| Forum întrebări juridice - Jurisprudenţă, speţe, hotărâri judecătoreşti |
|
|
| 08-11-2013 |
 | Marius
Vizitator |
| Destule dintre solutiile indicate in aceasta carte pot fi utile si astazi, chiar daca legile sau schimbat.
Prof. dr. SAVELLY ZILBERSTEIN, prof. dr. FRANCISC DEAK, lector ADA PETRESCU, lector dr. CORNELIU BÎRSAN, lector dr. VIOREL CIOBANU, asistent LUCIAN MIHAI
ÎNDREPTAR INTERDISCIPLINAR DE PRACTICĂ JUDICIARĂ
Drept civil Dreptul de proprietate industrială Dreptul familiei Drept procesual civil
Coordonatorul lucrării : Prof. dr. SAVELLY ZILBERSTEIN
EDITURA DIDACTICĂ Şl PEDAGOGICA - BUCUREŞTI, 1983
Lucrarea a fost analizată şi avizată de colectivul catedrei de drept civil, de conducerea Facultăţii de drept şi a Universităţii din Bucureşti.
Părţile şi Titlurile îndreptarului de faţă au fost întocmite de autori, după cum urmează :
— Lector Ada Petrescu (Partea I, Titlurile I, II şi III, precum şi Partea a n-a)
— Lector dr. Comeliu Bîrsan (Partea I, Titlurile IV şi V)
— Prof. dr. Francisc Deak şi asistent Lucian Mihai (Partea I, Titlurile VI, VII
şi VIII)
— Prof. dr. Savelly Zilberstein şi lector dr. Viorel Ciobanu (Partea a IlI-a şi Partea a IV-a)
La întocmirea lucrării a fost avut în vedere materialul de practică judiciară publicat pînă la 1 octombrie 1982
CUVÎNT ÎNAINTE
îndreptarul interdisciplinar de practică judiciară (în materia dreptului civil, dreptului de proprietate industrială, dreptului familiei;şi dreptului procesual civil) este conceput a servi ca instrument de lucru pentru cunoaşterea şi adîncirea de către studenţi a problemelor juridice privind discipline fundamentale din planul de invăţămînt. El dă expresie indicaţiilor cuprinse in documentele de partid pentru modernizarea învăţămîntu-lui şi „realizarea unei strînse unităţi intre cercetare, invăţămînt şi produc-ţie“l. In considerarea acestui obiectiv, ce constituie caracteristica învăţă-mintului nostru superior, Îndreptarul îşi propune să contribuie la sporirea eficienţei procesului de învăţămînt, prin formarea unor specialişti jurişti apţi să asigure, o dată cu încadrarea lor, cadrul de legalitate pentru desfăşurarea activităţilor social-economice.
Pentru o orientare corespunzătoare a studenţilor în practica judiciară, autorii au socotit indicat să valorifice în primul rînă practica Tribunalului Suprem care, în aplicarea art. 104 alin. 2. din Constituţia Republicii Socialiste România şi a art. 35 pct. 2 din Legea de organizare judecătorească nr. 58/1968, emite, în plenul său, în vederea aplicării unitare a legilor in activitatea de judecată, decizii de îndrumare.
Totodată, pe baza unor criterii ştiinţifice, s-a procedat la o selecţie riguroasă a deciziilor de speţă, fiind avute în vedere deciziile mai importante, cu valoare de hotărîri de principiu, ale Secţiei civile a Tribunalului Suprem sau ale completului de 7 judecători de la această instanţă şi chiar — în materia dreptului de proprietate industrială — a unor decizii nepublicate ale tribunalului Municipiului Bucureşti, astfel încît lucrarea se înfăţişează ca un îndrumar de teorie a dreptului, desprinsă din practica judecătorească.
Tratarea problematicii se face în raport de programele analitice ale celor 4 discipline, evidenţiindu-se conexiunile dintre instituţiile diferitelor ramuri de drept, în cadrul sistemului unitar al dreptului socialist român, precum şi strînsa corelaţie dintre dreptul material şi dreptul procesual, cu efecte pozitive în procesul de formare a specialistului cu profil larg.
In cadrul unei sistematizări riguroase (părţi, titluri, capitole şi, cînd este cazul, secţiuni), autorii formulează problemele, cel mai adesea sub formă de întrebări, indicînd şi soluţiile cu motivarea lor.
PARTEA I DREPTUL CIVIL
TITLUL I
INTRODUCERE TN DREPTUL CIVIL
Capitolul I
NOŢIUNEA DE DREPT CIVIL Şl DELIMITAREA FAŢĂ DE ALTE RAMURI DE DREPT
A. TEMA: DELIMITAREA DREPTULUI CIVIL DE DREPTUL ADMINISTRATIV
Problema : Cu privire la natura juridică a refuzului nejustificat al unităţii, la care a fost repartizat absolventul, de a-l încadra în muncă, potrivit dispoziţiei de repartizare, şi care este organul competent în a soluţiona cererea celui vătămat de acest act.
Dec. T.S., secţ. civ. nr. 187/1978.
Soluţia : Refuzul unităţii la care a fost repartizat absolventul, în cazul în care este ne justificat, se socoteşte act administrativ ilegal, şi cererea celui vătămat împotriva unui atare act se judecă de tribunalul judeţean în a cărui rază teritorială domiciliază reclamantul1, cînd cererea priveşte actul unui minister sau al altui organ central al administraţiei de stat ori al unei instituţii subordonate unuia dintre aceste organe centrale2.
Motivarea: In cazul în care unitatea la care a fost repartizat absolventul nu îl încadrează în muncă pe acesta, şi, pe cale de consecinţă, nu au fost încheiate raporturi de muncă între părţi, litigiul ivit între ele nu este de competenţa organului de jurisdicţie a muncii.
într-o asemenea situaţie nu sînt aplicabile nici dispoziţiile art. 998 şi urm. c. civ., deoarece acţiunea reclamantului nu are ca obiect principal despăgubirea pentru refuzul de a fi încadrat în muncă, conform dispoziţiei de repartizare, ci valorificarea dreptului dobîndit prin acel act, cererea de despăgubiri avind un caracter accesoriu, în limitele prevederilor art. 9 alin. 2 din Legea nr. 1/1967, astfel că nici sub acest aspect nu se poate susţine incompetenţa tribunalului judeţean de a soluţiona litigiul.
Nu pot fi invocate nici prevederile art. 14 lit. b şi c din legea nr. 1/1967, care menţionează că dispoziţiile acestei legi nu sînt aplicabile actelor administrative de planificare, actelor administrative de jurisdicţie şi actelor administrative pentru controlul legalităţii cărora legea prevede o altă procedură jurisdicţională decît cea prevăzută de Legea nr. 1/1967, deoarece absolventul nu atacă dispoziţia de repartizare, ci refuzul unităţii de a satisface cererea sa de a fi încadrat în muncă conform acestei dispoziţii.
Or, un asemenea refuz, cînd este nejustificat, fiind socotit act administrativ ilegal, cererea celui vătămat împotriva unui asemenea act se judecă de tribunalul judeţean în a cărui rază domiciliază reclamantul, cînd cererea priveşte un act al unui minister sau al unui alt organ central al administraţiei de stat ori al unei instituţii subordonate unuia din aceste organe centrale.
B. TEMA: DELIMITAREA DREPTULUI CIVIL DE DREPTUL MUNCII
a) Problema : Cu privire la natura juridică a acţiunii prin care cel
încadrat în muncă solicită despăgubiri in urma unui accident de muncă.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 7/1968.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. .1, Cap. III, lit. A, j, p. 278.
b) Problema : Dacă partea care a pierdut termenul prevăzut de Codul
muncii îşi poate valorifica pretenţiile pe calea acţiunii civile de drept comun ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 3/1976 (pct. 9).
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. I, Cap. III, lit. A, m, p. 281.
c) Problema : Cu privire la natura contractului de ucenicie şi recu
perarea cheltuielilor de şcolarizare.
Dec. T. S., secţ. civ. nr. 900/1979.
Soluţia: Prin contractul de ucenicie şi şcolarizare nu se stabilesc raporturi de drept al muncii, ci de drept civil. Drept urmare, competenţa de a soluţiona acţiunea avînd ca obiect restituirea cheltuielilor de şcolarizare aparţine instanţei de drept comun, iar nu celei de jurisdicţie a muncii1.
Motivarea : Obligaţia de restituire a cheltuielilor ocazionate de pregătirea profesională rezultă din contractul de ucenicie, încheiat înainte ca între unitate şi ucenic să se fi născut raporturi de muncă. Pretenţiile unităţii nu derivă deci dintr-un contract de muncă, ci dintr-un raport de drept civil, şi anume din contractul de ucenicie. Acţiunea introdusă în baza unui astfel de raport are, prin urmare, acelaşi caracter şi atrage competenţa instanţelor de drept comun, de a soluţiona litigiul, potrivit prevederilor art. 1 c. proc. civ.
Această concluzie rezultă şi din faptul că prin contractul de ucenicie şi prin cel de şcolarizare nu se stabilesc drepturi şi obligaţii de muncă, ci de drept civil, contracte în care sînt prevăzute, pe de o parte, drepturile şi obligaţiile unităţii, iar, pe de altă parte, cele ale ucenicului, în legătură cu respectarea programului de instruire practică şi teoretică în vederea însuşirii meseriei respective, precum şi obligaţia celui şcolarizat de a dezdăuna unitatea în caz de nerespectare a clauzelor contractului.
C. TEMA : DELIMITAREA DREPTULUJ CIVIL DE DREPTUL COOPERATIST
Problema : Cu privire la apărarea prin mijloace de drept civil a dreptului membrilor cooperatori asupra terenului atribuit în folosinţă.
Dec. de îndrumare a Plenului T. S. nr. 15/1964 (pct. 1).
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea, P. IV, T. I, Cap. V, lit. B, p. 295.
D. TEMA: DELIMITAREA DREPTULUI CIVIL DE DREPTUL FAMILIEI
Problema : Cu privire la natura dreptului concubinilor asupra bunurilor dobîndite de ei în timpul concubinajului.
Dec. T. S., secţ. civ. nr. 1241/1980.
Soluţie : Concubinii nu pot fi consideraţi, în baza legii, proprietari în devălmăşie asupra bunurilor dobîndite în timpul concubinajului, dar se poate constata existenţa unui drept de proprietate în indiviziune al concubinilor asupra acestor bunuri.
Motivarea : Este de principiu că concubinii nu beneficiază de prezumţia de comunitate asupra bunurilor comune, instituită prin art. 30 din codul familiei, text care se aplică numai în ceea ce priveşte regimul legal al bunurilor dobîndite în timpul căsătoriei.
Această dispoziţie legală nefiind aplicabilă concubinilor, consecinţa este că ei nu pot fi consideraţi, în baza legii, proprietari în devălmăşie asupra bunurilor dobîndite în timpul concubinajului.
Nimic nu împiedică însă constatarea existenţei unui drept de proprietate în indiviziune a concubinilor asupra bunurilor dobîndite de ei, în raport de contribuţia fiecăruia la dobîndirea lor, stabilită prin probe.
Capitolul II PRINCIPIILE DREPTULUI CIVIL
A. TEMA: PRINCIPIUL PROPRIETĂŢII SOCIALISTE Şl AL APARÂRII ACESTEIA
Problema : Dacă art. 1909 c. civ. poate fi invocat într-o acţiune în revendicare a unui bun mobil corporal proprietate socialistă ?
Dec. Plenului T.S. nr. 20/1967.
Pentru soluţie şi motivare a se vedea P.I., T.IV., Cap V, lit. B, p. 121.
B. TEMA : PRINCIPIUL EXERCITĂRII DREPTURILOR CIVILE NUMAI POTRIVIT CU SCOPUL LOR ECONOMIC Şl SOCIAL,
!N ACORD CU INTERESUL OBŞTESC
a) Problema : Cu privire la dărimarea construcţiilor sau desfiinţarea
lucrărilor făcute de constructorul de rea-credinţă pe terenul proprietatea altei persoane.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 13/1959.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P.I., T.IV, Cap. VII, lit. A, a, p. 124.
b) Problema : Despre modul de exercitare a dreptului; stînjenirea
vecinilor.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1325/1978.
Soluţia : Din raporturile de vecinătate derivă pentru fiecare proprietar obligaţia de a se limita la o folosinţă normală a bunului său, spre a nu-i stînjeni cu nimic pe ceilalţi. Exercitarea dreptului de proprietate, peste limitele statornicite de lege, constituie abuz de drept.
Motivarea : Atributele dreptului de proprietate nu pot fi exercitate în mod abuziv, încît să prejudicieze pe alţi proprietari în exercitarea şi de către aceştia a drepturilor lor de proprietate. Din raporturile de vecinătate derivă pentru fiecare proprietar obligaţia de a se limita la o folosinţă normală a proprietăţii sale, astfel încît să nu-i stînjenească cu nimic pe ceilalţi în exercitarea drepturilor lor.
De aceea, prin art. 3 din Decretul nr. 31/1954, privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, s-a prevăzut că drepturile civile sînt ocrotite de lege, ele urmînd a fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic şi social. Aşa fiind, exercitarea dreptului de proprietate peste limitele statornicite de lege constituie un abuz de drept.
C. TEMA: PRINCIPIUL BUNEI-CREDINŢE
a) Problema : Cu privire la vinzarea lucrului altuia şi la dreptul proprietarului lucrului vîndut de a introduce acţiunea în nulitatea vînzării bunului său.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 279/1976.
Soluţia : In cazul vînzării lucrului altuia, proprietarul lucrului vîndut este în drept să introducă acţiunea în nulitate a vînzării bunului său, dacă invocă un caz de nulitate absolută, cum este frauda şi reaua-cre-dinţă a vînzătorului şi cumpărătorului.
Motivarea: în virtutea principiului relativităţii convenţiilor, a inopozabilităţii acestora faţă de cei ce nu au luat parte la încheierea lor, proprietarul nu are acţiune în anularea vînzării bunului său, printr-un act la care nu a participat, atît timp cît nu este vorba de o nulitate absolută. Cînd însă vînzarea-cumpărarea s-a făcut în frauda dreptului proprietarului de către vînzător, cu complicitatea şi, în orice caz, pe riscul cumpărătorului, aceasta constituie un caz tipic de nulitate absolută în virtutea cunoscutului adagiu clasic : „frauda corupe totul“ şi al principiului nou socialist, al promovării bunei-credinţe în raporturile dintre oameni, a exercitării drepturilor numai în conformitate cu scopul lor social şi economic, potrivit legii şi regulilor de convieţuire socială, înscris
în art. 1 şi 3 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice. Şi cum nulitatea absolută a unei convenţii poate fi invocată de orice persoană interesată, chiar dacă nu a participat la încheierea ei, proprietarul este în drept să introducă acţiunea în nulitatea vînzării bunului său, neconsimţită de el.
b) Problema: Cu privire la drepturile constructorului pe terenul altuia, în cazul nulităţii convenţiei încheiate anterior intre constructor şi proprietarul terenului.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 386/1980.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P.I. T. IV, Cap. VII, lit. A, b, p. 125.
Capitolul III ACŢIUNEA LEGII CIVILE ÎN TIMP Şl SPAŢIU
A. TEMA : ACŢIUNEA LEGII CIVILE ÎN TIMP
a) Problema : Cu privire la posibilitatea dobîndirii, pe calea uzuca-
piunii, a dreptului de proprietate asupra terenurilor, după intrarea în vigoare a legilor nr. 58 şi nr. 59/1971.
Dec. T.S., completul de jud. nr. 49/1980.
Soluţia : Cu începere de la intrarea în vigoare a legilor nr. 58 şi nr. 59/1974, dreptul de proprietate asupra terenurilor nu mai poate fi dobîndit pe calea uzucapiunii, decît dacă prescripţiile au fost începute anterior şi împlinite pînă la data intrării în vigoare a menţionatelor legi.
Motivarea: în conformitate cu dispoziţiile înscrise în art. 39 din Legea nr. 58/1974 şi art. 44 din Legea nr. 59/1974, dobîndirea terenurilor cuprinse în perimetrul construibil al localităţilor urbane şi rurale, precum şi a terenurilor agricole poate avea loc numai prin moştenire legală. Aşa fiind, dreptul de proprietate asupra terenurilor menţionate nu mai poate fi dobîndit pe calea uzucapiunii, de la data intrării în vigoare a legilor respective.
Aceste dispoziţii nu aduc atingere însă drepturilor de proprietate preexistente — fiind vorba de drepturi cîştigate — chiar dacă acestea au fost dobîndite pe calea uzucapiunii. Cu privire la acest mod de do-bîndire a proprietăţii, este necesar ca prescripţiile începute anterior să fie împlinite pînă la data intrării în vigoare a legilor menţionate, deoarece dobîndirea proprietăţii pentru terenurile respective nemaiputînd avea loc pe calea uzucapiunii, nimeni nu mai poate prescrie de la această dată, prescripţiile începute şi neîmplinite rămînînd fără efect.
b) Problema : Cu privire la dobîndirea dreptului de proprietate a
unor terenuri agricole pe calea uzucapiunii împlinită înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 59/1974, dar începută după apariţia Decretului nr. 115/1938K
Motivarea: Locurile de înmormîntare, din cimitire, care sînt
proprietate de stat, se concesionează prin acte administrative.
Pe calea actului administrativ de concesiune, titularul dobîndeşte un drept real de folosinţă asupra locului de înmormîntare pe durata concesiunii.
Acest drept real de folosinţă este un element activ al patrimoniului persoanei titulare a concesiunii şi nu poate trece în alt patrimoniu decit prin unul din modurile în care se pot dobîndi drepturi.1
b) Problema : Cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 494 c. civ.
(Deducerea relei-credinţe a constructorului şi exerciţiul dreptului proprietarului terenului de a cere dărîmarea construcţiilor sau desfiinţarea lucrărilor; cu privire la soluţia dărîmării construcţiilor sau desfiinţarea lucrărilor făcute de constructorul de rea-credinţă.)
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 13/1959.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. I., T. IV, Cap. VII, lit. A, a, p. 124.
C. TEMA : OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC DE DREPT CIVIL.
BUNURILE
a) Problema : Cu privire la regimul juridic al unor bunuri imobile :
terenuri cuprinse in perimetrul construibil al localităţilor urbane sau rurale şi construcţii.
Dec. T.S., completul de jud., nr. 82/1978.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. III, Cap. II, lit. C, e, p. 381.
b) Problema : Cu privire la fructele bunurilor cuprinse în masa suc
cesorală de împărţit şi la înţelesul noţiunii de fructe civile.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1078/1980.
Soluţia: în masa de împărţit se cuprind, printre alte categorii de bunuri, fructele produse de bunurile succesorale, ulterior deschiderii succesiunii. Prin urmare, moştenitorul care le-a cules este obligat, la cererea celorlalţi moştenitori, să aducă la masa de împărţit fructele culese de el.
Motivarea: Pe lîngă elementele active aflate în patrimoniul unei persoane decedate, în momentul deschiderii succesiunii, în masa de împărţit sînt cuprinse, printre alte categorii de bunuri, şi fructele produse de bunurile succesorale, ulterior deschiderii succesiunii.
Ca atare, moştenitorul este obligat, la cererea celorlalţi comoştenitori, să aducă la masa de împărţit şi fructele civile pe care bunul le-a produs
după deschiderea succesiunii şi pe care acest moştenitor le-a cules. Prin fructe civile se înţeleg atît chiriile încasate de unul dintre moştenitori, cît şi echivalentul bănesc al folosinţei pe care el a exercitat-o asupra unei părţi din imobil.
Capitolul II ACTUL JURIDIC CIVIL
A. TEMA : NOŢIUNEA DE ACT JURIDIC CIVIL.
CLASIFICĂRILE ACTELOR JURIDICE CIVILE
a) Problema : Cu privire la anularea actului (cu titlu oneros sau gra
tuit) fraudulos, de înstrăinare — săvirşit în scopul sustragerii bunului de la confiscare sau urmărire silită.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 15/1962 (alin. 2).
Soluţia : în cazul actului fraudulos cu titlu oneros, pentru anularea lui, pe lîngă frauda înstrăinătorului este necesară şi participarea terţului dobînditor la această fraudă, cerinţă care nu este necesar a fi împlinită în cazul actului cu titlu gratuit.
Motivarea: O dată stabilită frauda înstrăinătorului, aceasta duce la anularea actului cu titlu gratuit, prin care s-a sustras de la confiscare un anumit bun, chiar dacă terţul dobînditor a fost de bună-credinţă, neparticipînd la frauda înstrăinătorului.
In cazul actului cu titlu oneros, pentru ca acesta să poată fi anulat, este necesară participarea la fraudă a terţului dobînditor.
Deosebirea între cele două categorii de acte este justificată pe considerentul că, în primul caz, dobînditorul a achiziţionat fără să dea nimic în schimb, pe cînd în al doilea caz dobînditorul a primit bunul în schimbul unei valori ieşite din patrimoniul său ; deci, în timp ce dobînditorul cu titlu gratuit este ţinut la restituire, pe simpla bază a unei îmbogăţirii nejuste în dauna altuia, în cazul unei dobîndiri cu titlu oneros, dobînditorul este ţinut numai în virtutea unei obligaţii delictuale, care derivă din participarea sa la fraudă.
în ceea ce-i priveşte pe subdobînditori, li se aplică aceeaşi regulă ca la dobînditori. în consecinţă, actul va fi nul dacă ei au dobîndit cu titlu gratuit, indiferent de buna sau reaua lor credinţă, sau dacă, dobîndind cu titlu oneros, au fost de rea-credinţă, adică au cunoscut frauda săvîr-şită de înstrăinător.
b) Problema : Cu privire la actele de dispoziţie ale părţilor in procesul
civil; condiţiile în care reprezentanţii legali sau mandatarii pot face recunoaşteri valabile în instanţă.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 12/1958 (pct. 4).
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. I, Cap. VII, lit. C, b, p. 311.
c) Problema: Cu privire la natura juridică a actului juridic „trust agreement“ (convenţie pe încredere), necunoscut în dreptul nostru, dar întîlnit in dreptul anglo-american.
Dec. T.S., completul de jud. nr. 7/1974.
Soluţia : „Trust agreement“ (convenţia pe încredere), instituţie de drept anglo-american, constînd dintr-un act prin care o persoană însărcinează pe alta să-i administreze averea şi să o predea beneficiarilor indicaţi de ea, fie în timpul vieţii sale, fie după moartea sa, nu poate fi considerat testament, ci un contract nenumit.
Motivarea: Actul „trust agreement“ (convenţie pe încredere) nu poate fi considerat testament în raport de prevederile legale în vigoare.
Din punctul de vedere al condiţiilor cerute în art. 859 c. civ. român, actul menţionat nu corespunde nici ca formă şi nici prin conţinut cu un testament, căci într-un asemenea act nu este exprimată ultima voinţă a testatorului. De altfel actul nu este scris de mîna sa, ci numai semnat şi nu poartă dată.
Din punctul de vedere al legislaţiei americane, de asemenea actul încheiat nu poate fi considerat sub nici o formă testament, întrucît testamentul, în dreptul anglo-american, trebuie să fie scris, semnat de testator sau de un terţ în prezenţa sa şi, de asemenea, semnat de doi martori.
Este de precizat că instituţia „trust agreementu (convenţie pe încredere), necunoscută în dreptul nostru, dar întîlnită în dreptul anglo-american, constă într-o obligaţie decurgînd din dreptul de echitate prin care cel care constituie trustul, numit „settlora, însărcinează pe o persoană denumită „trustee“ de a-i administra averea şi a o preda unor beneficiari arătaţi de constituitor, fie în timpul vieţii, fie după moartea sa.
întrucît acest act a fost instituit în mod valabil în/ţara de origine a constituitorului, el poate fi recunoscut în ţara noastră, în care urmează să-şi producă efectele, în măsura în care nu contravine normelor privind ordinea publică de drept internaţional privat. • •.
Faţă de conţinutul actului şi ţinînd seama de principiul autonomiei de voinţă în actele juridice cu elemente de extraneitate şi de prevederile art. 969 c. civ., urmează că actul este valabil şi intră în categoria contractelor neriumite. Elementele necesare unei atari convenţii sînt : 1) o intenţie precisă a constituitorului ; 2) beneficiari cerţi în momentul întocmirii lui; 3) bunurile să fie determinate.
B. TEMA: CONDIŢIILE DE FOND ALE ACTULUI JURIDIC CIVIL
a) Problema : Cu privire la lipsa unei voinţe conştiente în momentul săvîrsirii actului juridic (testament).
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 657/1974.
Soluţia: Validitatea unui testament este înrîurită nu numai de inca-pacităţile legale, ci chiar şi de lipsa unei voinţe conştiente în momentul săvîrşirii actului juridic, indiferent dacă aceasta se datorează unei cauze vremelnice sau permanente.
Motivarea : Liberalitatea, fiind un act juridic, trebuie să izvorască dintr-o voinţă luminată de raţiune.
De aceea, dacă se face dovada că, chiar în momentul declaraţiei de voinţă, testatorul nu are discernămînt, instanţa trebuie să reţină că actul este nul, ca fiind lipsit de consimţămînt, bineînţeles la cererea celor interesaţi.
împrejurarea că dispunătorul nu era conştient, în chiar momentul declaraţiei de voinţă, trebuie să se stabilească însă în mod neechivoc, întrucît, în principiu, faţă de prevederile art. 856 c. civ. potrivit cărora orice persoană este capabilă de a dispune prin donaţie sau legat sau de a primi o asemenea liberalitate dacă legea nu o opreşte, capacitatea este regula şi incapacitatea excepţia.
b) Problema : Cu privire la sancţiunea care loveşte actul juridic în
cheiat de o persoană lipsită de discernămînt, dar nepusă sub interdicţie.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 377/1972.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. I, T. II, Cap. II, lit. E, b, p. 79.
c) Problema : Cu privire la eroarea asupra cuantumului valorii econo
mice a unei prestaţii.
Dec. T.S. sec. civ., nr. 1985/1975.
Soluţia: Eroarea asupra cuantumului valorii economice a unei prestaţii, nereferindu-se la substanţa obiectului, nu poate avea drept urmare anularea convenţiei.
Motivarea: In conformitate cu dispoziţiile cuprinse în art. 948 pct. 2 din codul civil, una din condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii se referă la existenţa consimţămîntului valabil ai părţii care se obligă. Potrivit art. 953 din acelaşi cod, consimţămîntul nu este valabil cînd este dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin doi.
în art. 954 din menţionatul cod, eroarea constituie o cauză de anulare a convenţiei cînd se referă la substanţa obiectului convenţiei. Nu constituie eroare asupra substanţei eroarea asupra valorii economice a prestaţiei sau contra prestaţiei.
d) Problema : Cu privire la doi în materie de liberali ăţi.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1426/1975.
Soluţia : în materie de liberalităţi, dolul se manifestă sub forma cap-taţiei şi sugestiei ; pentru ca acestea să constituie cauză de nulitate a libe-ralităţii este necesar ca mijloacele folosite să fi fost frauduloase şi să fi avut drept rezultat alterarea voinţei dispună torului, care, fără exercitarea acestor manopere, nu ar fi făcut actul de liberalitate.
Motivarea : Este de principiu că dispoziţiile cu titlu gratuit sînt supuse regulilor de drept comun, în ce priveşte viciile consimţăm'ntu’ui.
Potrivit prevederilor cuprinse în art. 953 C. civ., consimţămîntul nu este valabil cînd este dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin doi.
Conform dispoziţiilor art. 960 din acelaşi cod, dolul este o cauză de nulitate a actului juridic atunci cînd mijloacele viclene întrebuinţate de una dintre părţi sînt de asemenea natură încît este evident că, fără aceste manopere, cealaltă parte nu ar fi contractat.
în materie de liberalităţi, dolul se manifestă sub forma captaţiei şi sugestiei. Captaţia constă în manopere dolosive şi mijloace frauduloase folosite în scopul de a cîştiga încrederea dispunătorului şi a înşela buna-credinţă a acestuia pentru a-l determina să-i doneze un bun, ori să-l gratifice prin testament. Sugestia se exercită prin mijloace ascunse şi tendenţioase, în scopul de a sădi în mintea dispunătorului ideea de a face o donaţie sau un legat, pe care nu le-ar fi făcut din proprie iniţiativă.
Trebuie însă arătat că, pentru ca sugestia şi captaţia să constituie cauze de nulitate a liberalităţii, este necesar ca mijloacele folosite să fie
într-adevăr dolosive, frauduloase. Mijloacele captatorii nu pot duce la anularea liberalităţii dacă nu sînt caracterizate prin doi. Prin urmare, liberalitatea poate fi anulată numai dacă manoperele frauduloase au avut drept rezultat alterarea voinţei dispunătorului, dacă fără exercitarea acestor manopere, dispunătorul n-ar fi făcut actul de liberalitate.
Ca atare, ceea ce caracterizează acest viciu de consimţămînt este acţiunea cu caracter dolosiv a celui care tinde să capteze voinţa testatorului, urmată de supunerea ultimului la influenţele exercitate asupra sa, alterarea voinţei sale fiind caracterizată prin efectuarea unor acte de liberalitate care nu corespund dorinţei sale reale, adică aceea care ar fi fost exprimată în cazul în care asupra sa nu s-ar fi exercitat manoperele de captaţie şi sugestie.
e) Problema : Cu privire la consecinţele nulităţii unui act juridic pentru cauză ilicită sau imorală.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 807/1980.
Soluţia: In cazul în care una din părţi a urmărit un scop vădit imoral prin încheierea contractului, acţiunea sa în restituirea prestaţiei efectuate nu este admisibilă.
Motivarea: în principiu, în raport de dispoziţiile cuprinse în art. 966, 968 C. civ., nulitatea actelor juridice ilicite şi imorale impune desfiinţarea lor retroactivă, urmînd ca părţile să fie repuse în situaţia lor anterioară.
Aceasta înseamnă însă că, în cazul unui contract sinalagmatic, părţile trebuie să-şi restituie reciproc prestaţiile.
Acţiunea în restituirea prestaţiei nu este însă admisibilă în cazul în care reclamantul a urmărit un scop vădit imoral prin încheierea contractului, potrivnic legii şi regulilor de convieţuire socială, în sensul art. 1—3 din Decretul nr. 31/1954.
Altfel, ar însemna ca reclamantul să se bazeze pe propria sa turpitudine în susţinerea acţiunii, ceea ce nu trebuie admis.
C. TEMA : FORMA ACTULUI JURIDIC CIVIL
a) Problema : Cu privire la forma contractului de închiriere.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 5/1975 (pct. 2).
Soluţia : Contractul de închiriere se încheie în formă scrisă şi nu poate fi dovedit decît prin prezentarea înscrisului care îl constată. în cazurile prevăzute în mod expres prin art. 60 alin. antepenultim şi art. 17 din Legea nr. 5/1973, forma scrisă a contractului de închiriere şi respectiv de subîn-chiriere este cerută psntru validitatea raportului locativ. în lipsa acestei forme contractele sînt nule, fiind aplicabile, totodată, sancţiunile prevăzute de art. 17.
Pentru apartamentele proprietate personală din mediul urban, nelocuite de proprietar şi familia sa, contractul de închiriere se încheie în condiţiile prevăzute pentru locuinţele aparţinînd fondului proprietate de stat1.
Motivarea: Potrivit art. 14 din Legea nr. 5/1973, locuinţa poate fi ocupată numai după încheierea contractului de închiriere. Legea adaugă, în art. 16, că pentru locuinţele din fondul locativ de stat, contractul se încheie în formă scrisă, are valoare de înscris autentic şi constituie titlu
executoriu.
După cum se învederează în aceste dispoziţii legale, forma scrisă este obligatorie. Forma scrisă a contractului încheiat în condiţiile art. 16 nu este însă cerută pentru validitatea contractului, ci numai pentru proba acestuia. Avînd în vedere totuşi caracterul obligatoriu al înscrisului, urmează a se conchide că, în caz de contestare a existenţei contractului, singura probă admisibilă este înscrisul constatator, proba cu martori nefiind permisă, indiferent de valoare. Aceeaşi soluţie este valabilă şi în cazul apartamentelor proprietate personală din mediul urban, nelocuite de proprietar şi familia sa, care, potrivit art. 61 din Legea nr. 5/1973 sînt supuse în întregime normării şi închirierii în condiţiile prevăzute pentru fondul locativ de stat.
Forma scrisă este cerută de lege, dar pentru însăşi validitatea contractului în cazurile prevăzute în mod expres prin art. 60 alin. antepenul-tim referitor la închirierea şi subînchirierea spaţiilor proprietate personală şi art. 17 referitor la subînchirierea unei părţi din locuinţa aparţinînd fondului de stat. In aceste situaţii, contractul de închiriere neîncheiat în forma scrisă este nul, fiind aplicabile, în acelaşi timp, sancţiunile prevăzute de lege.
b) Problema : Cu privire la forma cerută pentru valabilitatea testamentului. Este valabilă dispoziţia testamentară inserată într-un act autentic avînd alt obiect ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 2259/1977.
Soluţia : Dispoziţia testamentară, inserată într-un act autentic avînd alt obiect, constituie testament valabil, dacă actul este autentificat de notarul de stat.
Motivarea : Voinţa testamentară nu produce efecte decît dacă este exprimată în formele prevăzute de art. 858 C. civ. între acestea se află şi cea specifică testamentului olograf, deci şi a actului scris şi subscris de dispunător şi cea a testamentului autentic, adică cea folosită de organul de stat competent să autentifice acte şi care se îndeplineşte în .condiţiile prevăzute de lege.
Sancţiunea nerespectării formelor prevăzute de sus-arătatul text este nulitatea absolută.
Dispoziţia testamentară, inserată într-un act autentic, avînd alt obiect, constituie un testament valabil, cu condiţia ca acel act să fie autentificat de notariatul de stat. Aceasta, întrucît, pe teritoriul ţării, testamentele se autentifică numai de notariatul de stat, nu şi de alt organ al administraţiei de stat (art. 460 C. civ. şi art. 4 din Decretul nr. 377/1960, cu modificările ce i s-au adus prin decretul nr. 28/1970).
Birourile executive ale consiliilor populare din localităţile în care nu funcţionează notariate de stat au, în adevăr, competenţa să întocmească acte notariale, dar numai acelea enumerate în art. 9 din menţionatul decret, între care nu se află şi autentificarea testamentelor.
c) Problema : Cu privire la forma pentru împărţeala construcţiilor şi terenurilor.
Dec. T.S., completul de jud., nr. 82/1978 (pct. 1 şi 2).
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. III, Cap. II, lit. C, e, p. 381.
D. TEMA: EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL
a) Problema : Cu privire la interpretarea actului juridic civil; natura
juridică a actului prin care un soţ, la desfacerea căsătoriei, declară, în faţa instanţei judecătoreşti, că se obligă să plătească pensie de întreţinere celuilalt soţ, pe tot timpul vieţii acestuia.
Dec. T.S., completul de jud., nr. 55/1975 (pct. 1).
Soluţia: Natura juridică a actului prin care un soţ, la desfacerea căsătoriei, declară, în faţa instanţei judecătoreşti, că se obligă să plătească pensie de întreţinere celuilalt soţ, pe tot timpul vieţii, poate fi o constituire de pensie de întreţinere sau un contract de rentă viageră, în scopul întreţinerii beneficiarului pe tot timpul vieţii acestuia, în funcţie de interpretarea voinţei părţilor şi nu după sensul literal al termenilor folosiţi.
Motivarea : Declaraţia soţului de a presta soţiei — pe baza înţelegerii dintre părţi — pensie de întreţinere pe tot timpul vieţii acesteia, cu începere de la data pronunţării divorţului, are caracter autentic, fiind dată în faţa instanţei.
In ceea ce priveşte însă conţinutul şi durata obligaţiei, şi anume dacă aceasta a fost asumată de debitor numai în timpul vieţii lui — fiind vorba deci de o pensie de întreţinere, care încetează la decesul debitorului — sau pe timpul vieţii creditoarei — fiind vorba deci de o obligaţie de rentă viageră, care se transmite succesorilor debitorului — nu trebuie dată o interpretare formală actului, limitîndu-se la sensul literal al acestuia, fără să se analizeze voinţa părţilor cu privire la natura actului juridic, pe care ele au înţeles să-l încheie.
Or, în ceea ce priveşte interpretarea contractului, în legătură cu definirea naturii juridice a acestuia, instanţele urmează să aibă în vedere dispoziţiile art. 977 C. civ., potrivit cărora interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al termenilor.
Ca atare, instanţele sînt datoare să examineze conţinutul contractului nu în raport cu termenii folosiţi în cuprinsul său, ci în raport cu intenţia comună a părţilor, rezultînd din circumstanţele materiale şi morale ale acestora la data încheierii convenţiei. _
b) Problema : Cu privire la valabilitatea revenirii asupra manifestării
de voinţă a proprietarului de a se muta în locuinţa sa.
Dec. T.S., completul de jud., nr. 62/1974_(pct. 1).
Soluţia : Proprietarul care şi-a manifestat în mod neechivoc voinţa de a se muta în locuinţa sa nu mai poate reveni asupra acestei manifestări de voinţă.
Motivarea: Este adevărat că atît în Legea nr. 4/1973, cît şi în Legea nr. 5/1973 nu s-a prevăzut nici o dispoziţie prin care proprietarul care are o locuinţă să fie obligat să se mute în imobilul proprietatea sa,
f'.e că este proprietar deplin sau în indiviziune, atunci cînd acesta se eliberează prin mutări sau din alte cauze.
în cazul în care proprietarul şi-a manifestat în mod neechivoc dorinţa de a se muta în imobilul proprietatea sa, el nu mai poate reveni asupra acestei manifestări de voinţă, întrucît, prin această manifestare de voinţă, el a renunţat la dreptul ce-1 avea de a mai deţine cu chirie imobilul în care locuia, acesta urmînd a fi închiriat sau pus la dispoziţia proprietarului. după caz.
Astfel fiind, renunţarea este irevocabilă, iar o revenirp ulterioară asupra ei este lipsită de eficienţă juridică.
E. TEM A : NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL
a) Problema : Cu privire la caracterul nulităţii înstrăinării sau gre
vării de către unul dintre soţi a unei construcţii ce face parte din bunurile comune.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 18/1963.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. III, T. I, Cap. I, lit. B, f. p. 232.
b) Problema : Cu privire la sancţiunea care loveşte actul juridic în
cheiat de o persoană lipsită de discernămînt, dar nepusă sub interdicţie judecătorească.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 377/1972.
Soluţia : Lipsa discernămîntului în exprimarea voinţei nu relevă inexistenţa consimţămîntului, ci un simplu viciu de consimţămînt, care atrage numai nulitatea relativă a actului juridic.
Motivarea: Consimţămîntul este unul din elementele esenţiale ale oricărui act juridic, exprimînd voinţa persoanei la încheierea actului. Lipsa cu desăvîrşire a consimţămîntului face ca actul astfel încheiat să fie sancţionat cu nulitate absolută.
Nulitatea absolută a actului încheiat în aceste condiţii constituie sancţiunea încălcării unor norme de interes obştesc, privind încheierea actelor juridice, deoarece ea se referă la lipsa unui element esenţial al actului, fără de care acesta nu putea lua naştere.
Lipsa discernămîntului însă, în exprimarea voinţei, relevă nu inexistenţa consimţămîntului, ci un simplu viciu al acestuia, deoarece consimţămîntul în acest caz există. Ne aflăm deci în faţa unui viciu de consimţămînt, care nu atrage decît nulitatea relativă a actului, sancţiunea nulităţii fiind edictată în acest caz în vederea protecţiei persoanei interesate şi nu a unui interes obştesc, ca în situaţia de mai sus.
Această soluţie se impune cu atît mai mult, cu cît actele juridice încheiate personal chiar de cei puşi sub interdicţie judecătorească pentru cauză de alienaţie sau debilitate mintală, deci pentru lipsă de discernămînt, nu sînt sancţionate cu nulitate absolută, ci cu nulitate relativă, fiind vorba de o măsură de protecţie a persoanei, neexistînd deci nici un motiv să se aplice un alt regim juridic actelor încheiate de persoanele aflate într-o situaţie similară, dar nepuse sub interdicţie judecătorească.
c) Problema : Dacă actul fraudulos de înstrăinare săvîrşit în scopul
sustragerii bunului de la confiscare sau urmărire silită poate fi anulat şi atunci cînd a fost făcut înainte de începerea urmăririi penale ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 15/1962 (alin. 1).
Soluţia : Actul fraudulos de înstrăinare, săvîrşit în scopul sustragerii bunului de la confiscare sau urmărire silită, este nul chiar dacă a fost făcut înainte de începerea urmăririi penale, dar după săvîrşirea faptei care a dus la condamnarea făptuitorului cu confiscarea averii sau la obligarea lui la plata de despăgubiri civile.
Motivarea: Este de principiu că actul săvîrşit în vederea realizării unei fraude nu poate produce efectul urmărit prin el. De aceea un asemenea act trebuie invalidat prin anularea lui.
In cazul săvîrşirii unui fapt penal sancţionat şi cu pedeapsa complimentară a confiscării averii, făptuitorul este ţinut să răspundă cu întreaga sa avere, dacă confiscarea este totală, sau cu anumite bunuri ale sale, ori cotă-parte procentuală din ele, dacă confiscarea este parţială. De asemenea, cu excepţia bunurilor apărate prin lege de urmărire, el răspunde cu toate bunurile sale pentru plata despăgubirilor civile cu care se acoperă prejudiciul adus prin infracţiune.
De aici rezultă că celui care a săvîrşit un asemenea fapt penal nu trebuie să i se permită de a sustrage, indiferent în ce mod, bunurile care urmează a fi confiscate sau urmărite.
Răspunderea penală şi civilă luînd naştere în momentul comiterii faptului penal, iar nu la data începerii urmăririi penale sau a pronunţării hotărîrii de condamnare, valabilitatea actelor de înstrăinare făcute de făptuitor — spre a se stabili dacă au fost sau nu încheiate în scopul sustragerii bunului respectiv de la confiscare sau urmărire — trebuie examinate în raport de data săvîrşirii faptului penal.
d) Problema : Cu privire la nulitatea actului juridic (căsătoria) pe
motiv de simulaţie sau jictivitate.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1657/1967, nr. 969/1975, nr. 410/1977.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. III, T. I, Cap. II, lit. A, a, p. 237.
e) Problema : Cu privire la consecinţele nulităţii unui act juridic
pentru cauză ilicită sau imorală.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 807/1980.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. I, T. II, Cap. II, lit. B, e, p. 76.
f) Problema : Cu privire la constatarea nulităţii convenţiei translative
de proprietate şi obligaţia cumpărătorului la restituirea
fructelor culese.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 322/1980.
