă. Pentru promovarea acţiunii revocatorii creditorul trebuie să facă dovada unei creanţe certe, lichide şi exigibile, anterioară actului pe care îl atacă, precum şi a conivenţei frauduloase dintre debitor ş i terţul dobinditor al bunului. î n acest sens TS. sc. dec.nr.891/1984, Rep.IV, p.82, nr.84.
64. Contract de vînzare-cumpărare. Vicii aparente. Răspundere
Potrivit legii, vînzătorul nu răspunde pentru viciile aparente ale lucrului şi de care cumpărătorul a putut să se convingă singur (art.1353 C.civ.).
In cauza supusă judecăţii, între părţi a intervenit un contract de vînzare-cumpărare a unui palton, bunul fiind predat şi plătit. Prima instanţă a dispus însă rezoluţiunea vînzării, reţinînd că pentru folosirea paltonului reclamanta a trebuit să-i aducă unele modificări, deoarece prezenta diverse degradări şi avea aspectul unui palton folosit timp de trei ani. Hotărîrea a fost modificată în recurs, acţiunea fiind respinsă pe baza aceloraşi împrejurări de fapt, corect reţinute, viciile respective fiind caracterizate ca vicii aparente de care cumpărătoarea putea să se convingă singură.
Tm., s. IV civ., dec. nr. 155/1990
65. Contract de vînzare - cumpărare. Rezoluţiune. Vicii ascunse
Vînzătorul este răspunzător pentru viciile ascunse ale lucrului, dacă din cauza lor nu este bun de întrebuinţat potrivit destinaţiei sale sau dacă întrebuinţarea sa este atît de micşorată încît se poate presupune că, dacă i-ar fi cunoscut viciile, cumpărătorul nu l-ar fi cumpărat sau nu ar fi plătit preţul pe care l-a dat (art. 1352 C.civ.).
In speţă reclamantul a cumpărat (în luna octombrie 1988) o haină de blană care, la data la care a introdus acţiunea, prezenta rupturi în spate şi la mîneci, cedînd în continuare fără să opună rezistenţă, iar din expertiza efectuată pe parcursul mai multor ani, modalitatea de conservare a lor fiind deficitară, aşa că în condiţii de ger au îngheţat şi în final au apărut plesniturile după prima îmbrăcare. Or, într-o atare situaţie, chiar la o verificare atentă, viciile nu puteau fi depistate decît în condiţiile unei temperaturi scăzute, care nu existau la data cumpărării, astfel încît, dovedin-du-se existenţa unor vicii ascunse ale lucrului, s-a dispus rezoluţiunea contractului şi restituirea preţului plătit.
Tm., s. III civ., dec. nr. 151/1990
Notă. în sensul că viciile ascunse sînt deficienţe calitative ale bunului vîndut, care nu puteau fi descoperite de cumpărător prin myloace obişnuite de verificare, că trebuie să fie grave şi să afecteze bunul în esenţa lui, TS, sc. dec.nr. 885/1984, CD, p.77.
66. Concubini. Cumpărarea unui bun imobil. Efecte. Regim legal
Faţă de prevederile legale în vigoare, regimul juridic al bunurilor imobile are un caracter specific, concretizat, între altele, în modul de dobîndire a proprietăţii asupra lor, care exclude principiul consensualismului actelor juridice şi presupune, ca o condiţie de validitate a actului de dobîndire, forma autentică şi autorizaţia de înstrăinare.
în raport de această situaţie şi cum prevederile privitoare la comunitatea de bunuri dintre soţi (art.30. C.fam.), de strictă interpretare, nu pot fi extinse prin asemănare la bunurile coachizite în alte condiţii, rezultă că în cazul în care unul dintre concubini nu a figurat ca parte în actul de dobîndire a unui imobil el nu devine coproprietar al bunului achiziţionat în timpul concubinajului, indiferent de durata convieţuirii, ci eventual creditor, ca titular al unui drept de creanţă, dacă a contribuit la achiziţionarea bunului. Sub acest aspect acţiunea formulată de concubin pentru stabilirea dreptului de proprietate implică în mod subsidiar şi cererea de stabilire a unui atare drept de creanţă.
Tm., s. IV., dec. nr. 22/1990
Notă. în acest sens, cu precizarea că, indiferent de durata convieţuirii, cocubinii nu pot fi consideraţi în baza legii ca proprietari în devălmăşie asupra bunurilor dobîndite de ei în perioada concubinajului, TS, sc. dec.nr. 157/1977, Rep.III, p.85, nr.94.
67. Contract de donaţie. Garantare pentru evicţiune. Invocare ulterioară a unui drept de folosinţă
în cazul unui contract de donaţie cu privire la un imobil, legal încheiat, donatorul devine proprietar al bunului, donatorul garantîndu-1 împotriva oricărei evicţiuni dacă o atare răspundere a fost asumată în mod expres prin declaraţia sa că bunul nu este grevat de sarcini sau servituţi. Prin urmare fostul proprietar nu mai poate invoca, după încheierea actului, existenţa unei convenţii separate prin care să restrîngă dreptul de proprietate transmis donatorului, pretinzînd un drept de folosinţă asupra unei părţi din imobil (art.828, 969, 970,1174 şi 1191 C.civ.).
Tm., s. III civ., dec. nr. 918/1990
Notă. Precizăm că, potrivit legii, în principiu donatorul nu este obligat să răspundă faţă de donator de evicţiune. El urmează totuşi să răspundă cînd a promis expres garanţia; cînd evicţiunea provine din faptul său şi în cazul unei donaţii cu sarcini dar numai pîna la valoarea acestora (art.828 C.civ.).
68. Contract de întreţinere. Reziliere. Restituirea prestaţiilor. Prescripţie
în caz de restituire reciprocă a prestaţiilor, ca urmare a rezilierii unei convenţii de întreţinere, pretenţiile părţilor nu pot fi supuse prescripţiei de la data la care acele prestaţii au fost efectuate, ci acelea de la data rezilierii.
Tm., s. III civ. dec. nr. 379/1990
69. Contract de asigurare. Prematuritatea cererii de despăgubiri. Depunerea documentaţiei. Cazul unui seism
în caz de asigurare a nurntf bun imobil pentru daune provocate de un seism, depunerea de către asigurat a documentaţiei privind reparaţiile ce urmau a se face nu justifica chemarea în judecată a asigurătorului, cît timp nu s-a făcut dovada că suma ce reprezintă costul reparaţiilor a fost achitată de asigurat, aşa că acţiunea avînd de obiect obligarea asigurătorului la suportarea ei urmează a fi respinsă ca prematură în lipsă de prejudiciu.
Tm., s. III civ., dec. nr. 201/1990
70. Contract de şcolarizare. Neîndeplinirea obligaţiei asumate. Restituirea cheltuielilor. Indivizibilitate
Potrivit legii, obligaţia este indivizibilă nu numai atunci cînd obiectul ei nu se poate împărţi fără a fi denaturat, ci şi atunci cînd, deşi obiectul ei se poate împărţi, părţile l-au privit sub un raport de indivizibilitate. într-o atare situaţie fiecare dintre cei ce au contractat împreună este obligat pentru totalitate, cu toate că obligaţia nu a fost contractată solidar (art. 1057, 1058 şi 1062 C.civ.).
Obligaţia de a restitui cheltuielile de şcolarizare pentru îndeplinirea obligaţiilor asumate are caracterul unei obligaţii indivizibile, astfel încît creditorul este îndreptăţit să ceară întreaga prestaţie de la oricare debitor, iar fiecare debitor poate fi constrîns să o execute integral. Prin urmare instanţa trebuie să dispună obligarea „in solidum“ a părţilor la restituirea întregei sume datorate.
în speţă, prima instanţă, omiţînd obligarea pîrîţilor „in solidum" la plata cheltuielilor, s-a dispus modificarea sentinţei în acest sens.
Tm., s. III civ., dec. nr. 597/1990
71. Contract de şcolarizare. Neîndeplinirea obligaţiei asumate. Stabilirea culpei
Este de principiu că cererea de restituire a cheltuielilor de şcolarizare se justifică pe ideea de culpă a persoanei şcolarizate, care nu şi-a îndeplinit obligaţia asumată prin contract, de a lucra o anumită perioadă în cadrul unităţii. în cazul în care însă persoanei şcolarizate nu i se poate imputa nici o vină, despăgubirile solicitate nu au o bază legală şi deci acţiunea în restituire a cheltuielilor urmează a fi respinsă. O astfel de situaţie este şi aceea în care persoana în cauză nu şi-a îndeplinit obligaţia din motive de sănătate, dovedită cu certificat medical (pct.6 din anexa nr.3 la Decretul nr.19871980).
în speţă, boala pîrîtului (schizofrenie paranoidă) a debutat chiar înainte de încheierea contractului de şcolarizare şi deci la acea dată i-a lipsit consimţămîntul, ca element esenţial a se putea obliga prin contract, acesta fiind lovit de nulitate absolută (art.950 C.civ.).
