 | Avocat marius statescu
Vizitator |
| DREPTUL MUNCII
DESFACEREA CONTRACTULUI DE MUNCĂ
121. Comunicarea dispoziţiei privind desfacerea contractului. Schimbarea ulterioară a motivului care a determinat-o. Nelegalitate
Dispoziţia de desfacere a contractului de muncă se comunică în scris persoanei împotriva căreia s-a luat această măsură, cu arătarea motivului care a determinat-o (art. 136 C.munc.). Drept urmare nu se mai poate proceda la schimbarea motivelor de fapt şi a temeiului de drept.
în speţă, deşi iniţial contractul de muncă a fost desfăcut cu motivarea că secţia în care lucra angajatul urma să fie desfiinţată (art.l301it.a), prima instanţă a schimbat temeiul juridic, reţinînd că măsura s-a luat pentru neprezentare la unitate după expirarea termenului de preaviz (art. 130 lit.i), aşa că a respins contestaţia. Recursul angajatului a fost însă admis pentru nelegalitatea soluţiei şi s-a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare, pentru a se verifica numai împrejurarea invocată la desfacerea contractului, în sensul că urma să se desfiinţeze secţia din care făcea parte contestatorul.
Tm., s. IV civ., dec. nr. 858/1990
122. Desfacerea contractului pentru reducere de personal. Invocarea ulterioară a necorespunderii profesionale. Reintegrare
Contractul de muncă nu poate fi desfăcut din iniţiativa unităţii decît în anumite cazuri prevăzute de lege. între acestea este şi cel al reducerii de personal, ca urmare a reorganizării sale (art. 130 alin.l lit.a C.munc.). Dacă totuşi contractul a fost desfăcut pe acest temei, dar fără a fi avut loc desfiinţarea postului deţinut de cel în cauză, în cadrul unei reale reduceri de personal, unitatea nu mai poate invoca ulterior un alt temei, ca cel al necorespunderii profesionale, aşa că reîncadrarea contestatorului în funcţia avută se impune (art. 136).
Pe de altă parte, chiar în cazul în care s-ar fi desfăcut contractul pentru necorespunderea profesională în funcţia respectivă (art.130 alin.l lit.e), măsura urmează a se considera nelegală dacă unitatea nu şi-a îndeplinit obligaţia de a-i oferi un alt loc de muncă, potrivit pregătirii sale (art. 133).
în speţă prima instanţă a respins contestaţia angajatului, cu motivarea că acesta a fost declarat inapt pentru funcţia sa, iar concomitent a operat şi o reducere de personal. în recurs, reţinîndu-se că la desfacerea contractului nu exista nici un act legal care să ateste că postul pe care îl deţinea contestatorul a fost desfiinţat în cadrul unei reale reorganizări a unităţii, iar că temeiul necorespunderii profesionale a fost invocat de unitate doar pe parcursul desfăşurării litigiului, a fost modificată hotărîrea atacată în sensul că s-a dispus reintegrarea contestatorului în funcţie.
Tm., s. IV civ., dec. nr. 229/1990
Notă. în sensul că după ce dispoziţia de desfacere a contractului de muncă a fost comunicată nu se mai poate proceda la modificarea motivelor de fapt şi a temeiului juridic al măsurii luate, TS, sc., dec. nr. 2803/1984, CD, p.184.
123. Desfacerea contractului. Schimbarea felului muncii şi salarizării. Drept Ia reintegrare şi despăgubiri
în cazul în care unitatea a schimbat în mod unilateral şi fără consimţămîntul angajatului felul muncii şi salariul, această modificare reprezintă o desfacere nelegală a contractului, care urmează a fi anulată, dispunîndu-se reintegrarea contestatorului în funcţie şi obligarea unităţii la despăgubiri (art.19 lit.a-c şi art.136 alin.l C.munc.).