Soluţia : Constatarea nulităţii convenţiei translative de proprietate nu justifică obligaţia cumpărătorului la restituirea fructelor culese, decît cu începere de la data introducerii acţiunii în anulare.
Motivarea : Anulîndu-se convenţia translativă de proprietate, trebuie să se stabilească situaţia de fapt şi cea juridică existente înainte de încheierea acelei convenţii, pentru restabilirea situaţiei anterioare.
Aşa fiind, constatarea nulităţii convenţiei translative de proprietate' nu justifică însă obligaţia cumpărătorului la restituirea fructelor culese, decît începînd cu data introducerii acţiunii în anularea convenţiei respective. deoarece pentru perioada anterioară el era îndreptăţit să le culeagă.
in virtutea transmiterii şi a posesiunii bunului, obiect al convenţiei, scop în care, de altfel, a şi fost predată posesiunea bunului către cumpărător.
Aşa se explică şi obligarea vînzătorului la plata dobînzilor de 6o/0 tot numai de la data introducerii acţiunii în anularea convenţiei.
Capitolul III PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ
A. TEMA: NOŢIUNEA DE PRESCRIPŢIE EXTINCTIVĂ ;
DOMENIUL DE APLICARE AL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE
a) Problema : Dacă art. 19 din decretul nr. 167/1958 referitor la pre
scripţia extinctivă a abrogat alineatul final din art.
700 C. civ. (astfel cum a fost modificat prin decretul
nr. 73 din 19 martie 1954) ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 7/1963 (pct. 1).
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P.I, T. II, Cap. III, lit. C, c„
p. 85.
b) Problema : Cu privire la termenul de prescripţie a dreptului de a
cere executarea silită a titlurilor executorii relative la drepturile reale.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 4/1965.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. IV, Cap. I, lit. B, a,
p. 401.
c) Problema : Cu privire la prescripţia drepturilor personale nepa
trimoniale şi la obligaţia instanţei de a examina din
oficiu prescripţia dreptului la acţiune şi într-un ase
menea litigiu.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 950/1977.
Soluţia: Instanţa judecătorească are obligaţia să examineze chiar din oficiu chestiunea prescripţiei dreptului la acţiune şi in materia drepturilor personal-nepatrimoniale atunci cînd, în mod excepţional, acestea sînt prescriptibile potrivit unui text expres de lege.
Motivarea: în principiu, drepturile nepatrimoniale, inseparabile de persoana omului, cum sînt dreptul la nume, la domiciliu etc., sînt drepturi perpetue şi neprescriptibile. De la acest principiu, legiuitorul a făcut însă unele excepţii, printre care şi aceea prevăzută în art. 69 din codul familiei, dispunînd că dreptul la acţiune în stabilirea paternităţii copilului din afara căsătoriei, deşi este un drept strict personal, se prescrie printr-un termen de 1 an, după distincţiile şi în condiţiile arătate în acele-dispoziţii.
Pe de altă parte, deşi art. 18 din Decretul nr. 167/1958 se află înscris într-o altă lege, care reglementează prescripţia extinctivă în materia drepturilor patrimoniale, el cuprinde un principiu de ordin general în materie de prescripţie, şi anume acela că instanţele sînt obligate să examineze din oficiu chestiunea prescripţiei dreptului la acţiune.
d) Problema : Cu privire la prescripţia dreptului de a cere executarea
hotărîrilor judecătoreşti, prin care s-au stabilit drepturi personale nepatrimoniale.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1782/1979.
Soluţia : Punerea în executare a hotărîrilor judecătoreşti, prin care s-au stabilit drepturi personale nepatrimoniale, se poate face în termenul de 30 de ani prevăzut de art. 404 C. proc. civ.
Motivarea: Potrivit art. 404 C. proc. civ., o hotărîre judecătorească, ce nu s-a executat în timp de 30 de ani, nu se mai poate executa şi îşi pierde puterea lucrului judecat.
Aceste dispoziţii legale nu se mai aplică însă în materia drepturilor patrimoniale, deoarece, prin art. 6 din decretul nr. 167/1958, s-a stabilit un termen de 3 ani, în care se poate cere executarea unui titlu. Prin posibilitatea executării silite, în acest termen, a „oricărui titlu executoriu14, în sensul dispoziţiilor textului legii, se înţelege titlu executor în materia drepturilor patrimoniale, pentru că numai acestea au fost reglementate, sub aspectul prescripţiei, prin Decretul nr. 167/1958.
In consecinţă, dispoziţiile art. 6 din Decretul nr. 167/1958 nu sînt aplicabile în cazul titlurilor executorii privind drepturi personale nepatrimoniale, a căror executare urmează deci a se face în termenul prevăzut de art. 404 c. proc. civ.
e) Problema : Dacă acţiunea în simulaţie a unui act juridic este sau
nu prescriptibilă ?
T.S., Dec. secţ. civ. nr. 668/1979
Soluţia: Acţiunea în declararea simulaţiei unui act este imprescriptibilă şi poate fi exercitată oricînd, atît pe cale principală cît şi pe cale de excepţie.
Motivarea : Acţiunea în declararea simulaţiei unui act are drept consecinţă stabilirea actului secret, real şi inexistenţa actului public aparent şi fiind o acţiune în constatare, nu este supusă prescripţiei, putînd fi exercitată oricînd pe cale principală şi pe cale de excepţie. Aceasta, întrucît aparenţa de drept poate fi înlăturată oricînd, actul juridic simulat nefiind susceptibil de consolidare prin trecerea timpului.
f) Problema : Cu privire la prescripţia dreptului de a cere restabilirea
situaţiei anterioare încheierii actului juridic, a cărui nulitate absolută a fost constatată.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 785/1978.
Soluţia: Dreptul de a cere restabilirea situaţiei anterioare încheierii unui act juridic constatat nul absolut este supus prescripţiei extinctive potrivit art. 3 al Decretului nr. 167/1958.
Motivarea : Dreptul la acţiunea în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic nu se prescrie. Odată însă constatată ineficienţa actului juridic, se naşte dreptul de a se cere restabilirea situaţiei anterioare încheierii acestui act, ca, de exemplu, dreptul la restituirea sumei de bani plătită ca preţ al unui teren ce a format obiectul înstrăinării nule de drept.
Acesta este un drept personal (de creanţă), referindu-se la o sumă •de bani şi, ca o consecinţă, acţiunea are caracter personal, fiind supusă prescripţiei extinctive reglementată de decretul nr. 167/1958, iar nicidecum nu este imprescriptibilă.
a) Problema : Cu privire la termenul de prescripţie a dreptului de a
cere executarea silită a titlurilor executorii relative la. drepturile reale.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 4/1965.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. IV, Cap. I, lit. B, a, p. 401.
b) Problema : Cu privire la prescripţia dreptului de a cere executarea
hotărîrilor judecătoreşti, prin care s-au stabilit drepturi personale nepatrimoniale.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1782/1979.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. I, T. II, Cap. III, lit. A, d, p. 82.
c) Problema : Cu privire la termenul în care trebuie să fie pusă in
executare hotărîrea de partaj rămasă definitivă.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 3/1968 (pct. 1).
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. III, Cap. II, lit. C, b„ 2- 378.
d) Problema : Dacă termenul de prescripţie, stabilit in art. 4 lit. a
din decretul nr. 167/1958, se aplică numai acţiunilor beneficiarului sau şi acţiunilor furnizorului pentru plata restului de preţ ?
Dec. T.S., col. civ., nr. 836/1960.
Soluţia : Termenul de prescripţie, stabilit în art. 4 lit. a din decretul nr. 167/1958, se aplică numai acţiunilor beneficiarului.
Motivarea: Potrivit art. 4 lit. a din Decretul nr. 167/1958, în raporturile dintre organizaţiile socialiste, termenul prescripţiei este de 6 luni în ce priveşte dreptul la orice acţiune izvorîtă din transmiterea unor produse calitativ necorespunzătoare sau pentru netransmiterea în tot sau în parte a unor produse datorate. Din cuprinsul acestui text rezultă cu claritate că prevederile lui se referă la acţiunile beneficiarului, pe care acesta este în drept să le introducă împotriva furnizorului, pentru că i-a transmis produse calitativ necorespunzătoare sau pentru că nu i-a transmis în tot sau în parte produse datorate pe baza obligaţiilor contractuale.
e) Problema: Cu privire la abrogarea alineatului final al art. 700
C. civ. — astfel cum a fost modificat prin decretul nr. 73/1954 — in condiţiile apariţiei decretului nr. 167 f 1958 privitor la prescripţia extinctivă.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 7/1963 (pct. 1).
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. I, T. II, Cap. III, lit. C, c„ p. 85.
C. TEMA: CURSUL PRESCRIPŢIEI EXTINCTIVE
a) Problema : De cînd începe să curgă termenul de prescripţie a acţiunii pentru plata diferenţei de preţ (dacă preţul a fost calculat greşit), in cazul vînzărilor de produse şi prestărilor de servicii de către organizaţiile socialiste ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 16/1966.
Soluţia: în cadrul vînzărilor de produse şi prestărilor de servicii de către organizaţiile socialiste, termenul de prescripţie a acţiunii pentru plata diferenţei de preţ, în situaţia în care acesta a fost calculat greşit începe să curgă pentru organizaţia socialistă de la data naşterii dreptului ei la acţiune, după distincţiile art. 7 din Decretul nr. 167/1958, iar pentru cumpărător de la plata efectivă a preţului.
Motivarea: Principiul exprimat în art. 969 C. civ., potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, art aplicare numai în măsura în care nu se derogă de la el prin dispoziţii normative speciale.
Asemenea dispoziţii speciale derogatorii sînt cele prevăzute în actelp normative care reglementează formarea preţurilor la produsele vîndute sau prestaţiile executate de unităţile socialiste. Ca urmare, părţile contractante nu vor fi îndreptăţite să convină la plata altor preţuri decît cele calculate şi stabilite în condiţiile prevăzute de normele speciale aplicabile în materie şi care au un caracter imperativ.
Dacă în contractul pe care l-au încheiat părţile s-a prevăzut un alt preţ decît cel legal, cumpărătorul produsului sau beneficiarul prestaţiei va trebui să plătească diferenţa respectivă de preţ, adică preţul stabilit de organul competent şi asupra căruia părţile nu puteau tranzacţiona. Astfel, cumpărătorul produsului sau beneficiarul prestaţiei nu va putea să tragă foloase din împrejurarea că, datorită unei erori, a obţinut produsul sau prestaţia la un preţ inferior celui legal.
Dreptul la acţiune pentru plata diferenţei de preţ nu-şi găseşte însă fundamentarea în principiul îmbogăţirii fără just temei. Acesta ar putea fi invocat numai în subsidiar, pentru a se restabili echilibrul patrimonial dintre părţi, în afara unor raporturi contractuale, dacă unitatea nu ar avea posibilitatea să recupereze diferenţa de preţ pe calea acţiunii derivînd din contract. Obligaţia cumpărătorului produsului sau beneficiarului prestaţiei de a plăti preţul legal derivă însă din contractul care stă la baza raportului juridic dintre părţi. De aceea şi acţiunea pentru plata diferenţei de preţ, avînd caracterul unei acţiuni în complinire a preţului legal, derivă tot din contract.
în consecinţă, întrucît acţiunea pentru plata diferenţei de preţ, în cazul vînzărilor de produse şi prestărilor de servicii de către organizaţiile socialiste, derivă dintr-un raport contractual, termenul de prescripţie pentru plata acelei diferenţe începe să curgă în condiţiile art. 7, alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, de la data cînd se naşte dreptul la acţiune.
Desigur că atunci cînd, dimpotrivă, cumpărătorul ar cere restituirea diferenţei de preţ, în cazul cînd acesta a fost calculat greşit, termenul de prescripţie va începe să curgă din momentul plăţii efective a preţului, care este momentul naşterii dreptului său la acţiune1. într-o atare situaţie,
obligaţia de restituire îşi găseşte fundamentul in dispoziţiile art. 992 C. civ., deoarece pretenţia cumpărătorului excede cadrul contractului, organizaţia socialistă primind o plată în parte nedatorată, iar preţul mai mare prevăzut în contract fiind înlocuit de preţul legal.
b) Problema : Cu privire la data de la care începe să curgă prescripţia
acţiunii în anulare a unui testament pentru vicii de consimţămint.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1558/1972.
Soluţia: Prescripţia acţiunii în anulare a unui testament pentru vicii de consimţămint nu poate să înceapă a curge înainte de moartea testatorului, „data încheierii actului“ la care se referă art. 9 alin. 2 din decretul nr. 167/1958 fiind data deschiderii succesiunii.
Motivarea: Potrivit art. 3 al Decretului nr. 167/1958, termenul general de prescripţie este de 3 ani, iar potrivit art. 9 alin. 2 din acelaşi decret, în caz de viclenie ori eroare sau în celelalte cazuri de anulare, prescripţia începe să curgă de la data cînd cel îndreptăţit a cunoscut cauza anulării, însă cel mai tîrziu la împlinirea a 18 luni de la data încheierii actului.
Testamentul, ca act juridic de ultimă voinţă, nu poate să producă
efecte decît de la data deschiderii succesiunii, astfel că termenul de pre
scripţie a acţiunii în anularea testamentului nu poate să înceapă a curge înainte de moartea testatorului, „data încheierii actului44, în sensul art. 9 alin. 2 menţionat, fiind data deschiderii succesiunii.
c) Problema : Cu privire la abrogarea alineatului final al art. 700
C. civ. astfel cum a fost modificat prin Decretul nr. 73/1954 — in condiţiile apariţiei Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă (1. Dacă alineatul final al art. 700 C. civ. a fost abrogat.
2. Consecinţele abrogării alineatului final al art. 700
C. civ. cu privire la curgerea termenului de prescripţie prevăzut de art. 700 alin. 1 C. civ şi condiţiile aplicării art. 19 din Decretul nr. 167/1958).
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 7/1963.
1. Soluţia : Alineatul final din art. 700 C. civ. este înlocuit prin prevederile art. 13 şi 19 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia
extinctivă.
Motivarea: Prin Decretul nr. 73 din 19 martie 1954 s-a modificat art. 700 C. civ., dîndu-i-se următorul cuprins : „Dreptul de a accepta succesiunea se prescrie printr-un termen de 6 luni, socotit de la deschiderea
succesiunii.
In cazul cînd moştenitorul a fost împiedicat de a se folosi de dreptul său din motive de forţă majoră, instanţa judecătorească, la cererea moştenitorului, poate prelungi termenul cu cel mult 6 luni de la data cînd a luat sfîrşit împiedicarea44.
Ulterior modificării art. 700 C. civ., a intervenit Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, care în art. 13, a stabilit cauzele de suspendare a prescripţiei, printre care este şi -forţa majoră. Totodată, art. 19 din decret a reglementat prelungirea termenului de prescripţie sau repunerea în termen, în alineatul 1 prevăzîndu-se următoarele : „Instanţa judecătorească sau organul arbitrai poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a
fost depăşit, să dispună, chiar din oficiu, judecarea sau rezolvarea acţiunii, ori să încuviinţeze executarea silită". Textul, spre deosebire de art. 700 C. civ., a reglementat mai larg repunerea în termen, nemailimi-tînd-o doar la cazul împiedicării prin forţa majoră.
In art. 26 din Decretul nr. 167/1958, astfel cum a fost republicat la 15 iulie 1960, s-a prevăzut : „Pe data intrării în vigoare a decretului de faţă se abrogă orice dispoziţii contrare prezentului decret, în afară de cele care stabilesc un termen de prescripţie mai scurt decît termenul corespunzător prevăzut prin decretul de faţă“.
Potrivit sus-menţionatului articol, din vechile dispoziţii legale referitoare la prescripţie s-au păstrat numai termenele mai scurte decît acelea prevăzute în decret, celelalte dispoziţii legale privitoare la prescripţia extinctivă fiind abrogate.
în consecinţă, alineatul final al art. 700 C. civ. trebuie considerat abrogat şi înlocuit prin dispoziţiile corespunzătoare ale art. 13 şi 19 din Decretul nr. 167/1958.
Soluţia contrară ar crea o deosebire de regim între toate cazurile de prescripţie extinctivă şi cel prevăzut în art. 700 C. civ., ceea ce nu este justificat.
Aplicarea şi după intrarea în vigoare a decretului nr. 167/1958, a art. 700 alineat final C. civ. ar duce la situaţia ca, astăzi, acest text, creat în favoarea moştenitorului, să-l împiedice să beneficieze de dispoziţiile mai favorabile ale art. 19 din menţionatul decret.
în sistemul Decretului nr. 167/1958, forţa majoră este o cauză de suspendare a prescripţiei, care operează de drept, fără a fi necesar — ca în sistemul rigid, reglementat prin alineatul final al art. 700 C. civ. — să fie constatată expres printr-o hotărâre judecătorească, ea putînd fi opusă, în caz de litigiu, pe cale de excepţie.
în sfîrşit, dispoziţiile cuprinse în art. 21 din Decretul nr. 167/1958 nu pot duce la o altă soluţie, deoarece textul se referă numai la acţiunile pentru valorificarea unui drept real (drept de proprietate, uzufruct, uz, abitaţie, servitute sau superficie), ceea ce nu este cazul vizat prin art. 700 C. civ., care trebuie considerat — într-o concepţie mai largă, de integrare a lui în sistemul unitar reglementat de codul civil referitor la stingerea drepturilor civile — tot un caz de prescripţie a dreptului la acţiune, iar nu de prescripţie a dreptului material.
2. Soluţie : Aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Decretul nr. 167/1958 şi termenului de prescripţie prevăzut de art. 700 alin. 1 C. civ. nu se poate face decît dacă instanţa constată că moştenitorul a justificat temeinic cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit.
Motivarea: Aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Decretul nr. 167/ /1958 şi termenului de prescripţie prevăzut în art. 700 alin. 1 C. civ. nu trebuie să ducă însă la concluzia că prelungirea termenului operează automat ori de cîte ori moştenitorul a fost împiedicat de a se folosi de dreptul său. Instanţa trebuie să examineze împrejurările care au împiedicat pe moştenitor să afle de moartea celui la a cărui succesiune are vocaţie, sau să accepte succesiunea în termen, pentru ca să aprecieze apoi în concret dacă sînt „temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a fost depăşit“. Determinant, în aprecierea justificării invocate de moştenitor, este faptul dacă pierderea termenului i se poate imputa sau nu. Numai în acest din urmă caz prelungirea termenului poate fi încuviinţată.
d) Problema : Dacă prescripţia dreptului de a cere executarea silită
este întreruptă prin cererea creditorului adresată organului de executare de a efectua urmărirea ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 5/1966.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. IV, Cap. I, lit. B, b, p. 402.
e) Problema : Cu privire la întreruperea prescripţiei executării silite
a creanţei unităţii socialiste cînd debitorul — persoană fizică — a devenit insolvabil (1. Dacă scoaterea creanţei din evidenţa curentă şi trecerea ei în evidenţa separată este o cauză de întrerupere. 2. Dacă cererile ulterioare, adresate organului de executare, neurmate de executarea efectivă, datorită insolvabilităţii debitorului, sînt întreruptive de prescripţie).
Dec. T.S., Secţ. civ. nr. 880/1978.
1. Soluţia: în cazul creanţei unei unităţi socialiste, debitorul — persoană fizică — fiind insolvabil, dispunerea, de către conducerea organizaţiei socialiste creditoai'e, a scoaterii creanţei din evidenţa curentă şi trecerea ei în evidenţa separată constituie o cauză de întrerupere a prescripţiei, de la această dată începând să curgă o nouă prescripţie.
Motivarea: Potrivit art. 6 şi 7 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, dreptul de a cere executarea silită, în temeiul oricărui titlu executoriu, se prescrie prin Împlinirea unui termen de 3 ani, care începe să curgă de la data cînd s-a născut dreptul de a cere executarea silită.
In cazul urmăririi silite pentru realizarea creanţelor organizaţiilor socialiste, potrivit reglementării din H.C.M. nr. 792/1960 pentru aplicarea Decretului nr. 221/1960 republicat în 1969, în art. 71 se prevede că, dacă se constată starea de insolvabilitate a debitorului, creanţa poate fi scoasă din evidenţa curentă şi trecută într-o evidenţă separată „numai după ce s-au împlinit 3 luni de la obţinerea titlului executoriu şi nu mai tîrziu de 3 ani“.
Acelaşi text, în alin. 4, precizează că dispoziţia de trecere în evidenţă separată are efectele ultimului act de executare, în sensul prevederilor care reglementează întreruperea prescripţiei, iar neluarea măsurii de trecere în evidenţa separată, înăuntrul termenului de prescripţie, are drept consecinţă pierderea efectului întrerupător de prescripţie al cererii de executare.
Dispoziţia din aceste articole trebuie pusă în legătură cu art. 17 din Decretul nr. 167/1958. în consecinţă, dacă prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de executare, o nouă prescripţie nu începe să curgă pînă la îndeplinirea ultimului act de executare, iar art. 71 asimilează dispoziţia de trecere a creanţei în evidenţa separată cu ultimul act de executare.
Prin urmare, dacă se constată că debitorul este insolvabil şi conducerea organizaţiei socialiste creditoare dispune scoaterea creanţei din evidenţa curentă şi trecerea ei în evidenţa separată, de la acea dată începe să curgă o nouă prescripţie.
2. Soluţia : Dacă după trecerea creanţei în evidenţă separată, unitatea creditoare a cerut executarea creanţei, fiecare din cererile de executare silită a avut drept efect întreruperea prescripţiei, chiar dacă n-a fost urmată de executare efectivă, ci s-au întocmit numai procese-verbale de
constatare a stării de insolvabilitate, dar cu condiţia ca solicitările să fi fost făcute, în toate cazurile, la intervale de timp mai mici de trei ani.
Motivarea : Astfel cum se arată în art. 72 alin. 3 şi 4 din H.C.M. nr. 792/1960, pentru aplicarea Decretului nr. 221/1960, organizaţiile socialiste creditoare sînt obligate să urmărească situaţia debitorilor pe toată durata prescripţiei, chiar dacă aceasta este suspendată sau întreruptă, controlul efectuîndu-se cel puţin o dată pe an, repetîndu-se ori completîn-du-se, cînd va fi nevoie, investigaţiile cu privire la starea materială a debitorilor. In cazurile cînd se constată că debitorii au dobîndit venituri sau alte bunuri urmăribile, se vor lua măsurile necesare, în vederea executării, cererile de executare făcute în acest scop întrerupînd prescripţia.
Prin urmare, dacă organizaţia creditoare, după ce a dispus trecerea creanţei debitorului insolvabil — persoana fizică — în evidenţă specială* dată de la care începe să curgă o nouă prescripţie, a făcut, în mod repetat investigaţii asupra stării materiale a debitorului, cît şi cereri pentru executarea silită a debitorului, prescripţia a fost întreruptă cu fiecare din aceste cereri de executare, între care nu s-a scurs termenul de 3 ani pentru a se împlini prescripţia extinctivă.
Aceasta chiar dacă, de fiecare dată, executorul judecătoresc nu a procedat la executare, ci a întocmit numai procese-verbale de constatare a stării materiale a debitorului, în sensul menţinerii stării de insolvabilitate, întrucît este de principiu că cererea de executare întrerupe prescripţia, o atare cerere fiind, în înţelesul art. 16 lit. c din Decretul 167/1958, un act începător de executare. Acest efect al cererii de executare — de a întrerupe cursul prescripţiei — reiese clar şi din finalul alineatului ultim al art. 71 din H.C.M. nr. 729/1960, care precizează că omisiunea de a trece o creanţă în evidenţa separată „are drept consecinţă pierderea efectului întrerupător de prescripţie al cererii de executare14.
Capitolul IV PROBA DREPTURILOR CIVILE
A. TEMA: PROBA PRIN DECLARAŢIILE MARTORILOR
a) Problema : Dacă dispoziţiile art. 1191 C. civ. sînt aplicabile şi atunci
cînd se tinde să se dovedească modificarea sau desfiinţarea actului juridic ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 7/1961.
Pentru soluţie şi motivare, a ss vede P. IV, T. I, Cap. VII, lit. B, a, p. 308.
b) Problema : Cu privire la condiţiile în care terţul contestator poate
dovedi cu martori că bunul mobil supus urmăririi silite, atunci cînd valoarea lui depăşeşte suma de 250 lei, este proprietatea sa.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 14/1962.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. IV, Cap. II, lit. E, b, p. -419.
Problema : Neprezentarea sau refuzul nejustificat de a răspunde la interogatoriu; cu privire la aplicarea art. 225 C. proc. civ. Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 3/1956.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. I, Cap. VII, lit. C, a,p. 3C9. | |
|
|
|
| 08-11-2013 |
| | Marius
Vizitator |
|
TITLUL III
PERSOANELE
Capitolul I PERSOANA FIZICĂ
A. TEMA: CAPACITATEA DE FOLOSINJA A PERSOANEI FIZICE
Problema : Cu privire la data de la care urmează a se calcula termenul de 6 luni pentru acceptarea succesiunii, in cazul in care moartea este declarată prin hotărîre judecătorească.
Dec. T.S., secţ. civ. nr. 617/1974.
Soluţia : Termenul de 6 luni pentru acceptarea succesiunii urmează a se calcula de la data de la care hotărîrea judecătorească de declarare a morţii a rămas definitivă, iar nu de la data stabilită prin acea hotărîre ca fiind dată a morţii.
Motivarea: In conformitate cu dispoziţiile cuprinse în art. 700 C. civ., astfel cum a fost modificat prin Decretul nr. 73/1954, ca şi potrivit Decretului nr. 88/1951, termenul de acceptare a succesiunii de către moştenitori a fost redus de la 30 de ani la 6 luni, acest termen începînd să curgă pentru toţi moştenitorii de la data deschiderii succesiunii.
Potrivit prevederilor art. 18 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi la persoanele juridice, de îndată ce hotărîrea declarativă de moarte a rămas definitivă, cel dispărut este socotit că a murit la data stabilită prin hotărîre ca fiind aceea a morţii.
In legătură cu aplicarea acestor dispoziţii legale, este de arătat că prescripţia nu curge decît în măsura în care dreptul respectiv este născut, ţinîndu-se seama de condiţiile în care are loc declararea morţii, condiţii ce exclud, în această situaţie, calcularea termenului de 6 luni de la data morţii stabilită prin hotărîrea judecătorească.
în adevăr, atîta timp cît nu a intervenit hotărîrea judecătorească, prin care o persoană este declarată moartă, nu poate fi vorba de deschiderea succesiunii şi nici de acceptarea acesteia.
De asemenea, declararea morţii nu poate fi făcută mai înainte de expirarea unor termene, socotite de la data ultimelor ştiri sau de la împreju
rarea în care a avut loc dispariţia. S-ar ivi deci situaţia ca termenul de 6 luni de acceptare a succesiunii să fie expirat la data cînd hotărîrea rămîne definitivă şi deci moştenitorii celui declarat mort n-ar mai avea posibilitatea să accepte succesiunea. Cu alte cuvinte, dreptul lor de a accepta succesiunea ar fi prescris mai înainte de a se fi născut.
Astfel fiind, în justa rezolvare a acestei probleme, trebuie să se decidă că, în cazul declarării morţii prin hotărîre judecătorească, termenul de 6 luni pentru acceptarea succesiunii urmează a fi calculat de la data rămînerii definitive a hotărîrii de declarare a morţii, iar nu de la data stabilită prin această hotărîre ca fiind aceea a decesului.
B. TEMA: CAPACITATEA DE EXERCIŢIU A PERSOANEI FIZICE
a) Problema : Cu privire la aplicarea dispoziţiilor procedurale referi
toare la citarea, prezenţa în instariţă şi apărarea intereselor minorilor care au împlinit vîrsta de 14 ani (1. Citarea şi prezenţa în instanţă a minorului care a împlinit vîrsta de 14 ani; 2. Asistarea minorului care a împlinit vîrsta de 14 ani; 3. Cazurile în care minorul se citează şi efectuează exclusiv personal acte de procedură, ca o persoană cu capacitate deplină de exerciţiu).
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 13/1957.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T.I, Cap. VIII, lit. a, p. 312.
b) Problema : Cu privire la răspunderea civilă a autorului unui fapt
ilicit pentru prejudiciul cauzat prin culpă comună. Răspunderea autorului pentru daunele cauzate unui minor care nu a împlinit vîrsta de 14 ani, în cazul cînd la producerea pagubei a concurat şi faptul ilicit al acestuia.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 10/1961 (pct. 2, c).
Soluţia : Cuantumul despăgubirilor civile la care urmează a fi obligat autorul unui fapt ilicit pentru prejudiciul cauzat prin culpă comună va fi fixat ţinîndu-se seama de gravitatea culpelor autorului şi victimei. Aşa, de exemplu, vor fi micşorate despăgubirile datorate de autorul unui fapt ilicit pentru repararea pagubei cauzate unui minor, care nu a împlinit vîrsta de 14 ani, cînd la producerea acesteia a concurat şi activitatea obiectiv ilicită a victimei.
Motivarea: Este adevărat că, potrivit art. 25 alin. ultim al Decretului nr. 32/1954, minorul care nu a împlinit vîrsta de 14 ani nu răspunde de prejudiciul cauzat prin faptele sale ilicite decît dacă se dovedeşte că a lucrat cu discernămînt.
Dar, chiar în cazul cînd minorul nu a lucrat cu discernămînt, esenţial este faptul că paguba nu a fost cauzată exclusiv prin fapta autorului, ci şi prin fapta ilicită a victimei. împrejurarea că minorul victimă, care nu a împlinit vîrsta de 14 ani, nu răspunde de faptele ilicite săvîrşite fără discernămînt nu poate înlătura principiul general valabil că autorul nu răspunde decît de prejudiciul cauzat de culpa sa.
C. TEMA: OCROTIREA MINORULUI : OCROTIREA MINORULUI PRIN PĂRINŢI SAU TUTORE ; OCROTIREA SPECIALA A UNOR CATEGORII DE MINORI
a) Problema : Cu privire la aplicarea dispoziţiilor procedurale refe
ritoare la citarea, prezenţa in instanţă şi apărarea intereselor minorului care a împlinit vîrsta de 14 ani.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 13/1957 (pct. 1 şi 2).
Pentru soluţie şi motivare a se vedea P. IV, T. I, Cap. VIII, lit. a, p. 312.
b) Problema : Cu privire la renunţarea, de către mamă sau repre
zentantul legal al copilului, la acţiunea în stabilirea paternităţii.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1184/1978.
Soluţia : Mama sau reprezentantul legal al copilului nu are calitatea, nici chiar cu avizul autorităţii tutelare, de a renunţa la acţiunea în stabilirea paternităţii, deoarece acţiunea aparţinînd copilului, ei nu pot dispune de dreptul acestuia.
Motivarea : Potrivit art. 59 din Codul familiei, acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei aparţine copilului şi se porneşte în numele său de către mamă, chiar dacă este minoră, ori de reprezentantul
lui legal.
Mama sau reprezentantul legal al copilului nu au calitatea de a renunţa la judecată, deoarece, acţiunea aparţinînd copilului, ei nu pot dispune de dreptul acestuia. O atare renunţare este şi contrară intereselor copilului minor, al cărui statut civil se cere astfel stabilit. Renunţarea la acţiune sau chiar la dreptul subiectiv dedus judecăţii, ca şi achiesarea sau tranzacţia sînt acte prin care se poate pune capăt litigiilor al căror obiect este susceptibil de astfel de acte, întrucît priveşte drepturi de care partea poate să dispună. Acţiunea în stabilirea paternităţii priveşte însă starea civilă a copilului şi, cu privire la aceasta, dreptul de dispoziţie nu funcţionează, orice persoană avînd starea civilă dobîndită potrivit legii sau stabilită jude-cătoreşte. Astfel fiind, mama, îndrituită de lege să exercite acţiunea în numele copilului, nu poate renunţa la judecată, nici chiar cu avizul autorităţii tutelare. Textul art. 129 alin. 2 din Codul familiei nu este aplicabil în speţă, deoarece reglementează condiţiile în care tutorele poate renunţa la drepturi patrimoniale ale minorului, caz în care trebuie să obţină prealabila încuviinţare a autorităţii tutelare. Or, precum s-a arătat, acţiunea în stabilirea paternităţii, priveşte starea civilă şi numai unele consecinţe derivate din obligaţia ce se urmăreşte a se stabili sînt de ordin patrimonial.
c) Problema : Cu privire la acţiunea tutorelui pentru a cere înapo
ierea (la domiciliu) a minorului pus sub tutelă de la persoana care îl ţine fără drept.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1089/1970.
Soluţia: Tutorele este în drept să-şi alăture acţiunea civilă celei penale, fie să se adreseze direct instanţei civile, pentru a cere înapoierea minorului (la domiciliu) de la persoana care îl ţine fără drept.
Motivarea: Potrivit art. 122, 123 şi 125 combinate cu art. 103 alin. 1 din Codul familiei, minorul pus sub tutelă locuieşte la tutore, schimbarea domiciliului neputîndu-se face decît cu încuviinţarea autori
tăţii tutelare, tutorele avînd obligaţia de a îngriji pe minor, precum şi dreptul de a cere înapoierea acestuia de la orice persoană care îl ţine fără drept.
Astfel fiind, dacă minorul îşi schimbă în fapt locuinţa, fără încuviinţarea mai sus arătată, tutorele are deschisă calea unei acţiuni civile, de înapoiere a minorului la domiciliul său, acţiunea putînd fi introdusă împotriva oricărei persoane care reţine pe minor fără drept.
Acţiunea în cauză constituie astfel un instrument juridic pus la dispoziţia tutorelui în executarea obligaţiilor sale de a îngriji de persoana minorului şi implicit un mijloc de proteguire a intereselor acestuia din urmă, cînd se apreciază de către instanţă că ele au fost lezate.
Pentru aceasta, tutorele se poate adresa cu acţiunea sa fie instanţei civile, fie instanţei penale alăturînd acţiunea civilă celei penale, întrucît, potrivit art. 14 alin. 2 C. proc. pen. acţiunea civilă poate fi alăturată celei penale, fiind vorba astfel de o facultate recunoscută părţii civile, şi nu de o obligaţie, neexistînd nici o dispoziţie legală care să închidă tutorelui dreptul de a se adresa direct instanţei civile.
d) Problema: Cu privire la necesitatea numirii unui curator pentru
minor, în succesiunile şi litigiile de ieşire din indiviziune în care figurează printre părţi, alături de minor, unul sau ambii părinţi ai acestuia.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 6/1959.
Pentru soluţie şi motivare a se vedea P. I, T. III, Cap. I, lit. E, a, p. 95.
e) Problema : Cu privire la competenţa de a soluţiona cererea pri
vind încredinţarea minorului spre creştere şi educare, în situaţia cînd părinţii primejduiesc dezvoltarea acestuia.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 792/1973.
Soluţia: Competenţa de a soluţiona cererea privind încredinţarea minorului spre creştere şi educare, în situaţia cînd părinţii primejduiesc dezvoltarea acestuia, aparţine comisiei pentru ocrotirea minorilor, iar nu instanţei judecătoreşti.
Motivarea : Prin art. 25 legea nr. 3/1970 privind regimul unor categorii de minori, s-a abrogat art. 10^ din Codul familiei, dispoziţiile acestui articol, privind reglementarea situaţiei minorilor la care s-a referit textul de lege arătat mai sus, fiind cuprinse în art. 3 din legea menţionată.
In urma acestei modificări legislative, competenţa de a soluţiona cereri de asemenea natură revine comisiei pentru ocrotirea minorilor. Instanţa de judecată rămîne competentă să dispună încredinţarea minorilor unor rude, altor persoane ori instituţii de ocrotire numai în cazul pronunţării desfacerii căsătoriei, în cazul decăderii din drepturile părinteşti şi în situaţia în care filiaţia din afara căsătoriei a fost stabilită faţă de ambii părinţi, aceştia nefiind în situaţia de a li se încredinţa copii spre creştere şi educare.
f) Problema: Cu privire la aplicarea unor dispoziţii din legea
nr. 3/1970 şi din Codul familiei în legătură cu ocrotirea unor categorii de minori (1. Stabilirea contribuţiei pe care o datorează statului persoanele obligate a întreţine pe minorii cărora li se asigură ocrotirea în condiţiile Legii nr. 3/1970; 2. Plata contribuţiei cînd
părinţii copilului sint despărţiţi în fapt sau sînt divorţaţi ; 3. Plata contribuţiei în situaţia în care minorul, cu privire la care s-a dispus internarea într-o instituţie de ocrotire, beneficiază de pensie de urmaş sau are alte venituri).
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 10/1972 (pct. 1, 2 şi 3).
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. III, T. IV, lit. D, a, p. 261.
g) Problema : Cu privire la obligaţia persoanelor care, potrivit Legii
nr. 3/1970, au datoria de a întreţine pe minorii cărora li se asigură ocrotirea în condiţiile acestei legi.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 499/1980.
Soluţia : Obligaţia persoanelor care, potrivit Legii nr. 3/1970, au datoria de a întreţine pe minorii cărora li se asigură ocrotirea în condiţiile acestei legi se strămută către stat, pe tot timpul cît durează măsura de ocrotire. Aceste persoane devin astfel debitorii statului şi nu mai pot fi obligate la plata altei sume pentru întreţinerea minorilor.
M otivarea : Ocrotirea minorilor, potrivit dispoziţiilor înscrise în Legea nr. 3/1970, se realizează în sistemul instituţiilor arătate în art. 5, precum şi în plasamentul familial, ca urmare a hotărîrii comisiei pentru ocrotirea minorilor de pe lîngă consiliul popular judeţean.
Cheltuielile necesare pentru ocrotirea minorilor în instituţiile de ocrotire, precum şi plata alocaţiei de întreţinere a acestora se suportă din bugetul statului, astfel cum prevăd dispoziţiile înscrise în art. 18 din aceeaşi lege.
Persoanele care, potrivit legii, au datoria de a întreţine pe minorii cărora li se asigură ocrotire, în condiţiile acestei legi, vor fi obligate prin hotărîrea organului care a luat măsura de ocrotire să verse lunar statului o contribuţie, pe toată perioada cît durează măsura de ocrotire, potrivit dispoziţiilor art. 19l, care prevăd modul de stabilire a cuantumului contribuţiei.
In raport de aceste dispoziţii legale, obligaţia persoanelor care, potrivit legii, au datoria de a întreţine pe minorii cărora li se asigură ocrotirea în condiţiile Legii nr. 3/1970, se strămută către stat pe perioada cît durează măsura de ocrotire, aceste persoane devenind, prin hotărîrea organului care a luat măsura, debitorii statului pentru plata contribuţiei, astfel că nu mai pot fi obligaţi şi la plata unei alte sume de bani necesară întreţinerii minorului.
h) Problema : Cu privire la stabilirea domiciliului minorului în con
siderarea necesităţii de ocrotire a intereselor copilului.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1019/1977.
Pentru soluţie şi motivare a se vedea P.I., T. III, Cap. 1, lit. F, f, p. 99.
D. TEMA: INTERDICŢIA JUDECĂTOREASCĂ
a) Problema : Cu privire la procedura de punere sub interdicţie judecătorească (1. Neasistarea de către un apărător a celui a cărui punere sub interdicţie se solicită; 2. Ascultarea persoanei a cărei punere sub interdicţie se solicită).
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 99/1976.
1. Soluţia: Neasistai'ea de către un apărător a celui a cărui punere ■sub interdicţie se solicită, nefiind obligatorie, nu duce la casarea hotărîrii.
Motivarea : Art. 30 şi următoarele din Decretul nr. 32/1954 reglementează procedura punerii sub interdicţie a persoanelor care, din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale, nu-şi pot îngriji singure interesele, nea-vînd discernămîntul necesar.
Procedura, astfel cum este reglementată de textele citate, nu implică în mod necesar şi obligatoriu desemnarea unui avocat din oficiu, pentru a asista, în cursul procesului, persoanele a căror interdicţie se cere.
2. Soluţia : Instanţa este obligată să asculte persoana a cărei punere sub interdicţie se solicită, sub formă de interogatoriu, care să cuprindă o ■arie largă de împrejurări, pentru a stabili starea sănătăţii acesteia.
Motivarea : Potrivit art. 142 din Codul familiei, cel care nu are discernămînt pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale, va fi pus sub interdicţie. Nici Codul familiei şi nici un alt act normativ nu cunoaşte alte motive de punere sub interdicţie, iar enumerarea din art. 142 este limitativă.
Din corecta interpretare a acestui text de lege rezultă că numai lipsa de discernămînt în ceea ce priveşte îngrijirea intereselor proprii poate să ducă la punerea sub interdicţie, iar dacă o persoană, din cauza bătrîneţii, a bolii sau a unei infirmităţi fizice, deşi capabilă, deci cu discernămînt, nu poate personal să-şi apere interesele în condiţii mulţumitoare, i se va putea numi un curator, potrivit art. 152 din Codul familiei.
In cazul unor contradicţii evidente dintre actele medicale şi dacă din nici o altă probă a dosarului nu rezultă că pîrîtul ar suferi de alienaţie sau debilitate mintală, este necesar ca instanţa să-şi exercite rolul activ pentru elucidarea acestor contradicţii, dispunînd efectuarea unei noi expertize medicale, în care să-şi expună părerea o comisie de medici specialişti psihiatri asupra stării sănătăţii pîrîtului.
Pe de altă parte, pentru a constata starea mintală a pîrîtului, aşa cum se arată în art. 33 din Decretul nr. 32/1954, nu este suficient ca instanţa să asculte şi să înregistreze ceea ce pîrîtul a înţeles să explice, ci este necesar ca instanţa să asculte persoana vizată sub formă de interogatoriu, oare să cuprindă o arie largă de împrejurări, deoarece numai în acest fel se pot reţine elementele concludente cu privire la starea sănătăţii pîrîtului.
b) Problema : Cu privire la deosebirile dintre scopul ocrotirii bolnavilor psihici prin punerea lor sub interdicţie judecătorească şi cea a bolnavilor psihic periculoşi prin instituirea tratamentului medical obligatoriu.
Dec. T.S., col. civ., nr. 900/1966.
Soluţia : In timp ce interdicţia judecătorească are drept scop apărarea intereselor alienatului sau debilului mintal, care nu are discernămînt, prin ridicarea capacităţii de exerciţiu şi numirea unui reprezentant legal, măsura tratamentului medical obligatoriu pentru bolnavii psihic periculoşi urmăreşte atît ocrotirea bolnavilor psihic periculoşi printr-o asistenţă medicală complexă, cît şi ocrotirea celor din jur.