Tm., s. III civ., dec. nr. 407/1990
Notă. în sensul că restituirea cheltuielilor de şcolarizare nu este justificată dacă persoanei în cauză nu i se poate imputa nici o culpă, TS, sc. dec. 2052/1975, CD, p.79.
ÎNCHIRIEREA (FOLOSINŢA) LOCUINŢELOR
72. Atribuirea unui spaţiu locativ care nu asigură suprafaţa necesară, conform legii. Refuz de a i se permite titularului accesul în locuinţă. Lipsă de calitate
Refuzul de a permite accesul în locuinţa atribuită, pe considerentul că spaţiul locativ nu corespunde în raport de numărul persoanelor, este nelegal dacă se referă la un spaţiu disponibil creat în apartamentul celui ce se opune la intrarea în locuinţă, deoarece dreptul de a invoca necorespunderea în raport cu norma locativă îl poate invoca numai beneficiarul atribuirii şi nu locatarul în apartamentul căruia s-a ivit spaţiul disponibil (art.6 Legea nr.5/1973).
Tm., s. III civ. dec. nr. 85/1990
73. Drept de extindere. Termenul de exercitare. Rezolvarea cererii. Competenţă
Pentru a putea fi luată în considerare o cerere de extindere, ea trebuie să fie introdusă înainte de a se dispune atribuirea spaţiului locativ în discuţie altei persoane. Întrucît însă în speţa camera solicitată a fost atribuită în favoarea altui solicitant, acţiunea reclamantului, depusă tardiv, a fost respinsă. De altfel, se adaugă în motivarea hotărîrii, refuzul de a se acorda extinderea nu poate fi cenzurat de instanţele judecătoreşti, problema în litigiu putîndu-se rezolva numai pe cale administrativă (art.7 alin.3 Legea nr.5/1973).
Tm., s. IV civ., dec.nr. 235/1990
Notă. Soluţia pronunţată este corectă în raport de motivarea principală întemeiată pe tardivitatea acţiunii. Motivarea subsidiară însă, în sensul că „de altfel refuzul acordării extinderii nu poate fi cenzurat de instanţele judecătoreşti" este criticabilă. Astfel, cererea de extindere trebuie să fie făcută în termenul de 10 zile prevăzut pentru încheierea contractului de închiriere şi începe să curgă de la data la care persoana îndreptăţită a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa suprafeţei locative şi deci naşterea dreptului ei. î n acest sens dec. de îndrumare nr.5/1975, pct.5, CD,
p.20.
Potrivit aceleiaşi decizii, prin care se dau indicaţii îndrumătoare aplicabile în activitatea instanţelor judecătoreşti, dacă dreptul de extindere a fost exercitat cu respectarea condiţiilor legale, suprafaţa locativă va fi închiriată în mod obligatoriu persoanei îndreptăţite la extindere. Aceasta înseamnă că în cazul în care dreptul îi este încălcat, ea se va putea adresa cu acţiune instanţei pentru a cenzura refuzul de a i se recunoaşte dreptul, iar nu pe cale administrativă, practica judiciară fiind constantă, în acest sens fiind între altele TS, sc. dec.nr. 2879/1984, CD, p.117 şi dec.nr.2/1982, CD, p.75.
74. Ocuparea locuinţei atribuite. Neîncheierea contractului de închiriere. Evacuare
Locuinţa poate fi ocupată numai după încheierea contractului de închiriere, care are valoare de act autentic şi constituie titlu executor în cazul locuinţelor din fondul locativ de stat (art. 14 şi 16 alin.2 Legea nr.5/1973). Prin urmare, dacă titularul dispoziţiei de atribuire ocupă locuinţa fără a încheia contractul procedează cu încălcarea legii, iar într-o atare situaţie unitatea în a cărei administrare se găseşte imobilul poate să o atribuie altei persoane, care, încheind contractul de închiriere, devine titularul dreptului locativ.
Tm., s. IV civ. dec. nr. 1893/1990
Notă. în sensul că, potrivit legii, locuinţa nu poate fi ocupată decît după încheierea contractului de închiriere şi că ocuparea ei în afara contractului este de natură să atragă evacuarea necondiţionată, dec. de îndrumare nr.5/1975, pct.15, citată mai sus.
75. Ocuparea locuinţei fără îndeplinirea formelor legale. Evacuare. Cerere de ordonanţă preşedinţială
Este admisibilă cererea de ordonanţă preşedinţială pentru a face să înceteze împiedicarea unei persoane de a se muta în locuinţa ce i-a fost atribuită şi închiriată cu respectarea dispoziţiilor legale, iar prin consecinţă să obţină evacuarea celui ce a ocupat-o în mod samavolnic. Această posibilitate o are reclamantul chiar dacă pîrîtul a introdus acţiune în anularea dispoziţiei de atribuire şi a contractului de închiriere încheiat de reclamant (art.581 C.proc. civ.).
Tm., s. III civ., dec. nr. 1028/1990
Notă. Soluţia este în concordanţă cu dec. de îndrumare nr. 5/1975, pct.15, precitată, dar, adaugă TS, sc., prin dec. nr. 262/1982, cd, p.202, nu poate fi evacuată pe calea ordonanţei preşedinţiale o persoană care deţine spaţiul locativ pe baza unui titlu, chiar contestat de reclamant, deoarece într-o atare situaţie s-ar soluţiona însuşi fondul litigiului şi nu ar fi vorba de păstrarea unui drept ce s-ar păgubi prin întîrziere şi nici de evitarea unei pagube iminente.
76. Contract de închiriere. Expirarea termenului. Tacită relocaţiune. Condiţii
în cazul în care, după expirarea termenului de valabilitate a contractului de închiriere şi decesul proprietarului, fostul chiriaş a continuat să locuiască în imobil fără a plăti în continuare chirie pentru folosinţa exercitată, contractul de închiriere nu se poate considera prelungit prin relocaţie tacită, aşa că noul proprietar este îndreptăţit să-l acţioneze în judecată pentru a fi evacuat (art.1437 C.civ.).
Tm., s. III civ., dec. nr. 957/1990
Notă. Soluţia este în concordanţă cu prevederea legală potrivit căreia locaţiunea se consideră reînoită dacă locatarul „rămîne şi e lăsat" în posesie, condiţia privitoare la plata chiriei în continuare trebuind să fie subînţeleasă, deoarece plata chiriei constituie un element esenţial al contractului şi o obligaţie principală a locatarului (art.1411 şi 1429 pct.2 C.civ.).
77. Contract de închiriere. Neprelungire. Denunţare
Întrucît contractele de închiriere, indiferent de proprietar, nu au mai fost prelungite, ultima prelungire acordată prin Decretul nr. 386/1983 expirînd la data de 1 ianuarie 1988, urmează că după această dată singura modalitate de prelungire a contractelor este aceea reglementată în dreptul comun. Astfel, potrivit dispoziţiilor legale (art.1436, 1437 şi 1438 C.civ.), tacita relocaţiune are loc numai dacă una din părţi nu a notificat celeilalte denunţarea contractului, cu respectarea termenului prevăzut de obiceiul locului. în caz de denunţare a contractului, cealaltă parte nu mai poate invoca existenţa uni titlu legal asupra locuinţei.
Tm., s. III cic., dec. nr. 1299/1990
78. Garaj. Contract de închiriere. Decesul titularului. Reînchiriere în favoarea altei persoane. Nelegalitate
Dacă titularul contractului de închiriere referitor la un garaj a încetat din viaţă, garajul nu poate fi închiriat altei persoane, cît timp chiria stabilită a fost achitată. Susţinerea că prin decesul titularului s-a produs rezilierea contractului de închiriere nu este întemeiată deoarece dispoziţiile Legii nr. 5/1973 în legătură cu închirierea garajelor (art;40) se întregesc cu cele din dreptul comun, în măsura în care prin legea specială nu se derogă. Din acest punct de vedere, potrivit legii (art. 1440 Cciv.), contractul de închiriere nu se desfiinţează prin decesul chiriaşului, iar în caz de primire a chiriei anticipate pentru o perioadă viitoare nu se poate proceda la reînchiriere şi nici la emiterea unui ordin de repartizare a garajului în favoarea altei persoane.
Tm., s. IV civ., dec. nr. 469/1990
79. Divorţ. Situaţie în care locuinţa poate fi împărţită
Legea nr.5/1973 prevede că, în caz de divorţ, dacă soţii nu au
convenit altfel, beneficiarul contractului privitor la locuinţă foloseşte soţului căruia i s-au dat în îngrijire copiii, iar în cazul în care nu sînt copii, soţului ce a obţinut divorţul. în toate celelalte cazuri instanţa urmează să hotărască ea care dintre soţi va avea acest beneficiu (art.22). Dar, deşi legea nu prevede în mod expres, interpretarea ei corectă este în sensul că atribuirea contractului privitor la locuinţă se va dispune în favoarea unuia dintre soţi, cu evacuarea celuilalt, numai în cazul în care împărţirea suprafeţei locative nu ar fi posibilă.