Tm., s. IV civ., dec. nr. 1369/1990
Notă. In sensul că trecerea definitivă a unui angajat în altă muncă decît cea convenită constituie o modificare a contractului care nu poate fi dispusă fără acordul celui în cauză şi că trecerea într-o altă funcţie retribuită cu un salar mai mic decît cel prevăzut în contract echivalează cu o retrogradare nelegală, TS, sc., dec.nr. 1168/1975, Rep.II p.256, nr.8.
124. Desfacerea contractului de muncă. Obligativitatea cercetării prealabile. Cosecinţele neefectuării
Cercetarea prealabilă a faptei ce constituie abatere, ascultarea celui în cauză şi verificarea susţinerilor sale în apărare înainte de aplicarea sancţiunii disciplinare sînt obligatorii (art.13 alin.3 din Legea nr. 1/1970). Efectuarea cercetării prealabile este o condiţie imperativă a legii, întrucît ea reprezintă singura concretizare a garanţiei de respectare a dreptului de apărare pe toată durata desfăşurării acţiunii disciplinare, de către cei investiţi cu dreptul de a aplica sancţiunea. Prin urmare, în cazul în care această condiţie legală nu a fost îndeplinită, instanţa va trebui să constate nulitatea deciziei de desfacere a contractului şi să dispună reîncadrarea contestatorului în funcţie. Numai dacă cercetarea prealabilă nu a fost posibilă datorită unor motive întemeiate, cum ar fi sustragerea celui în cauză de la efectuarea ei sau refuzul de a se prezenta la convocarea ce i s-a făcut, instanţa va fi îndreptăţită să procedeze la soluţionarea litigiului în fond.
Întrucît însă, în speţă, din probele administrate a rezultat că în sarcina contestatorului nu se poate reţine nici o vină sub acest aspect, desfacerea contractului de muncă trebuie considerată nelegală, urmînd a fi anulată şi a se dispune reintegrarea contestatorului în funcţie, cu recunoaşterea dreptului său la despăgubiri corespunzătoare.
Tm., s. IV civ., dec. nr. 495/1990
Notă. Soluţia este în concordanţă cu dec. de îndrumare nr.5/1973, pct.13, CD, p.13, în care se precizează că cercetarea prealabilă a faptei ce constituie abatere discilpinară este obligatorie şi dacă nu a fost efectuată, fără ca cel în cauză să fie de vină, urmează ca instanţa să constate nulitatea dispoziţiei de desfacere a contractului fără a proceda la soluţionarea în fond a litigiului.
125. Desfacerea Contractului de muncă. Anulare ca nelegală. Suportarea despăgubirilor plătite de unitate. Stabilirea relei credinţe
Persoana care cu rea credinţă a determinat desfacerea unui contract de muncă răspunde material, disciplinar şi, după caz, penal (art.136 alin.3 C.munc.). Spre deosebire de răspunderea materială a angajaţilor pentru pagubele cauzate din vina şi în legătură cu munca lor, care operează indiferent de gradul de vinovăţie, răspunderea pentru desfacerea nelegală a contractului de muncă este antrenată numai dacă măsura a fost luată cu rea credinţă, care nu se prezumă, ci trebuie să fie dovedită. Prin urmare, chiar dacă desfacerea contractului a fost anulată ulterior de instanţa judecătorească, nu se poate reţine reaua credinţă în cazul în care măsura a fost luată pe baza unor elemente concrete, care erau de natură să o justifice.
Astfel, în speţă, în cadrul unei verificări contabile efectuate de către organele de control financiar s-a constatat producerea unui prejudiciu pus pe seama abaterilor săvîrşite de angajatul respectiv, situaţie în care contestatorul, în calitate de director al unităţii, a dispus schimbarea locului de muncă, dar faţă de refuzul celui în cauză de a-i da urmare, a procedat la desfacerea contractului. în consecinţă, faţă de aceste împrejurări concrete, neputîndu-se stabili că măsura a fost luată cu rea credinţă, contestatorul a fost exonerat de plata sumei suportate de unitate ca despăgubiri.