Motivarea : Procedura reglementată de art. 30 şi următoarele
din Decretul nr. 32/1954 se ocupă exclusiv de măsurile punerii sub interdicţie judecătorească a persoanelor care, din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale, nu-şi pot îngriji singure interesele, neavînd discernămîntul necesar. Decretul nr. 313/1980 „privind asistenţa bolnavilor psihic peri-
culoşiul, cu o altă procedură specială, are un alt obiect, şi anume îngrijirea medicală a bolnavilor psihic periculoşi. Măsura punerii sub interdicţie judecătorească are drept scop proteguirea intereselor celor lipsiţi de discernămînt prin ridicarea capacităţii lor de exerciţiu şi numirea unui reprezentant legal — tutore — care să încheie, în locul lor acte juridice ; Decretul nr. 313/1980 însă urmăreşte refacerea sănătăţii, îmbunătăţirea capacităţii de adaptare la condiţiile de viaţă în familie, în muncă şi societate a bolnavilor, precum şi prevenirea manifestărilor acute ale bolii, care pot constitui un pericol pentru bolnavii înşişi sau pentru cei din jur (art. 1 alin. 2) prin instituirea fie a tratamentului medical obligatoriu ambulatoriu, fie a tratamentului medical obligatoriu în condiţii de spitalizare* fără ca, prin aceste măsuri, să se aducă vreo atingere capacităţii de exerciţiu a celor bolnavi.
E. TEMA: CURATELELE
a) Problema : Cu privire la necesitatea numirii unui curator pentru minor, în succesiunile şi litigiile de ieşire din indiviziune, în care figurează printre părţi, alături de minor, unul sau ambii părinţi ai acestuia (1 şi 2. Concursul minorului cu părinţii săi; 3. Aplicarea generală la orice litigiu de ieşire din indiviziune ; 4. Ipoteza pluralităţii de minori).
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 6/1959.
1. şi 2. Soluţia : Cînd la o moştenire copilul minor vine în concurs cu unul sau ambii părinţi, trebuie să se numească, de către autoritatea tutelară, un curator, spre a reprezenta, respectiv asista pe minor.
Prezenţa curatorului este necesară atît în cursul procedurii succesorale notariale, cît şi în instanţa judecătorească, în cazul în care cauza succesorală a ajuns în faţa acesteia.
Motivarea : Din coroborarea art. 132 cu art. 105 alin. 5 din Codul familiei rezultă că ori de cîte ori se ivesc interese contrare între minor şi părinţi, se va numi un curator.
Noţiunea de interese contrare cuprinde nu numai pe acelea care au şi dat naştere unui conflict, ci şi acele interese concurente care sînt susceptibile de a intra în conflict. In sensul mai sus arătat, în cauzele în care sînt în prezenţă mai multe părţi, există întotdeauna interese contrare.
Pe de altă parte, în litigiile de ieşire din indiviziune, părţile fiind în acelaşi timp şi reclamanţi şi pîrîţi, nu interesează faptul că părintele şi minorul sînt împreună reclamanţi sau pîrîţi.
In consecinţă, atunci cînd la moştenirea părintelui vine copilul minor în concurs cu părintele supravieţuitor, minorul şi părintele supravieţuitor au, fiecare, un interes propriu la moştenire, care poate veni în conflict cu interesul celuilalt.
Chiar dacă în majoritatea cazurilor părintele supravieţuitor va susţine corect interesele copilului său minor, nu trebuie nesocotită şi eventualitatea contrară, cînd părintele, profitînd de lipsa de experienţă a copi-
\
V
lului, datorită minorităţii acestuia, ar acţiona în propriul său interes şi dezavantajul minorului.
Numirea curatorului, care va reprezenta pe minorul sub 14 ani sau îl va asista dacă a depăşit această vîrstă, este singurul mijloc de a preveni asemenea cazuri.
Pentru identitate de motive, curatorul este necesar chiar în cursul procedurii succesorale notariale, procedură care nu are caracter contencios.
3 şi 4. Soluţia : Numirea curatorului este necesară şi în orice litigiu de ieşire din indiviziune, chiar dacă indiviziunea nu provine din succesiune, dacă printre coindivizari, alături de copilul minor, figurează unul sau ambii părinţi ai acestuia.
Dacă sînt mai mulţi copii minori, care au între ei interese contrare, pentru fiecare se va numi un curator.
Motivarea : Numirea curatorului este necesară nu numai cînd
este în discuţie succesiunea unuia dintre părinţi, ci în orice succesiune în care copilul minor vine în concurs cu părintele sau părinţii săi. Aceeaşi soluţie se impune şi în litigiile de ieşire din indiviziune, chiar dacă indiviziunea nu provine din succesiune, dacă printre coindivizari, alături de copilul minor, figurează părintele sau părinţii acestuia.
Dacă sînt mai mulţi copii minori, care au între ei interese contrare, pentru fiecare se va numi un curator.
b) Problema : Cu privire la ocrotirea persoanei în imposibilitate de
a-şi apăra interesele datorită vîrstei înaintate, bolii sau unei infirmităţi fizice.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 691/1978.
Soluţia: în cazul în care o persoană are discernămînt, dar din cauza bătrîneţii, a bolii sau a unei infirmităţi fizice nu poate să-şi apere personal interesele, urmează să i se desemneze un curator, iar nicidecum nu este admisibil a fi pusă sub interdicţie.
Motivarea: Potrivit art. 142 din Codul familiei, cel care nu are discernămînt pentru a se îngriji de interesele sale, din cauza alienaţiei sau debilităţii mintale, va fi pus sub interdicţie. Nici Codul familiei şi nici un alt act normativ nu prevede alte motive de punere sub interdicţie, iar enumerarea din art. 142 este limitativă.
Rezultă deci că numai lipsa de discernămînt în ceea ce priveşte îngrijirea intereselor proprii poate să ducă la punerea sub interdicţie, iar dacă o persoană din cauza bătrîneţii, a bolii sau a unei infirmităţi fizice, deşi capabilă, deci cu discernămînt, nu poate personal să-şi apere interesele în condiţii mulţumitoare, i se va putea numi un curator, potrivit art. 152 din Codul familiei.
c) Problema : Cu privire la măsurile pe care urmează să le ia instanţa
pentru ocrotirea persoanei reprezentate prin curator, în cazul decesului acestuia.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1992/1975.
Soluţia ; In cazul în care curatorul a încetat din viaţă şi nu s-a cerut ridicarea curatelei, instanţa judecătorească — sesizată cu soluţionarea unui litigiu în care figurează ca parte şi o persoană cu privire la care s-a instituit curatela — este datoare să solicite autorităţii tutelare, care a instituit curatela, să numească un alt curator.
Motivarea: In conformitate cu art. 152 lit. a din Codul familiei, autoritatea tutelară va putea institui curatela în cazul în care, printre altele, din cauza bolii sau infirmităţii fizice, o persoană nu poate să-şi administreze bunurile sau să-şi apere interesele în condiţii mulţumitoare şi, din motive temeinice, nu-şi poate numi un reprezentant.
Potrivit art. 154 din acelaşi cod, curatela se poate institui la cererea celui ce urmează a fi reprezentat, a soţului, a rudelor, a celor prevăzuţi în art. 115 din Codul familiei şi chiar din oficiu de către autoritatea tutelară.
In art. 155 din codul menţionat se arată că, în cazul instituirii cura-telei, se aplică regulile de la mandat. Alineatul al doilea al acestui articol prevede că autoritatea tutelară poate da instrucţiuni curatorului.
Curatela încetează, potrivit art. 157 din Codul familiei, atunci cînd au încetat cauzele care au provocat instituirea ei ; ea va fi ridicată de autoritatea tutelară la cererea curatorului, a celui reprezentat, a oricăruia dintre cei prevăzuţi în art. 115 din Codul familiei, ori din oficiu.
In cazul în care curatorul a încetat din viaţă, curatela, ca mijloc de ocrotire, nu ia sfîrşit, ci autoritatea tutelară procedează la numirea unui alt curator.
F. TEMA : ELEMENTELE DE IDENTIFICARE A PERSOANEI FIZICE :
NUMELE, DOMICILIUL Şl STAREA CIVILA
a) Problema : Cu privire la numele copilului din afara căsătoriei, a cărui filiaţie faţă de al doilea părinte a fost stabilită
ulterior.
Dec. T.S., col. civ., nr. 362/1964.
Soluţia : Numele pe care urmează să-l poarte copilul — din afara căsătoriei, a cărui filiaţie faţă de al doilea părinte a fost stabilită ulterior — este acela pe care acest părinte îl are la data încuviinţării instanţei, iar nu numele pe care l-a purtat în trecut.
Motivarea: Este greşită părerea că, în cazul în care filiaţia a fost stabilită ulterior şi faţă de celălalt părinte, încuviinţarea dată copilului să poarte numele acestuia din urmă nu poate fi decît numai în sensul de a purta numele pe care părintele l-a avut la data stabilirii filiaţiei. Această soluţie nu-şi găseşte justificarea în vreo dispoziţie legală şi este contrară finalităţii textului care reglementează materia.
Intr-adevăr, art. 64 alin. 2 din Codul familiei nu cuprinde o asemenea prevedere şi nici nu impune ca cererea de încuviinţare de către instanţa judecătorească să fie făcută concomitent cu stabilirea filiaţiei faţă de cel de al doilea părinte. De aici rezultă că o asemenea cerere poate fi făcută ulterior recunoaşterii, fără a fi stabilit un anumit termen.
în această situaţie şi ţinînd seama că ceea ce s-a urmărit prin reglementarea înscrisă în textul menţionat a fost ca să se permită copilului să aibă acelaşi nume cu al părintelui care l-a recunoscut mai tîrziu, este firesc ca numele pe care urmează să-l poarte copilul să fie acela pe care părintele îl are la data încuviinţării instanţei, iar nu un nume pe care l-a purtat în trecut şi pe care între timp nu-1 mai are.
b) Problema : Cu privire la numele pe care îl va purta copilul de
venit — ca urmare a admiterii acţiunii de tăgadă a
paternităţii — copil din afara căsătoriei.
Dec. T.S., secţ, civ., nr. 1354/1970.
Soluţia: Ca urmare a admiterii acţiunii de tăgadă a paternităţii, copilul, devenit din afara căsătoriei, va purta numele avut de mamă la data naşterii lui.
Motivarea : Potrivit art. 64 din Codul familiei, copilul din afara căsătoriei dobîndeşte numele de familie al aceluia dintre părinţii săi faţă de care filaţia a fost mai întîi stabilită. Din economia acestui text se desprinde ideea că înregistrarea naşterii unui copil trebuie să reflecte starea civilă a mamei din momentul naşterii lui.
Or, cum în cazul copilului devenit din afara căsătoriei prin admiterea acţiunii în tăgada paternităţii, este de necontestat că la data naşterii lui, numele mamei era cel purtat de aceasta în căsătorie, urmează că, în actul de naştere al copilului, la rubrica numele mamei, se va menţine numele purtat de aceasta în căsătorie, ca fiind numele avut de mamă la data naşterii copilului.
c) Problema : Cu privire la numele celui înfiat în cazul modificării
numelui înfietorilor.
Dec. T.S., col. civ., nr. 985/1965.
Soluţia : Cu excepţia cazurilor prevăzute expres de lege, modificarea numelui înfietorilor nu influenţează numele celui înfiat.
Motivarea: în conformitate cu art. 78 ailin. 1 din Codul familiei, înfiatul dobîndeşte prin înfiere numele celui care înfiază ; potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol, în cazul în care înfierea se face de către doi soţi, ori de către soţul care înfiază pe copilul celuilalt soţ, iar soţii au nume de familie comun, înfiatul va purta acest nume.
Desigur că prevederile menţionate privitoare la numele ce urmează a fi dobîndit de către copilul înfiat au în vedere numele pe care înfieto-rii îl purtau în mod legal în momentul încuviinţării înfierii, iar cu excepţia cazurilor prevăzute expres de lege, modificarea ulterioară a numelui înfietorilor nu poate avea nici o influenţă asupra numelui celui înfiat.
d) Problema : Cu privire la numele foştilor soţi, în cazul desfacerii
celei de a doua căsătorii prin divorţ.
Dec. T.S., col., civ., nr. 1398/1963.
Soluţia: Cu excepţia situaţiilor prevăzute în art. 40 alin. 1 şi 2 din Codul familiei, în cazul desfacerii celei de a doua căsătorii prin divorţ, fiecare din foştii soţi va purta numele ce avea înainte de încheierea acestei căsătorii, indiferent dacă prima căsătorie s-a desfăcut prin divorţ sau a încetat prin decesul unuia dintre soţi.
Motivarea : Potrivit art. 40 din Codul familiei, la desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii se pot învoi ca soţul care a purtat numele de familie al celuilalt soţ să poarte acest nume şi după desfacerea căsătoriei; chiar în lipsa acestei învoieli, instanţa poate încuviinţa acest drept pentru motive temeinice.
în cazul în care nu a intervenit o atare învoială sau dacă instanţa nu a dat încuviinţarea, fiecare din foştii soţi va purta numele ce-1 avea înainte de căsătorie.
Dacă numele de familie pe care îl purta unul dintre foştii soţi, înainte de a se căsători, era numele soţului din prima căsătorie desfăcută prin deces — aceasta deoarece, prin decesul unuia dintre soţi, soţul supravieţuitor nu revine la numele său de familie, ci continuă să poarte numele soţului decedat, dacă acest nume era nume comun — în cazul desfacerii celei de a doua căsătorii prin divorţ, el va relua numele soţului decedat.
Dacă prima căsătorie s-ar fi desfăcut prin divorţ, în această ipoteză soţul care purta ca nume comun numele celuilalt soţ, revine la num ale său de familie, bineînţeles dacă cu ocazia divorţului soţii nu s-au înţeles sau instanţa nu a încuviinţat ca să păstreze şi după divorţ numele primului soţ.
Ca urmare, în cazul desfacerii celei de a doua căsătorii prin divorţ, în cadrul principiului conţinut în art. 40 alin. 3 din Codul familiei, fiecare din foştii soţi va purta numele ce-1 avea înainte de încheierea celei de a doua căsătorii, indiferent dacă prima căsătorie s-a desfăcut prin divorţ sau prin decesul unuia dintre soţi. Singurele excepţii de la această regulă nu sînt decît cele arătate în art. 40 alin. 1 şi 2 din Codul familiei, şi anume în cazul desfacerii căsătoriei prin divorţ, atunci cînd soţii s-au învoit sau instanţa a încuviinţat ca soţul care a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soţ să poarte acest nume şi după desfacerea căsătoriei.
e) Problema : Cu privire la condiţiile in .care instanţa poate încu
viinţa ca, după divorţ, un soţ să continue a purta numele celuilalt soţ.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 186/1974.
Soluţia : în lipsa unei învoieli între ei, instanţa poate încuviinţa ca, după divorţ, un soţ să continue a purta numele celuilalt soţ, numai dacă se face dovada că, în caz de revenire la numele purtat înainte de căsătorie, i s-ar cauza un prejudiciu.
Motivarea: Potrivit prevederilor art. 40 din Codul familiei, ia desfacerea căsătoriei prin divorţ, soţii se pot învoi ca soţul care, potrivit art. 27, a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soţ, să poarte acest nume şi după desfacerea căsătoriei, instanţa judecătorească urmînd să ia act de această învoială prin hotărîrea de divorţ.
în acelaşi text se mai prevede că, în cazul în care există motive temeinice, instanţa judecătorească poate să încuviinţeze acest drept chiar în lipsa unei învoieli între soţi.
Această prevedere legală de excepţie are drept unic scop să evite cauzarea unui prejudiciu moral celor care s-au distins prin activitatea lor socială sub numele purtat în căsătorie. Trebuie însă să se facă dovada existenţei unui atare prejudiciu prin revenirea, în urma divorţului, la numele purtat de un soţ înainte de căsătorie, pentru ca instanţa să încuviinţeze purtarea în continuare, după divorţ, a numelui celuilalt.
f) Problema : Cu privire la stabilirea domiciliului minorului în con
siderarea necesităţii de ocrotire a intereselor copilului.
Dec. T.S., secţ., civ., nr. 1019/1977.
Soluţia: în stabilirea domiciliului minorului la unul sau la altul dintre părinţi, cînd aceştia nu locuiesc împreună, instanţa trebuie să aibă în vedere un întreg complex de împrejurări, care să evidenţieze existenţa celor mai prielnice condiţii pentru o dezvoltare corespunzătoare a
minorului respectiv, atît sub aspect material, cît şi sub aspect moral şi afectiv.
Motivarea: Potrivit art. 100 din Codul familiei, copilul minor locuieşte la părinţii săi; dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor decide, de comun acord, la care să locuiască, în caz de neînţelegere ur-mînd să hotărască instanţa judecătorească, ţinînd seama de interesele copilului.
Rezultă deci că la stabilirea domiciliului minorului la unul sau la altul dintre părinţi, instanţa trebuie să aibă în vedere un complex de împrejurări care să evidenţieze existenţa celor mai prielnice condiţii pentru o dezvoltare corespunzătoare a acestuia, atît sub aspectul material, cît şi sub aspectul moral şi afectiv.
In atare situaţie, faptul că soţul are o situaţie materială mai bună decît soţia nu justifică stabilirea domiciliului copilului la tatăl său, dacă din verificările efectuate rezultă că soţia îngrijeşte bine pe minor, oferind condiţii corespunzătoare de creştere şi educare.
g) Problema: Cu privire la schimbarea domiciliului într-un oraş declarat, potrivit legii, oraş mare, la desfacerea căsătoriei, în ipoteza soţului care nu domiciliază în acel oraş.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 832/1979.
Soluţia : Soţul care nu s-a mutat la celălalt soţ — domiciliat legal într-un oraş, declarat, potrivit legii, oraş mare — în timpul cît a durat căsătoria, nu poate să-şi exercite acest drept la desfacerea căsătoriei şi deci nu i se poate acorda, prin hotărîrea de divorţ, beneficiul contractului de închiriere, asupra locuinţei situate în acel oraş declarat, potrivit legii, oraş mare.
Motivarea: Intr-adevăr, potrivit art. 13 din Legea nr. 5/1973, închirierea de locuinţe în oraşele mari se poate face numai persoanelor care domiciliază sau care au dreptul să-şi stabilească domiciliul în aceste oraşe, iar potrivit art. 7 din Decretul nr. 68/1976, între cei care au dreptul la o atare schimbare este şi soţul care se mută la celălalt soţ, domiciliat legal în oraşul, declarat, potrivit legii, oraş mare.
în virtutea citatelor prevederi legale, un soţ, prin efectul căsătoriei, are dreptul să-şi schimbe domiciliul la celălalt soţ — domiciliat într-un oraş declarat, potrivit legii, oraş mare — în timpul cît a durat căsătoria.
Neexercitîndu-şi însă acest drept cît timp era în fiinţă căsătoria şi deci nedobîndind dreptul de a domicilia în oraşul declarat, potrivit legii, oraş mare, acestui soţ nu i se poate atribui în mod legal, prin hotărîrea de divorţ, beneficiul contractului de închiriere — cu privire la locuinţa celuilalt soţ situată în oraşul declarat, potrivit legii, oraş mare — nici total şi nici parţial. Aceasta cu atît mai mult cu cît pretinsul drept de a domicilia în oraşul declarat, potrivit legii, oraş mare, nici în viitor nu-1 va putea obţine în virtutea căsătoriei sale deoarece, desfăcîndu-se această căsătorie, a dispărut temeiul legal ce îl îndreptăţea să-l ceară.
Mai este de arătat că cele două drepturi — de a cere şi respectiv de a dobîndi domiciliul — nu sînt identice, prin natura şi efectele lor, după cum rezultă atît din principiile generale, cît şi din dispoziţiile speciale înscrise în art. 17 din Legea nr. 5/1971, primul fiind un drept procedural (de petiţionare), celălalt un drept substanţial.
Astfel, potrivit art. 17 citat, soţul care solicită mutarea trebuie să facă dovada căsătoriei sale şi că celălalt soţ are locuinţa asigurată în oraşul declarat, potrivit legii, oraş mare, pe care o deţine cu titlu legal.
Constatarea îndeplinirii acestor condiţii o face organul de miliţie, care înscrie menţiunea de schimbare a domiciliului în buletinul de identitate şi în evidenţele populaţiei.
Numai prin efectuarea acestei menţiuni soţul solicitant dobîndeşte dreptul la domiciliu în oraşul mare.
Dreptul de a cere este şi rămîne o simplă vocaţie, a cărei eficienţă juridică se menţine atîta timp cît se menţin şi condiţiile în care ea poate fi valorificată, şi încetează prin neuz, o dată cu dispariţia acelor condiţii.
h) Problema : Cu privire la competenţa instanţelor judecătoreşti de
a soluţiona acţiunile pentru înregistrarea tardivă a naşterii.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 2412/1980.
Soluţia : Competentă a soluţiona acţiunile pentru înregistrarea tardivă a naşterii este instanţa judecătorească de la domiciliul celui în cauză.
Motivarea: Dreptul la acţiune pentru înregistrarea tardivă a naşterii este reglementat prin Decretul nr. 278/1960.
In cazul altor acţiuni, referitoare la anularea, rectificarea sau completarea unei înregistrări în registrul de stare civilă, prin art. 10 din acelaşi act normativ s-a precizat, expres, că are competenţa de soluţionare instanţa domiciliului celui în cauză. Textul fiind cuprins în capitolul „Dispoziţii generale" are caracterul unei norme de principiu cu privire la competenţa instanţelor în materia actelor de stare civilă, şi deci este aplicabil şi în privinţa acţiunilor privitoare la înregistrarea tardivă a naşterii, la care se referă art. 18 din decret.
i) Problema : Cu privire la organul competent a soluţiona cererea de
înscriere a numelui de familie sau a prenumelui, retradus în limba maternă ori cu ortografia acestei limbi.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. nr. 2134/1975.
Soluţia : Competenţa de a soluţiona o astfel de cerere aparţine preşedintelui comitetului executiv al consiliului popular în a cărui păstrare se află registrele de stare civilă, iar nu instanţelor judecătoreşti.
Motivarea: Potrivit art. 19 din Decretul nr. 975 din 29 octombrie 1968, prin care au fost abrogate dispoziţiile art. 37 ale Decretului nr. 278/1960, persoana al cărei nume de familie sau prenume a fost înregistrat în actele de stare civilă, tradus în altă limbă decît cea maternă ori cu ortografia altei limbi, poate solicita, printr-o cerere adresată comitetului executiv al consiliului popular în păstrarea căruia se află registrul de stare civilă, înscrierea — prin menţiune pe aceste acte — a numelui de familie ori a prenumelui, retradus ori cu ortografia limbii materne, atît la rubricile privind pe titular cît şi la cele privind pe părinţii săi.
Competenţa de soluţionare a acestor cereri revine preşedintelui comitetului executiv respectiv. Ea se poate depune şi la consiliul popular al locului de domiciliu, care o va trimite, spre rezolvare, organului competent.
în raport de prevederile de mai sus, se constată că instanţele judecătoreşti nu sînt competente să soluţioneze astfel de cereri.
j) Problema : Cu privire la procedura folosită pentru înlăturarea erorilor din certificatele de stare civilă.
Dec. Plenului T.S. nr. 9/1961.
Soluţia : Procedura prevăzută în art. 10 din Decretul nr. 278/1960 poate fi folosită numai pentru rectificarea erorilor de înregistrare a actelor de stare civilă, iar nu şi pentru înlăturarea erorilor certificatelor de stare civilă. Aceste certificate pot fi modificate numai de către organul administrativ care le-a emis sau de organul administrativ ierarhic superior.
Motivarea: Potrivit art. 10 din Decretul nr. 278/1960 referitor la actele de stare civilă, înregistrările în registrele de stare civilă a faptelor şi actelor de stare civilă pot fi rectificate numai în temeiul unei hotă-rîri judecătoreşti definitive.
O cerere de rectificare presupune existenţa unei greşeli emise în momentul înscrierii menţiunilor respective privind actul de stare civilă, ce se%înscrie în registrele de stare civilă, cum ar fi o greşeală materială de ortografie sau de scriere a unor cifre sau alte date, care în realitate nu determină şi o schimbare a statutului civil al persoanei. Cînd însă asemenea greşeli survin cu ocazia emiterii unui certificat de pe aceste înregistrări şi, datorită lor, certificatul nu mai corespunde cu originalul actului de stare civilă înscris în registrul de stare civilă, ele nu mai pot fi considerate că fac parte din categoria acelor greşeli de înregistrare, vizate de citatul text de lege, greşeli care ar fi susceptibile de a fi rectificate în condiţiile legale menţionate, care rezervă procedura judiciară de rectificare numai pentru înregistrările de stare civilă. Certificatele de stare civilă, neconstituind înregistrări în registrele de stare civilă, nu pot fi supuse aceleiaşi proceduri de rectificare căreia îi sînt supuse, exclusiv, înregistrările. Menţionatele certificate — acte autentice cu forţă probantă incontestabilă şi care au caracterul unor acte administrative — în lipsa unui text special de lege, care să le pună sub cenzura instanţelor judecătoreşti, nu pot fi modificate de către aceste instanţe, ci numai de către organele administrative care le-au emis sau de cele ierarhic superioare, potrivit regulilor proprii de procedură.
k) Problema: Cu privire la condiţiile în care instanţele judecătoreşti pot dispune rectificarea numelui şi a prenumelui (1. Rectificarea numelui de familie; 2. Rectificarea prenumelui; 3. Cercetarea prealabilă prin organele de miliţie).
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 6/1956, modificată prin dec. de îndrumare nr. 3/1965.
1. Soluţia : Rectificarea numelui unei persoane, pe baza art. 10 din Decretul nr. 278/1960 referitor la actele de stare civilă, se va încuviinţa numai în cazul cînd din confruntarea actului de naştere cu actele de stare civilă ale părinţilor acelei persoane se constată că s-a făcut o înregistrare greşită.
Motivarea : Problema aceasta trebuie privită cu o deosebită atenţie, deoarece numele este un atribut al personalităţii, care ajută la individualizarea persoanei, iar schimbarea numelui poate constitui o atingere adusă titularului său. De aceea, art. 12 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice dispune că această schimbare nu se poate face decît în cazurile şi în condiţiile stabilite de
lege. Pe de altă parte, există un interes social ca numele persoanelor să fie cît mai statornic, pentru că prin nume se face individualizarea persoanelor în raporturile familiale şi sociale.
în sistemul nostru legislativ, competenţa instanţelor judecătoreşti în materie de nume este limitată la situaţiile reglementate de lege în mod special, cum sînt cele arătate în art. 40 din Codul familiei în caz de divorţ, art. 83 din acelaşi cod în cazul desfacerii înfierii şi art. 10 din Decretul nr. 278/1960 referitor la actele de stare civilă, cînd se cere rectificarea unui atare act.
Unele instanţe nu ţin seama de faptul că, potrivit Decretului nr. 975/1968, schimbarea numelui este de atributul Inspectoratului General al Miliţiei din Ministerul Afacerilor Interne, şi a îngădui schimbări de nume sub forma unor pretinse rectificări a actelor de stare civilă constituie o încălcare de către instanţele judecătoreşti a atribuţiilor date exclusiv unui alt organ al statului.
Art. 10 din Decretul nr. 278/1960 prevede că anularea sau rectificarea unei înregistrări în registrul de stare civilă se poate face numai în temeiul unei hotărîri judecătoreşti rămase definitive. Se poate, prin urmare, cere, în baza acestui text, rectificarea actului de naştere pe motivul că s-a săvîrşit o eroare la înregistrarea naşterii, cu privire la numele sau prenumele copilului.
în cazul numelui, instanţa judecătorească nu trebuie, pentru a admite acţiunea în rectificare, să se mărginească să audieze cîţiva martori, care declară că persoana respectivă este cunoscută în societate sub un anumit nume sau că tatăl acelei persoane este cunoscut sub acel nume, ori că, în afară de numele trecut în act, mai foloseşte şi un al doilea nume. De asemenea, sînt insuficiente în această materie certificatele de notorietate. Toate aceste împrejurări de fapt, chiar în cazul în care martorii sînt de bună-credinţă, nu sînt de natură să justifice rectificarea numelui, deoarece folosirea vreme îndelungată a unui nume sau a unei porecle nu atribuie persoanei respective acest nume, numele fiind un drept personal nepatrimonial, care nu se dobîndeşte prin posesie. Instanţa este obligată să ceară şi să confrunte certificatele de naştere şi de căsătorie ale părinţilor petiţionarului cu certificatul său de naştere, pentru că numai în acest mod — în afară de cazul excepţional cînd se face dovada pierderii registrelor de stare civilă — se poate constata dacă a fost sau nu o înregistrare greşită.
2. Soluţia : Rectificarea prenumelui unei persoane, pe baza art. 10 din Decretul nr. 278/1960, se va încuviinţa numai dacă din probele administrare se constată în mod cert că delegatul de stare civilă a înregistrat alt prenume decît cel declarat.
Motivarea : Practica unor instanţe de a deduce eroarea de înregistrare din simpla împrejurare că martorii declară că în societate persoana respectivă este cunoscută sub un anumit prenume, uneori cu totul diferit de cel trecut în actul de naştere, este greşită, pentru că aceste situaţii, care sînt destul de frecvente, nu dovedesc afirmaţia că delegatul de stare civilă, în momentul chiar al declarării, a înregistrat alt prenume decît cel care a fost declarat. Atari nepotriviri pot constitui cel mult o justificare, pentru a se solicita, organului competent, o schimbare de prenume, potrivit Decretului nr. 975/1968.
Astfel că, în cazul prenumelui, rectificarea se va încuviinţa numai dacă, din probele administrate, se constată în mod cert că delegatul de
stare civilă a înregistrat prenumele altfel decît a fost declarat sau alt prenume decît cel declarat.
3. Soluţia: Cercetarea prealabilă prin organele de miliţie este, în toate cazurile, obligatorie.
Motivarea : De mare importanţă este respectarea întocmai a obligaţiei, prevăzută în art. 10 al Decretului nr. 278/1960, de a cere în toate cazurile ca organele de miliţie să facă cercetări. Este o obligaţie imperativă a legii, a cărei încălcare atrage nulitatea hotărîrii pronunţate.
1) Problema : Cu privire la folosirea stării civile conformă cu certificatul de naştere, în cazul unei substituiri de copii, care intervine după declararea naşterii.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 731/1970.
Soluţia: în cazul unei substituiri de copii, care intervine după declararea naşterii, folosirea stării civile nu mai este conformă cu certificatul de naştere, iar restabilirea situaţiei reale este posibilă, fără a se putea opune prezumţia legală de filiaţie.
Motivarea: Potrivit art. 51 din Codul familiei, copilul nu poate reclama o stare civilă contrară aceleia ce rezultă din certificatul de naştere şi folosirea stării civile conforme cu acest certificat. De asemenea, nimeni nu poate contesta starea civilă a copilului, care are folosirea unei stări civile conform cu certificatul său de naştere.
Prin acest text de lege s-a instituit o prezumţie legală de filiaţie, împotriva căreia nu se poate face dovada contrară. Textul se referă însă la situaţia în care folosirea stării civile de către copil este conformă cu certificatul său de naştere şi nu cu un certificat de naştere al unei alte persoane.
Or, în cazul unei substituiri de copii, care intervine după declararea naşterii, folosirea stării civile nu mai este conformă cu certificatul de naştere, iar restabilirea situaţiei reale este posibilă, fără a se putea opune menţionata prezumţie legală de filiaţie, statornicită prin citatul text din Codul familiei. Prin urmare, dovada că certificatul de naştere ar fi neadevărat ar putea fi făcută numai atunci cînd nu ar fi întărită prin folosirea neîntreruptă a unei stări civile conforme acelui act, dar nu şi atunci cînd se contestă identitatea copilului, susţinîndu-se că s-a săvîrşit o eroare sau o fraudă, prin substituirea copiilor după ce actul de naştere a fost întocmit. Soluţia este firească deoarece, într-o atare situaţie, copilul deşi are o anumită posesie de stat, aceasta nu este conformă certificatului său de naştere, ci corespunzătoare certificatului de naştere al copilului căruia i-a fost substituit.
m) Problema : Cu privire la efectele neînregistrării sau înregistrării greşite a căsătoriei.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1721/1979.
Soluţia: înregistrarea căsătoriei nu reprezintă un element constitutiv al acesteia, şi deci o condiţie de validitate, ci o cerinţă pentru dovedirea ei. Ca atare, neînregistrarea ori strecurarea unor date necorespunzătoare realităţii în ce priveşte înregistrarea căsătoriei nu afectează validitatea acesteia.
Motivarea: Problema esenţială constă în aceea de a stabili dacă înregistrarea căsătoriei în registrul de stare civilă constituie o condiţie de validitate sau reprezintă numai o chestiune de dovadă a acesteia.
In această privinţă sînt de arătat următoarele : în conformitate cu dispoziţiile cuprinse în art. 16 din Codul familiei, căsătoria se încheie prin consimţămîntul viitorilor soţi, care sînt obligaţi să se prezinte împreună în faţa delegatului de stare civilă, pentru a-şi da consimţămîntul personal şi în mod public.
In art. 17 din acelaşi cod se arată că, după luarea consimţămîntului viitorilor soţi, delegatul de stare civilă va întocmi de îndată în registrul actelor de stare civilă actul de căsătorie, care se semnează de soţi şi de delegat.
Potrivit art. 18 din codul menţionat, căsătoria nu poate fi dovedită decît prin certificatul de căsătorie, eliberat pe baza actului întocmit în registrul de stare civilă.
Faţă de aceste dispoziţii legale, cît şi de împrejurarea că, printre cazurile de nulitate enumerate de art. 19 din Codul familiei, nu figurează şi omisiunea de a o înregistra, concluzia ce se impune este că înregistrarea căsătoriei nu constituie un element constitutiv al căsătoriei, deci o condiţie de validitate a acesteia, ci reprezintă o cerinţă pentru dovada ei, momentul încheierii căsătoriei fiind acela în care soţii îşi dau consimţămîntul, iar nu momentul înregistrării căsătoriei.
La aceleaşi concluzii conduc şi dispoziţiile cuprinse în art. 3 alin. final din Decretul nr. 278/1960, care prevăd că actele de stare civilă ale cetăţenilor români întocmite în străinătate, dar neînregistrate în registrul de stare civilă din R.S.R., „nu au putere doveditoare".
Un argument în sensul aceleiaşi concluzii se desprinde şi din dispoziţiile art. 32 din Decretul nr. 278/1960, care prevăd că actele de naştere, căsătorie sau deces pot fi reconstituite în cazul în care întocmirea lor a fost omisă din vina delegatului de stare civilă.
Or, dacă s-ar accepta soluţia că neînregistrarea unei căsătorii are drept efect nulitatea acesteia, textul menţionat nu ar avea niciodată aplicare în ce priveşte căsătoria, ceea ce desigur nu se poate admite.
în asemenea situaţie se reţine că neînregistrarea actului de căsătorie în registrul de stare civilă nu atrage nulitatea căsătoriei.
în astfel de situaţii, urmează a se proceda conform art. 32 din Decretul nr. 278/1960 în cazul neînregistrării căsătoriei şi conform art. 10 din acelaşi decret în cazul unei înregistrări greşite.
Capitolul II PERSOANA JURIDICĂ
A. TEMA : NOŢIUNEA DE PERSOANA JURIDICA;
ELEMENTE CONSTITUTIVE ; CATEGORII DE PERSOANE JURIDICE
a) Problema : Cu privire la lipsa de capacitate civilă procesuală a unităţilor cu gestiune economică fără personalitate juridică.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. X A/1959.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T.I, Cap. VI, lit. A, b, p. 296.
b) Problema : Cu privire la citarea statului şi a organizaţiilor socia
liste de stat înaintea instanţelor judecătoreşti (1. Litigii privitoare la bunuri — proprietate socialistă a întregului popor; 2. Litigii în care parte este statul sau Ministerul Finanţelor).
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 5/1960, modificată prin dec. de îndrumare nr. 3/1965 (pct. 1 şi 3).
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P.IV, T.I., Cap. VIII, lit. b, p. 314.
c) Problema : Cu privire la calitatea procesuală pasivă în cadrul
aplicării legii nr. 1/1967.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 5/1970 (pct. 2).
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. III, Cap. II, lit. A, a, p. 365.
B. TEMA: CAPACITATEA DE FOLOSINŢĂ A PERSOANEI JURIDICE
a) Problema : Cu privire la lipsa de capacitate civilă procesuală a
unităţilor cu gestiune economică fără personalitate juridică.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. XA/1959.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P.IV, T.I, Cap. VI, lit. A, b, p. 296.
b) Problema : Cu privire la dreptul unităţilor socialiste de a recal
cula chiria şi de a pretinde înăuntrul termenului de prescripţie diferenţa pentru trecut, în caz de stabilire greşită.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S., nr. 5/1975 (pct. 13).
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P.I, T.VI, Cap. IV, lit. E, d, p. 183.
C. TEM A : CAPACITATEA DE EXERCIŢIU A PERSOANEI JURIDICE
a) Problema : Dacă organizaţia socialistă care a încheiat un contract
cu o altă organizaţie socialistă poate cere despăgubiri
de la persoanele încadrate la aceasta din urmă, in caz de neexecutare, executare cu întîrziere sau necorespunzătoare a contractului ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 11/1965.
Soluţia: Organizaţia socialistă care a încheiat un contract cu o altă organizaţie socialistă nu poate cere despăgubiri de la organele sau celelalte persoane încadrate la aceasta din urmă, în caz de neexecutare, executare cu întîrziere sau necorespunzătoare a contractului.
Acest drept îl are organizaţia socialistă păgubită numai atunci cînd neexecutarea, executarea cu întîrziere sau necorespunzătoare a contractului constituie infracţiune.
Motivarea: In principiu, neexecutarea, executarea cu întîrziere» sau necorespunzătoare a contractului nu atrag, faţă de organizaţia socialistă cu care s-a contractat, răspunderea directă a persoanelor fizice — organe sau alte persoane încadrate la aceasta din urmă, care nu şi-au
executat obligaţiile contractuale sau le-au executat cu întîrziere sau în mod necorespunzător.
Intr-adevăr, potrivit art. 35 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954, actele juridice, încheiate de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sînt actele persoanei juridice însăşi. Aşa fiind, şi în lipsa unui text care să prevadă o răspundere personală a organelor persoanei juridice, înseamnă că persoana juridică şi numai ea va fi ţinută a răspunde pentru neexecutarea, executarea cu întîrziere sau necorespunzătoare a actului juridic astfel încheiat.
Aceeaşi concluzie este în egală măsură valabilă şi pentru persoanele încadrate ce nu au calitatea de organe ale unei organizaţii socialiste, dar care participă la încheierea şi executarea contractelor, fie în calitate de reprezentanţi ai persoanei juridice, fie în calitate de membri ai colectivului ce formează această persoană şi care deci nu acţionează, nici la încheierea şi nici la executarea contractelor, în numele lor propriu.
Este adevărat că, prin art. 35 alin. final din Decretul nr. 31/1954, se prevede că faptele ilicite, săvîrşite de organele persoanei juridice cu prilejul exercitării funcţiei lor, atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvîrşit, însă, prin acest text, au fost avute în vedere nu faptele legate de neexecutarea, executarea cu întîrziere sau necorespunzătoare a contractelor încheiate de organizaţiile socialiste, ci faptele săvîrşite în afara existenţei unor raporturi contractuale cu organizaţia păgubită, adică faptele prevăzute de art. 998 şi urm. C. civ. De altfel, textele menţionate din Codul civil justifică şi răspunderea personală a celorlalte persoane încadrate, care nu au calitatea de organe ale persoanei juridice, ori de cîte ori aceste fapte nu privesc neexecutarea, executarea cu întîrziere sau necorespunzătoare a contractelor încheiate de organizaţia socialistă la care aceste persoane fizice sînt încadrate.
Faptul că pentru neexecutarea, executarea cu întîrziere sau necorespunzătoare a unui contract, organizaţia socialistă cu care s-a încheiat contractul nu are o acţiune directă împotriva organelor sau a altor persoane încadrate ale celeilalte organizaţii, nu înseamnă că aceştia sînt exoneraţi de orice răspundere.
în adevăr, potrivit art. 102 şi următoarele din Codul muncii, ei au o răspundere directă faţă de organizaţia socialistă din care fac parte, în cazurile şi condiţiile determinate de lege, răspundere care diferă de cea existentă în dreptul comun.
în situaţia însă în care neexecutarea, executarea cu întîrziere sau necorespunzătoare a unui contract constituie o infracţiune, faţă de prevederile art. 14—22 C.pr.pen., organizaţia socialistă păgubită poate să acţioneze direct pentru despăgubiri pe cei ce au comis infracţiunea. Faptul că persoana încadrată care a săvîrşit infracţiunea a fost trimisă în judecată penală nu înlătură dreptul organizaţiei socialiste păgubite de a introduce acţiune în daune împotriva celeilalte organizaţii socialiste pentru neexecutarea, executarea cu întîrziere sau necorespunzătoare a contractului.
b) Problema : Cu privire la temeiul răspunderii civile a cooperativelor pentru prejudiciile cauzate de membrii cooperatori prin fapte ilicite.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 8/1968.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P.I., T.V, Cap. III, Secţ. II, lit. C, b, p. 148.
c) Problema : Cu privire la recunoaşterea făcută de reprezentanţii legali sau mandatarii părţilor.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 12/1958 (pct. 4).
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P.IV, T.I., Cap. VII, lit. C, b, p. 311. | |
|
|
|
| 08-11-2013 |
| | Marius
Vizitator |
| TITLUL IV
TEORIA GENERALA A DREPTURILOR REALE
Capitolul I
DREPTUL DE PROPRIETATE SOCIALISTĂ A ÎNTREGULUI POPOR Şl DREPTURILE REALE CORESPUNZĂTOARE ACESTUI DREPT
TEMA: DREPTUL REAL DE FOLOSINŢĂ CORESPUNZĂTOR DREPTULUI DE PROPRIETATE SOCIALISTA A ÎNTREGULUI POPOR
a) Problema : Modul în care se poate dobîndi dreptul real de folosinţă asupra unui teren proprietate socialistă a întregului popor.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1793/1979.
Soluţia : Acest drept de folosinţă poate fi dobîndit numai pe baza deciziei date, în forma şi în condiţiile stabilite de lege, de organul administrativ competent, instanţele judecătoreşti nefiind competente să soluţioneze cereri de instituire a unui asemenea drept.