în speţa supusă judecăţii, deşi locuinţa se putea împărţi comod în două unităţi locativ^, prima instanţă a dispus atribuirea ei exclusiv reclamantului, soluţie care a fost însă modificată în recursul pîrîtei, în sensul că s-a atribuit ambilor soţi cîte o cameră, cu folosirea în comun a dependinţelor.
Tm., s. IV civ., dec. nr. 172/1990
Notă. I n sensul că, în caz de divorţ, locuinţa va fi atribuită soţului în favoarea căruia militează criteriile de preferinţă prevăzute de lege, dar numai dacă suprafaţa locativă deţinută nu ar putea fi împărţită, dec. de îndrumare nr.5/1975, pct.8, CD, p.20.
80. Divorţ. Situaţia presoanelor cu drepturi locative proprii. îndatorirea instanţei
în aplicarea dispoziţiei privitoare la împărţirea sau atribuirea locuinţei în caz de divorţ (art.22 din Legea nr.5/1973) nu se va putea proceda la judecare decît cu respectarea dreptului pe care îl au copiii majori sau ceilalţi membri de familie, precum şi alte persoane, asupra locuinţei ocupate de soţi. De aceea instanţa are îndatorirea de a cita în proces pe cei ce au drepturi locative proprii, atît pentru a le fi opozabilă hotărîrea ce se va pronunţa, cît şi pentru ca, în contradictor cu ei, să se poată stabili dreptul locativ al fiecăruia.
în speţă a fost casată cu trimitere spre rejudecare hotărîrea primei instanţe, care dispusese împărţirea locuinţei fără a fi citat pe fiica majoră a soţiei deşi, în calitate de membră de familie, locuia împreună cu soţul ei şi cu părinţii, situaţie în care devenea eventual imposibilă împărţirea suprafeţei locative.
Tm., s. IV civ., dec. nr. 754/1990
81. Divorţ. încredinţarea copilului minor rezultat din căsătorie. Existenţa şi a unui copil dintr-o căsătorie anterioară. Aplicarea criteriilor legale de preferinţă
Dacă odată cu pronunţarea divorţului, soţiei i s-a încredinţat spre creştere şi educare copilul minor rezultat din căsătorie, ea este îndreptăţită să invoce, în cadrul criteriilor legale de preferiţă referitoare la atribuirea locuinţei şi faptul că mai are de îngrijit şi un alt copil, de sex diferit, rezultat dintr-o căsătorie anterioară şi care are dreptul să locuiască în apartament, ca membru de familie, într-o atare situaţie s-a considerat că locuinţa care a constituit domiciliul conjugal nu poate fi împărţită cu soţul, atît din cauză că cei doi copii au drept la camere separate, cît şi datorită faptului că rămînerea lui în locuinţă ar face imposibilă convieţuirea din cauza agresivităţii sale şi actelor de violenţă care ar fi de natură să aibă repercursiuni negative asupra creşterii şi dezvoltării fizice şi psihice a celor doi copii, îndeosebi asupra fiicei din prima căsătorie.
Tm., s. IV civ., dec. nr. 1822/1990
Notă. în sensul că dispoziţiile referitoare la atribuirea locuinţei sînt aplicabile şi în cazul în care un soţ are copii rezultaţi dintr-o convieţuire anterioară, dacă aceştia au locuit împreună cu soţii aflaţi în divorţ, TS, sc., dec. nr. 676/1975, Rep.II, p.161, nr.333.
82. Divorţ. Copii minori de sex diferit. Drept la camere deosebite
Este de pricipiu că, dacă sînt de sex diferit, copiii, deşi minori au dreptul la camere deosebite. Prin urmare, atunci cînd se dispune desfacerea căsătoriei prin divorţ şi atribuirea beneficiului privitor la locuinţă soţului căruia i s-au încredinţat copiii, trebuie să se ţină seama de acest drept al lor.
în speţă instanţa, sesizată cu judecarea acţiunii de divorţ, reţinînd că locuinţa care a servit ca domiciliu conjugal se compune din trei camere şi atribuind întreg spaţiul soţiei căreia i s-au încredinţat copiii (unul în vîrstă de 8 ani şi celălalt de 9 ani) de sex diferit, a pronunţat o sentinţă legală şi temeinică.
Tro., s. III civ., dec. nr. 257/1990
Notă. în sensul că, deşi minori, copiii de sex diferit sînt îndreptăţiţi la camere separate, TS, sc., dec. nr.17/1978, Rep.III, p.113, nr.217.
83. Divorţ. Soţi care au obţinut locuinţa cu titlul de cazare provizorie. Aplicarea criteriilor legale de preferinţă
Dispoziţia legală potrivit căreia în caz de divorţ locuinţa care a constituit domiciliul conjugal va fi atribuită soţului în grija căruia au fost daţi copiii, iar în lipsa acestora soţului care a obţinut divorţul, se aplică şi în ipoteza în care soţii nu au calitatea de chiriaşi, ci li s-a pus la dispoziţie locuinţa cu titlu de cazare provizorie. Astfel, în speţă, prima instanţă, declarînd desfăcută căsătoria şi încredinţindu-i soţiei copilul spre creştere şi educare, i-a atribuit totodată şi folosinţa locuinţei. Criticînd soluţia pronunţată sub acest aspect, recurentul a susţinut că apartamentul i-a fost dat de întreprinderea al cărei angajat era cu menţiunea cazării provizorii, aşa că, neavînd un titlu definitiv de locaţiune, instanţa nu putea să i-1 atribuie soţiei. Hotărîrea fiind considerată însă legală şi temeinică, soluţia criticată a fost menţinută.
Tm., s. IV ciy., dec. nr. 741/1990
Notă. Prin dec. de îndrumare nr.5/1975, pct.8, CD, p.20, s-a statuat că dispoziţia Legii nr.5/1973 (art.22), potrivit căreia locuinţa poate fi atribuită în caz de divorţ soţului în favoarea căruia militează criteriile respective de preferinţă, este aplicabilă şi în cazul soţilor subchiriaşi sau toleraţi, deoarece situaţia lor juridică faţă de locatarul principal rămîne aceeaşi, deci ca şi în cazul cazării provizorii.
84. Divorţ. Contract de închiriere accesoriu contractului de muncă. Aplicarea criteriilor legale de preferiţă. Atribuirea spaţiului locativ
în cazul unei locuinţe ocupate pe baza unui contract de închiriere accesoriu contractului de muncă, dacă prin aplicarea criteriilor de preferinţă prevăzute de Legea nr.5/1973 (art.22) urmează ca locuinţa, nesusceptibilă de împărţire, să fie atribuită soţului netitular al contractului, instanţa trebuie să o dispună în favoarea acestuia, dar condiţionată de atribuirea altei suprafeţe locative, precum şi evacuarea necondiţionată a soţului titular de contract.
Tm., s. III civ., dec. nr. 1657/1990
Notă. în acest sens dec de îndrumare nr.5/1975, pct. 8, CD, p.20.
85. Divorţ. Regimul juridic al locuinţelor de serviciu. Neaplicarea criteriilor legale de preferinţă
în caz de desfacere a căsătoriei, locuinţa de serviciu, deţinută ca accesoriu al contractului de muncă, nu poate fi atribuită soţului netitular al contractului de închiriere chiar dacă în favoarea sa militează criteriile de preferinţă prevăzute de Legea nr.5/1975 (art.22). Tot.astfel nu se poate dispune nici împărţirea folosinţei, chiar dacă în fapt o atare împărţire ar fi posibilă.
Tm., s.IV civ., dec. nr. 1127/1990
Notă. Potrivit menţionatei legi (art.55), prin locuinţă de serviciu se înţelege suprafaţa locativă care este situată în incinta unităţii sau în imediata ei apropiere ori a locului de muncă şi care este destintă persoanelor a căror prezenţă în preajma locului de muncă se impune datorită caracterului specific al acesteia. în sensul că soţul titular al contractului de închiriere nu va putea fi evacuat în cazul unei locuinţe de serviciu şi că aceeaşi soluţie este aplicabilă şi în cazul suprafeţelor locative deţinute de personalul casnic şi de servire (art.69 alin.l din lege), în ambele situaţii prezenţa permanentă a titularului fiind impusă de caracterul specific al muncii, dec. de îndrumare nr.5/1975, pct.8, CD, p.20.
86. Divorţ. Imobil bun comun. Atribuire provizorie. Aplicarea criteriilor legale de preferinţă
în cazul în care, în cadrul procesului de divorţ s-a cerut şi împărţirea bunurilor comune, la alegerea modalităţii de lichidare a stării de devălmăşie instanţa va putea să atribuie locuinţa soţului în favoarea căruia militează criteriile de preferinţă prevăzute de Legea nr.5/1973 (art.22). Cu atît mai mult, în cazul în care nu s-a solicitat împărţirea bunurilor comune, instanţa de divorţ va fi îndreptăţită să atribuie locuinţa, în mod provizoriu, acestui soţ, pînă se va solicita împărţirea bunurilor în cadrul unei acţiuni separate.