Tm., s. III civ., dec. nr. 785/1990
Notă. î n acelaş i sens TS, sc., dec. nr. 717/1978, CD, p.223.
126. Desfacerea contractului de muncă. Anulare ca nelegală. Aplicarea altei sancţiuni disciplinare. Drept la despăgubiri
în cazul în care prin hotărîre judecătorească definitivă a fost anulată desfacerea contractului şi s-a dispus reintegrarea contes-tatarului în funcţie, înlocuindu-se sancţiunea aplicată cu o altă sancţiune disciplinară, de exemplu, ca în speţă, cu retragerea unei gradaţii pe timp de trei luni, unitatea urmează să-i plătească despăgubiri pentru perioada în care a fost lipsit de salariu, mai puţin sumele corespunzătoare sancţiunii mai uşoare aplicate (art.136 C.munc. şi art.13 Legea nr.1/1970).
Tm., s. III civ., dec. nr. 816/1990
127. Desfacerea contractului de muncă. Reintegrare. Drept la despăgubiri. Obligaţia unităţii
în cazul în care contractul de muncă urmează să fie desfăcut pentru anumite motive prevăzute de lege, unitatea este obligată să ofere celui în cauză trecerea într-o altă muncă, corespunzătoare pregătirii profesionale şi vechimii sale, solicitînd în acest scop sprijinul organului ierarhic superior şi organelor de repartizare în muncă. Această obligaţie, care trebuie să fie adusă la îndeplinire de către unitate înainte de a proceda la desfacerea contractului, nu se poate considera îndeplinită dacă demersurile au fost ulterioare sau doar formale. într-o atare situaţie, în speţă, a fost anulată desfacerea contractului, iar unitatea, care l-a reintegrat pe contestator în acelaşi loc de muncă, a fost obligată la plata despăgubirilor cuvenite pe timpul cît a fost lipsit de salariu (art.133 alin.l şi art.136 alin.l C.munc.).
Tm., s. IV civ., dec. nr. 266/1990
Notă. în sensul că unitatea este obligată să plătească despăgubiri dacă nu oferă un loc de muncă înainte de a proceda la desfacerea contractului şi că aceste despăgubiri sînt datorate pentru perioada de timp de la desfacerea contractului pînă la îndeplinirea ulterioară a obligaţiei, TS, sc., dec. nr.545/1978, CD, p.204.
128. Desfacerea contractului. Reintegrare. Despăgubiri. Contestator în imposibilitate de a se prezanta la unitate fiind bolnav. Drept la ajutoare de asigurări sociale. Condiţii
Dacă după admiterea contestaţiei şi reintegrarea în muncă angajatul nu se poate prezenta la unitate întrucît se găseşte în incapacitate temporară de muncă fiind bolnav şi beneficiind de concedii medicale, el nu poate să pretindă despăgubiri de la unitate. Pentru perioada de timp respectivă el are dreptul să primească ajutoare în cadrul asigurărilor sociale, iar în acest scop trebuie să înainteze certificatele medicale spre avizare la unitate, fiind necesară şi viza medicului acesteia. Întrucît în speţă contestatorul nu a respectat această procedură, s-a dispus reingrarea în funcţie, dar fără a fi obligată unitatea să-i acorde despăgubirile solicitate pentru acea perioadă.
Tm., s. III civ., dec. nr. 1829/1990
Notă. I n sensul că persoana încadrata în muncă pe bază de contract pe durată nelimitată are dreptul, în cazul incapacităţii sale temporare de muncă produse de boală sau accident, Ia ajutoare materiale pe linie de asigurări sociale pînă la data însănătoşirii, TS, sc., dec. nr.l 105/1976, CD, p.203.
RĂSPUNDERE MATERIALĂ
129. Răspunderea materială a angajaţilor. Condiţii. Stabilirea culpei
Este de principiu că persoanele încadrate în muncă răspund pentru pagubele aduse avutului obştesc din vina şi în legătură cu munca lor. Aceasta înseamnă că pentru a se stabili răspunderea lor materială este necesar a se face dovada vinovăţiei lor la producerea pagubei (art.102 alin.l C.munc.).