Motivarea: Dreptul de folosinţă asupra unui teren proprietate socialistă aparţinînd întregului popor nu se poate dobîndi prin intermediul unei hotărîri judecătoreşti, deoarece nici o prevedere legală nu există în acest sens. într-adevăr, art. 4 alin. 2 şi art 3 din Legea nr. 4/1973 dispun că terenurile proprietate socialistă a întregului popor pot fi atribuite de către comitetele sau birourile executive ale consiliilor populare în vederea construirii de locuinţe, în folosinţa organizaţiilor socialiste sau persoanelor fizice, potrivit planurilor de sistematizare, cu plata taxei stabilite prin dispoziţiile legale.
Acest drept de folosinţă a terenului se atribuie numai pe durata existenţei construcţiei.
Prin aceeaşi lege s-a precizat că titlul de folosinţă asupra terenului pe durata existenţei construcţiei se dobîndeşte pe baza deciziei de atribuire, individuală sau în comun, emisă de comitetele sau birourile executive ale consiliilor populare. Asemenea prevederi sînt înscrise şi în Legea nr. 58/1974 (art. 17 alin. 3 şi 4 şi art. 30 alin. 3). Prin urmare, nu pot avea loc atribuiri de terenuri în temeiul unor hotărîri judecătoreşti, partea interesată urmînd a se adresa organului de stat competent şi nu instanţelor judecătoreşti.
b) Problema : Dacă dreptul real de folosinţă asupra terenului atribuit proprietarului unei construcţii in baza legii nr. 4/1973 poate fi apărat prin acţiunea în grăniţuire ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 781/1979.
Soluţia: Dreptul de folosinţă asupra unui teren atribuit proprietarului unei construcţii în baza Legii nr. 4/1973 constituie un drept real de tip nou, care poate fi apărat prin acţiuni în justiţie, printre care şi acţiunea în grăniţuire.
Motivarea : Dreptul de folosinţă asupra terenului constituit în beneficiul proprietarului unei construcţii prevăzut de art. 4 din Legea nr. 4/1973 şi de art. 30 alin. 3 din Legea nr. 58/1974 prezintă caracterele unui drept real de tip nou, care îndrituiesc pe titular să exercite atributele ce decurg din el, pentru că numai în acest mod îşi materializează existenţa.
Printre aceste atribute se înscriu şi acţiunile în justiţie prin care titularul apără acest drept.
O astfel de apărare a dreptului de folosinţă se realizează şi prin acţiunea de grăniţuire, mai ales atunci cînd ea are scopul de a reda titularului întreaga suprafaţă de teren la care este îndreptăţit în baza deciziei organului de stat competent prin care i s-a constituit dreptul de folosinţă. Grăniţuirea, în sensul art. 584 C. civ., constituie o operaţie de determinare prin semne exterioare a limitelor dintre proprietăţile învecinate. în caz de conflict, ea se realizează pe cale judecătorească, nu numai atunci cînd între proprietăţi nu au existat niciodată semne exterioare de hotar, ci şi în situaţia în care există asemenea semne de delimitare, dar nu au fost amplasate pe traseul exact. în acest caz cererea are şi caracterul unei acţiuni în revendicare, trebuind să fie examinată şi soluţionată ca atare.
Capitolul II DREPTUL DE PROPRIETATE PERSONALA
A. T E M A : DREPTUL DE PROPRIETATE PERSONALA AL ŢARANILOR COOPERATORI
Problema : In cazul în care un membru cooperator deţine în proprietate anumite bunuri contrar prevederilor statutului şi refuză să le înstrăineze conform hotărîrii luate de adunarea generală, cooperativa se poate adresa instanţei judecătoreşti pentru a valorifica bunurile respective în contul cooperatorului ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 2615/1974.
Soluţia : Cooperativa, independent de dreptul ei de a folosi procedura disciplinară, poate sesiza instanţa judecătorească cu o acţiune civilă pentru a fi autorizată să înstrăineze, în contul cooperatorului, bunurile pe care acesta le deţine contrar prevederilor statutului.
Motivarea : Statutul cooperativelor agricole de producţie, reali-zînd cooperarea voluntară a ţăranilor prin asociere în scopuri colective, asigură şi dezvoltarea proprietăţii personale a acestora, dar în armonie cu scopurile şi funcţiile sociale ale cooperativelor agricole de producţie şi ale dreptului de proprietate personală ca drept de tip nou, în care interesul personal se conjugă cu interesul social şi a cărui funcţionalitate este controlabilă de către stat, pentru a nu se denatura şi crea posibilităţi de exploatare. Astfel, statutul creează un raport juridic între cooperativele agricole de producţie şi membrii lor, cu rezonanţă generală în societate. In temeiul acestui raport juridic, cooperativa agricolă de producţie poate formula pretenţii în justiţie cînd membrii ei nesocotesc limita drepturilor lor şi nu îşi îndeplinesc îndatorirea ce o au de a înstrăina bunurile pe care le deţin contrar prevederilor statutului în termenul hotărît în adunarea generală. Judecătoria are obligaţia să soluţioneze asemenea litigii, întrucît, aşa cum se arată în art. 1 C. proc. civ., toate cererile, în afară de cele date de lege în competenţa altor instanţe judecătoreşti sau altor organe de jurisdicţie, sînt de competenţa sa.
Dat fiind interesul general pentru respectarea principiilor arătate, nici nu ar fi posibil a se lăsa asemenea situaţii, care aduc ştirbire principiilor de bază ale cooperativei agricole de producţie şi dreptului de proprietate personală, numai pe seama măsurilor cu caracter intern ce se pot lua în cadrul cooperativei agricole de producţie, întrucît astfel de măsuri pot fi ineficiente, şi starea de lucruri anormală ar putea continua, ceea ce nu se poate concepe că a fost în intenţia legiuitorului.
B. TEMA : CU PRIVIRE LA DISPOZIŢIA LEGALA CARE RESTRINGE DREPTUL DE PROPRIETATE PERSONALA LA O SINGURA LOCUINŢA
a) Problema : Dacă dobîndirea unei a doua locuinţe este interzisă de
lege ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 107/1977.
Soluţia: Dobîndirea unei a doua locuinţe nu este interzisă de lege.
Motivarea : Legea nu prevede o atare interdicţie, ci numai obligaţia de a înstrăina una din cele două locuinţe în termen de un an de la dobîndire (art. 5 şi 52 din Legea nr. 4/1973).
b) Problema : De cînd începe să curgă termenul de un an pentru în
străinarea celei de a doua locuinţe dobîndite prin moştenire ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 466/1980.
Soluţia : In caz de dobîndire a celei de a doua locuinţe prin moştenire, termenul legal de înstrăinare a uneia din cele două locuinţe începe să curgă, atunci cînd există mai multe persoane cu vocaţie succesorală, de la expirarea termenului de 6 luni prevăzut de lege pentru exercitarea opţiunii succesorale şi nu de la eliberarea certificatului de moştenitor.
Motivarea : Potrivit dispoziţiilor art.-5 din Legea nr. 4/1973, cetăţenii au dreptul să aibă, în proprietate personală, o singură locuinţă, iar membrii unei familii — soţul, soţia şi copiii lor minori — pot păstra, în proprietate comună sau în proprietatea unuia dintre ei, o singură locuinţă. Pentru aducerea la îndeplinire a acestei prevederi legale, prin art. 52
din aceeaşi lege s-a stabilit termenul în care cei care au sau au dobîndit a doua locuinţă trebuie să înstrăineze una din ele.
Astfel, pentru cei pe care legea i-a surprins cu două locuinţe, s-a prevăzut obligaţia de a înstrăina una din ele în termen de 1 an de la data intrării în vigoare a legii (31 martie 1973), iar pentru cei ce dobîn-desc o a doua locuinţă după apariţia legii, termenul de 1 an curge de la data dobîndirii celei de a doua locuinţe.
în ipoteza dobîndirii unei locuinţe prin moştenire, momentul dobîndirii este, potrivit legii, data deschiderii succesiunii. Dar, termenul de un an în care moştenitorul este obligat să înstrăineze una din cele două locuinţe nu începe să curgă de la data deschiderii succesiunii, ci de la data cînd a expirat termenul de 6 luni pentru acceptarea succesiunii, pentru că, fiind vorba despre mai multe persoane cu vocaţie succesorală, se pot cunoaşte numai la această dată moştenitorii acceptanţi.
c) Problema : Obligaţia impusă de lege de a înstrăina una din cele două locuinţe în termen de un an de la dobîndirea celei de a doua revine şi persoanelor (familiilor) care
au asupra ambelor ori a uneia dintre locuinţe numai
o cotă indiviză ?
Dec. T.S., completul de jud., nr. 24/1979.
Soluţia: Obligaţia de înstrăinare, prevăzută de art. 52 alin. 1 din Legea nr. 4/1973 revine numai persoanelor (familiilor) care au în proprietate exclusivă două locuinţe, nu şi celor care au asupra celor două locuinţe ori numai asupra uneia un drept de proprietate în indiviziune, caz în care obligaţia de înstrăinare se va naşte de la data efectuării partajului voluntar sau judiciar.
Motivarea : Pentru aplicarea dispoziţiei cuprinse în art. 52 din Legea nr. 4/1973 urmează a se ţine seama de noţiunea de locuinţă aşa
cum este ea definită de art. 8 din aceeaşi lege, ca fiind suprafaţa loca-
tivă care cuprinde una sau mai multe camere de locuit, cu dependinţele aferente, formînd o unitate locativă de-sine-stătătoare, determinată ca atare prin construcţia sa. într-adevăr, cum obligaţia de a înstrăina este impusă proprietarului, acesta nu o poate îndeplini decît dacă deţine în proprietate exclusivă o locuinţă, deoarece numai în acest caz poate să dispună asupra ei în totalitate. Dacă locuinţa se află în stare de indiviziune, situaţia se clarifică numai la data partajului, căci numai atunci se cunoaşte cui îi revine în exclusivitate dreptul de proprietate şi implicit obligaţia de a înstrăina. De altfel, proprietarul în indiviziune al unei case de locuit, care mai are în proprietate exclusivă o locuinţă, nu are practic posibilitatea de opţiune, pentru a decide pe care din cele două locuinţe să o păstreze. Aceasta deoarece el poate folosi ca locuinţă pentru el, în exclusivitate, numai casa sau apartamentul asupra căruia are un drept de proprietate exclusivă, în timp ce asupra celorlalte construcţii are numai o cotă-parte ideală din drept, care nu poate face obiectul trecerii în proprietatea socialistă a întregului popor în baza Legii nr. 4/1973, deoarece legea se referă la proprietatea exclusivă asupra unei locuinţe, vorbind despre preluarea locuinţei, deci a totalităţii acesteia, şi nu a unei cote-părţi ideale din dreptul de proprietate asupra locuinţei.
/
Capitolul III REGIMUL JURIDIC AL TERENURILOR Şl CONSTRUCŢIILOR
A. TEMA : SCHIMBUL DE TERENURI AGRICOLE
Problema : Dacă actul administrativ prin care se aprobă schimbul de terenuri agricole conform art. 32 din Legea nr. 59/1974, are caracterul unui act administrativ de planificare, exceptat de la controlul judecătoresc instituit prin Legea nr. 1/1967 ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1371/1979.
Soluţia : Actul administrativ prin care se aprobă schimbul de terenuri agricole are caracterul unui act de planificare şi, în consecinţă, este exceptat de la controlul judecătoresc instituit prin Legea 1/1967.
Motivarea : Potrivit art. 14 lit. b din Legea nr. 1/1967, dispoziţiile acestuia nu sînt aplicabile actelor administrative de planificare.
în conformitate cu art. 32 din Legea nr. 59/1974, text de lege situat în capitolul IV privind sistematizarea şi organizarea teritoriului agricol, în scopul exploatării agricole eficiente a terenurilor se pot efectua comasări şi schimburi de terenuri între diferiţi deţinători, care se aprobă după cum urmează :
a) de comitetele executive ale consiliilor populare judeţene şi al municipiului Bucureşti, cînd schimbul de terenuri se face între cooperative agricole de producţie şi persoanele fizice, precum şi între persoanele fizice ;
b) de Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare în toate celelalte cazuri, cu excepţia terenurilor proprietate socială a întregului popor situate în perimetrul construibil al localităţilor, aflate în administrarea unităţilor administrativ-teritoriale, la propunerea comitetelor executive ale consiliilor populare judeţene şi al municipiului Bucureşti.
în toate cazurile, la aprobarea schimbului de terenuri, se va lua acordul deţinătorilor, precum şi avizul organului ierarhic superior al unităţilor deţinătoare de terenuri.
Dacă părţile nu cad de acord asupra schimbului de terenuri, organele prevăzute de lege vor decide, ţinînd seama de interesele statului şi cele obşteşti.
Un asemenea act prin care se decide schimbul de terenuri în condiţiile menţionate este un act administrativ de planificare. în adevăr, actele administrative de planificare, care se emit în scopul înfăptuirii planului de stat, prin aducerea la îndeplinire a unor sarcini ori desfăşurarea unor activităţi, au caracter obligatoriu şi privesc un interes de stat sau obştesc.
Aceste trăsături caracteristice pentru actul administrativ de planificare sînt întrunite în ceea ce priveşte actul administrativ emis, după caz, de Ministerul Agriculturii şi Industriei Alimentare sau de comitetele executive ale consiliilor populare judeţene sau al municipiului Bucureşti, prin care a decis asupra schimbului de terenuri.
B. TEMA: CU PRiVJRE LA APLICAREA DISPOZIŢIILOR ART. 44 DIN LEGEA NR. 59/1974
a) Problema : Dacă dispoziţiile art. 44 din Legea nr. 59/1974 potri
vit cărora dobîndirea de terenuri agricole poate avea loc numai prin moştenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobîndirea lor prin acte juridice, se aplică şi succesiunilor deschise anterior datei de. 5 noiembrie 1974 data intrării în vigoare a legii ?
Dec. T.S., completul de jud., nr. 16/1978.
Soluţia: Dispoziţiile art. 44 din Legea nr. 59/1974 se aplică numai în cazul succesiunilor deschise după data de 5 noiembrie 1974, cînd a intrat în vigoare această lege, nu şi succesiunilor deschise anterior.
Motivarea: Potrivit art. 44 din Legea 59/1974, dobîndirea de terenuri agricole se poate face numai prin moştenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobîndirea prin acte juridice, inclusiv prin testament, a acestor terenuri.
Aceste dispoziţii se aplică însă numai în cazul succesiunilor deschise după data de 5 noiembrie 1974, data intrării în vigoare a legii. Aşa fiind, în cazul unei succesiuni deschise anterior intrării în vigoare a legii, legatul instituit printr-un testament cu privire la un teren agricol urmează să-şi producă efectele, deoarece dreptul de proprietate se găsea transmis la beneficiar înainte de intrarea în vigoare a legii, transmisiunea operînd din momentul decesului testatorului.
b) Problema : Dacă prin noţiunea de „înstrăinare“, în sensul art. 44
din Legea nr. 59/1974, se înţelege şi dispoziţia testamentară cu privire la un teren agricol ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 517/1978.
Pentru soluţie si motivare a se vedea P.I., T.VIII, Cap. III, lit. B, a, p. 215.
c) Problema : Dacă dobîndirea terenurilor agricole de către moşte
nitorii legali este supusă cerinţei ca aceştia să posede cunoştinţe agricole ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1081/1977.
Soluţia : Terenurile se dobîndesc în virtutea calităţii de moştenitor legal, fără a fi nevoie, pentru dobîndire, de îndeplinirea altor condiţii. Autorizaţia de preluare prevăzută de art. 46 din Legea nr. 59 din 1974 nu constituie o condiţie de dobîndire a moştenirii, ci necesitatea ei este determinată numai de verificarea referitoare la posibilităţile moştenitorului legal de a continua cultivarea terenului moştenit.
Motivarea : Potrivit art. 45 din Legea nr. 59/1974, pentru a putea intra în posesia terenurilor dobîndite prin moştenire, moştenitorii legali sînt obligaţi să asigure continuitatea muncii agricole pe acele terenuri şi, în acest scop, să aibă sau să-şi însuşească cunoştinţe agricole corespunzătoare. Dacă nici un moştenitor nu întruneşte aceste cerinţe, terenurile sînt trecute în folosinţa unităţilor socialiste desemnate de comitetele executive ale consiliilor populare judeţene sau al municipiului Bucureşti. Folosinţa terenurilor poate fi restituită, prin decizia aceloraşi organe, în termen de 2 ani de la preluare, moştenitorilor care învederează că îndeplinesc condiţiile pentru a asigura continuitatea muncii agricole dis-
punînd de cunoştinţele agricole necesare. în cazul moştenitorilor minori termenul de 2 ani se calculează începînd cu data împlinirii majoratului. Dacă o asemenea cerere nu a fost făcută în decurs de 2 ani, terenul trece în proprietatea statului.
Scopul urmărit de Legea nr. 59/1974, prin instituirea acestor prevederi, nu a fost acela de a desfiinţa caracterul unitar al moştenirii, recunoscut în dreptul civil român, ci de a face ca terenurile să intre în posesia moştenitorilor, prevăzînd anumite condiţii pe care trebuie să le îndeplinească moştenitorul care a dobîndit terenul. Astfel, terenul este dobîndit în virtutea calităţii de moştenitor legal, fără a mai fi nevoie pentru dobîndire de îndeplinirea altor condiţii, legea neprevăzînd că autorizaţia de preluare este o condiţie de dobîndire a moştenirii. Necesitatea autorizaţiei este determinată numai de verificarea referitoare la posibilitatea moştenitorului legal de a continua cultivarea terenului moştenit.
în cazul în care nici unul dintre moştenitori nu poate asigura continuarea muncii pe terenul respectiv, acesta trece în folosinţa unei organizaţii socialiste, iar la împlinirea termenului de doi ani, dacă nu a fost restituit, în condiţiile legii, moştenitorilor, trece în proprietatea socialistă a întregului popor. Trecerea are loc însă din proprietatea moştenitorilor neautorizaţi şi nu direct din proprietatea decedatului.
C. TEMA: CU PRIVIRE LA NECESITATEA AUTORIZAŢIEI ADMINISTRATIVE DE DEMOLARE A CONSTRUCŢIILOR
Problema : Dacă autorizaţia administrativă de demolare este necesară şi în situaţia ridicării unor construcţii şi instalaţii, fără autorizaţie (de construire sau instalare) ori fără respectarea ei, sau care provoacă o vătămare a intereselor altei persoane ?
Dec. T.S., secţ., civ., nr. 6/1977.
Soluţia : Demolarea unei construcţii sau instalaţii ridicate fără autorizaţie nu se poate dispune de instanţa judecătorească decît dacă organul local al administraţiei de stat şi-a dat autorizarea în acest sens. Instanţa judecătorească este însă în drept să sesizeze organul local al administraţiei de stat asupra situaţiei ce rezultă din dosar, spre a fi examinată şi a decide ca organ competent.
Motivarea: Prin dispoziţiile art. 29 alin. 2, din Legea nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului şi a localităţilor urbane şi rurale, s-a stabilit că lucrările de construcţii şi instalaţii, precum şi demolarea sau desfiinţarea parţială ori totală a acestora se vor executa cu autorizarea prealabilă eliberată de comitetele, respectiv birourile executive ale consiliilor populare, cu respectarea normelor şi documentaţiilor de sistematizare.
Textul, nefăcînd vreo excepţie, trebuie interpretat în sensul că, re-ţinînd existenţa unor construcţii şi instalaţii realizate fără autorizaţie sau fără respectarea acesteia, ori care provoacă o vătămare a intereselor altei persoane, instanţa judecătorească nu poate dispune demolarea sau desfiinţarea parţială ori totală a acestora, decît dacă organul local al administraţiei de stat şi-a dat autorizarea în acest sens.
D. TEMA: CU PRIVIRE LA ÎNSTRĂINAREA TERENURILOR CU SAU FĂRĂ CONSTRUCŢII, SITUATE IN PERIMETRUL CONSTRUIBIL AL LOCALITĂŢILOR URBANE Şl RURALE
Problema : Dacă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 58/1974, terenurile pot forma obiect al executării silite, prin vîn-zare la licitaţie publică ?
Dec. T.S., secţ., civ., nr. 2/1978.
Soluţia: Vînzarea la licitaţie publică fiind o înstrăinare, ea nu se poate realiza, în privinţa terenurilor, fiind interzisă de lege.
Motivarea : Potrivit art. 30 din Legea nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale, nu pot face obiect de înstrăinare sau dobîndire prin acte juridice terenurile cuprinse în perimetrul construibil al localităţilor menţionate, iar în conformitate cu art. 32 din aceeaşi lege, orice înstrăinare făcută cu -încălcarea prevederilor art. 30 este nulă de drept1.
E. TEMA : CU PRIVIRE LA SITUAŢIA UNUI TEREN CU CONSTRUCŢII.
DUPA DESFIINŢAREA ACTULUI DE IN STRAI NARE A CONSTRUCŢIILOR
Problema : Dacă, In urma desfiinţării unui contract prin care s-a transmis o construcţie, terenul pe care se găseşte construcţia revine fostului proprietar ?
Dec. T.S., secţ., civ., nr. 1836/1977.
Soluţia : In cazul desfiinţării contractului prin care s-a înstrăinat o construcţie, trecerea terenului în proprietatea socialistă a întregului popor, conform art. 30 din Legea nr. 58/1974 rămîne fără suport juridic şi dreptul de proprietate socialistă asupra acestui teren se desfiinţează,, terenul revenind fostului proprietar.
Motivarea : Potrivit dispoziţiilor art. 30 din Legea sistematizării teritoriului, în cazul în care are loc o înstrăinare prin act juridic a construcţiilor — vînzare, donaţie etc. —, terenul aferent acestor construcţii neputînd fi înstrăinat, trece în proprietatea socialistă a întregului popor, cu plata unei despăgubiri. în consecinţă, în actele de înstrăinare cu titlu oneros, valoarea terenului nu va fi cuprinsă în preţul înstrăinării. Organul de stat competent va atribui în folosinţă dobînditorului construcţiilor terenul necesar, în limitele prevăzute de lege, cu plata unei taxe anuale.
Desfiinţarea unui asemenea contract are ca efect restituirea bunului ce a format obiectul său, aşa cum se găsea în patrimoniul înstrăinătoru-lui. Aşa fiind, este de la sine înţeles că şi drepturile dobîndite de terţi în virtutea contractului desfiinţat — cum este şi dreptul de proprietate socialistă cu privire la teren, prevăzut de art. 30 din Legea nr. 58/1974 — rămîn fără nici un suport juridic ; prin urmare se desfiinţează şi ele tot cu efect retroactiv, ca şi cum nu ar fi fost niciodată în fiinţă.
A accepta contrariul, ar însemna ca terenul pe care se găseşte construcţia înstrăinată să rămînă proprietate socialistă fără nici un titlu —
soluţie inacceptabilă în drept şi profund inechitabilă. Prin nerestituirea terenului, o dată cu construcţiile de pe el, s-ar ajunge la situaţia de neînţeles ca patrimoniul unei persoane să fie mult diminuat fără nici o vină din partea ei, şi, de cele mai multe ori, să suporte consecinţele nerespec-tării contractului de către cealaltă parte.
Capitolul IV MODALITĂŢILE JURIDICE ALE DREPTULUI DE PROPRIETATE
A. TEMA : PROPRIETATEA COMUNA PE COTE-PARŢI (COPROPRIETATEA) OBIŞNUITA SAU TEMPORARA
a) Problema : Dacă un coproprietar poate să transforme modul de folosinţă a bunului aflat în stare de indiviziune sau să facă acte de administraţie, fără acordul tuturor coproprietarilor ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 549/1978.
Soluţia : Un coproprietar nu are dreptul să transforme modul de folosinţă a bunului aflat în stare de indiviziune sau să facă acte de administraţie, chiar în folosul comun, decît cu acordul tuturor coproprietarilor, deoarece prin executarea unor asemenea lucrări s-ar aduce o ştirbire a dreptului de proprietate aparţinînd celorlalţi coproprietari.
Motivarea: Spre deosebire de proprietatea exclusivă care, potrivit art. 480 C. civ. este dreptul pe care îl are o persoană de a se bucura şi de a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, în limitele determinate de lege, în cazul cînd bunul aparţine mai multor proprietari ale căror drepturi nu sînt limitate asupra unei părţi materiale din bun, ci numai asupra unor cote abstracte, dreptul fiecărui coproprietar afectează totalitatea bunului. De aceea, coproprietarul nu poate dispune decît de cota sa abstractă, fără a avea dreptul să transforme — prin lucrările pe care le-ar efectua — modul de folosinţă sau să facă acte de administraţie, chiar şi în folosul comun, decît cu acordul tuturor coproprietarilor. Altminteri, prin executarea unor asemenea lucrări ori acte de administraţie s-ar aduce ştirbire dreptului de proprietate aparţinînd celorlalţi coproprietari.
De asemenea, potrivit art. 46 din Legea nr. 4/1973, în cazul în care într-o clădire locuinţele sau spaţiile cu altă destinaţie aparţin unor proprietari diferiţi, aceştia au dreptul de proprietate sau de folosinţă, pe durata existenţei construcţiei comune, asupra terenului aferent, asupra instalaţiilor auxiliare, dotărilor şi utilităţilor comune, precum şi asupra bunurilor accesorii care, prin natura lor, nu pot fi folosite decît în comun.
In consecinţă, un proprietar nu poate construi fără consimţămîntul coindivizarilor, de exemplu, o poartă prin care să separe în două părţi curtea care formează o proprietate indiviză.
b) Problema : Dacă instanţa judecătorească este competentă să soluţioneze o cerere de partaj de folosinţă între coproprietari cu privire la bunul indiviz ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 784/1977.
Soluţia: Dacă coproprietarii nu se înţeleg între ei să încheie o convenţie pentru împărţeala de folosinţă a bunului, instanţa judecătorească nu este competentă să soluţioneze o astfel de cerere ; ei au deschisă numai calea acţiunii în împărţeală definitivă a bunului comun.
Motivarea: Este de principiu că împărţirea definitivă, total sau în parte, a bunurilor care formează proprietatea indiviză, poate avea loc pe baza înţelegerii copărtaşilor, iar cînd aceştia nu se înţeleg sau legea prevede altfel, împărţeala se face de către instanţa judecătorească, co-părtaşii devenind proprietari exclusivi asupra lotului atribuit fiecăruia dintre ei.
Spre deosebire de împărţeala definitivă, care are drept consecinţă încetarea stării de indiviziune prin efectul declarativ al împărţelii, partajul de folosinţă are ca obiect numai folosinţa bunurilor indivize, fără a stabili fondul dreptului de proprietate al coindivizarilor care îşi împart în mod vremelnic numai fructele, sau uneori şi posesiunea, rămî-nînd în continuare posesori precari.
Această înţelegere între coindivizari, care se întemeiază pe principiul înscris în art. 969 C. civ., este îngăduită de lege dacă nu atinge ordinea publică şi bunele moravuri, coindivizarii fiind în drept să se înţeleagă în ceea ce priveşte posesia şi repartizarea fructelor, rămînînd deocamdată neîmpărţită numai proprietatea.
Temeiul juridic al unei astfel de împărţeli fiind convenţia părţilor şi dată fiind împrejurarea că în codul civil român, spre deosebire de codul civil francez, nu este cuprinsă nici o dispoziţie în acest sens, este necesar ca toţi coindivizarii să fie capabili şi să consimtă, o atare convenţie nefiind opozabilă celor care nu au participat la ea sau nu au avut capacitate.
In cazul cînd cerinţele legale sînt îndeplinite, fiecărui coindivizar i se atribuie cota respectivă din bunurile supuse împărţelii, în măsura stabilită prin învoială, fiecare copărtaş devine proprietarul anticipat asupra porţiunii de folosinţă cuvenită, fără ca la împărţeala definitivă să se procedeze la o restituire a fructelor, fără a se da o socoteală pentru cele culese, cu excepţia fructelor produse înainte de încheierea convenţiei care se vor împărţi potrivit normelor prevăzute de lege, pentru că această împărţeală nu are efecte retroactive.
împărţeala de folosinţă nu se întemeiază pe argumente deduse prin analogie din art. 786 C. civ., deoarece această prevedere legală consacră numai efectul declarativ al împărţelii definitive, spre deosebire de împărţeala de folosinţă care nu are un caracter retroactiv, după cum nu se poate trage un argument în sprijinul acestei susţineri nici din art. 741 c. civ., care se referă la egalitatea loturilor împărţelii definitive şi nu de folosinţă şi nici din art. 1060 c.civ., în care este reglementată divizibi-litatea obligaţiilor ereditare.
Prin urmare, împărţeala folosinţei unui bun indiviz nefiind reglementată prin lege, în eazuil în care copărtaşii nu se înţeleg să încheie o convenţie de împărţeală de folosinţă, au deschisă calea unei acţiuni în împărţeală definitivă în cadrul căreia se vor soluţiona şi chestiunile referitoare la folosinţa bunurilor supuse împărţelii.
Cererea de împărţeală a folosinţei avînd drept temei juridic învoiala copărtaşilor, neîndeplinirea acestei condiţii nu poate fi suplinită prin autorizaţia de partaj de folosinţă eliberată de organele administraţiei de stat la cererea unuia dintre copărtaşi, acest act avînd drept scop păstrarea disciplinei de sistematizare şi de construcţie, fără a se putea substitui voinţei copărtaşilor.
Pe de altă parte, împărţeala de folosinţă constituind o facultate, iar nu o obligaţie pentru copărtaşi, refuzul unuia sau al mai multora dintre ei nu poate fi considerat că ar constitui un abuz de drept.
c) Problema : Dacă un coproprietar poate intenta o acţiune in justiţie
prin care să ceară remedierea degradărilor aduse bunului comun, desfiinţarea lucrărilor noi sau despăgubiri, fără să aibă consimţămîntul celorlalţi coproprietari şi fără a fi obligat să ceară, în prealabil, împăr
ţeala bunului comun ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 106/1969.
Soluţia : Da.
Mo tivarea : Este de principiu că nici unul dintre coproprietari nu poate degrada sau schimba starea lucrului comun, prin fapta sa proprie, fără consimţămîntul celorlalţi coproprietari. Oricare dintre ei însă poate, în virtutea dreptului său propriu, să ceară remedierea degradărilor aduse bunului comun, desfiinţarea lucrărilor noi sau despăgubiri, în temeiul art. 998—999 C. civ., fără a avea nevoie de consimţămîntul celorlalţi sau de o împărţeală prealabilă a bunului.
d) Problema : Dacă posesia exercitată de către unul dintre moşteni
tori asupra unui bun succesoral poate duce la dobîndirea dreptului de proprietate asupra bunului respectiv prin uzucapiune, de către moştenitorul posesor ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 786/1977.
Soluţia: Posesia exercitată de către unul dintre moştenitori asupra
unui bun succesoral poate duce la dobîndirea, prin uzucapiune, a drep
tului de proprietate numai dacă acel moştenitor şi-a manifestat voinţa de a transforma posesia din posesie comună în posesie exclusivă.
Motivarea: Este de principiu că succesorii sînt presupuşi a stăpîni bunul moştenit în stare de indiviziune unii pentru alţii, considerent pentru care posesia lor are caracter echivoc şi nu poate duce în mod automat la dobîndirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.
In cazul în care însă unul dintre moştenitori stăpîneşte cu titlu de proprietar un bun succesoral, în condiţiile unei posesii utile, el poate dobîndi, prin uzucapiune, dreptul de proprietate asupra acelui bun, dacă posesia a durat cel puţin 30 de ani. In acest sens, din dispoziţiile art. 729
C. civ., rezultă, printre altele, că împărţeala nu poate fi cerută atunci cînd unul dintre moştenitori opune prescripţia.
Este de precizat că stăpînirea de către unul dintre moştenitori a unui bun succesoral indiviz poate duce la dobîndirea, prin uzucapiune, a dreptului de proprietate numai dacă acesta şi-a manifestat voinţa de a transforma posesia din posesie comună în posesie exclusivă, producîndu-se astfel o intervertire în fapt a posesiei prin anumite acte, ca, de exemplu, perceperea fructelor şi închirierea în nume propriu, efectuarea unor lucrări de reparaţii sau construcţii.
e) Problema: In ce situaţii este necesară autorizaţia administrativă pentru realizarea împărţelii construcţiilor, respectiv a terenurilor ?
Dec. T.S., completul de jud., nr. 82/1978.
Pentru soluţie şi motivare a se vedea P. IV, T. III, Cap. II, lit. C, e, p. 381.
B. TEMA : PROPRIETATEA COMUNĂ PE COTE-PĂRŢI (COPROPRIETATEA) FORŢATĂ Şl PERPETUA
Problema : Dacă starea de indiviziune asupra părţilor comune dintr-un imobil poate totuşi să înceteze ?
Dec. T.S., completul de jud., nr. 31/1977.
Soluţia : Starea de indiviziune forţată poate înceta, în funcţie de destinaţia şi natura părţilor comune din imobil, numai cu acordul tuturor coproprietarilor sau atunci cînd nu se mai impune, cu necesitate, să fie menţinută.
Motivarea: Starea de indiviziune forţată asupra părţilor comune dintr-un imobil poate să înceteze, în funcţie de destinaţia şi natura părţilor comune din imobil, numai cu acordul tuturor coproprietarilor, şi nu împotriva voinţei lor, fără ca refuzul unuia dintre ei de a consimţi să poată fi considerat ca o exercitare abuzivă a dreptului său.
Cu alte cuvinte, ea poate să înceteze atunci cînd nu se mai impune cu necesitate să fie menţinută. Astfel, de pildă, în principiu podul unei clădiri este în folosinţă comună şi nu se împarte între coproprietari. Dacă totuşi, ţinînd seama de natura şi destinaţia funcţională a podului, această posibilitate există în fapt, instanţa este îndreptăţită să dispună o atare împărţire, bineînţeles fără a teza interesele vreunui coproprietar.
Capitolul V APĂRAREA DREPTULUI DE PROPRIETATE PRIN ACŢIUNEA ÎN REVENDICARE
A. TEMA: REGIMUL JURIDIC COMUN AL ACŢIUNII *N REVENDICARE
a) Problema : Dacă este posibilă revendicarea unui bun indiviz numai de către un proprietar coindivizar, înainte de efectuarea partajului ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 2241/1972 şi nr. 1335/1978.
Soluţie : Nu.
Motivarea: în principiu, atît timp cît durează starea de indiviziune drepturile coproprietarilor asupra bunului respectiv sînt nedeterminate, ca atare ei nu pot să pretindă un drept exclusiv asupra părţilor ce li se cuvin, decît numai după înfăptuirea partajului, cînd fiecare va primi
în proprietate exclusivă partea ce i se cuvine. De aici rezultă că un co-indivizar nu poate revendica un bun indiviz mai înainte de realizarea partajului, deoarece acţiunea în revendicare presupune un drept exclusiv şi determinat, drept pe care nu-1 poate avea un coindivizar decît prin efectul partajului.
b) Problema : Cine are sarcina probei intr-o acţiune in revendicare
şi în ce condiţii ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1287/1971.
Soluţia: Reclamantul într-o acţiune în revendicare trebuie să dovedească dreptul său de proprietate, nefiind suficient să pretindă că pîrîtul posesor nu are un asemenea drept.
Motivarea :în orice proces civil, deci şi în acela în care se revendică un bun, sarcina probei incumbă reclamantului. Proba deplină, absolută, a dreptului de proprietate o constituie modurile originare de dobîndire a proprietăţii, cum ar fi uzucapiunea ori ocupaţiunea, iar nu titlurile, care constituie mijloace relative de probă.
Aceste titluri, fie translative, fie declarative, au caracterul unor simple prezumţii ale dreptului de proprietate, deduse din însăşi existenţa lor şi care nu împiedică proba contrară, la stăruinţa posesorului sau din oficiu, în exercitarea rolului activ al instanţei, pentru aflarea adevărului.
Cînd reclamantul invocă o hotărîre de partaj faţă de o persoană care nu a fost parte în acel proces, existenţa titlului constituie o prezumţie simplă de proprietate, susceptibilă de a fi înlăturată prin proba contrară. Pîrîtul poate face dovada că din actele pe care se bazează hotărîrea de partaj succesoral rezultă că reclamantul nu a dobîndit prin moştenire imobilul revendicat, care face parte din masa succesorală.
c) Problema : Cine poate invoca în favoarea sa art. 1909 c. civ. ?
Dec. T.S., col. civ., nr. 1477/1966.
Soluţia: Art. 1909 c. civ. poate fi invocat de către dobînditorul de bună-credinţă al unui bun mobil corporal care I-a dobîndit de la un de-tentor precar, căruia adevăratul proprietar i-a încredinţat bunul său de bunăvoie. Buna-credinţă a terţului dobînditor, prezumată pînă la proba contrară, constă în împrejurarea că la data dobîndirii el nu cunoştea că cel care i-a înstrăinat lucrul nu avea calitatea de proprietar (art. 1899 alin. 2, C. civ.).
Motivarea: Posesia de bună-credinţă a unui bun mobil corporal valorează titlu de proprietate în toate cazurile în care adevăratul proprietar s-a desesizat voluntar de acel bun, iar detentorul, deşi nu avea calitatea de proprietar, l-a înstrăinat către un dobînditor de bună-credinţă. Astfel, ori de cîte ori adevăratul proprietar al bunului corporal mobil l-a încredinţat unei alte persoane cu titlu de împrumut, închiriere etc., iar acesta din urmă l-a înstrăinat unui dobînditor de bună-credinţă, prin simpla intrare în posesie dobînditorul devine proprietar. In calitatea sa de proprietar, acest dobînditor va avea dreptul să-şi revendice lucrul din mîna oricărui deţinător fără drept, inclusiv din mîna celui ce a fost pro
prietar anterior dobîndirii, dar care, prin efectul art. 1909 C. civ., şi-a pierdut titlul. în conformitate cu principiul înscris în art. 1899 alin. 2
C. civ., buna-credinţă a dobînditorului este prezumată.
Proprietarul iniţial va avea acţiunea în despăgubiri împotriva posesorului căruia i-a încredinţat bunul şi care, înşelîndu-1, l-a înstrăinat. Această acţiune în despăgubiri nu este însă de natură să înlăture dreptul de proprietate al dobînditorului de bună-credinţă.
d) Problema : In ce termen pocite revendica proprietarul de la terţul de rea-credinţă bunul mobil corporal, atunci cînd el s-a desesizat de bunăvoie de acest bun ?
Dec. T.S., col. civ., nr. 406/1965.
Soluţia : Proprietarul care s-a desesizat de bunăvoie de bunul său poate să-l revendice de la terţul dobînditor de rea-credinţă în termenul general de prescripţie de 30 de ani prevăzut de art. 1890 c. civ.
Motivarea: In cazul în care terţul dobînditor aii bunului mobil a fost de rea-credinţă în momentul încheierii actului juridic cu detentorul precar al bunului, în sensul că a cunoscut că acesta nu avea calitatea de proprietar, acţiunea în revendicare poate fi introdusă în termenul general de prescripţie prevăzut de art. 1890 C. civ., termen care, în temeiul art 21 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă este aplicabil şi după intrarea în vigoare a acestui decret.
B. TEMA: REGIMUL JURIDIC PREFERENŢIAL AL APARÂRII PRIN REVENDICARE A DREPTULUI DE PROPRIETATE SOCIALISTA
Problema : Dacă art. 1909 C. civ. poate fi invocat intr-o acţiune in revendicare a unui bun mobil corporal proprietate socialistă ?
Dec. Plenului T.S., nr. 20/1967.
Soluţia : Acţiunea în revendicare a unui bun mobil corporal proprietate socialistă nu poate fi paralizată prin invocarea art. 1909 c. civ. deoarece dreptul de proprietate socialistă este imprescriptibil atît extinctiv cît şi achizitiv, asemenea bunuri fiind scoase din circuitul civil general.
Motivarea : Bunurile aflate în administrarea directă a unei organizaţii socialiste de stat, inclusiv bunurile destinate consumului prin vîn-zare în cadrul comerţului socialist, fac parte din fondul unitar al proprietăţii socialiste a întregului popor şi nu pot fi puse în circuitul civil decît în modurile stabilite de lege.
In cazurile în care astfel de bunuri sînt scoase sau ies în alt mod din posesia unei organizaţii socialiste de stat (prin săvîrşirea unei infracţiuni, prin pierderea lor etc.), ele îşi păstrează mai departe caracterul iniţial, astfel încît dreptul de proprietate asupra lor nu poate fi dobîndit de nimeni, deci nici de cei ce le-ar primi fiind de bună-credinţă, prin cumpărare, donaţie etc.
în consecinţă, ele vor putea fi revendicate pentru a fi readuse în posesia organizaţiei socialiste de la care au fost luate.
Capitolul VI DEZMEMBRĂMINTELE DREPTULUI DE PROPRIETATE
A. TEMA : CONSIDERAŢII GENERALE CU PRIVIRE LA DEZMEMBRĂMINTELE DREPTULUI DE PROPRIETATE
a) Problema : Dacă este posibilă constituirea unor ăezmembrăminte ale dreptului de proprietate cu privire la terenuri, după intrarea în vigoare a Legii nr. 58/1974 ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1527/1977 şi nr. 1978/1977.
Soluţia: Nu.
Motivarea : Potrivit art. 30 alin. 1 din Legea nr. 58/1974, dobîndirea terenurilor cuprinse în perimetrul construibil al localităţilor urbane şi rurale se poate face numai prin moştenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobîndirea prin acte juridice a acestor terenuri.
Conform art. 30 alin. 2 din aceeaşi lege, în caz de înstrăinare a construcţiilor terenul aferent acestora trece în proprietatea statului.
In interpretarea corectă a prevederilor arătate, urmează a se reţine că, referitor la terenurile menţionate, nu este posibilă nici constituirea unor dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, deoarece chiar dacă prin acestea nu se realizează o înstrăinare, se ajunge totuşi la folosinţa terenului de către o altă persoană decît proprietarul, ceea ce este contrar scopului urmărit prin această lege1.
B. TEMA: DREPTUL DE UZUFRUCT
Problema: Dacă dreptul de uzufruct constituit asupra unei locuinţe se stinge atunci cînd acea locuinţă este trecută în proprietatea socialistă a întregului popor, în temeiul art. 52 din Legea nr. 4/1973 ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1540/1978.
Soluţia: Nu.
Motivarea: Art. 52 din Legea nr. 4/1973 instituie obligaţia înstrăinării celei de a doua locuinţe dobîndite de membrii aceleiaşi familii — soţ, soţie şi copiii lor minori — în termen de un an de la dobîndire. în cazul cînd nu se îndeplineşte această obligaţie, una dintre cele două locuinţe va fi trecută în proprietatea socialistă a întregului popor, prin decizia comitetului executiv al consiliului popular judeţean sau al municipiului Bucureşti.