Astfel, în speţă, declarîndu-se desfăcută căsătoria din vina ambilor soţi şi fiindu-i încredinţat mamei copilul spre creştere şi educare, i s-a atribuit şi locuinţa bun comun, în mod provizoriu, pînă la împărţirea bunurilor în cadrul altei acţiuni, dispunîndu-se totodată evacuarea celuilalt soţ din imobil, soluţie care a fost confirmată în recurs.
Tm., s. III civ., dec. nr. 677/1990
Notă. în sensul acestei soluţii dec. de îndrumare nr.5/1975, pct.8, CD, p.20, care consideră aplicabile criteriile de preferinţă prevăzute de lege şi în cazul locuinţelor proprietate comuă a soţilor, nu numai ca măsură provizorie în cadrul procesului de divorţ, ci şi ca modalitate de împărţire definitivă a bunurilor.
87. Divorţ. Vina ambilor soţi. Criterii de atribuire a locuinţei
Potrivit Legii nr.5/1973, în caz de divorţ beneficiul privitor la locuinţă foloseşte soţului căruia i s-au încredinţat copiii, iar dacă nu sînt copii soţului care a obţinut divorţul (art.22). în lipsa acestor criterii, instanţa care pronunţă divorţul este abilitată să ia în considerare orice alte criterii ce privesc relaţiile dintre soti, dar nu şi relaţiile dintre aceştia şi terţe persoane, cum ar fi copiii pe care unul dintre soţi îi are din altă căsătorie pe care îi întreţine sau alte rude.
Astfel prima instanţă, declarînd desfăcută căsătoria din vina ambilor soţi, i-a atribuit soţiei beneficiul contractului de închiriere, soluţie care a fost confirmată în recurs, reţinîndu-se ca avînd concludenţă şi constituind criteriu de preferinţă în favoarea ei culpa majoră a recurentului în destrămarea relaţiilor conjugale, culpă care a constat în comportarea sa violentă faţă de soţie şi întreţinerea unor legături extraconjugale, în timp ce culpa soţiei s-a manifestat prin neglijarea menajului şi dezinteres faţă de familie, fiind apreciată ca mai puţin gravă.
Tm., s. III civ., dec. nr. 713/1990
88. Divorţ. Vina ambilor părţi. Locuinţă aparţinînd în proprietate exclusivă unui soţ. Aplicarea criteriilor legale de preferinţă
în cazul în care locuinţa care a constituit domiciliul conjugal este proprietatea exclusivă a unui soţ, instanţa de divorţ nu poate să dispună împărţirea folosinţei prin aplicarea criteriilor de preferinţă prevăzute de Legea nr.5/1973 (art.22), o atare soluţie fiind posibilă numai dacă locuinţa aparţine ambilor soţi în proprietate. Calitatea de producător de fonduri a soţului neproprietar nu este de natură să-i confere un atare drept, ci urmează să fie avută în vedere în cadrul unui eventual proces de împărţire a bunurilor comune.
Hotărîrea primei instanţe care, declarînd desfăcută căsătoria din vina ambilor soţi, a împărţit locuinţa şi â dispus evacuarea soţului neproprietar din suprafaţa locativă atribuită, prin aplicarea menţionatelor criterii legale, fiind deci greşită, a fost modificată în sensul că s-a înlăturat dispoziţia privitoare la împărţirea locuinţei şi la evacuare.
Tm., s. III civ., dec. nr. 901/1990
Notă. Prin dec. de îndrumare nr.5/1975, pct 8, CD, p.20, s-a statuat, dimpotrivă, că şi în cazul unei locuinţe ce aparţine în proprietate personală exclusivă unui soţ instanţa, apreciind împrejurările cauzei, va putea să-l oblige în situaţiile prevăzute de Codul familiei (art.41 şi 42), să asigure celuilalt soţ, precum şi copiilor care i-au fost încredinţaţi spre creştere şi educare, o suprafaţă locativă fie în apartamentul proprietatea sa, fie în altă locuinţă. In cazul în care convieţuirea soţului căruia i s-au încredinţat copiii împreună cu soţul proprietar al apartamentului nu ar fi posibilă în fapt sau nu ar fi indicată din cauza relelor sale comportări, se va putea dispune, în mod provizor, evacuarea lui din imobil pînă le va găsi o altă locuinţă.
Mai mult încă, referindu-se la acţiunea de împărţire a bunurilor comune, fie în cadrul acţiunii de divorţ, fie al unui proces separat, s-a subliniat că se va proceda potrivit prevederilor legale aplicabile în materie de partaj, dar că la alegerea modalităţii de lichidare a stării de devălmăşie locuinţa se va putea atribui soţului în favoarea căruia militează menţionatele criterii de preferinţă.
Prin urmare, potivit acestei îndrumări, criteriile prevăzute de Legea nr.5/1973 (art.22) pot fi aplicate în orice situaţie, atît în cadrul acţiunii de divorţ, cît şi în acel al cererii de împărţire a bunurilor comune. Dar, pe cînd în cazul locuinţelor ocupate pe baza unor contracte de închiriere în imobile aparţinînd fondului locativ de stat aplicarea acestor criterii este obligatorie, în cazul locuinţelor aflate în coproproprietate sau în proprietatea exclusivă a unui soţ aplicarea lor este facultativă, ea fiind lăsată la aprecierea instanţei de judecată. De aceea, în cazul locuinţelor ce aparţin fondului locativ de stat se prevede că instanţa „va atribui" suprafaţa locativă, dacă bineînţeles nu poate fi împărţită, în situaţia locuinţelor proprietate personală se prevede că istanţa „va putea să atribuie" sau „va putea dispune" împărţirea ori atribuirea sau evacuarea solicitată, în acest din urmă caz soluţia propusă prin menţionata dec. de îndrumare avînd caracterul unei simple recomandări pentru instanţa de judecată.
Soluţia pronunţată în speţa.supusă judecăţii, .spre deosebire de motivare, nu poate fi criticată deoarece instanţa a fost îndreptăţită să aprecieze, pe baza probelor administrate, că nu era justificată împărţirea locuinţei proprietate exclusivă a soţiei şi nici evacuarea solicitată în cadrul acţiunii de divorţ, lăsînd ca soluţionarea litigiului sub acest aspect să aibă loc în cadrul acţiunii separate de împărţire a bunurilor comune.
89. Divorţ. Renunţare Ia locuinţă. Pierderea dreptului locativ prin neuz. Situaţia soţilor
Potrivit legii nr.5/1973, persoanele care se mută definitiv în altă localitate îşi păstrează dreptul asupra locuinţei pe care o deţin cel mult şase luni de la data mutării (art. 19). Această dispoziţie legală a fost interpretată în sensul că locatarul care absentează de la locuinţă, în afara unor cazuri exceptate în mod expres, mai mult de şase luni pierde dreptul asupra acelei locuinţe şi poate fi evacuat. De asemenea îşi pierde dreptul locativ şi persoana care, deşi a încheiat contractul de închiriere, nu şi l-a valorificat, deoarece în ambele situaţii se presupune că cel ce a obţinut locuinţa nu mai are nevoie de ea. (în acest sens este dec. de îndrumare nr.5/1975, pct.3, CD, p.20).
Plecarea unui soţ din domiciliul conjugal în timpul procesului de divorţ din cauza comportării necorespunzătoare a celuilalt, care i-a făcut convieţuirea imposibilă, nu poate fi considerată ca o renunţare la locuinţă sau ca o pierdere a dreptului locativ prin neuz. De altfel renunţarea la un drept trebuie să fie expresă şi nu tacită, iar pierderea folosinţei prin neuz nu poate avea loc în cazul unui soţ care a părăsit locuinţa datorită neînţelegerilor din familie.
în speţă prima instanţă, admiţînd acţiunea de divorţ din vina ambilor soţi, a încredinţat mamei reclamante copilul minor rezultat din căsătorie şi i-a atribuit beneficiul contractului privitor la locuinţă. Critica formulată de soţul pîrît pe motiv că greşit s-a atribuit reclamantei spaţiul locativ, fără a se ţine seama că ea şi-a pierdut dreptul la locuinţă prin renunţare şi neuz deoarece a părăsit de bună voie domiciliul conjugal, a fost respinsă în recurs.
Tm., s, III civ., dec. nr. 259/1990
90. Divorţ. Lipsă temporară de la domiciliul cojugal. Păstrarea dreptului locativ
Pentru ca lipsa de la locuinţă mai mult de şase luni să atragă pierderea dreptului locativ este necesar să implice o manifestare de voinţă a locatarului în sensul de a-şi schimba domiciliul. Prin urmare lipsa temporară de la locuinţă nu este de natură să ducă la pierderea dreptului (art.19 Legea nr.5/1973).