Aplicînd acest principiu în speţă, judecătoria, ca primă instanţă, admiţînd contestaţia împotriva deciziei de imputare, a dispus anularea ei, soluţie confirmată în recurs. în acest sens s-a reţinut pe baza materialului probator administrat lipsa oricărei culpe în sarcina contestatorului, susţinerea unităţii că, în calitate de gestionar, nu a luat măsurile indicate de conducere pentru evitarea pagubei nefiind dovedită. Dimpotrivă s- a constatat că, respectîndu-şi îndatoririle de serviciu, contestatorul a luat măsuri, dar paguba s-a produs din cauze obiective şi anume datorită condiţiilor deficitare de păstrare a materialelor, într-un spaţiu exterior gestiunii, neîngrădit şi care servea ca loc de trecere, prea îngust şi neacoperit. De asemenea s-a reţinut că în legătură cu aceste condiţii de depozitare contestatorul a sesizat de mai multe ori conducerea unităţii şi a propus măsurile ce se impuneau pentru protejarea bunurilor gestionate, măsuri care s-au luat însă numai în parte şi s-au dovedit a fi insuficiente.
Tm., s. IV civ., dec. nr. 167/1990
Notă. In sensul că gestionarul nu are a răspunde pentru pagubele produse în condiţiile unor neajunsuri care, deşi au fost cunoscute de conducerea unităţii, aceasta nu a luat cuvenitele măsuri de remediere, TS, sc., dec. nr.729/1979, Rep.III, p.207, nr.115.
130. Neasigurarea unor condiţii corespunzătoare de păstrare a bunurilor. Cunoaşterea situaţiei de conducerea unităţii. Lipsa culpei
Gestionarul nu răspunde pentru pierderile şi lipsurile produse dacă şi-a desfăşurat activitatea în condiţii necorespunzătoare privind depozitarea şi manipularea mărfurilor, care au fost cunoscute de conducerea unităţii, chiar şi fără sesizarea ei în scris, de vreme ce nu a luat măsurile necesare pentru remedierea situaţiei.
Astfel în speţă prima instanţă a dispus anularea deciziei de imputare, reţinînd că gestionarul şi-a îndeplinit îndatoririle de serviciu şi că a sesizat în repetate rînduri conducerea unităţii asupra condiţiilor necorespunzătoare care au determinat degradarea materialelor, dar că efectuarea reparaţiilor la depozitul în care îşi desfăşura activitatea îi depăşeşte competenţa, aprobarea fondurilor necesare în acest scop fiind de atributul altor organe. Soluţia pronunţată a fost menţinută în recurs, pe considerentul că nu s-a putut stabili în sarcina contestatorului nici o culpă în legătură cu producerea pagubei.
Tm., s. III civ., dec. nr. 786/1990
Notă. în sensul că gestionarul are îndatorirea să comunice unităţii situaţiile în care există pericol de a se ajunge la deprecierea sau degradarea bunurilor ce i-au fost încredinţate, dar că o asfel de comunicare nu-şi mai găseşte justificarea şi deci nu mai este necesară atunci cînd conducătorul unităţii a luat singur cunoştinţă de asemenea situaţii, TS, sc., dec. nr.1343/1981, Rep.IV, p.197, nr.97.
131. Pagubă cauzată prin infracţiune. Intervenirea amnistiei. Calea pe care se poate proceda la recuperarea prejudiciului
Dacă paguba produsă de angajat este urmarea unei infracţiuni ulterior amnistiate, unitatea are. posibilitatea de a se îndrepta cu acţiune la instanţa civilă pentru a obţine despăgubiri în condiţiile Codului civil (art.998-999), în care să fie inclus şi folosul nerealizat. Totuşi unitatea nu-şi pierde dreptul la recuperarea pagubei pe calea deciziei de imputare reglementată de Codul muncii (art.107 şi urm.) pentru stabilirea răspunderii materiale, întrucît nici o dispoziţie legală nu prevede sancţiunea nulităţii unei atare decizii în cazul în care nu s-a exercitat acţiunea civilă.