în cazul unui uzufruct asupra unei locuinţe, trecută ulterior în proprietatea statului în temeiul textului sus-menţionat, nu operează o cauză de stingere a acestui drept, care trebuie să fie respectat.
Simpla împrejurare că proprietarul celei de a doua locuinţe nu a înstrăinat-o unei persoane fizice şi că s-a efectuat, potrivit legii, trecerea în proprietatea statului nu este de natură să ducă la consecinţe juridice diferite între cele două forme de înstrăinare — voluntară şi silită — cît
timp nu există o dispoziţie legală expresă în acest sens. De asemenea, în lipsa unei prevederi legale exprese, nu se poate considera că uzufruc-tuarul ar urma să fie despăgubit pentru pierderea dreptului său din cuantumul despăgubirii pe care proprietarul o va încasa de la stat pentru locuinţa preluată.
C. TEMA: DREPTUL DE SERVITUTE
a) Problema : Care este regimul legal al deschiderilor pentru aer şi
lumină ?
Dec. T.S. secţ. civ., nr. 464/1974.
Soluţia : Deschiderile pentru aer şi lumină se pot practica la orice înălţime şi distanţă de fondul vecin.
Motivarea: Este adevărat că, potrivit art. 611 C. civ., unul din vecini nu poate face, fără consimţămîntul celuilalt, fereastră sau deschidere într-un zid comun, iar conform art. 612 C. civ. nimeni nu poate avea vedere sau ferestre spre vedere, nici obloane sau alte asemenea asupra proprietăţii îngrădite sau neîngrădite a vecinului său, de nu va fi o distanţă de 19 decimetri între zidul pe care se deschid aceste vederi şi proprietatea vecină.
Legea a înţeles însă să restrîngă numai dreptul de a se deschide ferestre de vedere spre proprietatea vecinului de îndeplinirea condiţiilor menţionate, pe cînd deschiderile de aer şi lumină se pot practica la orice înălţime şi distanţă de fondul vecin, întrucît ele constituie un atribut al dreptului de proprietate şi nu sînt de natură să aducă vreun prejudiciu proprietarului fondului vecin.
b) Problema : Dacă pentru constituirea unei servituţi legale de tre
cere, în cazul unui loc înfundat, este necesară autorizaţia administrativă ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 27/1978.
Soluţia : Nu.
Motivarea: Potrivit art. 616 C. civ., proprietarul al cărui loc este înfundat, care nu are nici o ieşire la calea publică, poate reclama o trecere pe locul vecinului său pentru exploatarea fondului, cu îndatorirea de a-1 despăgubi în proporţie cu pagubele ce i s-ar putea ocaziona. In această situaţie servitutea de trecere se naşte în mod nemijlocit din lege chiar în lipsa acordului proprietarului fondului dominat, astfel că nu poate fi condiţionat de obţinerea vreunei autorizaţii administrative.
D. TEMA: DREPTUL DE SUPERFICIE
Problema : Cu privire la situaţia juridică a terenului grevat cu un drept de folosinţă (superficie) în cazul înstrăinării construcţiei de către titularul dreptului de proprietate asupra acesteia (superficiar).
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 424/1979.
Soluţia : In cazul în care proprietarul unei construcţii —, care nu are un drept de proprietate asupra terenului, ci numai un drept de superficie (de folosinţă) — înstrăinează construcţia, dreptul de folosinţă
asupra terenului se transmite dobinditorului o dată cu dreptul de proprietate asupra construcţiei.
Motivarea: Potrivit art. 30 alin. 1 din Legea nr. 58/1974, sînt interzise înstrăinările prin acte juridice ale terenurilor cuprinse în perimetrul construibil al localităţilor. Acest text nu este însă aplicabil atunci cînd obiectul actului de înstrăinare nu este un teren cu construcţii, ci construcţia. Nici prevederile din alin. 12 al art. 30 din Legea nr. 58/1974 nu-şi găsesc aplicare. Intr-adevăr, conform legii, în caz de înstrăinare a construcţiilor, terenul aferent acestora trece în proprietatea statului. Dar aceasta numai în situaţia în care terenul pe care se găseşte construcţia înstrăinată ar fi fost proprietatea persoanei care înstrăinează construcţia.
Actul de dispoziţie cu privire la construcţia ce-i aparţine nu poate aduce atingere drepturilor celor ce au proprietatea terenului.
Aşadar, în cazul cînd proprietarul unei construcţii — care nu este şi proprietarul terenului pe care este situată construcţia, ci are numai un drept de folosinţă (superficie) legal constituit — înstrăinează construcţia, dreptul său de folosinţă asupra terenului se transmite dobinditorului, o dată cu construcţia.
Dreptul de folosinţă a terenului, indisolubil legat de dreptul de proprietate asupra construcţiei, fiind un drept real, este opozabil în continuare proprietarului terenului, înstrăinarea construcţiei neputînd fi considerată o cauză de stingere sau „anulare“ a dreptului de folosinţă.
Capitolul VII MODURILE DE DOBÎNDIRE A DREPTURILOR REALE
A. TEMA: ACCESIUNEA IMOBILIARA ARTIFICIALA
a) Problema : Cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 494 C. civ.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 13/1959.
Soluţia: în acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 494 c. civ., instanţele nu vor putea deduce reaua-credinţă numai din faptul că cel care a construit, plantat sau executat lucrări pe un teren care nu-i aparţine nu are vreun titlu asupra terenului.
Instanţele vor căuta, ori de cîte ori este posibil, să înlocuiască soluţia neeconomică a dărîmării sau desfiinţării de construcţii, plantaţii sau alte lucrări, printr-o despăgubire în bani.
în cazurile în care pentru dărîmarea sau desfiinţarea unor construcţii sau amenajări este necesară autorizaţia prealabilă a comitetului sau biroului executiv al consiliului popular, în lipsa autorizaţiei instanţele nu vor putea hotărî astfel de măsuri. Dacă nu se obţine, instanţele vor dispune păstrarea lucrărilor de către proprietarul terenului, cu obligaţia de a despăgubi pe constructor.
Motivarea: Deducerea relei-credinţe numai din lipsa, Ia data efectuării lucrărilor, a titlului de proprietate asupra fondului sau a dreptului de superficie este neîndestulătoare, deoarece art. 494 c. civ. nu autorizează o asemenea aplicare restrictivă a textului.
Instanţele nu trebuie să se limiteze numai la aspectul unilateral şl formal al cauzei, constînd în lipsa de drept asupra fondului din partea aceluia care a făcut lucrările şi, ca urmare, să pronunţe dărîmarea clădirii sau desfiinţarea lucrărilor şi plantaţiilor, cu nesocotirea echităţii şi a intereselor economice generale, îndreptate în direcţia stimulării construcţiilor, lucrărilor etc.
Pe de altă parte, este necesar ca instanţele să cerceteze cauza şi cu privire la proprietarul terenului, spre a vedea în ce condiţii s-au făcut construcţiile, plantaţiile ori lucrările a căror desfiinţare se cere, şi anume dacă modul lui de comportare nu îmbracă aspectul unui abuz de drept, prin aceea că a manifestat o îngăduinţă sau pasivitate, lăsînd să se construiască, să se planteze etc., pentru a face opunere sau a introduce acţiune numai după terminarea lucrărilor sau aproape de sfîrşitul lor, în scopul de a obţine foloase ilicite. De asemenea, este necesar să se verifice dacă prin construcţiile, plantaţiile sau lucrările făcute s-au adus proprietarului terenului prejudicii efective şi serioase, care să justifice în mod temeinic cererea de dărîmare sau desfiinţare a lor, sau dacă acţiunea nu are un caracter de şicană în raport de modicitatea prejudiciului cauzat, aşa cum ar fi, de exemplu, încălcarea terenului reclamantului pe o porţiune foarte mică, la limita dintre proprietatea reclamantului şi a pîrî-tului constructor.
în toate cazurile instanţele vor trebui să nu piardă din vedere că apărarea intereselor legitime ale reclamantului să fie în concordanţă cu interesele economice generale, evitînd pronunţarea unor hotărîri prin care să se dispună dărîmări de construcţii, desfiinţări de plantaţii sau alte lucrări, în acele cazuri în care apare mai echitabil din toate punctele de vedere, ca pîrîtul să fie obligat a plăti reclamantului o sumă de
bani drept despăgubire, ca în ipoteza arătată mai sus, cînd s-a încălcat numai o mică fîşie marginală din terenul acestuia.
Ori de cîte ori pentru dărîmarea sau desfiinţarea unor construcţii sau amenajări este necesară autorizaţia prealabilă a organului administrativ competent, instanţele nu vor putea lua o astfel de măsură fără obţinerea acestei autorizaţii. Autorizaţia este obligatorie în toate cazurile, chiar şi atunci cînd dărîmarea sau desfiinţarea lucrărilor ar urma să fie pronunţată pe cale judecătorească. Astfel fiind, dacă autorizaţia nu este obţinută, instanţele nu vor putea pronunţa dărîmarea sau desfiinţarea lucrărilor, ci ele vor aplica dispoziţiile art. 494 C. civ., numai în ceea ce priveşte obligaţia proprietarului terenului de a despăgubi pe constructor.
b) Problema : Dacă art. 494 C. civ., se aplică şi atunci cînd există o
convenţie între proprietarul terenului şi constructor ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 386/1980.
Soluţia : Nu.
Motivarea : Pentru a putea invoca art. 494 C. civ. trebuie să fie vorba despre un terţ posesor care, de bună sau de rea-credinţă, cumpă-rînd un teren1 de la un neproprietar, construieşte pe el, şi ulterior se află în faţa adevăratului proprietar. De aceea el nu devine proprietar asupra imobilului, care rămîne întreg, teren şi clădire, proprietatea proprietarului terenului.
Textul de mai sus prevede prin urmare cazul cînd construcţia este efectuată, fără nici o convenţie mijlocită, între proprietarul terenului şi constructor, art. 494 C. civ. nefiind aplicabil în cazul cînd între proprietar şi constructor a intervenit o convenţie. In acest caz se aplică art. 969 C. civ., text în raport de care trebuie caracterizată natura juridică a drepturilor şi obligaţiilor dintre părţi.
Aşa fiind, desigur că, o dată desfiinţată convenţia, cumpărătorul are, pentru construcţiile ridicate pe terenul vînzătorului, tot numai un drept de creanţă, care însă trebuie să fie calculat la valoarea de circulaţie a imobilului, şi nu limitat la valorile prevăzute de art. 494 C. civ., pentru cazul constructorului de bună-credinţă. De altfel, numai aşa se dă eficienţă prevederilor art. 970 C. civ. potrivit cărora convenţiile trebuie executate cu bună-credinţă, ele obligînd nu numai la ceea ce cuprind, dar şi >la toate urmările ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa.
c) Problema : Cu privire la data de la care constructorul pe terenul altuia poate exercita acţiunea în despăgubiri, în temeiul art. 494 C. civ.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 236/1974.
Soluţia : Constructorul poate să-şi valorifice dreptul la despăgubiri în termen de 3 ani, care începe să curgă din momentul în care proprietarul terenului şi-a manifestat intenţia de a-şi însuşi construcţia.
Motivarea: Potrivit dispoziţiilor art. 494 C. civ., proprietarul unui teren are dreptul să-şi însuşească o construcţie făcută de o altă persoană pe terenul său sau poate cere să fie demolată. In cazul în care îşi însuşeşte construcţia, el este dator să despăgubească pe constructor cu valoarea materialelor şi preţul muncii investite în construcţie.
Termenul în care constructorul poate să-şi valorifice dreptul la despăgubiri, deci un drept patrimonial, este, potrivit art. 3 al Decretului nr. 167/1958, între persoane fizice acela de 3 ani, care — dacă proprietarul fondului a înţeles să reţină construcţia astfel ridicată — începe să curgă din momentul în care proprietarul terenului şi-a manifestat intenţia de a şi-o însuşi. Această manifestare de voinţă trebuie să aibă un caracter neechivoc, putînd să rezulte şi din împrejurări de fapt.
B. TEMA : UZUCAPIUNEA
a) Problema : Este admisibilă acţiunea în constatare a dobîndirii dreptului de proprietate asupra unui teren agricol, pe calea uzucapiunii ce s-ar fi împlinit înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 59/1974 ?
Dec. T.S., completul de jud., nr. 16/1976.
Soluţia : Da.
Motivarea : Potrivit art. 44 din Legea nr. 59 din 1 noiembrie 1974 cu privire la fondul funciar, dobîndirea de terenuri agricole se poate face numai prin moştenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobîndirea prin acte juridice a acestor terenuri.
Cum legea arătată dispune numai pentru viitor, ea nu a infirmat drepturile dobîndite anterior intrării ei în vigoare, neexistînd nici o dispoziţie derogatorie în acest sens1.
b) Problema : Cu privire la situaţia juridică a terenului aferent unei
construcţii în ipoteza dobîndirii dreptului de proprietate asupra construcţiei prin uzucapiune.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 336/1981.
Soluţia: Dobîndirea unei construcţii prin uzucapiune are ca efect trecerea terenului aferent acesteia în proprietatea statului.
Motivarea : Prin Legea nr. 58/1974 este interzisă dobîndirea terenurilor altfel decît prin moştenire legală. Această dispoziţie legală are
aplicaţie numai cu privire la dobîndirea dreptului de proprietate asupra terenurilor, iar nu şi asupra construcţiilor, deoarece prin Legea nr. 58/1974 nu s-a adus nici o restricţie dobîndirii prin uzucapiune a dreptului de proprietate asupra acestora, chiar dacă termenul de prescripţie achizitivă se împlineşte ulterior intrării în vigoare a acestei legi. i Cum însă dobîndirea construcţiei prin uzucapiune este un caz ase-
^ mănător înstrăinării la care se referă art. 30 alin. 2 din Legea nr. 58
* din 1974, dobîndirea construcţiei prin uzucapiune are ca efect trecerea
] terenului în proprietatea statului.
c) Problema : Dacă o hotărîre judecătorească poate fi invocată ca
just titlu, în cazul uzucapiunii de 10 pînă la 20 de ani ?
Dec. T.S., completul de jud., nr. 70/1979.
Soluţia : Hotărîrile judecătoreşti prin care are loc o transmitere a dreptului de proprietate, avînd caracter constitutiv, pot fi invocate ca just titlu.
Motivarea : Justul titlu, denumit de art. 1897 C. civ. justă cauză, este orice titlu care, dacă ar fi emanat de la adevăratul proprietar, ar fi transmis dreptul de proprietate. Este deci vorba de un titlu translativ de proprietate care nu emană de la adevăratul proprietar şi care, unit cu buna-credinţă şi posesia exercitată pe durata termenului de prescripţie se consolidează, operînd transmiterea proprietăţii.
In acest sens, hotărîrile judecătoreşti declarative nu pot servi ca just titlu, deoarece prin ele nu se transferă, ci se constată numai, un drept de proprietate preexistent, ca în cazul hotărîrilor de partaj.
Ori de cîte ori însă, printr-o hotărîre judecătorească, are loc o transmitere de proprietate, acea hotărîre, fiind constitutivă de drepturi, poate fi invocată ca just titlu. In acest sens se consideră ordonanţa de adjudecare ca act final al vînzării silite, precum şi hotărîrea pronunţată în temeiul art. 12 din Decretul nr. 144/1958 care, suplinind consimţămîntul unei părţi la efectuarea vînzării, ţine locul unui act autentic de vînzare-cumpărare. Tot astfel, prin hotărîrea judecătorească dată în temeiul Decretului nr. 111/1951, în caz de admitere a acţiunii, se pronunţă trecerea în proprietatea statului a unui bun abandonat, operînd deci transmiterea proprietăţii. De aceea şi o atare hotărîre poate fi invocată ca just titlu, dacă procesul s-a purtat în contradictoriu cu o parte care nu era proprietarul imobilului abandonat. Cît priveşte buna-credinţă, ea trebuie
apreciată în raport de momentul intrării în posesie, ea constînd în credinţa că imobilul a fost preluat de la adevăratul proprietar.
d) Problema : In ce condiţii poate să opereze joncţiunea posesiilor ?
Dacă cel ce nu este proprietarul imobilului şi invocă împlinirea termenului de uzucapiune, poate uni posesia sa cu cea exercitată anterior de titularul dreptului de proprietate asupra bumdui respectiv ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 2100/1979.
Soluţia: Nu.
Motivarea: Unirea (joncţiunea) posesiilor, ca instituţie de drept, operează numai în cazul în care nu este vorba şi de o posesie a titularului dreptului de proprietate. Deoarece prescripţia achizitivă constituie o sancţiune civilă pe care o suportă titularul dreptului de proprietate şi se justifică prin pasivitatea sa timp îndelungat (deşi bunul nu se găseşte în posesia sa), ea nu poate interveni atunci cînd însuşi proprietarul are posesia bunului. Acest fapt pozitiv îi conservă dreptul de proprietate, care nu poate fi afectat negativ prin unirea posesiei sale cu durata posesiei pe care, la un moment dat, ar începe să o exercite o altă persoană netitulară a dreptului.
e) Problema : Cu privire la dobîndirea drepturilor reale imobiliare
prin uzucapiune în regimul de carte funciară.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 15/1966.
Soluţia : In localităţile în care transmiterea drepturilor reale imobiliare este supusă regimului legii pentru unificarea dispoziţiilor de carte funciară din 27 aprilie 1938, dobîndirea acestor drepturi prin uzucapiune este reglementată de dispoziţiile art. 27 şi 28 din această lege şi nu de dispoziţiile codului civil1.
Motivarea: în legea din 27 aprilie 1938, pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare sînt prevăzute numai două cazuri în care dreptul de proprietate asupra imobilelor poate fi dobîndit prin uzucapiune, şi anume : 1) cînd s-a înscris în cartea funciară, fără cauză legitimă, un drept de proprietate, iar titularul a posedat imobilul cu bună-credinţă, potrivit legii, timp de 10 ani (art. 27) şi 2) cînd cineva a posedat un bun nemişcător, în condiţiile legii, timp de 20 de ani, după moartea proprietarului înscris în cartea funciară (art. 28).
în legătură cu uzucapiunea, Legea nr. 241/1947 pentru punerea în aplicare, în Transilvania, a legii pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare din 27 aprilie 1938, astfel cum a fost modificată prin Decretul nr. 378/1960, nu face altă precizare decît că posesiunea cerută în cazurile de mai sus trebuie să îndeplinească condiţiile stabilite de codul civil (art. 6). Nu există însă nici o dispoziţie din care s-ar putea deduce că uzucapiunea, aşa cum este reglementată de codul civil, ar fi recunoscută ca mod de dobîndire a dreptului de proprietate imobiliară cu privire la imobilele supuse regimului de carte funciară la care se referă legea citată.
Întrucît în sistemul de carte funciară dreptul de proprietate asupra imobilelor se dobîndeşte, în afară de cazurile prevăzute în mod expres de lege, numai prin înscrierea în carte funciară, iar în cazul uzucapiunii această înscriere poate avea loc numai în condiţiile expres prevăzute de
Legea din 27 aprilie 1938, urmează că dispoziţiile din codul civil referitoare la uzucapiunea dreptului de proprietate imobiliară nu sînt aplicabile în teritoriile cu regim de carte funciară.
Aceeaşi soluţie rezultă şi din art. 48 al Legii nr. 241/1947, în care se prevede că dispoziţiile legislaţiei române, în măsura în care sînt contrarii legii pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, nu se vor aplica în tot ceea ce priveşte drepturile reale imobiliare înscrise în cartea funciară.
Or, spre deosebire de reglementarea generală dată prescripţiei în codul civil român, în sistemul de carte funciară uzucapiunea are un caracter de excepţie, ca mod de dobîndire a drepturilor reale imobiliare.
Soluţia de mai sus se impune şi pentru partea din nordul Moldovei în care funcţionează regimul de carte funciară prevăzut de legea din 27 aprilie 1938.
Astfel, potrivit legii pentru punerea în aplicare în Bucovina a legii pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare din 15 octombrie 1938, constituirea, transmiterea, modificarea şi stingerea drepturilor reale imobiliare se fac conform legii pentru unificarea cărţilor funciare (art. 2 şi 42) şi numai posesiunea cerută în vederea uzucapiunii trebuie să îndeplinească condiţiile stabilite de codul civil extins (art.  , această din urmă dispoziţie fiind identică cu aceea din Legea nr. 241/1947 (art. 6).
Din coroborarea menţionatelor prevederi legale rezultă deci că şi în această parte a ţării în care funcţionează regimul de carte funciară sînt aplicabile, cu privire la uzucapiune, dispoziţiile Legii din 27 aprilie 1938, iar dispoziţiile codului civil îşi au aplicarea numai cu privire la caracterizarea posesiei ca utilă. | |
|
|
|
| 08-11-2013 |
| | Marius
Vizitator |
| TITLUL V
TEORIA GENERALĂ A OBLIGAŢIILOR
Capitolul I EFECTELE CONTRACTULUI (PUTEREA OBLIGATORIE A CONTRACTULUI)
A. TEMA: INTERPRETAREA CONTRACTULUI
Problema : Cu privire la modul în care instanţele judecătoreşti trebuie să interpreteze contractul încheiat de părţi şi la criteriile folosite în acest scop.
Dec. T. S., secţ. civ., nr. 549/1975.
Soluţia: Pentru a stabili drepturile şi obligaţiile corelative ale părţilor, instanţele judecătoreşti trebuie să interpreteze contractul dînd prioritate voinţei comune, reale, a părţilor.
Motivarea: Instanţele judecătoreşti au îndatorirea să interpreteze contractele, nu după sensul literal al cuvintelor întrebuinţate, ci după
intenţia comună a părţilor (art, 977 C. civ.). Ele sînt deci obligate să determine natura reală a contractului, nu după denumirea pe care i-au dat-o părţile, ci după conţinutul clauzelor ce le cuprinde, iar, pe de altă parte, trebuie să stabilească înţelesul lui, care, în cazul în care cuprinde clauze primitoare de două înţelesuri (art. 978 C. civ.), să le dea acel înţeles în care pot produce efecte şi nu în acela în care nu pot produce nici un efect. In caz de îndoială, convenţia trebuie interpretată în favoarea celui ce se obligă, adică a debitorului (art. 983 C. civ.). In cazurile în care un contract este necomplet, instanţa îl va interpreta în raport de regula că obişnuitele clauze din contracte de aceeaşi natură sînt presupuse, chiar atunci cînd nu sînt prevăzute formal (art. 981 C. civ.). Diferitele clauze ce se întîlnesc într-un contract oarecare nu se pot interpreta separat, ci unele prin altele, urmînd să se dea fiecăreia înţelesul ce rezultă din actul întreg.
Ca atare, instanţa nu se poate mărgini, atunci cînd urmăreşte să determine care a fost intenţia părţilor, numai la cercetarea actului scris în care se constată încheierea convenţiei, ci trebuie să facă investigaţii, prin administrare de probe, pentru a stabili obiectul convenţiei, adică drepturile şi obligaţiile corelative ale părţilor ce decurg din voinţa lor comună.
B. TEMA : RELATIVITATEA EFECTELOR CONTRACTULUI
Problema : Situaţia juridică a bunurilor ce se vînd cu plata în rate, de către organizaţiile socialiste; consecinţele înstrăinării lor de către cumpărător.
Dec. T. S., secţ. civ., nr. 2307/1977.
Soluţia : Dobînditorul unui bun cumpărat în rate de înstrăinător nu poate fi obligat să plătească, singur sau împreună cu cumpărătorul iniţial, sumele de bani datorate organizaţiei socialiste.
M otivarea: In lipsa unei reglementări diferite, principiul de drept al relativităţii efectelor contractului din art. 973 C. civ. este aplicabil şi contractelor de vînzare-cumpărare cu plata preţului în rate, la care se referă Decretul nr. 205/19811. Astfel, deşi prin art. 3 alin. 2 din acest decret s-a prevăzut că asemenea bunuri nu pot fi înstrăinate înainte de a se fi plătit preţul, totuşi, prin nici o altă dispoziţie nu se reglementează obligaţia, pentru persoana care ar beneficia de o astfel de înstrăinare, de a plăti singură sau împreună cu cumpărătorul iniţial sumele de bani ce sînt datorate organizaţiei socialiste. Dimpotrivă, în decret se prevede în mod expres că, dacă bunurile vor fi înstrăinate de cumpărător, acesta va fi urmărit pentru plata ratelor (art. 4 alin. 3).
C. TEMA: CU PRIVIRE LA SIMULAŢIE
a) Problema : Care trebuie să fie data actului juridic secret in raport cu actul juridic aparent pentru a exista sirnu-laţie ?
Dec. T. S., secţ. civ., nr. 1325/1979.
Soluţia : Actul secret trebuie să fie anterior actului aparent ori să fi fost încheiat simultan cu acesta.
Motivarea: Pentru ca să existe simulaţie, este suficient ca actul secret să fi precedat actul aparent ori să fi fost simultan cu el, chiar dacă înscrisul în care s-a consemnat actul secret a fost redactat ulterior întocmirii înscrisului prin care se constată actul aparent. Esenţial este faptul că înţelegerea dintre părţi, deci convenţia în sens de operaţiune juridică (negotium), să fie anterioară actului aparent sau concomitentă cu acesta.
b) Problema : Dacă actul secret este opozabil terţilor ?
Dec. T. S., secţ. civ., nr. 1361/1970.
Soluţia : în principiu, actul secret nu este opozabil terţilor.
Motivarea: Sancţiunea neopozabilităţii actului secret faţă de
terţi se explică prin aceea că ei l-au ignorat, cunoscînd numai actul aparent. Atunci însă cînd terţii au cunoscut actul secret nu mai subzistă această raţiune, şi deci urmează a se decide că actul secret le este opozabil.
c) Problema : In ce condiţii se poate face de către părţi dovada si
tuaţiei reale în cazul unui contract simulat ?
Dec. T. S., secţ. civ., nr. 311/1978.
Soluţia : în cazul simulaţiei, părţile vor putea face proba, în contra actului public prin contraînscrisuri, fie prin martori sau prezumţii, dacă o astfel de probă nu are drept scop combaterea faptelor atestate de autoritatea care a autentificat înscrisul, ci declaraţiile făcute de părţi şi consemnate în acel înscris.
Motivarea: Deşi, potrivit art. 1174 C. civ., actul autentic produce efecte depline între părţi cu privire la drepturile şi obligaţiile ce constată, totuşi, din combinarea prevederilor cuprinse în art. 1173 şi 1198 C. civ., se deduce că şi contra actului public se poate face probă, fie prin contraînscrisuri, fie prin martori şi prezumţii, cînd această probă nu are drept scop combaterea faptelor atestate de autoritatea care autentifică, ci declaraţiile făcute de părţi şi consemnate în act.
Posibilitatea pentru părţile contractante de a dovedi, una împotriva celeilalte, în aceste limite, că actul autentic este simulat, în tot sau în parte, rezultă şi din dispoziţia cuprinsă în art. 1175 C. civ., potrivit căreia actul secret, care modifică un act public, are putere între părţile contractante şi succesorii lor universali.
Prin act secret, în sensul art. 1175 C. civ., trebuie să se înţeleagă convenţia părţilor, iar nu înscrisul doveditor. Această convenţie pe care părţile înţeleg să o ascundă, prezentînd-o altfel, în totul sau în parte, prin-tr-un act public, intervine fie anterior, fie concomitent cu actul public. O convenţie ulterioară ar fi o nouă convenţie în raport de ceea ce rezultă din actul public, încît în legătură cu ea nu se poate pune problema si-muiaţiei.
Convenţia nepublică (secretă) poate fi dovedită, în condiţiile legii, chiar şi împotriva actului autentic (public), iar cînd proba constă într-un înscris, el nu trebuie condiţionat de data la care a fost confecţionat (anterior, concomitent sau posterior actului public), determinantă fiind puterea doveditoare a acelui înscris.
d) Problema : In ce cazuri este admisibilă proba cu martori in do
vedirea actului juridic secret şi in scopul înlăturării efectelor actului aparent ?
Dec. T. S., secţ. civ., nr. 1063/1970.
Soluţia: Proba cu martori este admisibilă în dovedirea actului juridic secret în cazul unei simulaţii licite numai atunci cînd forma scrisă a acestui act este cerută pentru dovedirea sa ad probationem.
Motivarea: In cazul unei simulaţii licite, proba cu martori, în dovedirea actului juridic ascuns şi în scopul de a înlătura efectele actului aparent, prezintă utilitate atunci cînd forma scrisă a actului real — a contraînscrisului — este pretinsă de lege numai pentru dovedirea lui. In atare situaţie, actul secret, deşi consimţit numai verbal, dovedit cu martori, capătă deplină eficienţă juridică şi înlocuieşte actul aparent redactat în scris. Cînd forma scrisă ori cea autentică este pretinsă de lege pentru însăşi existenţa actului real — adică a contraînscrisului — acesta nu va putea fi dovedit cu martori.
Cu alte cuvinte, pentru ca un contraînscris să-şi poată produce efectele, trebuie să fie valabil în el însuşi, ca şi cînd nu ar fi ascuns, ci public.
In cazul unei simulaţii ilicite, deci al unei simulaţii făcute în scopul de a ocoli dispoziţii legale imperative, de ordine publică, proba cu martori — şi cu prezumţii — este admisibilă (art. 1191 alin. 2 C. civ.).
e) Problema : Cu privire la caracterul acţiunii în declararea simula-
ţiei.
Dec. T. S., secţ. civ., nr. 3009/1973.
Soluţia: Acţiunea în declararea simulaţiei este o acţiune în constatare imprescriptibilă.
Motivarea: Întrucît acţiunea în declararea simulaţiei unui act are drept consecinţă stabilirea conţinutului actului secret, real şi inexistenţa actului public, aparent, ea este o acţiune în constatare ce nu este supusă prescripţiei şi, ca atare, poate fi exercitată oricînd, pe cale principală, ori pe cale de excepţie. Această soluţie este în concordanţă cu principiul potrivit căruia aparenţa de drept poate fi înlăturată oricînd, actul juridic simulat nefiind susceptibil de consolidare prin trecerea timpului.
D. TEMA : REZOLUŢIUNEA CONTRACTULUI
a) Problema: Rezoluţiunea pentru neexecutarea contractului operează de plin drept ?
Dec. T. S., secţ. civ., nr. 1442/1970.
Soluţia: Nu, ci se pronunţă la cererea părţii interesate de către instanţa de judecată.
Motivarea: Una din consecinţele reciprocităţii obligaţiilor din contractele sinalagmatice o constituie rezoluţiunea pentru neexecutare prevăzută în art. 1020 C. civ., potrivit căruia, în cazul în care una din părţi nu-şi îndeplineşte angajamentul luat, cealaltă parte poate cere rezoluţiunea contractului, condiţia rezolutorie fiind subînţeleasă atunci cînd părţile nu au prevăzut în mod expres în contract.
Rezoluţiunea contractului pentru neexecutare în întregime sau în parte a obligaţiilor luate de către una din părţi, întemeindu-se pe ideea de culpă, urmează să nu opereze de plin drept, ci se pronunţă, la cererea părţii, de către instanţa judecătorească, care va aprecia condiţiile şi importanţa neexecutării obligaţiei.
b) Problema : Cu privire la obligaţia instanţei de judecată de a veri
fica, în cazul unei acţiuni în rezoluţiune a contractului, gravitatea neexecutării obligaţiilor; dreptul de a acorda un termen de graţie.
Dec. T. S., secţ. civ., nr. 366/1971.
Soluţia: Instanţa de judecată învestită cu acţiunea în rezoluţiune a unui contract trebuie să verifice în ce măsură neexecutarea obligaţiilor asumate prin acel contract este importantă şi se datoreşte unor cauze imputabile debitorului. In funcţie de împrejurări, instanţa poate acorda debitorului termene de graţie.
Motivarea: In principiu, debitorul este răspunzător pentru neexecutarea obligaţiei sale, afară numai dacă ar dovedi că neexecutarea se datoreşte unor cauze exterioare, care nu-i sînt imputabile. în materie de executare a contractului, prin culpă se înţelege orice neconformare a debitorului la corecta îndeplinire a obligaţiei. Cu toate acestea, contractul nu este desfiinţat de drept, prin simpla manifestare de voinţă a creditorului, care trebuie să se adreseze instanţei cu acţiunea în rezoluţiune.
Instanţa, sesizată cu o asemenea acţiune, are îndatorirea să verifice şi să aprecieze în ce măsură neexecutarea obligaţiei este importantă şi gravă şi dacă neexecutarea se datoreşte unor cauze imputabile debitorului, avînd facultatea de a-i acorda, după împrejurări, un termen de graţie (art. 1020—1021 C. civ.).
c) Problema : Cu privire la posibilitatea stipulării într-un contract
sinalagmatic a unui pact comisoriu expres şi la condiţiile în care operează în acest caz rezoluţiunea.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 2390/1972.
Soluţia : Deşi rezoluţiunea este, în principiu, judiciară, părţile pot să prevadă în contract rezoluţiunea sa convenţională, potrivit căreia aceasta Urmează să opereze de plin drept.
Motivarea: întrucît, potrivit art. 1079 C. civ., ajungerea la termen a unei obligaţii contractuale nu constituie, prin ea însăşi, o punere în în-tîrziere a debitorului, părţile pot să prevadă însă în contract rezoluţiunea convenţională, potrivit căreia, în caz de neexecutare a obligaţiilor de către oricare dintre ele, rezoluţiunea contractului operează de plin drept, fără somaţie, punere în întîrziere sau chemare în judecată.
în cazul în care pactul comisoriu nu prevede în mod expres rezoluţiunea contractului fără chemare în judecată, urmează că aceasta nu operează decît dacă debitorul a fost chemat în judecată.
Pactul comisoriu, fiind o clauză stipulată în favoarea creditorului obligaţiei neexecutate, înseamnă că poate fi invocat numai de el.
Capitolul II
FAPTUL JURIDIC LICIT CA IZVOR DE OBLIGAŢII
A. TEMA : GESTIUNEA INTERESELOR ALTEI PERSOANE
Problema : Care este înţelesul noţiunii de „cheltuieli necesare1', în sensul art. 991 C. civ. ?
Dec. T.S., Col. civ., nr. 781/1966.
Soluţia: Cheltuieli necesare, în sensul art. 991 C. civ., nu sînt numai cele făcute cu privire la administrarea şi conservarea bunurilor proprietarului gerat, ci şi cele referitoare la executarea unor obligaţii personale patrimoniale pe care acesta era dator să le îndeplinească în temeiul legii.
Motivarea: Potrivit art. 991 C. civ., proprietarul gerat este dator să îndeplinească obligaţiile contractate în numele său de gerant şi să-l indemnizeze de toate acelea ce a contractat personal şi de a-i plăti toate cheltuielile utile şi necesare pe care gerantul le-a efectuat.
Desigur, cheltuielile necesare nu pot privi numai pe acelea făcute cu privire la administrarea şi conservarea bunurilor proprietarului gerat, dar ele se referă şi la executarea obligaţiilor personale cu caracter patrimonial ale celui gerat, pe care acesta era dator să le îndeplinească în baza unei obligaţii legale, cum este cea privitoare la întreţinerea copiilor săi. Ca atare, gerantul, fiind nevoit, spre exemplu, să întreţină pe copiii minori ai geratului, în lipsă de alte venituri, poate înstrăina unele bunuri ale geratului, pentru a putea face faţă cheltuielilor necesitate de creşterea şi întreţinerea copiilor, care nu puteau fi lăsaţi fără ocrotire.
B. TEMA: ÎMBOGĂŢIREA FĂRĂ JUSTA CAUZĂ
a) Problema : Dacă se poate pune problema îmbogăţirii fără justă cauză in ipoteza existenţei unui raport contractual între părţi ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1712/1974.
Soluţia : Nu se poate pune problema existenţei unei îmbogăţiri fără justă cauză atunci cînd foloasele realizate de o parte sînt consecinţa unui act juridic la care a consimţit cealaltă parte.
Motivarea : Acţiunea de restituire în cazul îmbogăţirii fără justă cauză (actio de in rern verso) are ca scop restabilirea echilibrului patrimonial între părţile din proces în urma unui fapt licit şi voluntar, care a produs o mărire a patrimoniului unei părţi, în detrimentul celeilalte părţi, în afara oricărui raport contractual.
De o îmbogăţire fără just temei nu poate fi însă vorba atunci cînd foloasele realizate de parte sînt consecinţa unui act juridic la care a consimţit cealaltă parte şi care constituie temei legal. Astfel, nu poate fi vorba de o acţiune în restituire atunci cînd între părţi a intervenit o înţelegere pe baza căreia una din ele s-a stabilit în gospodăria celeilalte pentru a munci şi gospodări împreună, iar în caz de îmbolnăvire a uneia, cealaltă să o îngrijească.
într-o atare situaţie, aportul unei părţi se compensează, în general, cu foloasele realizate de cealaltă parte, fără a fi necesară existenţa unei corespondenţe valorice perfecte.
b) Problema : Cu privire la condiţiile existenţei unei îmbogăţiri fără justă cauză.
Dec. T.S., Col. civ., nr. 102/1968.
Soluţia : Pentru a exista o îmbogăţire fără justă cauză trebuie să existe o corelaţie necesară între mărirea patrimoniului unei persoane şi micşorarea patrimoniului altei persoane, în sensul că mărirea unui patrimoniu trebuie să apară ca o consecinţă directă a micşorării celuilalt; atît îmbogă-şi sărăcirea trebuie să fie lipsite de temei.
Motivarea : într-o acţiune întemeiată pe principiul îmbogăţirii fără just temei, trebuie să se stabilească dacă s-au dobîndit sau păstrat de către pirît bunuri sau valori în detrimentul reclamantului, fără un just temei statornicit prin lege sau contract. între dobîndirea bunurilor sau evitarea unor cheltuieli de către o persoană — care se îmbogăţeşte astfel şi pierderea unor bunuri sau valori de către o altă persoană — care sărăceşte în consecinţă, trebuie să existe o corelaţie necesară, îmbogăţirea uneia fiind condiţionată de sărăcirea celeilalte, în sensul că îmbogăţirea primei persoane trebuie să apară ca o urmare nemijlocită, ca o consecinţă directă a sărăcirii celei de a doua. Pe de altă parte, atît îmbogăţirea cît şi sărăcirea trebuie să fie lipsite de temei.
Această acţiune trebuie să fie privită întotdeauna ca avînd caracter subsidiar, în sensul că ea nu poate fi primită ori de cîte ori se constată existenţa vreunei alte acţiuni în realizare de drepturi. Justa aplicare a principiului impune ca obligaţia de restituire a pîrîtului să nu depăşească îmbogăţirea lui efectivă, iar, indisolubil legat de aceasta, să nu depăşească valoarea cu care a fost majorat patrimoniul reclamantului.
c) Problema : Cu privire la caracterul acţiunii decurgînd din îmbogăţirea fără just temei.
Dec. T. S., secţ. civ., nr. 1601/1979.
Soluţia : Acţiunea în restituire bazată pe îmbogăţirea fără just temei are caracter subsidiar, astfel că dacă reclamantul are la dispoziţie o acţiune întemeiată pe un alt izvor de obligaţii, nu se justifică folosirea acţiunii bazate pe îmbogăţirea fără justă cauză.
Motivarea: îmbogăţirea fără just temei, ca izvor de obligaţii, deşi nu este înscrisă expres în codul civil, se deduce din principiul echităţii care stă la baza acestei legiuiri, potrivit cărui principiu, nici o persoană nu are dreptul să-şi mărească patrimoniul său în detrimentul altei persoane. Acţiunea în restituire bazată pe îmbogăţirea fără just temei are însă un caracter subsidiar, în sensul că nu poate fi exercitată decît în absenţa oricărui alt mijloc juridic prin care cel sărăcit şi-ar putea recupera pierderea suferită. Dacă reclamantul are la dispoziţie o acţiune bazată pe un contract sau un cvasicontract, delict sau cvasidelict, ori pe alt izvor de obligaţii, nu se justifică folosirea acţiunii în restituire fundamentată pe îmbogăţirea fără just temei. De aceea, chiar şi în cazul în care îmbogăţirea s-a realizat prin intermediul unei alte persoane, care poate fi acţionată în justiţie de cel sărăcit în baza unuia dintre temeiurile arătate, nu se justifică totuşi exercitarea acţiunii bazată pe îmbogăţirea fără just temei, dat fiind caracterul ei subsidiar. Acest caracter subsidiar
al acţiunii formulate pe îmbogăţirea fără just temei nu mai poate con-sti tui însă un impediment pentru exercitarea ei împotriva celui îmbogăţit, dacă, datorită unei anumite situaţii de fapt, cum este insolvabilitatea, cel sărăcit nu se mai poate despăgubi de la cel cu care a avut, de exemplu, raporturi contractuale.
Capitolul III FAPTA ILICITA CAUZATOARE DE PREJUDICII CA IZVOR DE OBLIGAŢII (RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ)
Secţiunea I Răspunderea pentru fapta proprie
TEMA: CU PRIVIRE LA PREJUDICIU Şl LA REPARAREA ACESTUIA
a) Problema : Dacă se pot sau nu acorda despăgubiri patrimoniale pentru acoperirea unui prejudiciu moral ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S., nr. VII/1952.
Soluţia: Nu se pot acorda despăgubiri (reparaţii materiale) pentru prejudicii de ordin moral.
Motivarea: Din totalitatea principiilor constituţionale reiese că izvorul principal de venit este munca. Nu se poate deci concepe plata unei sume de bani ca echivalent pentru suferinţa morală provocată omului. Repararea unor asemenea prejudicii se face în mod corespunzător, prin sancţionarea celor vinovaţi, prin publicarea hotărârilor de condamnare şi prin alte mijloace adecvate modului în care prejudiciul moral a fost provocat, astfel încît cel care a fost vătămat în cinstea, demnitatea sau afecţiunea sa să capete o deplină satisfacţie morală, care să contribuie totodată la educarea cetăţenilor în spiritul respectului normelor de convieţuire socialistă1.
b) Problema : Dacă victimei unei fapte prejudiciabile, care i-a cauzat o vătămare corporală gravă şi, ca urmare, o capacitate de muncă redusă, i se cuvin despăgubiri şi în ipoteza în care, după agresiune, realizează venituri asemănătoare sau chiar mai mari decît cele anterioare ?
Dec. T.S., secţ. pen., nr. 2345/1974.