în speţă reclamanta, în nume personal şi ca reprezentantă a copilului minor, a chemat în judecată pe fostul ei soţ, precum şi pe mama şi fratele acestuia, pentru ca să i se constate dreptul de a locui în apartamentul care a constituit domiciliul conjugal, acţiune care a fost admisă, dispunîndu-se reintegrarea reclamanţilor în locuinţă. în acest sens s-a reţinut că titular al contractului de închiriere este fostul soţ, dar că soţia şi fiul minor erau membri de familie şi deci au un drept locativ propriu (art. 15 din lege). Pîrîţii au criticat soluţia pronunţată pe motiv că reclamanţii au folosit apartamentul numai în mod sporadic, ei locuind de fapt la mama reclamantei. Recursul pîrîţilor a fost respins, pe considerentul că plecările repetate ale reclamanţilor s-au datorat neînţelegerilor dintre soţi şi că revenirile lor la locuinţa asupra căreia au un drept locativ propriu, ca membri de familie ai titularului de contract, demonstrează că nu au înţeles să renunţe la domiciliul lor.
Tm., s. III civ., dec. nr. 268/1990
Notă. în sensul că plecarea unui soţ din locuinţă datorită alungării sale sau chiar din proprie iniţiativă, dar din cauza deteriorării relaţiilor conjugale, nu echivalează cu o renunţare, precum şi că minorii rezultaţi din căsătorie au drepturi locative proprii Ia care nu ar putea să renunţe, TS, sc., dec.nr. 12/1981, CD, p.93.
91. Divorţ. Părăsirea domiciliului coiyugal. Lipsă îndelungată de la domiciliu. Reintegrare
Cît timp căsătoria nu a fost desfăcută prin divorţ, chiar dacă un soţ a lipsit o perioadă de timp de la locuinţă, el nu şi-a pierdut dreptul de a reintra în domiciliul conjugal. Neînţelegerile care au intervenit între soţi nu pot să împiedice reintegrarea în locuinţă, iar purtarea necorespunzătoare a soţului poate fi sancţiontă în alt mod.
în speţă soţul, lipsind timp de peste opt ani de acasă, prima instanţă a respins acţiunea de reintegrare în domiciliul conjugal pe motiv că dreptul locativ a fost pierdut prin neuz şi că, practic, cererea este şi nerealizabilă deoarece apartamentul, compus din două camere, este folosit de pîrîtă împreună cu cele două fiice majore ale părţilor. Recursul reclamantului a fost însă admis în sensul că s-a dispus reintegrarea lui în locuinţă.
Tm., s. III civ., dec. nr. 1016/1990
Notă. Prin dec. de îndrumare nr.5/1975, pct.3, CD, p.20, care se referă, între altele, Ia pierderea dreptului locativ în cazul lipsei de la locuinţă timp de peste şase luni, nu se face excepţie în favoarea soţului, bineînţeles dacă a părăsit locuinţa definitiv. In acest sens s-a pronunţat şi TS, sc., în cadrul activităţii sale de judecată, prin dec. nr. 1093/1972, Rep.II, p.158, nr.323, precizînd că părăsirea efectivă şi definitivă a unui spaţiu locativ constituie o chestiune de fapt a cărei dovadă se poate face cu orice mijloc de probă, deci inclusiv cu martori şi prezumţii. Pe de altă parte, referindu-se în mod expres Ia situaţia soţilor, instanţa supremă consideră, în general, că părăsirea căminului conjugal este vremelnică, pe timpul procesului de divorţ, aşa că nu poate fi echivalată cu o renunţare la locuinţă, ceea ce rezultă, între altele, din dec. nr.i2/1981, CD, p.93. Or, este imposibil a se considera vremelnică părăsirea locuinţei şi absenţa de la domiciliul conjugal timp de opt ani, cum este cazul în speţă. într-o perioadă atît de îndelungată fiecare dintre soţi şi-a trăit viaţa lui separat, copiii au depăşit vîrsta majoratului, iar părintele lor şi soţul pîrîtei a devenit un străin care, dacă se înapoiază, le tulbură liniştea.
Indiscutabil, căsătoria trebuie să fie protejată, dar nu oricum, în orice situaţie şi cu orice preţ, concluzie evident valabilă şi în ipoteze ca aceea care a format în speţă obiect de judecată. De aceea se pare că este mai corectă soluţia pronunţată de Jud. sect.5 Bucureşti prin sent. nr.1025/1990, ea fiind mai realistă şi bazată pe consideraţiuni de fapt deduse din probele administrate.
92. Divorţ. Săvîrşirea unor acte grave de violenţă. Evacuare pentru imposibilitatea convieţuirii. Situaţia soţilor
Deşi în principiu soţii sînt obligaţi să aibă un domiciliu comun, totuşi în cazul în care unul dintre ei, prin acte de violenţă, pune în pericol sănătatea sau chiar viaţa celuilalt, este îndreptăţită cererea de evacuare pentru imposibilitatea convieţuirii. Astfel, violenţa deosebită manifestată de soţ, chiar într-o situaţie unică, marcată prin consecinţe negative asupra sănătăţii şi, în general, asupra climatului de familie în care creşte copilul minor constituie motiv suficient pentru a se dispune evacuarea. în speţă, după cum s-a reţinut în fapt, pentru a face să înceteze actele de violenţă exercitate asupra soţiei a fost necesară intervenţia celorlalţi locatari din imobil şi a vecinilor, iar ca urmare a comportării sale şi mai ales a consecinţelor produse, soţul.viriovat a fost trimis în judecată penală prin rechizitorul procuraturii, în timp ce soţia a fost internată în spital, necesitînd îngrijiri medicale de peste 55 zile.
Tm., s,III civ., dec. nr. 1797/1990
Notă. In sensul că în asemenea situaţii, cînd un soţ pune în pericol sănătatea sau chiar viaţa celuilalt, cererea de evacuare este justificată, TS, sc., dec.nr.1861/1975, Rep.III, p.109, nr.202.
în acelaşi sens, în cadrul procesului de divorţ, a hotărît şi Tm., s. IV civ.,. prin dec. nr.599/1990, pronunţată în majoritate. în speţa supusă judecăţii prima instanţă a reţinut că părţile se găseau în proces de divorţ şi că pîrîtul îşi lovea soţia, cauzîndu-i leziuni corporale, iar pe de altă parte că apartamentul în care a rămas pîrîtul era proprietatea personală a soţiei reclamante şi că după plecarea acesteia i-a schimbat încuietorile. în consecinţă s-a dispus evacuarea solicitată de soţie, pentru imposibilitatea covieţuirii. Recursul declarat de pîrît a fost respins cu motivarea că atunci cînd unul dintre soţi pune în pericol sănătatea celuilalt soţ prin acte de violenţă o convieţuire devine imposibilă.
în sens contrar a hotărît Tm., s. III civ., prin dec. nr.562/1990 într-o situaţie similară, marcată prin acte de violenţă, care au determinat-o pe soţie să se refugieze la părinţii săi. Soluţia s-a motivat pe considerentul că, ulterior părţile aflîndu-se în proces de divorţ, evacuarea solicitată ar echivala cu o separare de fapt contrară legii şi principiilor care reglementează situaţia soţilor şi că, pe de altă parte, reclamanta are la dispoziţie alte mijloace de tragere la răspundere a pîrîtului, pe cale penală sau contravenţională.
Prin soluţiile pronunţate s-a produs o practică neunitară atît între cele două secţii ale Tm., cît şi în cadrul s. III civ.
93. Evacuare. Imobil afectat unităţii. Desfacerea contractului de muncă
în cazul în care locuinţa i-a fost atribuită unei persoane în baza calităţii sale de angajat al unităţii, desfacerea contractului de muncă atrage pierderea titlului locativ şi deci a dreptului de a folosi în continuare spaţiul locativ pe care l-a deţinut ca accesoriu al contractului de muncă, evacuarea urmînd a se dispune necondiţionat de atribuirea altei locuinţe.
Tm., s. III civ., dec. nr. 541/1990
94. Evacuare pentru imposibilitatea convieţuirii. Probe. Declaraţii ale unor locatari din imobilele alăturate. Tulburarea liniştei
Pentru a se face dovada imposibilităţii de a convieţui în imobil datorită comportării necorespunzătoare a unui locatar, se pot folosi orice mijloace de probă şi anume nu numai declaraţii ale colocatarilor din acel imobil, ci şi ale unor persoane străine ca, de pildă, ale unor locatari din clădirile învecinate, care au avut posibilitatea să audă scandalurile şi zgomotele produse prin folosirea aparatului radio la tonalităţi excesive (art.24 lit.b Legea nr.5/1973).
Tm., s. IV civ., dec. nr. 1737/1990
Notă. în sensul că pentru a dispune evacuarea pe acest temei instanţa are îndatorirea de a stabili exact situaţia de fapt, pe baza unui material probator complet, TS, sc. dec.734/1970, Rep.II, p.163, nr.343.