De altfel stabilirea în prealabil a răspunderii materiale pe calea deciziei de imputare nu exclude dreptul unităţii de a folosi ulterior acţiunea în stabilire a răspunderii civile delictuale.
Prin urmare, soluţia pronunţată în speţă de prima instanţă, care a dispus anularea deciziei de imputare pe motiv că într-o atare situaţie recuperarea pagubei este posibilă numai pe calea unei acţiuni separate, fără a ţine seama că folosirea acestei acţiuni constituie o facultate şi nicidecum o obligaţie pentru unitate, este greşită şi deci casabilă, cu trimitere spre rejudecare.
Tm., s. III civ., dec. nr. 506/1990
Notă. în acest sens TS, sc., dec. nr. 1868/1979, CD, p.219.
132. Pagubă cauzată prin infracţiune. Solicitarea despăgubirilor. Dobînzi legale. Neacordare din oficiu
Cu toate că paguba a fost cauzată prin infracţiune, instanţa nu poate acorda mai mult decît s-a cerut prin acţiune. Astfel, potrivit principiului disponibilităţii, dacă reclamantul a solicitat obligarea pîrîtului la plata despăgubirilor corespunzătoare daunei suferite, fără a formula şi cererea de stabilire a dobînzilor legale (art.1088 C.civ.), instanţa nu-1 poate obliga din oficiu la plata acestora.
Tm., s. III civ., dec. nr. 630/1990
Notă. Prin dec. de îndrumare nr.1/1976, pct.ll, CD, p.8, se precizează că la sumele datorate în cadrul răspunderii materiale a angajaţilor cu titlu de despăgubiri nu se plătesc dobînzi, în afară de cazul în care paguba cauzată este rezultatul unei infracţiuni sau în care legea dispune altfel. Considerăm însă că, deşi ea nu se preocupă de acest aspect al problemei, dobînzile nu se acordă din oficiu, ci numai la cerere, aşa cum apreciem că s-a procedat corect în speţa raportată.
133. Prejudiciu cauzat de o unitate. Stabilirea răspunderii pentru despăgubiri. Chemare în judecată a persoanelor fizice. Inadmisibilitate
Codul muncii prevede că în situaţia în care angajatul a suferit un prejudiciu din culpa unităţii, în timpul îndeplinirii îndatoririlor sale în legătură cu serviciul, ea este obligată, în condiţiile legii, să-l despăgubească. La rîndul ei, unitatea care a plătit despăgubirile are îndatorirea să recupereze sumele plătite de la persoana vinovată de producerea pagubei, în condiţiile normelor privind răspunderea materială a angajaţilor (art.lll, art. 102 şi urm.). Prin urmare în cazul în care persoana încadrată în muncă a suferit un atare prejudiciu ea se poate adresa cu cererea de stabilire a despăgubirilor numai împotriva unităţii şi nicidecum direct împotriva persoanei vinovate de producerea pagubei.
în speţă, reclamantul a chemat în judecată pe pîrîţi, în calitatea pe care au avut-o la două unităţi, precizînd că înţelege să-i acţioneze pe ei personal şi nu unităţile respective. în raport de acestă precizare, instanţa a respins acţiunea în despăgubiri deoarece, potrivit menţionatelor prevederi legale, răspunderea unor persoane fizice pentru actele unei persoane juridice, prin care reclamantul a fost prejudiciat, este inadmisibilă, soluţie care a fost menţinută în recurs.