Soluţia: In cazul unei vătămări corporale grave, care a avut drept urmări reducerea capacităţii de muncă victima are dreptul la despăgubiri chiar dacă după agresiunea suferită obţine venituri asemănătoare sau mai mari decît cele anterioare. In asemenea situaţii ea are dreptul să i se acorde despăgubiri corespunzătoare cheltuielilor făcute în scopul de a avea posibilitatea, sub raport fizic şi psihic, de a depune eforturi suplimentare ce se impun pentru obţinerea veniturilor.
Motivarea : Faptul că partea vătămată are capacitatea de muncă redusă (de exemplu, ca urmare a pierderii unui ochi) şi totuşi realizează venituri asemănătoare sau chiar superioare celor realizate înainte de a fi suferit agresiunea este irelevant în ceea ce priveşte obligarea inculpatului de a o despăgubi integral. în adevăr, instanţa trebuie să aibă în vedere împrejurarea că partea vătămată este îndreptăţită şi trebuie să i se acorde despăgubiri echivalente cu efortul suplimentar ce trebuie să-l depună în scopul realizării acelor venituri printr-o cantitate mai mare de muncă, ori prin sporirea intensităţii muncii sale, de natură să grăbească procesul de oboseală şi epuizare fizică. în această situaţie este evident că pentru suplimentul de efort ce trebuie să-l depună, partea civilă va avea nevoie de o alimentaţie mai bogată şi mai consistentă şi de o medicamentaţie adecvată infirmităţii sale, împrejurări ce presupun existenţa unor sume de bani pe care va trebui să le cheltuiască în plus din cauza faptei săvîrşite de inculpat.
c) Problema: Dacă sînt supuse reparării şi prejudiciile viitoare ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 924/1973.
Soluţia : La stabilirea prejudiciului trebuie să se ţină seama nu numai de situaţia existentă la data cînd s-a produs fapta ilicită, ci şi de consecinţele pe care le va produce în viitor.
Motivarea : Este de principiu că răspunderea pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii nu poate fi antrenată decît în măsura în care »%
victima a suferit un prejudiciu. In stabilirea prejudiciului trebuie însă avută în vedere nu numai situaţia existentă la data cînd s-a produs fapta culpabilă, ci şi consecinţele pe care ea le va produce în viitor, pentru că numai astfel se va putea repara integral prejudiciul suferit de victimă şi deci nu i se va impune persoanei vătămate să suporte consecinţele unei activităţi ilicite a cărei victimă a fost.
Asemenea consecinţe au un echivalent patrimonial, în sensul că dau loc unei situaţii prejudiciabile din punct de vedere patrimonial şi, ca atare, justifică cererea de reparaţii.
d) Problema : Dacă la determinarea întinderii prejudiciului suferit de
victima faptului ilicit se ia în considerare starea materială a autorului faptei şi a victimei ?
Dec. T.S., col. civ., nr. 782/1961.
Soluţia: In stabilirea prejudiciului se are în vedere despăgubirea integrală a victimei, fără a se lua în considerare nici starea materială a autorului prejudiciului, nici starea materială a victimei.
Motivarea: în conformitate cu principiul înscris în art. 998 şi 999
C. civ., acela care cauzează altuia un prejudiciu din greşeală, neglijenţă sau imprudenţa sa, are obligaţia de a repara integral paguba produsă. ^
Principiul în baza căruia se stabileşte cuantumul despăgubirilor fiind acela al reparaţiei integrale a pagubei cauzate, cel găsit vinovat de producerea prejudiciului trebuie să fie obligat să suporte atît paguba cauzată în mod indirect, cît şi beneficiul de care victima a fost lipsită, deoarece numai în modul acesta victima este pusă într-o situaţie asemănătoare celei avute înainte de comiterea faptului cauzator de prejudicii, stabilirea desdăunării fiind condiţionată de întinderea prejudiciului existent la data pronunţării hotărîrii, iar nu de gravitatea faptei sau de situaţia materială a victimei-şi^autorului faptului cauzator de prejudicii.
(e) Problema;: Cu privire la modul de stabilire a despăgubirilor cuvenite victimei unei fapte ilicite în unele cazuri de diminuare sau pierdere a capacităţii de muncă.
Dec. de îndrumare a plenului T.S., nr. 13/1968.
Soluţia : La stabilirea veniturilor victimei unei fapte ilicite şi, implicit, a despăgubirilor ce i se cuvin, în cazul în care a suferit o diminuare sau pierdere a capacităţii sale de muncă şi nu are oalitatea de persoană încadrată în muncă, cooperator sau în general nu face parte din- —
tr-un colectiv de muncă ori este pensionar, urmează a se ţine seama de valoarea reală a prestaţiilor ei, fie în gospodăria casnică, fie ca muncitor zilier, fie în orice alt loc de muncă, asigurîndu-se astfel şi în asemenea situaţii o acoperire justă şi integrală a pagubei suferite, corespunzătoare cantităţii de muncă pe care nu o mai poate presta.
In acelaşi mod se va stabili şi despăgubirea cuvenită moştenitorilor în cazul cînd, ca urmare a faptei ilicite, victima a decedat.
Motivarea: Potrivit art. 998 C. civ., „Orice faptă a omului care cauzează altuia prejudiciu obligă pie acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-1 repara44. După cum rezultă din acest text de lege, despăgubirile acordate pentru prejudicii izvorîte din fapte ilicite trebuie să reprezinte totdeauna o reparare integrală a pagubei suferite. Astfel, ele urmează să cuprindă atît pierderea efectiv suferită, cit şi beneficiul de care cel ce a suferit-o a fost lipsit.
Aceasta înseamnă că, plecînd de la principiul de drept arătat, criteriile de apreciere a despăgubirii trebuie să fie concrete, astfel ca la fixarea ei să fie luate în considerare daunele suferite efectiv de victimă, aşa după cum rezultă din împrejurările de fapt ale pricinii şi din situaţia sa procesuală.
La stabilirea veniturilor victimei şi implicit a despăgubirii ce i se cuvine, în cazul cînd nu are calitatea de persoană încadrată în muncă, cooperator sau în general nu face parte dintr-un colectiv de muncă, ori nu este pensionar, urmează a se ţine seama de valoarea reală a prestaţiilor ei, fie în gospodăria casnică, fie ca muncitor zilier, fie în orice alt loc de muncă.
Stabilirea pe cale medicală a incapacităţii de muncă a unei persoane constituie numai o prezumţie că şi cîştigul ei din muncă a fost diminuat. Despăgubirea va trebui să corespundă însă valorii de înlocuire a forţei de muncă pe care victima, în urma faptei ilicite, a pierdut-o.
Numai în acest mod se va ajunge ca despăgubirea acordată victimei să reprezinte şi în asemenea situaţii o acoperire justă şi integrală a pagubei suferite. Aceleaşi criterii de stabilire a veniturilor şi a despăgubirii se vor aplica şi în cazul în care, ca urmare a faptei ilicite, victima a încetat din viaţă, iar stabilirea despăgubirii este solicitată de moştenitori.
Este deci greşită soluţia de a considera că la determinarea pagubei suferite ca rezultat al unei fapte ilicite, în situaţii ca cele arătate mai sus, urmează a se lua ca bază de calcul totdeauna retribuţia tarifară minimă pe care ar obţine-o în prezent un om al muncii şi care s-ar impune a fi acordată, în întregime sau parţial, în raport de gradul de invaliditate, atunci cînd victima, capabilă de muncă, nu face dovada că putea să realizeze un venit superior. Ca atare, ţinînd seama de veniturile realizate în concret de victimă înainte de săvîrşirea faptei ilicite, despăgubirea ce i se cuvine va putea fi, după caz, mai mare sau măi mică decît retribuţia tarifară minimă, corespunzător pagubei suferite efectiv.
Problema : Dacă minorul, neincadrat în muncă, a cărui sănătate şi integritate corporală a fost vătămată, poate pretinde despăgubiri ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1383/1970.
Soluţia: împrejurarea că victima, fiind minoră, neîncadrată în muncă, nu realizează venituri, nu exonerează pe autorul faptei ilicite de obligaţia de a plăti despăgubiri.
Motivarea: Răspunderea autorului faptei ilicite nu poate să intervină dacă victima nu a încercat un prejudiciu. Aceasta nu înseamnă însă că instanţele în loc să se preocupe de stabilirea prejudiciului suferit de victimă, ar putea reţine de principiu că aceasta pînă la încadrarea în muncă nu ar putea avea venituri, şi deci nu ar putea invoca existenţa unui prejudiciu.
Or, dacă rezultă că sănătatea victimei a fost grav afectată ori aceasta suferă de o altă invaliditate în urma săvîrşirii faptei prejudiciabile, supra-
solicitarea organismului poate avea consecinţe grave pentru victimă. Intr-adevăr, într-o atare situaţie victima va trebui să fie sub continuă supraveghere medicală, să-şi procure mijloace de învăţămînt adecvate şi de a apela Ia sprijinul unui pedagog, care toate atrag cheltuieli din partea sa.
Aceste consecinţe au un echivalent patrimonial, în sensul că trebuie considerate ca dînd loc unei situaţii prejudiciabile din punct de vedere material pentru victimă, ceea ce justifică cererea sa de despăgubiri.
g) Problema : Cu privire la răspunderea civilă a autorului unui fapt
ilicit pentru prejudiciul cauzat prin culpa comună.
Dec. de îndrumare a plenului T.S., nr. 10/1961 (pct. 1).
Soluţia: Despăgubirile la care urmează a fi obligat autorul unui fapt ilicit, pentru repararea prejudiciului cauzat altei persoane, vor fi micşorate dacă se va dovedi că la producerea acestuia a concurat şi culpa victimei.
Motivarea: Potrivit principiului general înscris în art. 998 C. civ., despăgubirile datorate victimei trebuie să constituie o justă şi integrală reparaţie a pagubei cauzate prin fapta ilicită a autorului.
In cazul în care paguba însă a fost cauzată atît din culpa autorului, cît şi din aceea a victimei, adică prin culpa lor comună, nu există nici un temei juridic ca partea din paguba cauzată din culpa victimei să fie reparată de autor.
Drept urmare, despăgubirile civile pe care trebuie să le plătească autorul nu vor reprezenta, în asemenea situaţii, repararea Integrală a pagubei, ci numai a unei părţi a acesteia. Fixarea cuantumului acestor despăgubiri se va face ţinîndu-se seama de gravitatea culpelor autorului şi victimei, stabilită pe baza probelor dosarului.
h) Problema : Cu privire la stabilirea despăgubirilor civile în cazul
infracţiunilor săvîrşite ca urmare a provocării din partea victimei.
Dec. de îndrumare a plenului T.S., nr. 17/1964.
Soluţia: In cazul infracţiunilor săvîrşite ca urmare a provocării din partea victimei, la stabilirea despăgubirilor civile se va ţine seama de regulile referitoare la culpa comună.
Motivarea: Potrivit regulilor privitoare la stabilirea culpei comune, ori de cîte ori se va reţine existenţa şi a culpei victimei, despăgubirile la plata cărora urmează a fi obligat autorul unui fapt ilicit vor fi micşorate, ţinîndu-se seama de gravitatea culpei, atît a autorului cît şl a victimei.
Drept consecinţă, autorul nu este ţinut să repare integral paguba, ci numai partea corespunzătoare culpei sale.
Pentru aceeaşi raţiune, regulile de mai sus urmează a fi aplicate şi în cazul infracţiunilor săvîrşite ca urmare a provocării din partea victimei. In asemenea cazuri, deşi cauzarea prejudiciului este consecinţa ne- *
mijlocită a activităţii autorului, victima contribuie totuşi la acest prejudiciu, întrucît ea este aceea care provoacă, prin fapte ilicite, săvîrşirea de autor a faptului care a pricinuit paguba. Deci, dacă provocarea nu ar fi s, avut loc, nu s-ar fi produs fapta culpabilă a autorului, care a determinat prejudiciul.
Drept urmare, la stabilirea întinderii răspunderii civile faţă de cuantumul integral al prejudiciului cauzat trebuie să se ţină seama atît de
gravitatea culpei autorului, cît şi de aceea a culpei victimei, deoarece ambele au contribuit la cauzarea prejudiciului.
Astfel fiind, după constatarea — pe temeiul probelor efectuate — a faptei culpabile a victimei, care constituie provocarea la infracţiunea să-vîrşită de autor, instanţa are obligaţia să determine motivat în ce măsură victima a contribuit, prin fapta sa culpabilă, la producerea prejudiciului, orespunzător despăgubirile civile datorate de autor.
Problema: Cu privire la posibilitatea modificării despăgubirilor civile acordate printr-o hotărîre rămasă definitivă, pentru prejudicii izvorîte din fapte ilicite.
Dec. de îndrumare a plenului T.S., nr. 16/1964.
Soluţia: 1. Despăgubirile civile pentru prejudiciile izvorîte din fapte ilicite, stabilite prin hotărîri judecătoreşti definitive pot fi majorate, dacă prejudiciul existent la data pronunţării hotărîrii judecătoreşti definitive s-a agravat ca urmare a aceluiaşi fapt prejudiciabil.
2. Micşorarea sau sistarea plăţii acelor despăgubiri se va putea dispune numai în cazul micşorării sau dispariţiei prejudiciului stabilit prin hotărîre, ceea ce este posibil în cazul cînd despăgubirile au fost acordate sub forma unor prestaţii periodice.
3. Calea prevăzută pentru a obţine modificarea corespunzătoare a despăgubirilor este aceea a unei acţiuni introduse de partea interesată la instanţa civilă.
Motivarea : Potrivit art. 998 C. civ., orice faptă a omului care cauzează altuia un prejudiciu obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat să-l repare, despăgubirile urmînd să cuprindă atît paguba suferită de partea vătămată, cît şi beneficiul de care a fost lipsită.
Din acest text rezultă că despăgubirile acordate pentru prejudicii izvorîte din fapte ilicite trebuie să reprezinte întotdeauna o acoperire integrală a pagubei suferite pentru ca partea vătămată să fie repusă, pe cît posibil, în situaţia anterioară. De aceea, cuantumul despăgubirilor se stabileşte în raport de întinderea prejudiciului, iar nu potrivit cu posibilităţile materiale ale autorului sau ale părţii vătămate. In consecinţă, schimbările intervenite în veniturile părţii vătămate sau ale autorului faptei prejudiciabile, după rămînerea definitivă a hotărîrii nu pot determina modificarea acestor despăgubiri.
Obligaţia de despăgubiri civile prevăzută de art. 998 C. civ. se deosebeşte de obligaţia de întreţinere reglementată în art. 86 şi următoarele din Codul familiei. Aceasta din urmă are la bază nu existenţa unui prejudiciu, ci îndatorirea de sprijin şi ajutor reciproc pe care legea o stabi-' leşte între anumite persoane aflate, în majoritatea cazurilor, în strînse legături de rudenie. De aceea, ea se fixează potrivit cu nevoile celui care este îndreptăţit la întreţinere şi cu mijloacele celui care urmează să o satisfacă şi poate fi modificată sau poate înceta, dacă ulterior aceste mijloace sau nevoi se schimbă.
în cazul despăgubirilor civile pentru prejudicii cauzate prin fapte ilicite, deşi situaţia materială a părţilor nu influenţează cuantumul datoriei, pot interveni totuşi situaţii în care să fie admisibilă modificarea ulterioară a hotărîrii rămase definitivă, deoarece suma acordată ca despăgubiri nu mai reprezintă echivalentul prejudiciului suferit, dispărînd astfel concordanţa necesară dintre cuantumul prejudiciului şi cel al despăgubirilor.
Astfel, în cazul cel mai frecvent întîlnit în practica judiciară, acela al vătămărilor corporale provocate prin fapte ilicite, se pot ivi complicaţii în starea de sănătate a victimei ca urmare a aceluiaşi fapt prejudiciaţii, ceea ce poate duce la agravarea infirmităţii existente şi constatate la data pronunţării hotărîrii. Intr-o astfel de situaţie, suma acordată drept despăgubiri nu mai constituie echivalentul integral al prejudiciului.
In consecinţă, victima este în drept să ceară obligarea autorului la plata despăgubirilor corespunzătoare. Hotărîrea anterioară, prin care s-a acordat victimei o altă despăgubire decît aceea pe care o pretinde prin noua cerere, nu poate fi invocată cu putere de lucru judecat pentru respingerea acestei din urmă cereri, deoarece în cadrul primului proces nu s-a putut avea în vedere decît prejudiciul existent la acea dată. Agravarea infirmităţii cauzată victimei constituie un prejudiciu apărut ulterior, astfel că în cadrul celui de-al doilea proces instanţa este chemată să facă alte constatări decît cele stabilite prin hotărîrea pronunţată anterior.
Se poate însă întîmpla ca infirmitatea victimei să se micşoreze sau să dispară după rămînerea definitivă a hotărîrii.
într-o astfel de situaţie, trebuie făcută următoarea distincţie : dacă în cadrul primului proces, instanţa a considerat infirmitatea ca definitivă şi a stabilit despăgubirile ca atare, există putere de lucru judecat. Acesta este cazul hotărîrilor care au acordat despăgubirile sub forma unor sume globale. în această ipoteză, instanţa, reţinînd în mod greşit că infirmitatea este definitivă, a săvîrşit o eroare de judecată, care, dacă hotărîrea a rămas definitivă şi nu sînt întrunite nici condiţiile cerute pentru admiterea unei cereri de revizuire, nu mai poate fi îndreptată decît pe calea recursului extraordinar. Atît timp însă cît acea hotărîre nu a fost desfiinţată, ea continuă să producă efecte, victima neputînd fi obligată să restituie o parte din despăgubirile primite sub forma unei sume globale, deoarece plata respectivă, fiind făcută în temeiul unei hotărîri judecătoreşti, nu poate fi considerată ca fiind nedatorată.
în cazul însă al hotărîrilor în care despăgubirile s-au eşalonat sub forma unor prestaţii periodice, ele trebuie considerate ca avînd caracter provizoriu, în sensul că au fost date sub condiţia subînţeleasă a menţinerii aceleiaşi stări de infirmitate existente la data hotărîrii. De aici concluzia că aceste hotărîri nu pot fi opuse cu putere de lucru judecat cererii prin care ulterior autorul prejudiciului solicită micşorarea sau încetarea plăţii prestaţiei periodice.
Intr-adevăr, o dată ce prejudiciul nu a fost considerat ca o pagubă definitiv constatată, trebuie păstrat echilibrul intre pagubă şi despăgubirea destinată să înlocuiască cu fiecare rată plătită acea pagubă. Dacă echilibrul a fost rupt, fiindcă paguba s-a micşorat sau a dispărut, restabilirea nu se poate face decît printr-o hotărîre ulterioară, care va stabili ratele corespunzătoare noului prejudiciu. Necesitatea restabilirii echilibrului — care a stat la baza fixării prestaţiilor periodice acordate ca despăgubiri — impune deci ca prima hotărîre să nu poată fi opusă în ce] de-al doilea proces, cu putere de lucru judecat.
Numai prin soluţiile mai sus arătate se asigură, în raport de adevărata situaţie de fapt, corelaţia care trebuie să existe între cuantumul prejudiciului şi cel al despăgubirilor, precum şi o egalitate de tratament pentru victimă şi autorul prejudiciului.
Calea procesuală pentru a obţine despăgubirile corespunzătoare agravării prejudiciului, precum şi pentru micşorarea sau încetarea plăţii pres-
taţiilor periodice este aceea a unei noi acţiuni, care trebuie introdusă de partea interesată în faţa instanţei civile, chiar dacă despăgubirile anterioare fuseseră stabilite de instanţa penală. Data de la care va avea loc majorarea sau micşorarea, sau încetarea obligaţiei la plata despăgubirilor va fi cea stabilită prin noua hotărîre, aceasta urmînd a fi pusă în executare după rămînerea ei definitivă, pînă cînd îşi va produce efectele vechea hotărîre.
Problema : Dacă o persoană lipsită de discernămînt, care a săvîr-( , şit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, poate fi obligată la despăgubiri ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 175/1972.
Soluţia: Chiar dacă cel care a comis o faptă ilicită nu are discernămînt, pe considerente de echitate, el va putea fi obligat la repararea pagubei, dacă are posibilităţi materiale de plată.
M o t i v a rea: în cadrul răspunderii civile delictuale nu „orice faptă a omului11 îi angajează răspunderea pentru prejudiciul cauzat victimei, ci, de regulă, după cum rezultă din contextul art. 998 C. civ., numai acea faptă care a fost săvîrşită din culpă. Or, pentru a imputa o culpă celui care a comis fapta ilicită este necesar ca autorul ei să fi avut discernămînt, adică să fi fost capabil să-şi dea seama de fapta săvîrşită şi de urmările ei. Dar dacă autorul nu ar putea fi obligat, în temeiul răspunderii civile delictuale, la plata despăgubirii pentru prejudiciul pe care în mod necontestat l-a produs, deoarece a fost lipsit de discernămînt la data săvîrşirii faptei ilicite, problema obligării sale la repararea totală sau parţială a pagubei poate fi pusă pe un alt temei.
Astfel, în lumina prevederilor art. 1 şi 3 din Decretul nr. 31/1954, ar fi contrar regulilor de convieţuire socialistă şi echităţii ca victima să suporte singură paguba, iar autorul acesteia să nu fie nici măcar în parte obligat la repararea ei, ţinîndu-se seama desigur de situaţia sa patrimonială.
k) Problema : Cu privire la întregirea despăgubirilor acordate victimei faptei prejudiciabile prin asigurările sociale.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1132/1971.
Soluţia: In cazul în care victima faptei prejudiciabile este cuprinsă în sistemul asigurărilor sociale ea trebuie să se adreseze mai întîi acestor organe, şi numai dacă pensia sau ajutorul social nu acoperă integral prejudiciul, are posibilitatea să acţioneze pe autorul faptei, pentru diferenţă.
Motivarea : Despăgubirile după dreptul comun au un caracter subsidiar faţă de despăgubirile acordate potrivit legislaţiei privitoare la asigurările sociale. De aceea, victima nu poate să obţină despăgubiri după dreptul comun, decît în măsura în care pensia sau ajutorul social primit, după caz, de la asigurările sociale, nu acoperă integral prejudiciul suferit.
Din acest motiv, victima trebuie să se adreseze mai întîi organelor de asigurări sociale şi numai dacă pensia sau ajutorul social nu corespunde reparării integrale a prejudiciului, va avea deschisă calea justiţiei pentru a obţine o despăgubire, ca diferenţă.
In cazul invalizilor care au proteze, aceştia au dreptul, în cadrul aceleiaşi legislaţii şi respectiv a legislaţiei de ocrotire a sănătăţii cetăţenilor, la tratamente medicale, controale periodice şi în genere la ceea ce este necesar în lumina recomandărilor ce se fac de specialişti în materie ;
aceasta însă nu prin intermediul altei persoane, nici chiar a autorului prejudiciului, ci direct de la organele de resort, potrivit procedurii legale stabilite.
1) Problema : Dacă victima care a primit despăgubiri în temeiul contractului de asigurare are drept la reparaţie în completare din partea autorului faptei prejudiciabile ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1156/1975.
Soluţia: Chiar dacă a primit de la asigurările sociale despăgubirea în temeiul contractului de asigurare, asiguratul poate pretinde reparaţie, în baza art. 998—999 C. civ., de la autorul faptei ilicite, şi anume diferenţa dintre despăgubirea primită în temeiul contractului de asigurare şi valoarea reală a pagubei suferite.
Motivarea: Asiguratul, chiar dacă a primit de la asigurător despăgubirea cuvenită, poate exercita împotriva celui vinovat de producerea pagubei acţiunea conferită de art. 998 şi urm. C. civ. El poate pretinde în temeiul faptei ilicite care i-a cauzat prejudiciul, de la cel care i l-a provocat, o reparaţie egală cu diferenţa dintre despăgubirea primită în cadrul contractului de asigurare a bunului şi valoarea reală a pagubei suferite.
Dacă valoarea pagubei este mai mare decît indemnizaţia plătită de
A.D.A.S., pentru diferenţa ce rezultă, cel vătămat este într-o situaţie identică cu cea în care nu ar fi fost asigurat. Deci, el poate avea pretenţii în baza art. 998 C. civ., fără a cumula prin aceasta două reparaţii, ci numai pentru a obţine desdăunarea completă pe care autorul prejudiciului i-o datorează.
In concordanţă cu acest principiu, Decretul nr. 471/1971 cu privire la asigurările de stat, prin art. 97, conţine prevederi exprese : „în asigurarea de bunuri, drepturile persoanelor păgubite împotriva celor răspunzători de producerea pagubelor rămîn neştirbite, potrivit dreptului comun, pentru tot ceea ce nu se va fi plătit de Administraţia Asigurărilor de Stat“.
Prin urmare, dreptul la despăgubiri continuă să existe în cazul cînd suma de bani plătită în baza contractului de asigurare nu acoperă în întregime paguba.
Aşadar, suma primită de asigurat nu constituie întotdeauna o despăgubire integrală.
Potrivit regimului asigurărilor de stat reglementat prin decretul susmenţionat, indemnizaţia cu titlu de despăgubire poate să fie inferioară pagubei ori de cîte ori bunul, nefiind asigurat pentru întreaga sumă, a suferit o distrugere totală, fie o stricăciune parţială, în care caz A.D.A.S. aplică regula proporţionalităţii (art. 77).
Rezultă deci că autorul accidentului producător de daune nu poate fi exonerat de obligaţia de a repara paguba cauzată prin fapta sa ilicită invocînd existenţa contractului de asigurare, deoarece, pe de o parte, acest contract creează raporturi şi produce efecte numai între părţile contractante — el fiind o terţă persoană —, iar, pe de altă parte, aşa cum s-a arătat, despăgubirea poate să nu corespundă valoric pagubei reale, situaţie în care autorul prejudiciului este ţinut la o reparaţie integrală, adică la plata diferenţei peste ceea ce el va plăti Administraţiei Asigurărilor de Stat, care se subrogă în drepturile persoanei asigurate. De altfel, dreptul asiguratului de a reclama repararea pagubei constituie însăşi baza sub-rogării legale, dar care operează numai în limita indemnizaţiei achitate, pentru rest fiind aplicabile prevederile dreptului comun.
Dispoziţia cuprinsă în art. 8 din H.C.M. nr. 1715/1971 nu se opune acestei concluzii, ci o confirmă deoarece textul precizează : „constatările şi evaluările cuprinse în procesele-verbale (întocmite de organele A.D.A.S.) lasă deschisă asiguratului, dacă este cazul, calea dreptului comun". Este evident că această prevedere are în vedere numai raporturile dintre asigurător şi asigurat, dar chiar în această reglementare specială persoanei asigurate nu i se închide calea dreptului comun de a acţiona pentru a cere în justiţie o sumă superioară celei stabilite de A.D.A.S. ca indemnizaţie cuvenită, cu atît mai mult cel păgubit va putea pretinde diferenţa de la cel ce, prin fapta sa, i-a cauzat prejudiciul.
Secţiunea a I l-a Răspunderea pentru fapta altei persoane
A. TEM A : RĂSPUNDEREA PĂRINŢILOR PENTRU FAPTA COPILULUI LOR MINOR
Problema: Răspunderea părinţilor pentru fapta ilicită cauzatoare de prejudicii, săvîrşită de copilul lor minor cît timp se află la şcoală, se întemeiază numai pe lipsa de supraveghere sau şi pe neîndeplinirea obligaţiei de educare T
Dec. T.S., completul de jud., nr. 4/1977.
Soluţia : Răspunderea părinţilor trebuie să fie întemeiată nu numai pe neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiei de supraveghere, dar, totodată, şi a obligaţiei de a asigura educarea copilului minor astfel încît răspunderea lor nu este înlăturată în cazul în care fapta prejudiciabilă este săvîrşită de minor în timpul cît acesta se află la şcoală-
Motivarea : Fapta unui copil minor de a lovi partea vătămată, cau-zîndu-i acesteia o gravă vătămare, reflectă deficienţele existente în educaţia acestuia, educaţie la a cărei realizare, potrivit art. 101 din Codul familiei, sînt obligaţi să contribuie şi părinţii.
Este adevărat că, din moment ce minorul se află la şcoală, culpa în supraveghere a profesorului nu poate coexista cu culpa în supraveghere a părinţilor, dar culpa în legătură cu educaţia minorului, imputabilă acestora, se înscrie ca o contribuţie concurentă la producerea pagubei, alături, de culpa în supraveghere a profesorului.
B. TEMA: RĂSPUNDEREA INSTITUTORILOR PENTRU FAPTELE ELEVILOR Şl A MEŞTEŞUGARILOR PENTRU FAPTELE UCENICILOR
a) Problema : Dacă unitatea şcolară — ca persoană juridică — poate fi obligată să răspundă pentru fapta ilicită a elevilor-săi, săvîrşită in afara şcolii ?
Dec. T.S., secţ. pen., nr. 183/1977.
Soluţia : Unitatea de învăţămînt nu poate fi obligată, ca parte responsabilă civilmente, să plătească, în solidar cu inculpaţii minori, eilevi,. internaţi în acea unitate, despăgubirile datorate persoanelor vătămate prin infracţiunile săvîrşite în afara şcolii de aceşti elevi.
Motivarea : Potrivit dispoziţiilor art. 1 000 alin. 3 C. civ. şi art. 35 din Decretul 31/1954, o unitate — persoană juridică — este ţinută să răs-
pundâ patrimonial numai pentru pagubele pricinuite prin fapta_ prepuşi-lor săi — respectiv a membrilor corpului didactic —, nu şi în situaţia în care daunele au fost produse de alte persoane aflate în supravegherea acestora şi pentru care propuşii, în calitatea deţinută, sînt chemaţi de lege să răspundă.
Pe de altă parte, răspunderea unităţii şcolare nu poate fi antrenată nici în lumina dispoziţiilor art. 1000 alin. 4 C. civ., deoarece, în înţelesul acestui text, numai institutorii — persoane fizice — sînt chemaţi să răspundă de prejudiciile cauzate de elevi, în tot timpul cît aceştia se găsesc sub a lor supraveghere, afară doar dacă probează că nu ar fi putut îm-piedica^săiîrşirea faptului cauzator de daune (art. 1000 alin. 5 C. civ.).
b) Problema : Dacă răspunderea institutorilor şi meşteşugarilor este [ J angajată pe temeiul dispoziţiilor art. 1000 alin. 4 C. civ. — şi în ipoteza în care elevii şi ucenicii îşi provoacă prejudicii lor înşişi ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1007/1978.
Soluţia : Nu.
Motivarea: Din dispoziţiile art. 1000 alin. 4 C. civ. rezultă că institutorii şi meşteşugarii au răspunderea pentru prejudiciile cauzate altor persoane de elevii şi ucenicii din supravegherea lor, iar nu şi pentru prejudiciile pe care aceştia şi le provoacă lor. Pentru aceste din urmă prejudicii răspunderea ar putea fi angajată în temeiul art. 998—999 C. civ., dar numai în măsura în care institutorului (meşteşugarului) i s-ar putea imputa o faptă culpabilă proprie, comisivă sau omisivă.
c) Problema : Cu privire la corelaţia dintre răspunderea părinţilor pentru fapta ilicită a copilului lor minor şi răspunderea institutorilor ori a meşteşugarilor.
Dec. T.S., secţ. pen., nr. 1828/1980.
Soluţia: Cele două răspunderi sînt concurente în măsura în care la producerea faptei ilicite au contribuit, atît lipsa de supraveghere din partea institutorului ori meşteşugarului, cît şi lipsurile imputabile părinţilor în educarea minorului.
Motivarea : Potrivit dispoziţiilor art. 1000 alin. 2 C. civ., părinţii răspund de pagubele cauzate de copiii lor minori ce locuiesc cu dînşii.
Cînd aceştia nu se mai află însă sub supravegherea părinţilor, ci se află în şcoală ori sînt internaţi, în conformitate cu dispoziţiile art. 1000 alin. 4 C. civ. „artizanii şi institutorii*1, persoane fizice, sînt chemaţi să răspundă de prejudiciile cauzate de elevi in timpul cît aceştia se găsesc sub a lor supraveghere.
Instanţele au obligaţia ca, ţinînd seama de prevederile sus-citate, să ■stabilească dacă şi cine sînt institutorii, membri ai corpului didactic, care au în atribuţia lor directă supravegherea minorului în afara programului zilnic de instruire, educare şi muncă, să-i introducă în cauză ca părţi civilmente responsabile şi să-i oblige la pla1&.(în solidar, a despăgubirilor, numai in măsura în care s-a stabilit că puteau împiedica săvîrşirea faptelor prejudiciabile printr-o strictă supraveghere sau prin anunţarea, de îndată, a conducerii şcolii despre plecarea fără învoire a elevului din şcoală.
în acest scop, trebuie să se stabilească mai întîi ce dispoziţii existau •cu privire la supravegherea acestora după terminarea programului de in
struire şi dacă au fost respectate, precum şi dacă fuga minorului elev putea sau nu să fie împiedicată.
In legătură cu părinţii aceluiaşi minor, instanţele trebuie să examineze în ce măsură, pe lîngă eventuala culpă a institutorului în supravegherea elevului minor, se adaugă ca o contribuţie concurentă la producerea pagubei şi o culpă a acestora în legătură cu educaţia necorespunzătoare dată elevului în familie.
Fiindcă, în principiu, părinţilor elevului le revine şi obligaţia de a contribui la educarea minorului în timpul cît acesta nu se află la şcoală şi cînd trebuie să manifeste preocupare în acest sens. Numai faptul că preocuparea anterioară nu a dat rezultate, ceea ce a şi determinat internarea copilului lor într-o şcoală de reeducare, nu justifică cu totul dezinteresul, ci continuarea procesului de educaţie.
In cazul în care minorul este internat într-o şcoală sau centru de reeducare, părinţilor nu le este imputabilă lipsa de supraveghere, deoarece nu locuieşte cu diînşii. Răspunderea acestora pentru faptele cauzatoare de prejudicii săvîrşite de minor poate fi angajată numai în raport de deficienţele manifestate în educaţia copilului lor, deficienţe care le-ar putea fi imputabile. In aceste cazuri, răspunderea părintelui va fi angajată proporţional cu gradul de culpă reţinut, alături de cel al institutorului, dacă o asemenea culpă există, desigur, în solidar cu făptuitorul.
C. TEMA: RĂSPUNDEREA COMITENŢILOR PENTRU FAPTELE PREPUŞILOR
a) Problema : Dacă direcţiile judeţene pentru agricultură şi industrie alimentară răspund, în calitate de comitenţi, pentru pagubele materiale cauzate de specialiştii agricoli, încadraţi in muncă la unităţile cooperatiste din judeţ ?
Dec. T.S., secţ. pen., nr. 116/1976.
Soluţia : Specialiştii agricoli care sînt repartizaţi de către direcţiile judeţene să lucreze în cooperativele agricole de producţie răspund direct faţă de acestea pentru pagubele cauzate din vina şi în legătură cu munca lor.
Motivarea: Potrivit art. 20 lit. d din Legea nr. 4/1970, specialiştii agricoli care lucrează în cooperative agricole de producţie răspund direct faţă de acestea pentru pagubele materiale produse din vina lor şi în legătură cu munca lor, dispoziţiile de recuperare a pagubelor fiind emise de către direcţiile judeţene, la propunerea consiliilor de conducere ale cooperativelor.
Din analiza dispoziţiilor legii menţionate, rezultă că specialiştii agricoli, deşi rămîn subordonaţi direcţiilor judeţene amintite, au raporturi juridice directe de muncă cu cooperativele agricole de producţie în care îşi desfăşoară activitatea şi că, prin încadrarea lor în aceste unităţi dobîn-desc, prin voinţa expresă a legiuitorului, chiar calitatea de membri ai unităţilor cooperatiste şi ca atare răspund, în această calitate, pentru pagubele ce le cauzează unităţilor în care lucrează.
Cum activitatea specialiştilor agricoli se desfăşoară în cadrul cooperativelor agricole de producţie, este evident că nu poate exista raport de prepuşenie între aceştia şi direcţiile judeţene agricole ; faptul că aceste
organe îi încadrează în muncă şi îi repartizează la cooperative nu are relevanţă sub acest aspect.
b) Problema : Cu privire la temeiul răspunderii civile delictuale a
cooperativelor pentru prejudiciile cauzate de membrii cooperatori prin fapte ilicite.
Dec. de îndrumare a plenului T.S. nr. 8/1968.
Soluţia ; Răspunderea cooperativei agricole de producţie pentru prejudiciile cauzate terţilor de membrii cooperatori, care nu au calitatea de organe ale ei, prin fapte ilicite săvîrşite cu prilejul aducerii la îndeplinire a sarcinilor încredinţate, este o răspundere pentru fapta altuia şi operează în condiţiile prevăzute de art. 1000 alin. 3 C. civ.
Motivarea: Potrivit art. 35 din Decretul nr. 31/1954, persoana
juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale, actele făcute de aceste organe în limitele puterilor conferite fiind considerate acte ale persoanei juridice însăşi. în ceea ce priveşte faptele ilicite sau licite săvîrşite de aceleaşi organe, ele obligă persoana juridică, dacă au fost săvîrşite cu prilejul exercitării funcţiei.
După cum rezultă din această dispoziţie legală, răspunderea proprie a cooperativei este angajată direct numai pentru faptele ilicite ale organelor, nu şi pentru cele ale membrilor cooperatori, săvîrşite cu ocazia aducerii la îndeplinire a sarcinilor încredinţate. într-adevăr, deşi activitatea cooperativei se realizează atît prin activităţile organelor sale cît şi prin aceea a membrilor cooperatori, totuşi activitatea fiecăruia dintre membrii cooperatori nu poate fi identificată cu activitatea organelor de conducere ale cooperativei. Astfel, dacă adunarea generală a cooperativei exprimă voinţa colectivă a membrilor, nu înseamnă că orice membru cooperator reprezintă cooperativa, ca organ al ei, iar, prin consecinţă că ar putea să atragă prin fapta sa ilicită răspunderea directă a cooperativei, ca pentru fapta sa proprie, în condiţiile art. 998 sau 999 C. civ.
Membrilor cooperatori le revin, în această calitate a lor, anumite obligaţii, ei fiind subordonaţi, în activitatea pe care o desfăşoară, organelor de conducere ale cooperativei. Sub acest aspect, de prejudiciile cauzate terţilor prin faptele lor ilicite, săvîrşite cu prilejul aducerii la îndeplinire a sarcinilor încredinţate, cooperativa nu poate fi făcută răspunzătoare decît indirect, în virtutea unui raport de prepuşenie.
Răspunderea comitentului pe baza raportului de prepuşenie nu presupune neapărat existenţa unui contract de muncă, ci poate interveni şi în cadrul altor raporturi juridice. Astfel, întrucît membrii cooperatori sînt subordonaţi în munca lor organelor de conducere ale cooperativei şi obligaţi să execute lucrările încredinţate şi dispoziţiile date de acestea, iar organele de conducere sînt obligate să îndrumeze şi să supravegheze activitatea pe care membrii o desfăşoară în cadrul cooperativei, este firesc ca şi cooperativa să răspundă pentru prejudiciile cauzate terţilor de membrii săi, prin faptele ilicite săvîrşite cu ocazia îndeplinirii sarcinilor încredinţate. Această răspundere a cooperativei urmează a fi angajată în condiţiile art. 1000 alin. 3 C. civ., ca pentru fapta prepusului.
c) Problema : Cu privire la distincţia dintre răspunderea pentru pa
guba cauzată datorită ordinului superiorului şi cea realizată dintr-un raport de subordonare cu caracter convenţional.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 2162/1976.
Soluţia : Dacă unui militar în termen i se încredinţează o atribuţie ce nu ţine de obligaţiile decurgînd din serviciul militar, cel ce i^a încredinţat acea atribuţie — ofiţer, superior al militarului respectiv — capătă calitatea de comitent, cu toate consecinţele ce decurg din această calitate.
Motivarea: Ordinul superiorului exclude caracterul ilicit al faptei păgubitoare, în măsura în care cel care a pricinuit-o era îndreptăţit prin ordin să o săvîrşească. Acceptînd însă, spre exemplu, să conducă autoturismul proprietate personală a ofiţerului, în interesul acestuia, un ostaş în termen nu îndeplineşte o obligaţie decurgînd din satisfacerea serviciului militar.
Intr-adevăr, folosirea în interes personal a serviciilor unui militar în subordine nu se desfăşoară în cadrul raporturilor de autoritate ierarhică, ci, în temeiul unui acord intervenit între părţi în sensul ca inferiorul să presteze serviciile acelea în interesul superiorului, supunîndu-se directivelor acestuia. Acest acord dă naştere unui raport de prepuşenie, deoarece implică relaţii de subordonare cu caracter convenţional, prin natura lor esenţial diferite de raporturile dintre militari, de la superior la inferior. In acest caz, comitentul este garantul efectelor patrimoniale negative ale faptei prepusului, care a lucrat pentru el şi s-a supus directivelor date de el, fiind antrenată propria lui răspundere în condiţiile art. 1000 alin. 3 C. civ., pentru repararea pagubei provocate de prepus în îndeplinirea însărcinării ce i-a încredinţat.
d) Problema : Cu privire la limitele răspunderii comitentului pentru fapta prepusului; înţelesul noţiunii de „funcţii încre-dinţate“.
Dec. T.S., completul de jud., nr. 49/1977.
Soluţia: Răspunderea comitentului este limitată numai la prejudiciul cauzat de prepusul său în funcţia ce i-a încredinţat, astfel că acesta nu putea fi chemat să răspundă atunci când paguba a fost produsă prin fapte ce nu au legătură cu funcţia încredinţată, chiar dacă aceste fapte au fost săvîrşite în timpul exercitării funcţiei.
Motivarea: Potrivit art. 1000 alin. 3 C. civ., comitenţii răspund de prejudiciul cauzat de prepuşii lor în funcţiile ce li s-au încredinţat.
In temeiul acestei reglementări, răspunderea comitenţilor este angajată, în primul rînd, pentru daunele cauzate de prepus cînd acesta îşi realizează atribuţiile derivînd din funcţia încredinţată, conform indicaţiilor date de comitent, în limitele funcţiei şi în interesul comitentului ; de asemenea, răspunderea acestuia intervine şi în cazul în care prepusul, acţionînd în cadrul funcţiei încredinţate, în interesul comitentului ori într-un mod de natură de a crea convingerea că acţionează în interesul acestuia, săvârşeşte o faptă cauzatoare de daune, prin realizarea atribuţiilor într-un mod necorespunzător indicaţiilor primite, ori prin depăşirea lor abuzivă. Răspunderea comitentului nu-şi găseşte însă temei legal şi deci nu poate fi angajată, printre altele, şi în cazurile în care ă luat măsurile necesare pentru a preîntîmpina fapta păgubitoare a prepusului său, cînd cel păgubit a ştiut că prepusul nu acţionează în folosul comitentului, ci în interesul său, sau prin încălcarea ori depăşirea atribuţiilor decurgînd din funcţia încredinţată, precum şi în cazurile în care activitatea prepusului a ieşit din sfera în care comitentul are obligaţia de a-şi exercita supravegherea, aceasta revenind celui care a suferit paguba.