95. Evacuare pentru imposibilitatea convieţuirii. Producere de zgomote. Condiţii. Calitate procesuală activă
Evacuarea pentru imposibilitatea convieţuirii este justificată în cazul în care se constată că pîrîtul face imposibilă folosirea locuinţei, între altele, prin producere de zgomote care sînt de natură să tulbure liniştea colocatarilor. Pentru a determina însă aplicarea acestei sancţiuni civile este necesar să fie vorba de fapte repetate de comportare abuzivă şi de reală gravitate (art.24 lit.b Legea nr.5/1973).
în speţă, nefăcîndu-se dovada unei atare situaţii, de reală gravitate, acţiunea în evacuare a fost respinsă. De altfel, se adaugă în motivarea soluţiei, numai unitatea în a cărei administrare se găseşte imobilul (I.C.R.A.L.) are calitatea procesuală activă de a promova o atare acţiune, nu şi reclamantul în calitate de chiriaş.
Tm.,s. III civ., dec.nr. 312/1990
Notă. î n sensul că pentru a duce la evacuare pe acest temei este necesar ca purtarea locatarului să facă realmente imposibilă convieţuirea prin fapte repetate de comportare şicanatorie şi abuzivă, TS, sc., dec.nr. 1811/1970, Rep.II, p.163, nr.342. Soluţia pronunţată este deci corectă faţă de consideraţiunile de fapt reţinute în cadrul motivării principale.
Motivarea subsidiară, potrivit căreia calitatea procesuală activă pentru promovarea unei atare acţiuni o are numai unitatea în a cărei administrare se găseşte imobilul este însă greşită, deoarece aceeaşi calitate o are şi chiriaşul lezat prin comportarea necorespunzătoare, precum şi comitetul asociaţiei de locatari (art.9 lit.k din statutul aprobat prin Decretul nr.387/1977).
96. Evacuare. Calitate procesuală activă. Asociaţia locatarilor
Potrivit statutului aprobat prin decretul nr.387/1977, comitetul asociaţiei de locatari are, printre alte atribuţii, pe aceea de a cere instanţelor judecătoreşti, în condiţiile legii, evacuarea locatarilor restanţieri, a celor care încalcă normele de convieţuire sau obligaţiile locative (art.9, lit.k). Prin referire la condiţiile legii s-au avut în vedere dispoziţiile cuprinse în Legea nr.5/1973 privind pierderea dreptului de folosinţă a suprafeţei locative şi evacuarea locatarilor principali şi a celor ce locuiesc împreună cu aceştia, între altele, dacă prin comportarea lor fac imposibilă covieţuirea pentru alţi locatari din apartament sau clădire ori împiedică folosirea normală a locuinţei (art.24 lit.b din lege).
în speţă, la sesizarea asociaţiei locatarilor, prima instanţă a dispus evacuarea pîrîţilor din apartament pentru imposibilitatea convieţuirii cu ceilalţi colocatari, respingînd excepţia lipsei de calitate activă a reclamantei. Criticile formulate de pîrîţi împotriva hotărîrii, pe motiv că pornirea acţiunii nu a fost încuviinţată de adunarea generală a locatarilor, precum şi pentru că soluţia pronunţată nu este rezultatul unei analize obiective a probelor administrate, au fost respinse în recurs pe considerentul că pornirea acţiunii în evacuare de către asociaţia locatarilor prin comitetul ei nu este condiţionată de o încuviinţare prealabilă diri partea adunării generale, iar în fond reţinîndu-se că soluţia este conformă probelor administrate şi corect analizate.
Tm., s. IV civ., dec. nr. 202/1990
97. Neplata cotelor de întreţinere. Neachitare la timp a facturilor şi penalizări. Recuperarea sumelor. Calitate procesuală activă a asociaţiei de locatari
Calitatea de a-i acţiona în judecată pe locatarii restanţieri la plata cotelor de întreţinere o are asociaţia locatarilor prin organele sale, care sînt adunarea generală şi comitetul, iar nu administratorul (art.4 din statutul aprobat prin Decretul nr.387/1977).
Cît priveşte sumele de bani datorate de asociaţie furnizorilor prin neachitarea la timp a facturilor, ele pot fi recuperate de la locatarii restanţieri în raport de sumele pe care nu le-au plătit, stabilindu-se şi cota-parte din penalizările respective.
Tm., s. III civ., dec. nr. 412/1990
98. Neplata cotelor de întreţinere. Stabilirea relei credinţe. Evacuare
Portivit Legii nr.5/1973, locatarii principali şi cei ce locuiesc împreună cu ei pierd dreptul de folosinţă a suprafeţei locative şi vor fi evacuaţi fără atribuirea altei locuinţe, între alte cazuri, dacă nu plătesc, cu rea credinţă, timp de trei luni consecutiv, chiria sau cota-parte a cheltuielilor ce le revin (art.24 lit.d). Prin urmare, pentru a se dispune evacuarea pe acest temei este necesar a fi îndeplinite cumulativ două condiţii şi anume neplata chiriei sau a cheltuielilor de întreţinere, precum şi existenţa relei credinţe. Constatarea relei credinţe trebuie să fie făcută separat, din împrejurări de fapt concrete iar nu pe baza unei simple aprecieri a instanţei sau a unor afirmaţii. într-o singură ipoteză reaua credinţă rezultă chiar din lege, care prevede că instanţa va admite cererea de evacuare dacă împotriva locatarului respectiv s-a pronunţat o hotărîre definitivă prin care a fost obligat la plata chiriei ori la cota-parte din cheltuielile de întreţinere sau chiar la plata cheltuielilor de judecată. în speţă hotărîrea de evacuare pronunţată de prima instanţă a fost criticată de pîrîţi, care au invocat lipsa posibilităţilor materiale de a plăti cotele de întreţinere întrucît aveau de îngrijit doi copii minori deşi numai unul dintre pîrîţi era încadrat în muncă. Această critică a fost respinsă, iar hotărîrea de evacuare a fost menţinută, reţinîndu-se că pîrîţii au mai beneficiat de clemenţa legii, fără a fi respectat nici termenele de graţie ce li s-au acordat în recurs.
Tm., s. IV civ., dec. nr. 652/1990
99. Neplata cotelor de întreţinere ş i a penalităţilor respective. Probă. Extras de cont. Calea pe care poate fi contestat
în cazul în care se solicită plata unor sume cii titlu de cheltuieli comune de întreţinere şi penalităţi, precum şi a fondului de rulment, extrasul de cont constituie o probă esenţială şi determinantă în asemenea litigii, el reprezentînd o sinteză a listelor lunare privind cotele de întreţinere şi penalităţile datorate de locatari. Sumele menţionate în liste ca fiind datorate se pot contesta conform procedurii specifice prevăzute în statutul asociaţiei de locatari, iar dacă o asemenea contestare nu s-a produs, extrasul de cont întocmit pe baza listelor lunare nu mai poate fi pus în discuţie.
în speţă, reţinîndu-se că pîrîţii nu au plătit, cu rea credinţă, sumele solicitate s-a dispus evacuarea din locuinţă şi obligarea lor la plată (art.22 din statutul aprobat prin Decretul nr.387/1977 şi art.24 lit.d din Legea nr.5/1973).
Tm., s. IV civ., dec. nr. 917/1990
100. Neplata cheltuielilor comune. Scutire. Condiţii
Potrivit reglementărilor în materie, cheltuielile administrativ-
gospodăreşti se repartizează pe deţinătorii de locuinţe proporţional cu numărul persoanelor din fiecare locuinţă. Persoanele care lipsesc temporar din imobil pot fi scutite de plata unor anumite cheltuieli, Ia cererea lor scrisă, depusă din timp la asociaţia locatarilor.
In speţă, asociaţia locatarilor a chemat în judecată pe pîrîţi, soţ şi soţie, pentru a fi obligaţi la plata cheltuielilor restante şi a se dispune evacuarea lor din locuinţă, acţiunea fiind admisă iar sentinţa rămînînd definitivă faţă de soţul pîrît. Recursul pîrîtei, care între timp divorţase, a fost însă admis, iar în urma rejudecării acţiunea împotriva ei a fost respinsă. S-a reţinut în acest sens că pîrîta, împreună cu cei doi copii minori, nu au locuit în imobil fiind alungaţi de soţul şi părintele lor, aşa că au fost nevoiţi să locuiască în altă parte. De asemenea s-a reţinut că pîrîta s-a adresat din timp reclamantei cu cererea de a fi scutită de plata cheltuielilor, dar că reclamanta, în mod nejustificat, nu a luat-o în considerare. In consecinţă recursul reclamantei a fost respins ca nefondat.
Tm., s. IV civ., dec. nr. 278/1990
Notă. La pronunţarea soluţiei s-a avut în vedere dispoziţia potrivit căreia persoanele ce lipsesc temporar din locuinţă pot fi scutite de plata unor cheltuieli din Hotărîrea nr.30/1983 a Comitetului pentru problemele consiliilor populare (pct.13 lit.c din Normele cu privire la repartizarea pe deţinătorii de locuinţe a cheltuielilor comune).