Tm., s. IV civ., dec. nr. 211/1990
134. Răspundere materială. Pierderea calităţii de angajat al unităţii. Recuperarea pagubei. Caracterul litigiului
Procedura prevăzută de lege pentru emiterea deciziei de imputare pe care unitatea trebuie s-o urmeze spre a-şi recupera pagubele cauzate de angajat, este aplicabilă atît în cazul în care la data cînd s-a descoperit paguba şi s-a luat măsura de recuperare persoana vinovată de producerea ei se găseşte încadrată în unitatea păgubită, cît şi în cazul în care paguba s-a descoperit după desfacerea contractului de munca, întrucîf răspunderea materială derivă dintr-o activitate desfăşurată în cadrul unităţii şi din modul în care au fost îndeplinite obligaţiile de serviciu. Prin urmare faptul că persoana vinovată de producerea pagubei nu mai este încadrată în unitatea păgubită nu constituie un impediment pentru emiterea deciziei de imputare, aşa că şi în această situaţie are loc un litigiu de muncă şi nu unul de drept comun.
în speţă prima instanţă, admiţînd contestaţia fostului angajat, a dispus anularea deciziei de imputare pe motiv că unitatea are posibilitatea de a-şi recupera paguba pe baza dispoziţiilor din dreptul comun (art.998-999 C.civ.) şi nu în condiţiile Codului muncii. Recursul unităţii a fost însă admis, dispunîndu-se casarea hotărîrii atacate, cu trimitere spre rejudecare.
Tm., s. III civ., dec. nr. 820/1990
Notă. Soluţia este conformă dec. de îndrumare nr.1/1976, pct.13, CD, p.8, în care se precizează că în cazul în care paguba a fost descoperită după desfacerea contractului de muncă recuperarea ei se face tot pe calea deciziei de imputare, indiferent de faptul că persoana în cauză a trecut în alt loc de muncă sau nu s-a mai încadrat la altă unitate.
135. Pagubă suferită de asociaţia locatarilor. Recuperare. Calitate procesuală activă. Atribuţiile comitetului
Potrivit statutului de organizare şi funcţionare a asociaţiei locatarilor, aprobat prin Decretul nr.387/1977, comitetul, între alte atribuţii, o are şi pe aceea de a emite decizii de imputare pentru recuperarea pagubelor cauzate de persoanele încadrate prin contract de muncă şi de a asigura, potrivit legii civile recuperarea pagubelor cauzate de personalul încadrat prin convenţie de prestări de servicii (art.9 lit.e).
în speţă, sesizată cu acţiunea de recuperare a pagubelor în condiţiile legii civile, prima instanţă a admis excepţia invocată de pîrîţi şi a respins cererea pentru lipsă de calitate procesuală activă a asociaţiei reclamante, cu motivarea că nu a făcut dovada aprobării din partea adunării generale pentru intentarea procesului. Sentinţa a fost casată în recursul reclamantei, cu trimitere spre rejudecare.
Tm., s. IV civ., dec. nr. 939/1990
136. Pagubă cauzată printr-o faptă ilicită. Neîncasarea cotelor de întreţinere. Data de la care curge termenul de recuperare. Prescripţie
Prescripţia dreptului la acţiune pentru repararea pagubei cauzate printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data la care păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atît paguba cît şf pe cel ce răspunde de ea (art.8 alin.l Decret nr.167/1958). Prin urmare, în cazul unui administrator care, din culpa sa, nu a încasat cotele de întreţinere în cursul unor ani anteriori, dreptul asociaţiei locatarilor de a-1 acţiona în judecată este supus termenului de 3 ani, care începe să curgă de la data cînd reclamanta a luat cunoştinţă de producerea pagubei.
Întrucît în speţă prima instanţă a respins ca tardivă acţiunea asociaţiei pe motiv că termenul de prescripţie a început să curgă încă din anii respectivi, cînd pîrîtul s-a făcut vinovat de neîncasarea cotelor de întreţinere, iar nu da la data la care reclamanta a luat cunoştinţă de producerea pagubei după o verificare generală a situaţiei gestionare, sentinţa a fost casată, cu trimitere spre rejudecare.