De asemenea, comitentul nu răspunde pentru pagubele cauzate de prepus prin fapte ce nu au legătură cu funcţia încredinţată, chiar dacă ele au fost săvîrşite în timpul exercitării acesteia.
e) Problema : Cu privire la acţiunea in regres introdusă împotriva persoanelor încadrate în muncă, de organizaţia socialistă care a plătit, în calitate de parte responsabilă ci-vilmente, despăgubirile cuvemte părţii păgubite pentru dauna cauzată prin fapta acelor persoane.
Dec. de îndrumare a plenului T.S., nr. 2/1960.
Soluţia: 1. Organizaţia socialistă care, în calitate de parte responsabilă civilmente, a plătit părţii păgubite despăgubirile cuvenite, poate pretinde, pe calea acţiunii în regres, obligarea persoanelor încadrate în muncă vinovate de săvîrşirea faptei prejudiciabile, la restituirea integrală a sumelor plătite.
2. Organizaţia socialistă poate cere ca oricare dintre persoanele încadrate în muncă vinovate de producerea pagubei să fie obligată să-i restituie suma plătită ca despăgubiri, faţă de ea, persoanele încadrate în muncă vinovate rămînînd obligate solidar.
Motivarea : Organizaţia socialistă răspunde pentru faptele păgubitoare săvîrşite de cei încadraţi în muncă în exercitarea sarcinilor încredinţate. Această răspundere rezultă din dispoziţiile art. 1000 alin. 3 C. civ., text prin care se fixează principiul general al răspunderii în materie şi care este deopotrivă aplicabil raporturilor dintre persoanele fizice cît şi organizaţiile socialiste. Responsabila civilmente este ţinută, faţă de păgubit, la plata despăgubirilor, în locul persoanelor încadrate în muncă vinovate de cauzarea pagubei. Ca atare, responsabila civilmente răspunde pentru persoanele încadrate în muncă, dar nu alături de ele. Legea, obli-gînd pe cel care încadrează în muncă să răspundă pentru întreaga pagubă cauzată de prepuşii săi în funcţiile ce li s-au încredinţat, a voit să acorde părţii păgubite posibilitatea de a urmări, pentru întreaga sumă, reprezen-tînd despăgubirile, fie pe prepusul care a cauzat paguba, fie pe organizaţia socialistă responsabilă civilmente. Această organizaţie, deşi este ţinută să despăgubească integral partea păgubită, nu este însă în aceeaşi situaţie cu cei vinovaţi de cauzarea pagubei, care trebuie, pînă la urmă, să suporte singuri consecinţele faptei lor. In ultimă analiză, partea responsabilă civilmente nu are decît rolul de a asigura părţii păgubite repararea daunei.
Răspunderea prevăzută de art. 1000 alin. 3 C. civ. nu operează însă decît în raporturile dintre organizaţia socialistă care a încadrat în muncă pe cei care, în exercitarea atribuţiilor încredinţate, au săvîrşit fapta cauzatoare de pagube şi cel care a suferit-o, iar nu şi în raporturile dintre partea responsabilă civilmente şi prepuşii ei vinovaţi de cauzarea pagubei. Ca atare, după ce a plătit părţii păgubite despăgubirile, organizaţia socialistă are acţiune în regres împotriva prepuşilor săi pentru a cere restituirea întregii sume plătite. In consecinţă, organizaţia socialistă nu are, în raporturile ei cu aceştia, poziţia unui codebitor solidar. Aşa fiind, dispoziţiile art. 1052 şi 1053 C. civ. — potrivit cărora obligaţia solidară se împarte de drept între debitori, codebitorul solidar care a plătit debitul în totalitate neputînd pretinde de la fiecare codebitor decît partea acestuia —
nu slnt aplicabile în raporturile dintre organizaţia socialistă şi prepuşii ei care au cauzat paguba. După ce a dezdăunat partea păgubită, organizaţia socialistă se subrogă în drepturile acesteia şi poate, pe calea acţiunii în regres, să pretindă de la prepuşii vinovaţi restituirea întregii sume plătite. Faţă de organizaţia socialistă responsabilă civilmente, prepuşii care au săvîrşit fapta păgubitoare rămîn obligaţi solidar, potrivit art. 1003 C civ., astfel cum erau şi faţă de partea păgubită în drepturile căreia organizaţia socialistă se subrogă. In consecinţă, unitatea responsabilă civilmente poate cere ca oricare dintre prepuşii vinovaţi să fie obligat să-i restituie întreaga sumă reprezentând despăgubirile plătite.
Secţiunea a lil-a
Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale şi de lucruri
A. TEMA : RASPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE ANIMALE
Problema : Cu privire la răspunderea pentru pagubele produse de animalele sălbatice.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1510/1978.
Soluţia: Inspectoratele silvice răspund pentru prejudiciile cauzate de atacul animalelor sălbatice aflate în rezervaţii sau parcuri de vînătoare închise, pe temeiul art. 1001 C. civ. Pentru prejudiciile cauzate de animale sălbatice din fondul cinegetic şi care trăiesc în stare de libertate sau au ieşit din rezervaţii şi parcuri, unităţile care gospodăresc vînatul pot fi chemate să răspundă pe temeiul art. 998, 999 C. civ.
Motivarea: Răspunderea organizaţiilor socialiste pentru pagubele produse de animale sălbatice ce constituie vînat derivă atît din Legea nr. 26 din 12 noiembrie 1976, privind economia vînatului şi vînătoarea1, cît şi din prevederile codului civil, ea fiind antrenată, după caz, în temeiul art. 1001 ori al art. 998—999 C. civ.
De aceea răspunderea inspectoratului silvic este, în adevăr, prezu-mată potrivit art. 1001 C. civ. numai în cazul în care atacul animalului sălbatic ce constituie vînat s-a produs într-o rezervaţie sau parc închis, deoarece numai în această situaţie inspectoratul silvic poate interveni direct asupra animalelor sălbatice ce se află în asemenea locuri şi să ia măsuri deci, implicit, şi de prevenire a producerii de pagube prin atacul acestora asupra persoanelor şi bunurilor.
Cu toate acestea, inspectoratul silvic poate fi făcut răspunzător de pagubele produse de animalele sălbatice ieşite din rezervaţii sau parcuri şi cînd atacul acestora s-a produs în afara acestor locuri, dar numai în măsura în care se face dovada că acesta era în culpă, şi anume că i-au scăpat de sub pază acele animale, caz în care răspunderea se întemeiază însă pe dispoziţiile art. 998—999 C. civ., şi deci culpa acestui organ silvic nu mai este prezumată, ci trebuie dovedită.
Inspectoratul silvic răspunde pentru pagubele produse de animalele sălbatice care constituie vînat şi în cazul in care acestea nu se află sau nu provin din rezervaţii sau parcuri închise, în această ipoteză temeiul răspunderii fiind, de asemenea, în art. 998—999 C. civ., şi aceasta numai dacă se face dovada că inspectoratul silvic, pe teritoriul căruia s-a produs atacul nu şi-a îndeplinit obligaţiile precis stabilite prin lege cu privire la animalele sălbatice ce constituie vînat, prin neluarea măsurilor ce au drept scop preîntîmpinarea producerii de către astfel de animale a unor pagube, măsuri printre care sînt şi cele de a cunoaşte locurile pe care acestea se răspîndesc şi a le readuce acolo unde în mod obişnuit nu pot produce pagube.
Aceasta deoarece nu se poate considera atacul produs de un animal sălbatic ce constituie vînat, ca rezultat exclusiv al unui caz de forţă majoră şi nici să se înlăture răspunderea sub motiv că victima are o culpă în hăituirea acelui animal, cînd faptele demonstrează că ea s-a apărat de atacul animalului sau a concurat la alungarea acelui animal din locurile în care a putut produce paguba, deoarece ar fi nefiresc a lăsa oamenii fără posibilitatea de a interveni în apărarea lor şi a bunurilor. Aceasta cu atît mai mult în situaţia în care animalul sălbatic atacă persoane şi animale domestice şi nu poate fi îndepărtat din acele locuri prin alte mijloace decît cele folosite de persoana atacată, iar persoanele care pot să intervină mai eficient nu acţionează în acest sens.
B. TEMA : RASPUNDEREA PENTRU PREJUDICIILE CAUZATE DE LUCRURI
a) Problema : Cu privire la persoana care are paza juridică a lucrului
şi este chemată să răspundă de prejudiciile cauzate de acel lucru, tn condiţiile art. 1000 alin. 1 C. civ.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 2199/1974.
Soluţia: Paza juridică nu este legată întotdeauna de calitatea de proprietar al lucrului, ci şi de aceea de posesor, care este de natură să implice, de asemenea, existenţa unei obligaţii de supraveghere şi control asupra lucrului, pentru a preveni producerea de pagube.
Motivarea: Potrivit prevederilor art. 1000 alin. 1 C. civ. răspunde pentru lucruri acela care le are în paza sa juridică. In ceea ce priveşte paza juridică, ea trebuie să se determine în adevăr nu întotdeauna în raport de existenţa calităţii de proprietar al lucrurilor, ci şi a celei de posesor al acestora, întrucît şi în această din urmă situaţie trebuie avut în vedere raportul juridic ce presupune, prin natura lui, existenţa unei obligaţii de supraveghere şi control asupra acelor lucruri, şi nu cărei persoane aparţin acele lucruri în proprietate sau în administrare directă.
Aceasta pentru că în baza unui atare raport juridic, proprietarul sau, după caz, posesorul este îndatorat să manifeste o grijă continuă ca lucrul să nu scape puterii sale de supraveghere şi control, pentru a preîntîm-pina producerea oricăror pagube prin mijlocirea acelui lucru.
b) Problema : Cu privire la prezumţia de responsabilitate a persoa
nei care are paza juridică a lucrului.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 254/1977.
Soluţia : Prezumţia de responsabilitate se întemeiază pe ideea că persoana care are paza juridică a lucrului nu şi-a îndeplinit obligaţia de re
zultat. Nu-şi găseşte însă aplicare prezumţia de răspundere cînd proprietarul transmite altei persoane paza juridică a lucrului în baza unei convenţii, ori pierde această pază juridică prin sustragerea frauduloasă a lucrului. Nu se consideră transmitere a pazei juridice a lucrului încredinţarea acestuia unui prepus.
Motivarea: Prin art. 1000 alin. 1 C. civ. a fost instituită răspunderea pentru fapta lucrului, prin luoruri susceptibile de a cauza prejudicii înţelegîndu-se orice bunuri mobile sau imobile care se află sau nu în mişcare, printre care şi electricitatea. Această prezumţie de responsabilitate se întemeiază pe faptul că persoana care are paza juridică legală a lucrului nu şi-a îndeplinit această obligaţie de rezultat şi că temeiul răspunderii se justifică pe baza lipsei de pază a lucrului.
în ceea ce priveşte conţinutul noţiunii de pază la care se referă prevederea legală, este necontestat că aceasta nu priveşte paza materială, ci paza juridică, pază ce, în principiu, revine proprietarului deoarece, în baza acelei calităţi, numai acesta are dreptul şi obligaţia de control şi directivă asupra lucrului, şi deci e îndreptăţit să ia măsurile necesare pentru ca lucrul să nu se afle în situaţia de a cauza un prejudiciu.
Prin urmare, paza juridică îşi are temeiul într-o situaţie de drept, iar nu într-una de fapt şi nu implică în mod necesar ca proprietarul să deţină material lucrul, fiind suficient ca paznicul să păstreze bunul în serviciul său şi să aibă puterea de directivă şi control chiar şi numai intelectual.
In cazul în care proprietarul lucrului a transmis paza juridică altei persoane în baza unei convenţii ori a pierdut paza juridică, prezumţia de răspundere a sa nu mai operează, deoarece, în această situaţie, nu ne aflăm în faţa neîndeplinirii obligaţiei de supraveghere şi control din partea acestuia.
Nu poate fi vorba însă de transmiterea pazei juridice în cazul în care proprietarul încredinţează bunul unui prepus al său, deoarece existenţa raportului de subordonare a acestuia din urmă implică menţinerea dreptului şi obligaţiei proprietarului de control şi directivă asupra lucrului.
Cît priveşte pierderea de către proprietar a pazei juridice asupra lucrului, aceasta poate avea loc în cazul sustragerii frauduloase a lucrului, sustragere ce exclude culpa personală a proprietarului.
c) Problema : Cu privire la cauzele care exonerează de răspundere pentru fapta lucrului; înţelesul noţiunii de forţă majoră.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 424/1977.
Soluţia : Exonerarea de răspundere are loc în materia prejudiciilor cauzate de lucruri numai atunci cînd paznicul juridic al lucrului face dovada că prejudiciul este urmarea forţei majore, culpei victimei sau faptei unui terţ, împrejurări fără legătură cu lucrul care a produs paguba.
Cazul fortuit nu exonerează de răspundere în această materie.
Motivarea: în conformitate cu dispoziţiile cuprinse în art. 1000 alin. 1 C. civ., cel care are sub paza sa un lucru răspunde de prejudiciile cauzate de acel lucru.
Textul menţionat stabileşte în sarcina celui ce are paza juridică asupra unui lucru o prezumţie de răspundere pentru paguba cauzată de acel lucru.
Exonerarea de răspundere poate avea loc numai dacă cel în cauză dovedeşte că accidentul s-a datorat forţei majore, culpei victimei sau faptei unui terţ.
Forţa majoră constă într-o împrejurare externă invincibilă, fără vreo legătură cu lucrul care a produs dauna sau cu însuşirile acestuia, deci ea nu cuprinde şi cazul fortuit.
împrejurări ca ruperea unei piese, spargerea unui cauciuc sau blocarea sistemului de frînare ca urmare a unei defecţiuni a autovehiculului, fiind în strînsă legătură cu lucrul, sînt cazuri fortuite şi ca atare, faţă de prezumţia de responsabilitate prevăzută de textul citat mai sus, nu pot constitui cauze de exonerare de răspundere.
Capitolul IV EFECTELE OBLIGAŢIILOR
A. TEM A : EXECUTAREA DIRECTA (IN NATURA) A OBLIGAŢIILOR.
DAUNELE COMINATORII
Problema : Cu privire la caracterizarea, stabilirea şi lichidarea daunelor cominatorii.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 52/1970.
Soluţia: Daunele cominatorii au un caracter provizoriu, incert şi nelichid. După executarea obligaţiei, instanţa, stabilind prejudiciul efectiv cauzat de întîrzierea executării, va transforma daunele cominatorii în daune compensatorii.
Motivarea : Este de principiu că daunele cominatorii reprezintă numai un mijloc de constrîngere a debitorului la îndeplinirea obligaţiei, suma stabilită de instanţă avînd un caracter provizoriu. Instanţa judecătorească este datoare ca, după executarea obligaţiei respective, dat fiind caracterul incert şi nelichid al unei asemenea creanţe, avînd la bază daunele cominatorii încuviinţate în vederea eonstrîngerii debitorului la executare, să stabilească — după regulile dreptului comun privind răspunderea civilă — suma ce reprezintă prejudiciul efectiv cauzat creditorului prin întîrzierea executării, transformînd daunele cominatorii în daune compensatorii.
B. TEMA: EXECUTAREA INDIRECTA A OBLIGAŢIILOR (PRIN ECHIVALENT). STABILIREA DAUNELOR INTERESE
a) Problema : Cu privire la evaluarea daunelor interese atunci cînd obligaţia asumată de debitor are ca obiect plata unei sume de bani.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1729/1971.
Soluţia : în cazul în care obligaţia asumată de debitor are ca obiect o sumă de bani, daunele interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decît dobînda legală.
Motivarea: In art. 10 21 C. civ. este reglementată problema daunelor interese datorate în general, atunci cînd se desfiinţează o convenţie ca urmare a neexecutării obligaţiilor de către una din părţile contractante. Condiţiile în care se acordă aceste daune interese sînt stabilite în art. 1028-1084 C. civ.
Situaţia obligaţiilor care au ca obiect o sumă de bani este reglementată in mod special prin art. 1088 C. civ., care precizează că într-un asemenea caz daunele interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decît dobînda legală, aceasta fiind datorată numai cu începere din ziua chemării în judecată. Textul are caracterul unei dispoziţii speciale, care derogă de la prevederile generale în materie, astfel că el este de strictă interpretare.
b) Problema : Cu privire la caracterul dobinzilor în cazul obligaţiilor de plată a unor xume de bani.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1618/1976.
Soluţia : Daunele pentru neexecutarea obligaţiei avînd ca obiect sume de bani cuprind numai dobînda legală, care constituie o daună pentru piaţa cu întîrziere şi se datorează creditorului numai de la punerea în întîrziere a debitorului prin chemarea acestuia în judecată.
Motivarea: Potrivit dispoziţiilor art. 1088 C. civ., în convenţiile care au ca obiect sume de bani, daunele pentru neexecutarea obligaţiei cuprind numai dobînda legală, care se datorează numai de la data chemării în judecată, afară de cazurile în care, după lege, dobînda curge de drept.
Această dobîndă nu reprezintă o despăgubire compensatorie pentru neexecutarea obligaţiei de plată a sumei de bani din partea debitorului, ci constituie o daună pentru plata cu întîrziere. Ca urmare, într-o atare situaţie creditorul nu are a dovedi vreo pagubă în patrimoniul său, ci numai faptul că debitorul care îi datorează o sumă de bani nu i-a plătit-o la termenul stipulat în convenţie.
Dobînda se cuvine însă creditorului numai de la punerea debitorului în întîrziere, iar aceasta se realizează printr-un singur mod, şi anume prin chemarea în judecată.
C. TEMA: CAUZELE EXONERATOARE DE RĂSPUNDERE PENTRU NEEXECUTAREA OBLIGAŢIEI ASUMATE DE DEBITOR
Problema : Dacă părţile sînt ţinute să definească forţa majoră prin contract?
Dec. T.S., col. civ., nr. 1040/1963.
Soluţia : Nu.
Motivarea: In sensul art. 1083 şi 1082 C. civ., forţa majoră constituie orice eveniment care nu a fost previzibil în mod normal şi care a pus pe debitor în imposibilitatea de a-şi executa obligaţia asumată.
în consecinţă, părţile nu trebuie să definească forţa majoră prin contractul pe care l-au încheiat. în caz de litigiu izvorît din neexecutarea obligaţiei de către una din părţile contractante care invocă, spre a se apăra de răspundere, forţa majoră, instanţa urmează să stabilească, pe bază de probe, dacă evenimentul invocat a constituit sau nu un caz de forţă majoră.
D. TEMA: DREPTURILE CREDITORULUI ASUPRA PATRIMONIULUI DEBITORULUI
a) Problema : Cu privire la condiţiile exercitării acţiunii oblice sau
subrogatorii.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 2185/1976.
Soluţia : Exercitarea acţiunii oblice este condiţionată de existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile, de pasivitatea debitorului, precum şi de existenţa unui interes serios şi legitim al creditorului.
Motivarea: Creditorii pot exercita numai drepturile ce se află în patrimoniul debitorului şi sînt în pericol de a se pierde din cauza pasivităţii sale. Ei nu pot să exercite însă, pe calea acţiunii oblice sau subrogatorii, drepturile cu caracter exclusiv personal, a căror exercitare implică o apreciere subiectivă din partea titularului lor.
Acţiunea oblică sau subrogatorie avînd ca scop aducerea unor valori în patrimoniul debitorului, exercitarea ei este condiţionată nu numai de existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile şi de neexercitarea dreptului de către debitor, ci şi de existenţa unui interes serios şi legitim, deoarece, dacă debitorul este solvabil, o atare acţiune urmează a fi considerată ca fiind lipsită de interes.
b) Problema : Cu privire la condiţiile exercitării acţiunii pauliene sau
revocatorii.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 919/1970.
Soluţia: Intentarea acţiunii pauliene impune creditorului să dovedească un prejudiciu actual, că actul atacat a fost făcut în frauda drepturilor sale, la actele cu titlu oneros şi complicitatea terţului la frauda debitorului.
Motivarea: In scopul de a apăra gajul general al creditorilor împotriva actelor făcute de debitor în frauda drepturilor lor, codul civil prevede în art. 975 dreptul creditorilor de a ataca, în numele lor personal, actele frauduloase făcute de debitor în prejudiciul drepturilor lor. Pentru intentarea acţiunii pauliene prevăzută de acest text de lege, este însă necesar ca reclamantul să facă dovada că a suferit un prejudiciu actual •
şi personal, datorită stării de insolvabilitate a debitorului ; că actul atacat, indiferent dacă este cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, a fost făcut în frauda drepturilor creditorului, iar în cazul în care actul este cu titlu oneros, să facă dovada complicităţii la fraudă a terţului cu care debitorul a încheiat actul fraudulos.
c) Problema : Cu privire la caracterul acţiunii pauliene mu revoca
torii.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 134/1976.
Soluţia : Acţiunea pauliană are un caracter subsidiar. Ea este justificată numai în ipoteza în care creditorul nu-şi poate satisface creanţa împotriva debitorului său cu alte mijloace de realizare. ^
Motivarea: Potrivit dispoziţiilor art. 975 C. civ., condiţiile esenţiale pentru exercitarea acţiunii pauliene sînt două, şi anume : actele atacate trebuie să pricinuiască un prejudiciu creditorului şi să fie frauduloase.
Din punctul de vedere al actului atacat, pe lîngă prejudiciul cauzat, mai este necesar ca actul să nu fie exclusiv personal şi să fie un act de micşorare a patrimoniului.
Cum, în general, prejudiciul nu există decît în caz de insolvabilitate a debitorului, rezultă că atît timp cît acesta este solvabil, actele sale, fie chiar frauduloase, nu prejudiciază pe creditori, deoarece ei pot găsi în patrimoniul debitorului suficiente bunuri pentru a acoperi creanţele lor. Aşa fiind, rezultă că acţiunea pauliană are un caracter subsidiar, creditorul neputind-o în genere exercita, decît după ce celelalte mijloace de a-şi realiza creanţa au rămas fără rezultat.
Capitolul V OBLIGAŢIILE COMPLEXE
TEMA: OBLIGAŢIILE SOLIDARE
a) Problema : Cu privire la posibilitatea creditorului de a urmări pe
oricare dintre codebitorii solidari pentru întreaga datorie ; consecinţe faţă de ceilalţi codebitori.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1778/1976.
Soluţia : Pornirea urmăririi împotriva unuia dintre codebitorii solidari nu-1 împiedică pe creditor de a-i urmări şi pe ceilalţi, pînă la satisfacerea întregii creanţe.
Motivarea: Creditorul unei obligaţii solidare se poate îndrepta împotriva oricărui debitor pentru realizarea întregii datorii, fără ca acesta să-i poată opune beneficiul de diviziune. Pe de altă parte, în cazul în care s-a început executarea împotriva unui codebitor solidar, nu se poate prezuma că s-ar fi renunţat de către creditor la beneficiul solidarităţii faţă de ceilalţi codebitori.
Ca atare, înfiinţarea popririi pentru întreaga creanţă asupra retribuţiei primite de un codebitor solidar nu îl lipseşte pe creditor de posibilitatea de a începe urmărirea şi împotriva altui codebitor solidar, deoarece urmărirea altui codebitor solidar poate fi împiedicată numai dacă s-a făcut plata integrală şi efectivă a întregii datorii, ceea ce nu este cazul în situaţia unei popriri în curs de executare, chiar dacă a fost înfiinţată pentru întreaga sumă (art. 1072 C. civ.).
b) Problema : întreruperea prescripţiei dreptului de a cere executa
rea silită în cazul codebitorilor solidari.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1599/1974.
Soluţia: începerea executării silite împotriva unuia dintre codebitorii solidari întrerupe prescripţia şi faţă de ceilalţi.
Motivarea : Potrivit art. 1045 C. civ., acţiunea intentată în contra unora dintre codebitorii solidari întrerupe prescripţia în contra tuturor celorlalţi codebitori astfel ţinuţi la executarea unei obligaţii.
Ca urmare, acelaşi principiu se aplică şi în cazul executării hotărîrilor judecătoreşti privind pe debitorii solidari, în sensul că începerea executării faţă de unul din codebitori întrerupe prescripţia executării şi faţă de ceilalţi codebitori solidari.
c) Problema : Reprezentarea reciprocă a codebitorilor solidari; consecinţe.
Dec. T.S., col. civ., nr. 1094/1963.
Soluţia : Aplicarea art. 1056 C. civ. privitor la reprezentarea reciprocă intre codebitorii solidari nu este condiţionată de prezenţa code-bitorului solidar în litigiul în care a figurat un alt codebitor solidar.
Motivarea : Potrivit art. 1056 C. civ., codebitorul solidar reprezintă pe ceilalţi codebitori în toate actele care pot avea ca efect stingerea sau micşorarea obligaţiei comune. Aplicarea acestui text nu poate fi limitată la situaţia în care toţi codebitorii solidari figurează în acelaşi proces, deoarece art. 1056, prin finalitatea lui, nu este legat sub nici o formă de prezenţa codebitorului solidar în litigiul în care a figurat un alt codebitor solidar, acesta din urmă fiind considerat că l-a reprezentat şi pe cel care n-a figurat în proces, dacă prin hotărîrea dată s-a micşorat sau s-a stins obligaţia comună şi solidară.
Capitolul VI GARANTAREA OBLIGAŢIILOR
A. TEMA: GARANŢIILE PERSONALE. FIDEJUSIUNEA (CAUŢIUNEA)
Problema : Dacă obligaţia terţilor la garanţia suplimentară, în regimul Legii nr. 22/1969, se referă la acoperirea unor daune existente în gestiune, la data încheierii contractului de garanţie ?
Dec. T.S., secţ. pen., nr. 2631/1975.
Soluţia : Nu, numai la daune viitoare.
Motivarea: Potrivit art. 10 şi 11 din Legea nr. 22/1969, obligaţia terţilor în ceea ce priveşte garanţia suplimentară se referă la pagube viitoare. Aceasta rezultă mai ales din dispoziţiile art. 10 alin. 1 lit. a şi b din lege în care, după ce se face referire la natura garanţiei, între care şi cea a terţilor, se precizează că aceasta este destinată „în acoperirea pagubelor ce s-ar cauza de gestionari11.
Expresia „ce s-ar cauza11 indică neîndoielnic precizarea că garanţiile sînt destinate pentru acoperirea pagubelor ce eventual s-ar produce, adică acelora subsecvente actului de garanţie, nu a daunelor anterioare. Prevederile legale menţionate confirmă un principiu de esenţă a garanţiilor ce rezultă şi din art. 1652 C. civ.
B. TEMA : GARANŢIILE REALE. DREPTUL DE RETENŢIE
Problema : Cu privire la natura dreptului de retenţie şi condiţiile în care poate fi invocat.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 2179/1976, nr. 377/1973 şi nr. 383/1975.
Soluţia: Dreptul de retenţie constituie o garanţie a realizării unei creanţe născute în legătură cu un bun supus restituirii. El este acordat de instanţa judecătorească la cererea părţii interesate, iar nu din oficiu.
Motivarea: Dreptul de retenţie nu este, aşa cum de altfel o indică şi denumirea lui, o simplă favoare în virtutea căreia instanţele îl acordă de la caz la caz, prin apreciere. Dimpotrivă, el este un drept recunoscut în literatura juridică şi în practica judiciară tuturor creditorilor ale căror creanţe s-au născut în legătură cu bunuri supuse restituirii, independent de valoarea creanţelor şi a bunurilor. La cererea părţii interesate, instanţele constată acest drept şi îl aplică în fapt ca pe o garanţie a realizării prin plată a acestor creanţe.
Invocat ca mijloc de apărare, pe baza dreptului de retenţie, deţinătorul unui bun poate să refuze restituirea lui pînă cînd i se plăteşte datoria legată de bunul respectiv. De aici rezultă că acest drept nu poate fi acordat de instanţă din oficiu, ci numai la cererea părţii care îl poate invoca.
întrucît dreptul de retenţie constituie o garanţie reală, iar recunoaşterea lui formează o chestiune de fond, el nu poate fi acordat de către instanţa de executare, ci trebuie să fie solicitat în cadrul procesului de fond, în care s-au stabilit natura, întinderea drepturilor şi obligaţiilor reciproce ale părţilor. Or, pe calea contestaţiei la executare se pot verifica şi soluţiona numai neregularităţile de ordin procesual sau incidentele ivite în cursul executării, sau se pot cere precizări cu privire la înţelesul, întinderea şi aplicarea dispozitivului hotărîrii ce se execută, dar nu şi chestiunile de fond ale procesului finalizat prin hotărirea pusă în executare. | |
|
|
|
| 08-11-2013 |
| | Marius
Vizitator |
| TITLUL VI
CONTRACTELE SPECIALE
Capitolul I CONTRACTUL DE VINZARE-CUMPĂRARE
A. TEMA : CARACTERELE JURIDICE ALE CONTRACTULUI DE VINZARE-CUMPĂRARE
Problema : Contractul de vinzare-cumpărare avînd ca obiect un autovehicul supus înmatriculării este un contract consensual sau solemn ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1591/1978.
Motivarea: In afară de unele excepţii prevăzute în mod expres de lege, contractul de vînzare-cumpărare fiind valabil încheiat îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi asupra preţului, urmează că pentru transmiterea prin vînzare a autoturismelor nu este obligatorie încheierea actului în formă autentică. Sub acest aspect este irelevant faptul că pentru înmatricularea unui autoturism şi eliberarea certificatului de înmatriculare organele de miliţie pretind să li se prezinte actul de proprietate al autovehiculului în formă autentică.
B. TEM A : CONDIŢIILE DE VALIDITATE ALE CONTRACTULUI DE ViNZARE-CUMPĂRARE
a) Problema : Care este natura juridică a învoielii intervenite între părţi — anterior obţinerii autorizaţiei administrative de înstrăinare — prin care ele se obligă să perfecteze în viitor înstrăinarea unei construcţii ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 7/1967 (pct. 1).
Soluţia : învoiala intervenită între părţi, anterior obţinerii autorizaţiei administrative de înstrăinare, prin care ele se obligă să perfecteze în viitor înstrăinarea unui bun imobil1 ce intră sub incidenţa Decretului nr. 144/1958, constituie un antecontract de vinzare-cumpărare, pentru valabilitatea căruia nu se cer a fi întrunite condiţiile prevăzute în art. 11 din acelaşi decret2.
Motivarea : Potrivit principiului cuprins în art. 1295 C. civ., vîn-zarea este perfectă între părţi şi proprietatea este de drept strămutată la cumpărător de îndată ce părţile s-au învoit asupra lucrului şi preţului, deşi lucrul nu s-a predat şi preţul nu s-a plătit.
Prin art. 11 al Decretului nr. 144 din 29 martie 1958 privind reglementarea eliberării autorizaţiilor de construire, reparare şi desfiinţare a construcţiilor, precum şi a celor referitoare la înstrăinările şi împărţirile terenurilor cu sau fără construcţii s-a derogat însă de la principiul con-sensualităţii contractului de vinzare-cumpărare. Intr-adevăr, înstrăinarea prin acte între vii a construcţiilor proprietate personală se poate face numai cu autorizaţia prealabilă dată de comitetele sau birourile executive ale consiliilor populare şi numai în formă autentică.
înstrăinările făcute fără respectarea acestor cerinţe sînt nule de drept, nulitatea lor putînd fi invocată de procuratură, de comitetele sau birourile executive ale consiliilor populare şi de orice persoană interesată.
După cum reiese din menţionatele dispoziţii legale, sub regimul Decretului nr. 144/1958, înstrăinările bunurilor vizate de acest act normativ sînt solemrie, iar nu pur consensuale, ca în dreptul comun, deoarece simplul acord al părţilor nu este suficient pentru perfectarea contractului de vînzare-cumpărare. Acest contract există numai din momentul în care s-a întocmit actul autentic în baza autorizaţiei de înstrăinare prevăzute de art. 11 din decret. Situaţia este aceeaşi şi atunci cînd instanţa judecătorească pronunţă o hotărîre care înlocuieşte actul autentic.
Condiţiile de valabilitate a înstrăinării prevăzute de lege privesc însă numai încheierea contractului de vînzare-cumpărare a imobilului. Aceste condiţii nu sînt cerute pentru valabilitatea antecontractului, prin care părţile convin ca în viitor să încheie un contract de vînzare-cumpărare cu privire la un bun imobil determinat. Un astfel de antecontract constituie o convenţie aparte, diferită de viitorul act de înstrăinare. El nu are valoarea unui act de vînzare, dar generează pentru părţi îndatorirea de a îndeplini toate operaţiile legate de încheierea contractului, cum ar fi obţinerea autorizaţiei, participarea la autentificare etc.
b) Problema : Poate fi sancţionată neîndeplinirea culpabilă a obliga
ţiilor asumate prin antecontractul de vînzare-cum-părare şi, în caz afirmativ, în ce mod ?
Dec. T.S., col. civ., nr. 1716/1956.
Soluţia: Neîndeplinirea culpabilă a obligaţiilor asumate prin antecontractul de vînzare-cumpărare poate fi sancţionată prin acordarea de daune interese părţii prejudiciate; părţile pot conveni expres în acest sens, inserînd o clauză penală în antecontractul lor1.
Motivarea: întrucît dispoziţiile legale interzic încheierea contractelor de vînzare-cumpărare avînd ca obiect construcţii altfel decît în formă autentică şi după prealabila autorizare, aceasta înseamnă că orice act de înstrăinare încheiat în dispreţul acestei interdicţii este nul şi nu poate produce efectele legale ale unei vînzări cu privire la obligaţiile reciproce ale părţilor într-un astfel de contract. Nulitatea deci operează în limitele interesului social pe care legea a voit să-l protejeze.
Aceasta nu înseamnă însă că părţile care duc tratative pentru încheierea unei vînzări privitoare la un bun care cade sub incidenţa Decretului nr. 144/1958, în această fază care precede încheierea contractului şi tocmai în vederea asigurării încheierii lui, nu pot să stipuleze anumite obligaţii, care nu au ca efect strămutarea dreptului de proprietate, ci despăgubirea părţii care poate fi împiedicată să perfecteze vînzarea prin reaua-credinţă a celeilalte părţi contractante. Stipularea unei clauze, menită nu să ocolească prescripţiile imperative ale legii, ci tocmai să asigure respectarea acestor cerinţe legale, nu are nimic ilicit şi, dacă nu se poate vorbi de o vînzare valabilă cît timp actul nu a îmbrăcat forma autentică, deci este nul ca vînzare, în schimb convenţia părţilor cu privire la răspunderea asumată de promitentul vînzării, pentru cazul cînd, cu rea-credinţă, se dezice de la încheierea contractului, este valabilă şi nu se reflectă asupra ei nulitatea vînzării. De altfel, chiar dacă nu se stipulează o clauză expresă în acest sens, pa baza principiilor de drept comun, instanţele pot acorda părţii care nu este în culpă daune interese compensatorii, iar clauza penală în contracte nu are nimic ilicit.
c) Problema : Care este regimul juridic al acţiunii prin care se soli
cită restituirea sumei de bani plătite în temeiul ante-
contractului de vînzare-cumpărare, ca preţ al construc
ţiei ce se va vinde ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 7/1967 (pct. 4).
Soluţia : Acţiunea în restituire a sumelor plătite are ca temei neexe-cutarea de către proprietarul bunului a obligaţiei ce-i revine din antecontract şi se prescrie în termen de 3 ani, care începe să curgă de la data
cînd cumpărătorul a cunoscut că încheierea contractului de vînzare-cum
părare nu mai poate avea loc.
Dacă însă părţile au stabilit un termen pentru perfectarea vînzării, prescripţia urmează a se calcula de la expirarea acestui termen.
Motivarea: Dacă în temeiul antecontractului cumpărătorul a plătit în întregime sau în parte preţul bunului ce urma să fie vîndut, el poate cere restituirea sumelor plătite.
Acţiunea în restituire are ca temei neîndeplinirea de către proprietarul bunului a obligaţiei de a obţine autorizaţia de înstrăinare şi de a participa la încheierea contractului de vînzare-cumpărare. Ea este prescriptibilă în termenul de 3 ani, prevăzut în art. 3 al Decretului nr. 167/1958.
Acest termen începe să se calculeze de la data la care cumpărătorul a cunoscut că încheierea contractului de vînzare-cumpărare nu mai poate
avea Ioc, fie din culpa proprietarului, care nu a făcut demersuri pentru
obţinerea autorizaţiei, ori, deşi se afla în posesia acesteia, totuşi, prin atitudinea lui, a făcut imposibilă autentificarea actului, fie din alte cauze care nu sînt imputabile proprietarului, ca, de exemplu, refuzul organelor competente de a autoriza înstrăinarea. Bineînţeles că, dacă părţile au stabilit un termen pentru perfectarea vînzării, prescripţia dreptului de a cere restituirea sumelor plătite urmează a se calcula de la expirarea acestui termen.
d) Problema : Este valabilă vînzarea între concubini ? I
Dec. T.S., col. civ., nr. 1774/1956. c
Soluţia: Vînzarea între concubini este valabilă, afară de cazul cînd e>
contractul ar avea o cauză imorală.
Motivarea : Faptul în sine că un contract s-a încheiat între două persoane care au trăit în concubinaj nu justifică concluzia că el este nul, -%
avînd o cauză imorală şi deci ilicită. Esenţială în această privinţă este împrejurarea dacă contractul s-a încheiat pentru determinarea uneia dintre părţile contractante să intre sau să menţină raportul de concubinaj cu cealaltă parte, caz în care, într-adevăr, contractul de vînzare ar avea o cauză imorală.
e) Problema : Dacă proprietarul bunului vîndut poate solicita desfi
inţarea contractului de vînzare-cumpărare în care el nu este parte şi prin care a fost înstrăinat bunul său ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 279/1976.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P.I., T.I., Cap. II, lit. C, a, p. 68.
C. TEM.A: EFECTELE CONTRACTULUI DE VÎNZARE-CUMPĂRARE
a) Problema : Dacă obligaţia de garanţie pentru evicţiune se transmite la moştenitori ?
Dec. T.S., col. civ., nr. 903/1960.
Soluţia: In cazul în care autorul a înstrăinat cu titlu oneros un bun, succesorul său universal — dacă nu a acceptat succesiunea sub beneficiu de inventar — nu îl poate evinge pe cumpărător.
Motivarea : Intrucît soţia a acceptat succesiunea soţului ei fără beneficiu de inventar, iar actul de înstrăinare a bunului în litigiu, independent de denumirea dată de părţi, are un caracter oneros, fiind făcut cu obligaţia de întreţinere, rezultă că soţia supravieţuitoare a dobîndit calitatea de succesor cu titlu universal al soţului său şi se substituie acestuia. Ca atare, deoarece nu a acceptat succesiunea sub beneficiu de inventar, pentru a evita confuzia de patrimonii, acţiunea prin care se revendică bunul înstrăinat de autor nu mai poate fi admisă, reclamantei reve-nindu-i, potrivit art. 1 337 C. civ., obligaţia garantării pîrîţilor de evicţiune, fiind şi de principiu că acela care are obligaţia garantării de evicţiune nu poate, tot el, să evingă pe dobînditorul cu titlu oneros.
b) Problema : Cu privire la obligaţia de garanţie pentru vicii ascunse
(1. Ce condiţii trebuie să îndeplinească viciile ascunse pentru a antrena obligaţia de garanţie a vînzătorului ? 2. Care este termenul de prescripţie a răspunderii pentru viciile ascunse ale unei construcţii şi de la ce dată curge ?).
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 541/1973.
Soluţia : 1. Viciile ascunse trebuie să existe în momentul transmisiunii şi să aibă o anumită gravitate, care să afecteze esenţa lucrului. 2. Dreptul la acţiunea privind viciile ascunse se prescrie printr-un termen de şase luni, socotit de la data descoperirii viciilor, care trebuie constatate cel mai tîrziu în 3 ani de la predarea construcţiei.
Motivarea: Dreptul material la acţiune privind viciile ascunse ale unei construcţii se prescrie într-un termen de şase luni, socotit de la data descoperirii viciilor, care trebuie constatate cel mai tîrziu în trei ani de la predarea construcţiei, conform dispoziţiilor art. 5 combinat cu art. 11 din Decretul nr. 167/1958.
Potrivit dispoziţiilor art. 1352 C. civ., vînzătorul este supus la răspundere pentru viciile ascunse ale lucrului vîndut, dacă din cauza acestora lucrul nu este bun de întrebuinţat după destinaţia sa, sau întrebuinţarea este atît de micşorată încît se poate presupune că cumpărătorul nu l-ar fi cumpărat sau n-ar fi dat pe el ceea ce a dat, dacă i-ar fi cunoscut viciile.
In toate situaţiile însă viciile trebuie să fi existat în momentul vînzării.
Răspunderea vînzătorului — potrivit textului citat — este antrenată deci numai în situaţiile arătate, cu alte cuvinte numai pentru anumite urmări ale viciilor ascunse, acestea trebuind să fie grave, afectînd lucrul în esenţa lui.
în această situaţie, acţiunea dobînditorului nu poate fi promovată decît numai dacă se face dovada gravităţii viciilor ascunse ale lucrului ce i-a fost transmis, precum şi faptul că acestea au existat la data transmisiunii, ceea ce implică, pe plan procedural, ca în termenul de 3 ani, defipt de lege, de la prădarea bunului, el să ia cunoştinţă nu de simplele degradări sau orice alte defecţiuni aparente ale bunului — care nu pot fi invocate tocmai pentru că sînt aparente, ci de existenţa defecţiunilor ascunse ale bunului transmis şi oaire să aibă gravitatea cu urmările prevăzute de lege.
c) Problema : In ce condiţii se poate dispune rezoluţiunea, pentru
vicii ascunse, a unui contract de vînzare-cumpărare avînd lea obiect un autoturism folosit ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 183/1978.
Soluţia: Pentru a se dispune rezoluţiunea unui contract de vînzare-cumpărare al cărui obiect este un autoturism folosit, urmează a se considera vicii ascunse numai cele care nu puteau fi descoperite după o verificare serioasă pe care cumpărătorul era obligat să o facă personal sau apelînd la o persoană calificată. Viciul ascuns trebuie să existe la data încheierii contractului şi să facă bunul de neîntrebuinţat ori să îi micşoreze în mod substanţial utilitatea, ceea ce nu se poate reţine atunci cînd este necesară doar înlocuirea unor piese uzate.