101. Penalizări de întîrziere. Obligare la plată prin titlu executor notarial. Inadmisibilitate
Potrivit Decretului nr.387/1952 privitor la urmărirea unor datorii pe cale notarială, urmărirea silită se poate face, între alte datorii neachitate la termen, în cazul chiriilor de întreţinere şi pentru anumite reparaţii, prin emiterea unui titlu executor notarial, datornicul nemulţumit de emiterea titlului avînd deschisă calea unei acţiuni în anulare la instanţa judecătorească (art.l, alin.l, lit.a, art.3 şi art.17).
După cum rezultă din acest act normativ, titlul executor notarial se poate emite pentru neplata cheltuielilor de întreţinere, dar nu şi pentru penalizările respective. Prin urmare, întrucît în speţă titlul emis avea de obiect numai penalizări de întîrziere, iar pe de altă parte nu s-a făcut nici dovada că penalizările achitate de asociaţia locatarilor s-ar fi datorat culpei contestatorului, în mod corect s-a dispus anularea lui şi a formelor de executare.
Tm., s. IV civ., dec. nr. 491/1990
102. Imobil fără asociaţie de locatari. Pretenţii formulate împotriva administratorului. Calitate procesuală activă
In cazul în care într-un imobil nu este înfiinţată o asociaţie a locatarilor, oricare dintre locatari poate să formuleze în numele său propriu pretenţii referitoare la drepturile sale. în măsura în care pretenţiile formulate se referă şi la drepturile altor locatari, acţiunea urmează să fie luată în considerare şi soluţionată numai cu privire la drepturile proprii ale reclamantului.
în speţă o atare acţiune intentată împotriva pîrîtului, care îndeplinea funcţia de administrator, a fost respinsă în totalitate pentru lipsă de calitate procesuală, dar hotărîrea a fost casată în recursul reclamantului, cu trimitere spre rejudecare în limita pretenţiilor sale proprii.
Tm., s. III civ., dec. nr. 818/1990
103. Schimb de locuinţe. Condiţiile în care se poate efectua. Consimţămîntul membrilor majori de familie. Prezumarea acordului. Combatere
Pentru efectuarea schimbului de locuinţe este necesar consimţămîntul membrilor majori ai familiei. Dacă însă cererea de schimb a fost făcută de titularul contractului de închiriere, se prezumă a fi făcută cu acordul lor. Această prezumţie poate fi combătută prin administrare de probe contrare, iar dacă proba contrară a fost făcută schimbul de locuinţe urmează să fie anulat şi părţile să fie repuse în situaţia anterioară (art.26 Legea nr.5/1973).
Tm., s. IV civ., dec. nr. 967/1990
Notă. Soluţia pronunţată în speţă este în concordanţă cu dec. de îndrumare nr.5/1975, pct.6, CD, p.20
104. Schimb obligatoriu de locuinţe. îndeplinirea condiţiei legale. Eficienţa operaţiunii. Executarea dispoziţiei de mutare
Dacă proprietarul unui apartament pune la dispoziţia chiriaşului o altă locuinţă corespunzătoare, instanţa judecătorească sesizată cu cererea de avacuare urmează să o admită şi să dispună mutarea chiriaşului pîrît în spaţiul locativ oferit de reclamant. într-o atare situaţie, întrucît reclamantul şi-a îndeplinit obligaţia prevăzută de lege pentru a reintra în propria sa locuinţă, refuzul pîrîtului de a se mută este neîntemeiat şi are un caracter de şicană. Deci, dispunîndu-se evacuarea solicitată şi schimbarea domiciliului, rezultă că instanţa s-a pronunţat asupra schimbului forţat de locuinţe, admiţîndu-1 (art. 64 alin.l Legea nr.5/1973).
Tm., s. IV civ., dec. nr. 1414/1990
Notă. î n sensul că atunci cînd chiriaş ul refuză să se mute într- o locuinţă neocupată de proprietar, care i s-a oferit în cadrul schimbului obligatoriu, instanţa este îndreptăţită să cerceteze dacă acel refuz constituie exercitarea legală a unui drept sau îmbracă forma unui abuz, situaţie în care consimţămîntul său va putea fi suplinit prin hotărîrea ce se va pronunţa, TS, sc. dec. nr.739/1976, CD, p.119.
105. Litigii locative. înţeles. Competenţă. Neaplicareâ unei proceduri prealabile
Potrivit Legii nr.5/1973, litigiile în legătură cu aplicarea prevederilor sale se soluţionează de instanţele judecătoreşti, cu excepţia celor date în mod expres în competenţa altor organe (art.67). Prin asemenea litigii se consideră orice neînţelegeri izvorîte din raporturile de locaţiune. Astfel, în speţă, reţinîndu-se ca indubitabil faptul că lucrările pe care pretindea reclamantul că le-a făcut izvorau din contractul de închiriere existent între părţi, s-a considerat că litigiul se rezolvă de instanţa judecătorească, fără aplicarea unei proceduri prealabile şi nu de către comisia de judecată.
Tm., s. IV civ., dec. nr. 1718/1990
Notă. în sensul că litigiile în legătură cu închirierea de locuinţe se rezolvă de instanţele judecătoreşti, cu aplicarea normelor de procedură prevăzute în dreptul comun, dec. de îndrumare nr. 5/1975 (pct.14) CD, p. 20. Ceea ce a urmărit legiuitorul prin menţionata prevedere a fost de a institui o competenţă şi o procedură unitară pentru soluţionarea tuturor litigiilor ivite în legătură directă sau indirectă cu aplicarea dispoziţiilor sale.
BUNURI
106. Proprietate. Teren aferent casei de locuit şi dat ca lot în folosinţă. Dobîndirea dreptului. Consecinţe
Potrivit Decretului-lege nr.42/1990, terenul aferent casei de locuit şi anexelor gospodăreşti, precum şi curtea şi grădina din jurul acestora, în zonele cooperativizate, constituie proprietate particulară a deţinătorilor, putînd fi înstrăinate şi lăsate moştenire. Prin urmare un atare teren, care Ua fost dat de cooperativa agricolă de producţie proprietarului casei, în folosinţă, ca lot ajutător, devenind de la data menţionatului decret-lege - 30 ianuarie 1990 - proprietatea acestuia, nu mai poate fi cedat, prin extindere altui proprietar vecin pentru a i se asigura suprafaţa de teren la care se referă acelaşi act normativ (art. .
Tm., s. IV civ., dec. nr. 1450/1990
107. Coproprietate. Acţiune în evacuare. Caracter. Situaţie în care este admisibilă
Coproprietarii unui bun au un drept de proprietate exprimat într- o cotă-parte nedeterminată în materialitatea ei şi deci nu pot face acte de dispoziţie asupra lui. Acţiunea în evacuare pentru lipsă de titlu face însă parte din categoria actelor de administrare, iar pentru exercitarea ei nu este necesar consimţămîntul tuturor coproprietarilor.
Astfel, în speţă, prima instanţă a procedat corect atunci cînd, admiţînd acţiunea unui coproprietar, a dispus evacuarea din imobil a pîrîţilor care îl ocupau fără să aibă un titlu, reţinînd că prin acţiune se tinde la asigurarea unei exploatări normale a construcţiei respective, ceea ce este de natură să profite şi celorlalţi coproprietari.
Tm., s. III civ., dec. nr. 439/1990
108. Prescripţie achizitivă de 10-20 ani. Just titlu. î nţeles. Invocarea unei chitanţe sub semnătură privată. Ineficienţă
Persoana care a intrat în posesia unui bun imobil pe baza unei chitanţe sub semnătură privată nu poate să invoce în favoarea sa prescripţia de 10 sau 20 de ani, deoarece un atare înscris nu reprezintă un just titlu, translativ de proprietate, ci numai o promisiune de vînzare, care poate fi perfectată numai prin încheierea unui act autentic de vînzare-cumpărare sau prin pronunţarea unei hotărîri judecătoreşti care să ţină locul actului autentic (art.1895 şi 1897 alin.l C.civ.).
Tm., s. IV civ., dec. nr. 1031/1990
Notă. Prin just titlu se înţelege orice titlu translativ de proprietate, care însă nu emană de la adevăratul proprietar şi care, unit cu buna credinţă şi posesia exercitată pe durata termenului de prescripţie, operează transmiterea proprietăţii. în acest sens TS, 07, dec. nr.70/1979, CD, p.32. Prin urmare, în speţă, prin vînzarea la care se referă înscrisul sub semnătură privată, dacă ar fi fost constatată prin act autentic sau hotărîre judecătorească, beneficiarul promisiunii ar fi devenit proprietarul bunului şi nu s-ar fi pus problema dobîndirii dreptului de proprietate prin prescripţie, astfel încît nici sub acest aspect acel înscris nu ar fi putut să fie invocat ca just titlu în sensul legii.