Tm., s. III civ., dec. nr. 620/1990
JURISDICŢIA MUNCII
137. Norme de competenţă teritorială. Caracter
Normele de competenţă a organelor de jurisdicţie a muncii sînt imperative. Prin urmare excepţia de necompetenţă teritorială, dacă nu a fost ridicată de părţi, trebuie să fie pusă în discuţie din oficiu. Astfel în speţă, întrucît unitatea la care a fost încadrat contestatorul se află în raza teritorială a sectorului 1 Bucureşti, are conducere proprie şi comisie de judecată, deşi nu are personalitate juridică, instanţa de fond în mod corect şi-a declinat competenţa în favoarea judecătoriei acelui sector (art.173-174 C.munc.).
Tm., s. III civ., dec. nr. 160/1990
Notă. în sensul că, în lipsa unei dispoziţii legale exprese, competentă să soluţioneze plîngerea în cazul litigiilor de muncă al căror obiect are o valoare mai mică de 5.000 lei îi revine judecătoriei de la sediul unităţii în care persoana prestează efectiv munca, TS, sc., dec,599/1977, CD, p.165.
138. Aplicarea sancţiunilor disciplinare. Cenzurare. Competenţă
Potrivit legii, cotestaţiile împotriva sancţiunilor disciplinare, care nu au fost date în competenţa instanţelor judecătoreşti sau a altor organe, sînt de competenţa organului administrativ ierarhic superior sau a organului de conducere colectivă (art.175 alin.l, lit.a-c C.munc.).
Întrucît nu se face vreo distincţie în sensul că organul de conducere colectivă ar soluţiona numai fondul litigiului, adică numai temeiul de fapt al sancţiunii disciplinare, urmează că acest organ, învestit cu atribuţii jurisdicţionale, este îndreptăţit să cenzureze atît temeinicia cît şi legalitatea deciziei sancţionare, inclusiv constatarea nulităţii.
Tm., s. IV civ., dec. nr. 1263/1990
139. Carnet de muncă. Rectificarea şi completarea menţiunilor. Competenţă
în cadrul de aplicare a Decretului nr.92/1976, orice modificare sau completare a carnetului de muncă se poate face din oficiu sau la cererea celui interesat, dar numai de către unitate. Refuzul acesteia de a proceda la rectificarea sau completarea solicitată poate fi cenzurat pe cale de plîngere la judecătorie, instanţa pronunţîndîn acest caz o hotărîre definitivă. Prin urmare cererea formulată de cel în cauză, prin care se solicită obligarea unităţii de a menţiona în carnet activitatea desfăşurată într-o anumită perioadă de timp, fiind analizată şi soluţionată de judecătorie, hotărîrea pronunţată de această instanţă nu mai este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.
Tm., s. IV civ., dec. nr. 1736/1990
140. Carnet de muncă. Desfacerea contractului. Refuzul unităţii de a-1 restitui. Nelegaliate
Chiar dacă există un litigiu cu privire la desfacerea contractului, unitatea este obligată să-i restituie titularului, la cerere, carnetul de muncă întrucît, indiferent de soluţia ce se va pronunţa, nu poate să-l priveze de dreptul de a se încadra la altă unitate, iar pentru a obţine o nouă încadrare carnetul de muncă reprezintă un act indispensabil (art.137 alin.3 C.munc.).
Tm., s. IV civ., dec. nr.1119/1990
Notă. în sensul că la încetarea activităţii sau în caz de transferare carnetul de muncă trbuie să-i fie eliberat de îndată titularului, sub sancţiunea obligării la despăgubiri (art.4 şi 5 Decret nr.92/1976), TS, sc., dec. nr. 780/1982, CD, p.171. | |
|
|
DREPTUL MUNCII - DESFACEREA CONTRACTULUI DE MUNCĂ - RĂSPUNDERE MATERIALĂ - JURISDICŢIA MUNCII