109. Prescripţie. Promisiune de vînzare. înscris sub semnătură privată. Termenul în care operează
în cazul unui înscris sub semnătură privată, care conţine o promisiune de vînzare a unui teren, se aplică termenul de prescripţie de trei ani, care începe să curgă de la naşterea raportului de drept, adică de la data întocmirii înscrisului (art.3 decret nr. 167/1958), dacă nu s-a prevăzut un anumit termen pînă la care să se procedeze la autentificarea actului de vînzare.
Tm., s. III civ., dec. nr. 1660/1990
Notă. î n sensul că prin înscrisul sub semnătură privată se constată numai promisiunea de a se încheia contractul de vînzare- cumpărare şi că acţiunea care sancţionează obligaţia promitentului este personală şi prescriptibilă, precum şi că în cazul în care nu s-a prevăzut un alt termen pentru îndeplinirea promisiunii se aplică termenul de prescripţie din dreptul comun (art.3 şi 7 alin.2 din menţionatul decret), care începe să curgă de la data înscrisului, dec. de îndrumare nr.7/1967, CD, p. 26 şi TS, sc. nr.2149/1971, Rep.II, p.130, nr.204.
110. Prescripţie instantanee. Revendicarea bunurilor mobile. Condiţii
Potrivit legii, bunurile mobile se prescriu prin faptul posesiunii, fără a fi necesară vreo curgere de timp (art.1909 alin.l C.civ.). Această dispoziţie legală este aplicabilă ori de cîte ori obiectul revendicării, de care adevăratul proprietar s-a desesizat în mod voluntar, încredinţîndu-1 unui detentor precar, a fost înstrăinat de acesta prin act juridic unui terţ dobînditor de bună credinţă. Or, este de principiu că buna credinţă se prezumă pînă la dovada contrară şi constă în faptul că, în momentul dobîndirii, terţul nu avea cunoştinţă că cel ce i-a înstrăinat bunul nu avea calitatea de proprietar.
In speţă s-a consideraţ că această dispoziţie legală nu se aplică, deoarece pîrîta deţinea bunurile mobile personal, prin simpla îngăduinţă a proprietarului şi deci nu se poate reţine faptul posesiei întrucît într-o atare situaţie ea trebuie să fie neîntreruptă, netulburată, publică şi sub nume de proprietar (art.1847 C.civ.).
Tm., s. IV civ., dec. nr. 1406/1990
Notă. Dispoziţia legală privitoare la prescripţia instantanee se aplică atunci cînd proprietarul s-a desesizat de bun, încredinţîndu-1, de exemplu prin împrumut sau închiriere, unui detentor precar care, la rîndul său, l-a înstrăinat în condiţiile arătate. într-o atare situaţie acţiunea în revendicare, chiar din partea proprietarului iniţial, nu poate fi admisă întrucît simpla posesie exercitată de terţul de bună credinţă are valoarea titlului de proprietate. Prin urmare proprietarul iniţial va avea acţiunea în daune numai împotriva persoanei căreia i-a încredinţat bunul şi care, înşelîndu-1, l-a înstrăinat. în cazul unui dobînditor de rea credinţă însă acţiunea în revendicare poate fi introdusă în termenul de 30 ani (art.1890 C.civ.), care a rămas aplicabil şi după intrarea în vigoare a Decretului nr.167/1958. în acest sens TS, col civ., dec. nr.1477/1966 şi dec.406/1965, ambele în Rep. I, p.177, nr.162 şi 163.
111. Succesiune. Neacceptare în termen. Certificat de moştenitor. Cerere de anulare. Respingere ca prescrisă
Potrivit legii, dreptul de acceptare a succesiunii se prescrie în termen de 6 luni de la deschiderea ei. în cazul în care moştenitorul a fost împiedicat, din motive de forţă majoră, instanţa judecătorească poate prelungi termenul cu cel mult 6 luni de la data cînd a luat sfîrşit împiedicarea (art.700 C.civ.). împrejurarea că moştenitorul nu a putut acţiona în termenul prevăzut de lege din motive independente de voinţa sa trebuie să fie dovedită în mod temeinic.
în speţă, întrucît această dovadă nu a fost făcută, iar cererea pentru anularea certificatului de moştenitor eliberat în favoarea altui succesibil a fost introdusă peste termenul legal, acţiunea a fost respinsă ca prescrisă, soluţie confirmată prin respingerea recursului declarat de reclamant.
Tm., s. IV civ., dec. nr. 389/1990
Notă. î n sensul că termenul de acceptare si succesiunii este de prescripţie, deci susceptibil de întrerupere şi suspendare, în condiţiile Decretului nr.167/1958, TS, sc., dec. nr.833/1983, CD, p.84, iar în sensul că este susceptibil şi de repunere în termen, fără a fi necesară dovedirea unui caz de forţă majoră, ci fiind suficient să sc constate existenţa unor „motive temeinice" care să fi determinat pierderea lui, dec. nr.470/1970, CD, p.167 şi decl4l3/1973, Rep.II, p.198, nr.488.
112. Succesiune deschisă sub regimul Legii nr.58/1974. Intrarea în vigoare a Decretului-lege nr.l din 27 decembrie 1989. Neretroactivitate
Întrucît la data cînd s-a produs deschiderea succesiunii era aplicabilă Legea nr.58/1974, potrivit căreia terenurile nu se puteau dobîndi decît prin moştenire legală (art.30), împrejurarea că prin Decretul-lege nr. 1/1989 a fost abrogată acea lege nu are nici o relevanţă din punct de vedere juridic, deoarece este de principiu că devoluţiunea moştenirii are loc conform legii în vigoare la deschiderea succesiunii, ceea ce este în concordanţă şi cu principiul potrivit căruia legea dispune numai pentru viitor şi nu are putere retroactivă (art.l C.civ.).
Tm., s. III civ., dec. nr. 1400/1990
113. Partaj succesoral. Regimul fructelor. Prescripţie în cazul în care un comoştenitor a perceput fructele unor bunuri din masa partajabilă, ele vor putea face obiectul unei acţiuni în revendicare din partea celorlalţi comoştenitori cît timp ele mai există în materialitatea lor. Dacă însă ele nu mai există, precum şi în cazul chiriilor încasate, acţiunea prin care se solicită împărţirea lor este supusă termenului de. prescripţie de 3 ani, ca orice acţiune care sancţionează un drept de creanţă (art.3 Decret nr.167/1958).
Tm., s. III civ., dec. nr. 1129/1990 Notă. Soluţia este în concordanţă cu dec. nr. 74/1982 a TS, 07, CD, p.49, în care se face deosebire între regimul fructelor civile şi acel al fructelor naturale. în cazul fructelor naturale, chiar dacă au fost culese dar există încă în materialitatea lor, acţiunea prin care coindivizarul cere să i se predea partea lui este imprescriptibilă. în cazul în care ele nu se mai găsesc în această stare, ci au fost înstrăinate, dreptul său real se transformă într-un drept personal, de creanţă, avînd de obiect contravaloarea lor, iar acţiunea care îl sancţionează este prescriptibilă prin trei ani. Cît priveşte fructele civile, ele reprezintă sume de bani, de exemplu acelea din chirii, aşa că pot fi acordate întotdeauna numai pe ultimii trei ani.
114. Partaj. Clădire construită de părţi pe acelaşi teren. Inutilitatea unei autorizaţii administrative
Dacă părţile au construit pe acelaşi teren o clădire susceptibilă de împărţire, iar instanţa a stabilit cotele de proprietate asupra construcţiei, ieşirea din indiviziune poate fi dispusă fără a fi necesară prezentarea unei autorizaţii administrative.
Tm., s. III civ., dec. nr. 1750/1990
Notă. In sensul că, într-o atare ipoteză, nu este necesară prezentarea unei autorizaţii, deoarece situaţia terenului rămîne neschimbată, TS, 07, dec. nr. 82/1978, CD, p.43.
115. Imobil trecut în patrimoniul statului. Decretul nr.223/1974. Abrogare. Neretroactivitate. Acţiune de ieşire din indiviziune
Decretul nr.223/1974 privind reglementarea situaţiei unor bunuri a fost abrogat prin Decretul-lege nr.9 din 31 decembrie 1989, dar acest act normativ a dispus numai pentru viitor şi deci nu are caracter retroactiv. în consecinţă pînă la o nouă reglementare a redobîndirii unor drepturi de proprietate, imobilele trecute în patrimoniul statului în temeiul acelui decret au rămas proprietatea statului (art.l C.civ.). Aceasta nu înseamnă însă că titularul unui drept de coproprietate asupra unui atare bun imobil nu are o acţiune de ieşire din indiviziune, deoarece, potrivit legii, nimeni nu poate fi obligat să rămînă în stare de indiviziune (art.728 C.civ.).
Tm., s. IV civ., dec. nr. 1838/1990 | |
|
|
DREPT CIVIL - STARE CIVILĂ - PERSOANE JURIDICE - OBLIGAŢII - ÎNCHIRIEREA (FOLOSINŢA) LOCUINŢELOR