Motivarea: Din coroborarea dispoziţiilor art. 1352 şi art. 1353
C. civ. rezultă condiţiile ce se cer pentru ca viciile lucrului vîndut să poată angaja răspunderea vînzătorului unui autoturism folosit.
în primul rînd, viciul trebuie să fie ascuns, adică să nu poată fi constatat la prima vedere sau cu prilejul examinării lucrului vîndut. Asemenea vicii ascunse sînt deci cele care nu pot fi descoperite în urma unei verificări serioase şi pe cale obişnuită. De aceea, lipsa de informare, de experienţă, cît şi nepriceperea cumpărătorului nu fac ca viciile pe care acesta nu le-a putut constata singur să fie considerate vicii ascunse. Atunci cînd este vorba de un lucru pentru a cărui cunoaştere, asupra calităţilor ce acesta le are, ori, eventual, a unor defecţiuni, este necesară o anumită pregătire, cumpărătorul poate să apeleze la o persoană calificată şi, dacă nu o face, el este considerat în culpă.
Dacă s-ar considera, dimpotrivă, că viciile ascunse sînt şi acelea care au scăpat cumpărătorului la orice verificare a sa, s-ar ajunge la desfiinţarea cu uşurinţă a vînzărilor şi deci la nerespectarea obligaţiilor asumate prin contract.
în al doilea rînd, din textele menţionate rezultă că viciile ascunse atrag răspunderea vînzătorului numai în măsura în care ele fac ca bunul vîndut să nu poată fi întrebuinţat potrivit destinaţiei sale, ori să-i micşoreze în mod substanţial utilitatea, astfel încît, dacă cumpărătorul le-ar fi cunoscut, nu l-ar fi cumpărat. Dacă lucrul, deşi prezintă anumite defecţiuni, chiar ascunse fiind, poate fi folosit conform destinaţiei sale, acţiunea formulată în temeiul dispoziţiilor art. 1352 C. civ. nu ar putea fi primită.
Ca urmare, împrejurarea că pentru întrebuinţarea în continuare a unui autoturism folosit este necesară înlocuirea unor piese aflate într-o stare avansată de uzură nu antrenează obligaţia de garanţie pentru vicii ascunse, cu atît mai mult cu cît înstrăinarea s-a făcut la un preţ inferior celui corespunzător unui autoturism nou, ceea ce demonstrează că dobîn-ditorul a cunoscut faptul că măcar o parte din piese sînt în stare de uzură avansată.
d) Problema : De la ce dată începe să curgă termenul de prescripţie
a acţiunii pentru plata diferenţei de preţ (dacă preţul a fost calculat greşit) In cadrul vînzărilor de produse de către organizaţiile socialiste ?
Dec. de îndrumare a Plenului ,T.S. nr. 16/1966.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P.I., T II, Cap. III, lit. C, a, p. 83.
e) Problema : Este supus prescripţiei extinctive dreptul la acţiunea
pentru restituirea preţului plătit în cadrul unui contract de vînzare-cumpărare lovit de nulitate absolută ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 785/1978.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P.I., T. II, Cap. III, lit. A, f, p. 82.
D. TEMA : DIFERITE FELURI DE VÎNZARE.
VÎNZAREA CU PLATA PREŢULUI IN RATE
Problema: Cu privire la aplicarea unor dispoziţii ale Decretului nr. 205/1981 (1 .Care este procedura ce trebuie utilizată pentru urmărirea silită a ratelor neachitate ? 2. Ce drepturi are organizaţia vînzătoare faţă de organizaţia socia
listă din care face parte debitorul, în cazul nerespectării de către aceasta a obligaţiilor sale de reţinere a ratelor neachitate ? 3. Ce drepturi poate avea faţă de debitor organizaţia socialistă din care acesta face parte ?).
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 18/1965.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. IV, Cap. II, lit. C, p. 414.
E. TEMA: DIFERITE FELURI DE VÎNZARE (CONTINUARE).
VÎNZAREA construcţiilor
a) Problema : Este admisibilă acţiunea în constatarea înstrăinării unei
construcţii, dacă aceasta nu s-a făcut în formă autentică şi lipseşte autorizaţia administrativă ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. V/1954.
Soluţia: Nu.
Motivarea : Potrivit dispoziţiilor art. 11 din Decretul nr. 144/1958 (care a înlocuit Decretul nr. 221/1950) şi celor ale art. 31 din Legea nr. 58/1974, înstrăinarea unei construcţii nu se poate face decît prin act autentic şi cu autorizarea prealabilă a comitetului executiv sau, după caz, a biroului executiv al consiliului popular comunal, orăşenesc sau municipal. De asemenea, în conformitate cu art. 32 din Legea nr. 58/1974, înstrăinarea făcută cu încălcarea prevederilor menţionate este nulă de drept. Aşa fiind, nulitatea va putea fi invocată de procuratură, de comitetul executiv ori biroul executiv al consiliului popular sau de orice parte interesată.
Deci, valabilitatea unei asemenea convenţii de înstrăinare este condiţionată de îndeplinirea concomitentă a celor două condiţii arătate.
Potrivit principiilor de drept, cînd forma autentică este considerată de lege ca un element esenţial al valabilităţii unui act, neobservarea acestei forme face ca actul să fie nul, întrucît se încalcă o dispoziţie imperativă a legii.
In lipsa unei convenţii valabile, acţiunea în constatare nu este admisibilă, deoarece o hotărîre judecătorească nu poate să constate valabilitatea unui act juridic care nu a fost încheiat în condiţiile impuse de lege, atunci cînd forma autentică este o condiţie esenţială pentru valabilitatea actului, iar nu pentru dovedirea actului juridic.
Dacă s-ar admite contrariul, s-ar ajunge la anihilarea scopului legii, care a legat valabilitatea convenţiei de încheierea ei în formă autentică şi de obţinerea autorizaţiei administrative şi s-ar valida pe cale indirectă ceea ce legea nu permite pe cale directă; aceasta este însă inadmisibil.
b) Problema : Care este organul de stat competent să elibereze auto
rizaţia administrativă de înstrăinare ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 796/1974.
Soluţia : Autorizaţia administrativă de înstrăinare se eliberează de către comitetul executiv ori, după caz, de biroul executiv al consiliului popular al localităţii.
Motivarea : întrucît, potrivit dispoziţiilor art. 11 din Decretul nr. 144/1958 şi celor ale art. 31 din Legea nr. 58/1974, înstrăinarea construcţiilor este supusă autorizării prealabile a comitetului executiv ori, după caz, a biroului executiv al consiliului popular comunal, orăşenesc
sau municipal, aprobarea dată de biroul permanent al unui comitet executiv nu va putea fi considerată autorizaţie valabilă de înstrăinare.
c) Problema : In cuprinsul autorizaţiei administrative de înstrăinare
este necesar să fie indicată şi persoana cumpărătorului ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 24/1972.
Soluţia: Convenţia de înstrăinare a unei construcţii este valabilă numai dacă bunul a fost dobîndit de persoana indicată în autorizaţia administrativă.
Motivarea : Autorizaţia de înstrăinare prevăzută de art. 11 din Decretul nr. 144/1958 şi art. 31 din Legea nr. 58/1974 constituie o modalitate de exercitare a unui drept de control al comitetului executiv sau biroului executiv, după caz, al consiliului popular cu privire la respectarea regulilor de sistematizare, dar şi cu privire la persoana celor ce voiesc să înstrăineze sau să cumpere construcţia.
Prin urmare, convenţia de înstrăinare a construcţiei este valabilă numai dacă a fost făcută în formă autentică şi bunul a fost dobîndit de persoana indicată în autorizaţia administrativă.
d) Problema: Instanţele judecătoreşti pot verifica, în baza Legii
nr. 1/1967, refuzul organului administrativ de a elibera autorizaţia de înstrăinare a unei construcţii ?
Dec. T.S., completul de jud., nr. 54/1979.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. III, Cap. II, lit. A, b, p. 369.
e) Problema : Obligaţia de a face decurgînd din antecontractul de
vînzare-cumpărare a unei construcţii se transmite asupra moştenitorilor care au acceptat succesiunea ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 2390/1972.
Soluţia : Da.
Motivarea : Este de principiu că acceptarea succesiunii are drept urmare trecerea în patrimoniul moştenitorilor a drepturilor şi obligaţiilor autorului lor. Aşa fiind, ei devin prin efectul acestei substituiri titularii drepturilor şi obligaţiilor defunctului şi, ca atare, moştenitorilor le incumbă obligaţia ca, în calitate de promitenţi ai vînzării, să depună toate diligenţele pentru dobîndirea autorizaţiei de înstrăinare.
f) Problema : Există obligaţia de înstrăinare atunci cînd asupra am
belor sau asupra uneia dintre locuinţele deţinute proprietarul are numai o cotă indiviză ?
Dec. T.S., completul de jud., nr. 24/1979.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P.I., T. IV, Cap. II, lit. B, c, p. 111.
g) Problema : Dacă instanţa judecătorească poate pronunţa o hotă-
rîre care să ţină loc de contract de vînzare-cumpărare în formă autentică asupra unei construcţii ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 7/1967 (pct. 2).
Soluţia : Da.
Motivarea: Prin art. 12 din Decretul nr. 144/19581 se prevede că în cazul în care s-a încheiat un înscris, din care rezultă că proprietarul unei construcţii s-a obligat să o înstrăineze cu titlu oneros şi s-au respectat modalităţile de plată a preţului, iar înăuntrul unui termen de 3 luni de la eliberarea autorizaţiei legale una din părţi sau succesorii ei nu se prezintă, din orice motive, la notariat pentru autentificarea actului de înstrăinare, instanţa judecătorească poate da o hotărîre care să ţină loc de act autentic.
h) Problema : Cu privire la utilizarea /acţiunii prevăzute de art. 12
din Decretul nr. 144/1958 (1. Cel îndreptăţit să urmeze calea prevăzută de art. 12 din Decretul nr. 144/1958 poate renunţa la aceasta şi să ceară rezoluţiunea ante-contractului ? 2. Se poate ajunge la restabilirea situaţiei anterioare şi în alte cazuri ?).
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 7/1967 (pct. 3).
Soluţia: 1. Da. 2. Restabilirea situaţiei anterioare poate interveni şi în alte cazuri, în care nu sînt întrunite condiţiile art. 12 din Decretul nr. 144/1958.
Motivarea: Dacă sînt întrunite condiţiile enumerate de art. 12 din Decretul nr. 144/1958, instanţa judecătorească poate să pronunţe o hotărîre, care va ţine loc de act autentic de înstrăinare.
Nimic nu împiedică însă partea îndreptăţită să renunţe la calea prevăzută în art. 12 şi să ceară rezoluţiunea antecontractului, în care caz urmează a se restabili situaţia anterioară încheierii sale.
La restabilirea situaţiei anterioare urmează a se ajunge şi în ipoteza în care antecontractul nu întruneşte condiţiile prevăzute în art. 12 din decret, cum ar fi, de exemplu, în caz de neînaheiere în scris a învoielii, de nerespectare integrală a modalităţilor de plată a preţului sau de imposibilitate de a se încheia contractul de vînzare-cumpărare, din cauză că nu s-a obţinut autorizaţia de înstrăinare.
i) Problema : Dacă, după intrarea in vigoare a Legii nr. 58/1974, in
stanţa judecătorească poate pronunţa, in temeiul art. 12 din Decretul nr. 144/1958, o hotărîre care să ţină loc de contract de vînzare-cumpărare atît pentru construcţie cît şi pentru teren ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 438/1976.
Soluţia : Nu.
Motivarea : Potrivit dispoziţiilor înscrise în art. 30 alin. 1 din Legea nr. 58/1974, dobîndirea terenurilor cuprinse în perimetrul construi-bil al localităţilor urbane şi rurale se poate face numai prin moştenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobîndirea prin acte juridice a acestor terenuri, iar potrivit alin. 2 din textul citat, în caz de înstrăinare a construcţiilor, terenul aferent acestor construcţii trece în proprietatea statului, cu plata unei despăgubiri stabilită potrivit prevederilor art. 52 alin. 2 din Legea nr. 4/1973.
Prin hotărîrea judecătorească pronunţată în temeiul art. 12 din Decretul nr. 144/1958, care ţine loc de act autentic de înstrăinare a construc-
ţiei, nu se poate înstrăina şi terenul aferent construcţiei, căci, potrivit dispoziţiei legale menţionate (care este de ordine publică), terenul trebuie să treacă în proprietatea statului, iar dobînditorul construcţiei să primească din partea statului în folosinţă terenul necesar în limitele prevăzute în art. 8 şi 17 din aceeaşi lege.
j) Problema : Este posibilă aplicarea dispoziţiilor art. 12 din Decretul nr. 144/1958 în cazul altor categorii de acte juridice decît al înstrăinărilor între vii cu titlu oneros ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 66/1973.
Soluţia: Nu.
Motivarea: Dispoziţiile art. 12 ale Decretului nr. 144/1958, instituind o procedură specială la care se poate apela atunci cînd între părţi nu s-a încheiat actul autentic de transmisiune imobiliară, privesc o categorie precis determinată de acte juridice, şi anume (de la intrarea în vigoare a Legii nr. 58/1974) convenţiile al căror obiect îl constituie înstrăinarea, cu titlu oneros, a unei construcţii.
Textul respectiv are un caracter de excepţie şi este deci de strictă interpretare, neputînd fi considerat ca aplicabil, prin analogie, şi împărţelilor.
k) Problema : Cu privire la autorizaţia administrativă de înstrăinare in cazul aplicării art. 12 din Decretul bir. 144/1958 (1. Este necesară existenţa autorizaţiei administrative de înstrăinare la data introducerii acţiunii ? 2. Expirarea valabilităţii autorizaţiei în, cursul procesului împiedică admiterea acţiunii ? 3. Este instanţa obligată să solicite, din oficiu, eliberarea autorizaţiei ?).
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 386/1971.
Soluţia : 1. Condiţia existenţei autorizaţiei administrative la data introducerii acţiunii este cerută de lege în mod imperativ1. 2. Expirarea valabilităţii autorizaţiei în cursul procesului nu poate împiedica admiterea acţiunii. 3. Instanţa judecătorească nu este obligată să solicite din oficiu eliberarea autorizaţiei, care trebuie depusă de către partea interesată.
Motivarea: în lipsa autorizaţiei la data introducerii acţiunii, instanţa nu poate să pronunţe o hotărîre care să ţină loc de act de înstrăinare, întucît condiţia existenţei autorizaţiei valabile la data introducerii acţiunii este cerută în mod imperativ. Nu este deci vorba despre o autorizaţie valabilă la data introducerii acţiunii, dar care a expirat în cursul procesului (situaţie care nu poate influenţa asupra soluţiei, deoarece textul cere ca autorizaţia să fie valabilă la data introducerii acţiunii), ci de lipsa cu desăvîrşire a autorizaţiei, atît la data introducerii acţiunii, cît şi la data pronunţării hotărîrii.
împrejurarea că instanţa nu cere din oficiu relaţii de la organul competent a autoriza vînzarea nu poate constitui o lipsă de rol activ din partea acesteia, autorizaţia — constituind o condiţie de fond a admiterii acţiunii — urmînd a fi depusă de parte, care, de altfel, trebuie să o solicite personal acelui organ.
1) Problema : Pcate fi solicitată eliberarea autorizaţiei administrative şi de către cel ce s-a obligat, prin antecontract, să cumpere ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 696/1973.
Soluţia: Autorizaţia administrativă de înstrăinare poate fi solicitată de către oricare dintre părţile contractante.
Motivarea: Prin art. 11 al Decretului nr. 144/1958, precum şi prin art. 31 din Legea nr. 58/1974 s-a derogat de la principiul consensua-lităţii contractului de vînzare-cumpărare, în sensul că înstrăinarea prin acte între vii a construcţiilor se poate face numai cu autorizaţia prealabilă dată, după caz, de comitetele sau birourile executive ale consiliilor populare şi numai în formă autentică.
Potrivit art. 12 din acelaşi Decret, atunci cînd sja încheiat însă un înscris, din care rezultă că proprietarul unei construcţii s-a obligat să o înstrăineze cu titlu oneros şi s-au respectat modalităţile de plată a preţului, iar în termen de 3 luni de la eliberarea autorizaţiei legale una din părţi sau succesorii ei nu se prezintă, din orice motive, la notariat pentru autentificarea actului de înstrăinare, instanţa judecătorească poate da o hotărîre care să ţină loc de act autentic.
Faţă de aceste dispoziţii, din care rezultă că oricare din părţile contractante pot cere, în cazul îndeplinirii obligaţiilor ce şi-au asumat, să se dea o hotărîre care să ţină loc de act de înstrăinare, cît şi faţă de absenţa unei prevederi exprese prin care să se dispună că autorizaţia poate să fie cerută numai de promitentul vînzării, singura concluzie ce se impune în mod logic este aceea că autorizaţia de înstrăinare se poate obţine la stăruinţa fie a acestuia, fie a promitentului cumpărării şi că deci împrejurarea că autorizaţia ar fi obţinută la stăruinţa promitentului cumpărării nu contravine cu nimic dispoziţiilor Decretului nr. 144/1958 sau vreunei alte prevederi legale.
m) Problema : Care este momentul transmiterii dreptului de proprietate în ipoteza acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 12 din Decretul nr. 144/1958 ?
Dec. T.S., col. civ., nr. 1071/1964.
Soluţia: în ipoteza acţiunii întemeiate pe dispoziţiile art. 12 din Decretul nr. 144/1958, dreptul de proprietate se transmite pe data rămînerii definitive a hotărîrii judecătoreşti.
Motivarea: în ipoteza reglementată de art. 12 din Decretul nr. 144/1958, cînd din cauza refuzului uneia dintre părţi, la cererea celeilalte părţi contractante, instanţa judecătorească pronunţă o hotărîre care ţine loc de act de vînzare-cumpărare, situaţia juridică este aceeaşi ca şi în ipoteza cînd se încheie actul notarial, deci şi în această ipoteză actul nu se încheie cu efect retroactiv, deşi una dintre părţi nu-şi mai manifestă din nou consimţămîntul1.
In regimul Decretului nr. 144/1958 şi al art. 31 din Legea nr. 58/1974, acordul de voinţe fiind ineficient prin el însuşi şi generînd numai obligaţia de a contracta în forma solemnă cerută de lege, consecinţa care se impune este aceea că actul se perfectează abia în momentul în care forma legală este îndeplinită, fie prin autentificarea înscrisului, fie prin darea hotărîrii judecătoreşti care-1 înlocuieşte.
Capitolul II CONTRACTUL DE DONAŢIE
A. TEMA: DARURILE MANUALE
a) Problema : Ce natură juridică are operaţiunea de predare a unei
sume de bani pe seama altei persoane, direct sau prin virament, la întreprinderea pentru construirea de locuinţe proprietate personală ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1349/1972.
Soluţia: Sumele de bani predate pe seama altei persoane, direct sau prin virament, la întreprinderea pentru construirea şi vînzarea de locuinţe proprietate personală au caracterul unui dar manual pentru a cărui validitate nu este necesară forma autentică.
Motivarea : Potrivit art. 813 C. civ., donaţiile se fac prin act autentic, lipsa acestei formalităţii atrăgînd nulitatea donaţiei care nu poate fi remediată în nici un mod. De la această regulă sînt exceptate, printre altele, darurile manuale, care se realizează numai prin tradiţie.
Aşa fiind, sumele de bani predate de un terţ fie direct — o anumită sumă de bani înmînată personal —, fie prin virament la întreprinderea pentru construirea şi vînzarea de locuinţe în cadrul contractului încheiat de beneficiar pentru construirea unei locuinţe proprietate personală, au caracterul unui dar manual, pentru a cărui validitate nu este necesară forma autentică, de unde rezultă că nu s-ar putea susţine nulitatea donaţiei.
b) Problema : Ce semnificaţie juridică are depunerea la C.E.C. de că
tre părinţi a unor sume de bani pe numele copilului lor minor ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 757/1979.
Soluţia: Sumele de bani depuse la C.E.C. de părinţi pe numele copilului lor minor constituie un dar manual, devenind astfel proprietatea minorului.
Motivarea: în conformitate cu dispoziţiile cuprinse în art. 16 din Statutul Casei de Economii şi Consemnaţiuni, aprobat prin Decretul nr. 371 din 19 august 1958, primirea depunerilor la C.E.C. se face pe numele persoanelor care au efectuat depunerile, pe numele altor persoane sau la purtător.
Potrivit art. 17 din acelaşi statut, sumele depuse la C.E.C. se restituie la cererea titularilor ; titularul unor depuneri poate să dispună de depunerile sale atît personal, cît şi prin împuternicit.
în art. 18 din statutul menţionat se arată că sumele depuse de părinţi sau de tutori pe numele minorilor se restituie de C.E.C. astfel: a) pînă cînd minorul împlineşte vîrsta de 14 ani, părintelui sau tutorelui ; b) peste vîrsta de 14 ani, minorului însuşi cu acordul părintelui sau al tutorelui.
Pe baza acestor dispoziţii, se reţine că titular al depunerilor făcute de părinţi la C.E.C. pe numele copilului lor minor este minorul respectiv.
Depunerea unor sume de bani pe numele minorului are caracterul unei liberalităţi în favoarea acestuia, a unui dar manual, minorul devenind astfel titular al depunerilor făcute pe numele său.
împrejurarea că părintele a ridicat de la C.E.C. din contul minorului o anumită sumă de bani nu prezintă relevanţă sub aspectul dreptului minorului asupra acestei sume de bani, deoarece el rămîne titular al depunerii respective, părintele său făeînd operaţiunea de ridicare a banilor în calitate de împuternicit, astfel că suma ridicată rămîne în continuare proprietatea copilului.
c) Problema : Darul manual poate fi (afectat de sarcini şi, în caz afirmativ, care sînt consecinţele ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1349/1972.
Soluţia: Darul manual poate fi afectat de sarcini, pe care donatarul este ţinut să le aducă la îndeplinire, în caz contrar donatorul avînd dreptul să ceară executarea sau rezoluţiunea donaţiei.
Motivarea : Este de principiu că darul manual, ca formă de realizare a donaţiei, poate fi afectat de sarcini. în această situaţie, donatarul este ţinut să aducă la îndeplinire sarcinile impuse de donator, în caz de neîndeplinire, potrivit art. 1021 C. civ., donatorul avînd dreptul să ceară fie executarea sarcinilor, fie rezoluţiunea donaţiei.
B. TEM A : DONAŢII EXCEPTATE DE LA PRINCIPIUL IREVOCABILITAŢ1I
Problema : In ce condiţii pot fi revocate donaţiile dintre soţi ?
Dec. T.S., col. civ., nr. 1649/1955.
Soluţia: Donaţiile dintre soţi pot fi revocate oricînd, fără a fi necesar a se invoca ingratitudinea.
Motivarea: Potrivit art. 937 C. civ., orice donaţie făcută între soţi în timpul căsătoriei este revocabilă.
Această revocare, avînd caracter unilateral, donatorul, în lipsa unei dispoziţii contrare a legii, poate s-o facă oricînd, atît în raporturile cu soţul donatar, cît şi în raportul cu succesorii acestuia, iar pentru a putea revoca nu este necesar să existe ingratitudine din partea donatarului, ca în cazul celorlalte donaţii.
Capitolul III CONTRACTUL DE LOCAŢIUNE
TEMA: EFECTELE CONTRACTULUI DE LOCAŢIUNE
Problema : In cazul distugerii obiectului dat în locaţiune printr-un incendiu provocat de către sublocatar, locatarul principal este apărat de răspundere ?
Dec. T.S., secţ. pen., nr. 853/1973.
Soluţia: în lipsa unei convenţii contrare, locatarul principal răspunde faţă de locator de distrugerea obiectului dat în locaţiune, chiar cînd distrugerea este imputabilă sublocatarului.
Motivarea : Potrivit art. 1435 C. civ., locatarul este răspunzător de pagubele produse prin incendiu, afară numai dacă va dovedi că acesta a provenit din caz fortuit sau forţă majoră, dintr-un defect de construcţie sau că focul s-a comunicat de la o casă vecină sau de la un apartament vecin.
întrucît răspunderea locatarului decurge din obligaţia acestuia de a întreţine şi a restitui lucrul în starea primită, textul sus-menţionat reprezintă doar o aplicare a dreptului comun în materie de dovadă, în sensul că locatarul — căruia îi incumbă obligaţia arătată — nu poate scăpa de răspundere decît făcînd dovada că distrugerea, totală sau parţială, a lucrului provine din caz fortuit sau forţă majoră.
Pe de altă parte, este de principiu că sublocaţiunea nu scuteşte pe locatarul principal de obligaţiile sale faţă de locator, care — cu excepţia cazului cînd ar fi acceptat sublocaţiunea — nu are nici un raport juridic cu sublocatarul.
De aceea, în lipsa unei convenţii contrare, locatarul principal răspunde faţă de proprietar de incendiul bunului închiriat, cînd acest incendiu este imputabil sublocatarului şi, ca urmare, nu poate invoca în favoarea sa pentru a fi exonerat de răspundere faptul că focul a fost pus cu voinţă de către sublocatar, mai ales cînd proprietarul nu a consimţit la subînchiriere.
Incendierea bunului de către sublocatar nu are deci, în raport cu locatarul principal, valoarea unui caz fortuit — aşa cum ar fi incendierea lucrului de către un terţ — şi nu-1 apără de răspunderea ce decurge pentru el din obligaţiile contractuale.
Capitolul IV
CONTRACTUL DE ÎNCHIRIERE A SUPRAFEŢELOR LOCATIVE
A. TEMA: NORMAREA SUPRAFEŢEI LOCATIVE
a) Problema : Cum se calculează norma locativă în cazul unei familii
compuse din mai mulţi membri care ocupă) o locuinţă proprietate socialistă ?
Dec. T. S., completul de jud., nr. 34/1974.
Soluţia : în cazul unei familii compusă din mai mulţi membri care ocupă o locuinţă proprietate socialistă norma locativă se calculează în funcţie de numărul lor raportat la întreaga suprafaţă locativă, iar nu pentru fiecare cameră în parte.
Motivarea: Dacă este vorba de o singură familie compusă din mai multe persoane, norma de locuit se calculează în funcţie de numărul membrilor de familie raportat la întreaga suprafaţă locativă, iar nu pentru fiecare cameră în parte, diferenţele în plus ori în minus urmînd a fi imputate pe seama sau în beneficiul celorlalte încăperi.
Esenţial este ca prin cumularea suprafeţelor tuturor încăperilor să se realizeze norma la care este îndreptăţită întreaga familie, în raport cu numărul persoanelor ce intră în compunerea ei.
b) Problema : La închirierea unei locuinţe proprietate socialistă se
are în vedere numai norma locativă însumată pentru membrii întregii familii sau şi numărul şi sexul membrilor de familie ?
Dec. T. S., secţ. civ., nr. 328/1977.
Pentru soluţie şi motivare a se vedea P.I., T. VI, Cap. IV, lit. C, b, p. 176.
c) Problema : Dacă persoana care, datorită stării sănătăţii sale, ar
avea dreptul la o cameră suplimentară, poate să-şi valorifice acest drept şi atunci cînd locuieşte singură ?
Dec. T. S., completul de jud., nr. 47/1980.
Soluţia : Nu.
Motivarea: Potrivit art. 7 alin. final din Legea nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ şi reglementarea raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi, au dreptul la o cameră în plus persoanele care, datorită sănătăţii, necesită spaţiu suplimentar. Dispoziţia respectivă este o dispoziţie de ocrotire faţă de persoanele bolnave care, datorită stării în care se află, au nevoie de izolare într-o cameră separată. Această dispoziţie urmează a se aplica însă numai în cazurile în care persoana suferindă ar fi obligată să locuiască într-o singură cameră cu alţi membri de familie, chiar dacă această cameră ar corespunde din punctul de vedere al suprafeţei locative pentru acele persoane. Ori de cîte ori însă, unei asemenea persoane i s-ar repartiza o singură cameră, în exclusivitate, ea nu mai poate invoca beneficiul unui spaţiu suplimentar, deoarece, fiind singură, nu are de cine să se izoleze.
d) Problema : Are dreptul proprietarul să solicite necondiţionat res-trîngerea chiriaşului din suprafaţa excedentară deţinută ?
Dec. T. S., secţ. civ., nr. 626/1970.
Soluţia: Proprietarul, indiferent dacă locuieşte ori nu în apartamentul proprietatea sa, poate cere restrîngerea chiriaşului din suprafaţa excedentară deţinută.
Motivarea: Deşi prevederile legale se referă în general la ocuparea de către proprietar a locuinţei proprietate personală deţinută de chiriaş, totuşi, ţinînd seama de scopul urmărit de legiuitor, aceste prevederi legale îşi au aplicaţie şi în situaţia în care acţiunea are ca obiect ocuparea de către proprietar a unei părţi din apartament sau din locuinţa ocupată de chiriaş intr-un imobil proprietate personală, precum şi în cazul în care proprietarul locuieşte în acelaşi apartament sau locuinţă cu chiriaşul, dar ocupă numai o parte din acesta.
Ca urmare, proprietarul suprafeţei locative devenite disponibile, chiar dacă nu locuieşte în apartamentul său, poate să ceară restrîngerea chiria-şalui în limitele prevăzute de lege, şi va fi în drept să ocupe suprafaţa locativă devenită disponibilă.
B. TEMA: ORDINEA DE PRIORITATE LA ÎNCHIRIEREA SUPRAFEŢELOR LOCATIVE CU DESTINAŢIE DE LOCUINŢA
Problema : Cu privire la închirierea locuinţelor din fondul de stat (1.
In ce ordine se face închirierea suprafeţelor locative din fondul de stat şi cine o stabileşte ? 2. Care sînt limitele competenţei instanţei judecătoreşti în privinţa stabilirii şi respectării ordinii de prioritate ? 3. Proprietarului în indi-viziune asupra unui apartament i se poate închiria o locuinţă ?).
Dec. de îndrumare a Plenului T. S. nr. 5/1975 (pct. 1).
Soluţia: 1. închirierea suprafeţelor locative din fondul de stat se face în ordinea de prioritate stabilită, pentru persoanele încadrate în muncă, de către organele de conducere colectivă din unităţi, cu respectarea criteriilor prevăzute de art. 9 şi 4 din Legea nr. 5/1973, iar pentru pensionari, de către comitetul executiv sau, după caz, de biroul executiv al consiliului popular. 2. O dată ce a fost stabilită, ordinea de prioritate la închiriere este obligatorie. în cazul în care ea este nesocotită cu prilejul emiterii înştiinţării în vederea încheierii contractului de închiriere sau se refuză încheierea acestui contract potrivit înştiinţării făcute în temeiul ei, persoana îndreptăţită se poate adresa instanţei judecătoreşti, care, după caz, va anula înştiinţarea şi va oblica unitatea să emită o nouă instiintare coreespunzătoare ordinii de prioritate stabilite, sau va obliga întreprinderea competentă să încheie contractul de “închiriere conform înştiinţării legal emise. Instanţa judecătorească nu are însă competenţa de a cenzura ordinea de prioritate la închiriere, stabilită de unitate. 3. Nu constituie împiedicare la închirierea unei locuinţe din fondul de stat faptul că solicitantul este proprietar în indiviziune asupra unui apartament pe care nu are posibilitatea de a-1 folosi efectiv ca locuinţă.
Motivarea: Potrivit art. 9 din Legea nr. 5/19731 şi art. 8 din
H.C.M. nr. 860/1973 pentru stabilirea măsurilor de executare a acestei legi, închirierea suprafeţei locative din fondul de stat aflat în administrarea unităţilor prevăzute la art. 1 din Lege se face într-o anumită ordine de prioritate.
Stabilirea ordinii de prioritate la închiriere este, în cazul persoanelor încadrate în muncă, de atributul organelor de conducere colectivă din unitate, iar în cazul pensionarilor, de atributul comitetului executiv sau, după caz, al biroului executiv al consiliului popular.
Ordinea de prioritate stabilită este obligatorie, iar dacă este nesocotită cu prilejul emiterii înştiinţării în vederea încheierii contractului de închiriere sau dacă se refuză încheierea acestui contract conform înştiinţării făcute de unitate, persoana îndreptăţită se va putea adresa instanţei judecătoreşti care, după caz, va anula înştiinţarea şi va obliga unitatea să emită o nouă înştiinţare corespunzătoare ordinii de prioritate stabilite, sau va obliga întreprinderea competentă să încheie contractul de închiriere conform înştiinţării legal emise. Ordinea de prioritate stabilită nu
poate fi însă cenzurată de către instanţă.
Sînt asimilaţi cu cei ce nu au locuinţă şi care pot fi deci trecuţi pe listă în ordinea de prioritate prevăzută de lege şi cei ce au calitatea de
proprietari în indiviziune ai unui apartament, dar nu au posibilitatea de
a-1 folosi efectiv ca locuinţă, deoarece nu le asigură suprafaţa locativă legală potrivit art. 2 şi 6 din Legea nr. 5/1973. într-adevăr, ţinînd seama de dispoziţiile art. 8 şi 13 alin. 1 din Legea nr. 5/19732, prin locuinţă urmează a se înţelege acea suprafaţă care poate servi în aceit scop, deci care poate fi folosită efectiv ca atare.
C. TEMA: DREPTUL DE EXTINDERE
a) Problema : In ce condiţii poate fi exercitat dreptul de extindere ?
Dec. de îndrumare a Plenului T. S. nr. 5/1975 (pct. 5).
Soluţia : Dreptul de extindere poate fi exercitat de orice locatar în condiţiile prevăzute de art. 7 alin. 2 din Legea nr. 5/1973, în cazul în care suprafaţa locativă pe care o deţine nu corespunde aceleia la care este îndreptăţit.
De acest drept poate beneficia şi locatarul care posedă un apartament proprietate personală exclusivă sau în indiviziune în care nu se poate muta.
Termenul în care poate fi exercitat dreptul de extindere este cel de 10 zile prevăzut pentru încheierea contractului de închiriere. El începe să curgă de la data la care persoana îndreptăţită a cunoscut sau trebuia să cunoască existenţa suprafeţei locative excedentare şi deci naşterea dreptului ei.
Dacă dreptul de extindere a fost exercitat cu respectarea condiţiilor legale, suprafaţa locativă excedentară va fi închiriată în med obligatoriu persoanei îndreptăţite.
Motivarea: Dreptul de extindere poate fi exercitat de locatarul aflat în apartamentul în care s-a ivit suprafaţa locativă excedentară, dacă suprafaţa locativă pe care o deţine nu corespunde aceleia la care este îndreptăţit potrivit legii.
Nu constituie împiedicare la extindere împrejurarea că locatarul îndreptăţit a obţine extinderea posedă o locuinţă proprietate personală, în care nu se poate muta sau este proprietar în indiviziune asupra altui apartament.
Dreptul de extindere poate fi exercitat şi în cazul suprafeţelor locative din clădirile proprietate de stat aflate în administrarea întreprinderilor şi organizaţiilor economice de stat sau construite din fondurile proprii ale acestora, destinate a servi de locuinţă pentru personalul lor.
Întrucît exercitarea dreptului de extindere echivalează cu o închiriere, care implică o modificare şi completare a contractului iniţial, pentru valorificarea acestui drept urmează a se aplica, prin asemănare, termenul de 10 zile prevăzut pentru încheierea contractului de închiriere, prin Instrucţiunile pentru completarea şi utilizarea formularelor tipizate privind închirierea locuinţelor din fondul locativ de stat şi repartizarea suprafeţelor locative cu altă destinaţie decît aceea de locuinţă (pct. 1 lit. c alin. 3), aprobate prin Hotărîrea nr. 1 din 18 octombrie 1974 a Comitetului pentru Problemele Consiliilor Populare. Acest termen începe să curgă de la data la care cel în cauză a cunoscut sau a trebuit să cunoască existenţa suprafeţei locative excedentare, şi deci naşterea dreptului său.
Dacă dreptul de extindere a fost exercitat cu respectarea condiţiilor legale, suprafaţa locativă excedentară va fi închiriată în mod obligatoriu persoanei îndreptăţite, de către unitatea prevăzută în art. 1 alin. 1 din lege.
b) Problema : Noţiunea de „necorespundere a locuinţei“, în ipoteza dreptului de extindere, trebuie înţeleasă numai din punctul de vedere al normei locative însumate pentru membrii întregii familii ?
Dec. T. S., secţ. civ., nr. 328/1977.
Soluţia: Noţiunea de „necorespundere a locuinţei" trebuie înţeleasă în raport şi de numărul şi sexul membrilor de familie, iar nu numai din punctul de vedere al normei locative însumate.
Motivarea : Faţă de principiul că dreptul de extindere poate fi exercitat de locatarul aflat în apartamentul în care s-a ivit suprafaţa locativă excedentară, dacă suprafaţa locativă pe care o deţine nu corespunde aceleia la care este îndreptăţit potrivit legii, el poate exercita acest drept, în termenul de 10 zile, prevăzut pentru încheierea contractului de închiriere. Acest termen începe să curgă de la data la care cel în cauză a cunoscut sau a trebuit să cunoască existenţa suprafeţei locative excedentare, şi deci naşterea dreptului său.
In sfîrşit, este de reţinut că, dacă dreptul de extindere a fost exercitat cu respectarea condiţiilor legale, suprafaţa locativă excedentară va fi închiriată în mod obligatoriu persoanei îndreptăţite, de către organul administrativ competent.
într-o interpretare echitabilă şi deci corectă a noţiunii de „necorespundere a locuinţei" pe care o deţine cel care formulează o cerere de extindere, trebuie înţeleasă şi situaţia cînd acesta deţine o singură încăpere, care — deşi din punctul de vedere al normei locative, însumate, în raport cu numărul membrilor săi de familie, corespunde suprafeţei locative la
care el şi aceştia sînt îndreptăţiţi, potrivit legii — nu corespunde însă în raport cu numărul şi sexul membrilor de familie, această din urmă împrejurare justificînd, fără posibilitate de dubiu, o vocaţie legală la extindere, chiar într-o astfel de împrejurare.
c) Problema : Beneficiază de dreptul de extindere persoana care lo
cuieşte intr-un alt apartament decît cel în care există suprafaţa disponibilă ?
Dec. T. S., secţ. civ., nr. 246/1971.
Soluţia : Nu.
Motivarea : Potrivit dispoziţiilor din legislaţia locativă, suprafeţele disponibile din apartamente pot fi închiriate altor persoane, cu prioritate celor îndreptăţite la extindere.
Prin persoane „îndreptăţite la extindere" urmează a se înţelege locatarii aceluiaşi apartament care deţin o suprafaţă mai mică decît cea la care au dreptul.
d) Problema : Este posibilă exercitarea dreptului de extindere de că
tre o persoană în urma efectuării unui schimb de locuinţe la care aceasta nu participă ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 398/1978.
Soluţia : Nu.
Motivarea: Opinia potrivit căreia familia ce ocupă alte camere ale apartamentului care face obiectul schimbului ar putea avea un drept de extindere asupra suprafeţei ce ar deveni liberă este lipsită de orice temei, deoarece, prin efectul schimbului, nu se creează suprafeţe disponibile, ci locatarii se substituie unii altora, astfel încît coschimbaşii vor ocupa reciproc întreg spaţiul pe care îl deţin.
Or, necreîndu-se suprafeţe disponibile prin schimb de locuinţe, este de neconceput exercitarea vreunui drept de extindere.
D. TEMA: ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI DE ÎNCHIRIERE
a) Problema : Care sînt condiţiile de formă pentru încheierea vala
bilă a contractului de închiriere ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 5/1975 (pct. 2).
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. I, T. II, Cap. II, lit. C, a, p. 76.
b) Problema : Care este înţelesul noţiunii de familie în materia închi
rierii suprafeţelor locative şi care sînt drepturile membrilor acesteia ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 5/1975 (pct. 4).
Soluţia : Fac parte din familia titularului contractului de închiriere, în sensul art. 15 alin. 2 din Legea nr. 5/1973, copiii rezultaţi din căsătorie, din afara căsătoriei sau din înfiere, atît timp cît sînt minori, cît şi după ce au devenit majori, precum şi copiii încredinţaţi spre creştere şi educare potrivit normelor legale privind regimul ocrotirii unor categorii de minori.
Cu privire la părinţii soţilor, condiţia de a fi întreţinuţi de aceştia este îndeplinită nu numai cînd sînt lipsiţi de mijloacele necesare traiului, ci şi atunci cînd, deşi au venituri proprii, au nevoie totuşi de ajutor sau asistenţă datorită vîrstei înaintate sau stării necorespunzătoare a sănătăţii.
în cazurile în care, în suprafaţa locativă, locuiesc sau sînt primite şi alte persoane, în temeiul unor obligaţii de întreţinere, aceste persoane nu pot fi considerate că nu au nici un drept locativ. Drepturile locative ale acestor persoane sînt însă subordonate drepturilor acelora dintre membrii familiei prevăzuţi în contractul de închiriere, în legătură cu care au fost primite în locuinţă. Prezenţa în locuinţă a acestor persoane nu modifică cuantumul chiriei calculat în funcţie de prevederile art. 15 alin. 2.
în cazul contractelor de închiriere prelungite prin lege, membrii de familie îşi păstrează drepturile locative în condiţiile în care le-au dobîndit potrivit normelor legale în vigoare la acea dată.
Motivarea : Prin art. 15 alin. 1 din Legea nr. 5/1973 se dispune că locuinţa din fondul locativ de stat se atribuie în folosinţa titularului contractului de închiriere şi membrilor familiei sale, iar în alin. 2 se prevede că fac parte din familie, în înţelesul alineatului precedent, soţii şi copiii, precum şi părinţii soţilor întreţinuţi de aceştia.
Cu privire la copii, textul art. 15 alin. 2 din Legea nr. 5/1973 nu face deosebire între copiii minori şi cei majori, din căsătorie, din afara căsătoriei sau din înfiere, precum şi copiii încredinţaţi spre creştere şi educare potrivit normelor legale privind regimul ocrotirii unor categorii de minori, care deci au drepturi locative pe deplin egale din toate punctele de vedere. De altfel, acolo unde legea a voit să facă o atare deosebire, a prevăzut-o In mod expres. Astfel, în aplicarea dispoziţiei cuprinse în art. 5 alin. 1 din Legea nr. 4/1973, prin care se stabileşte dreptul de proprietate asupra unei singure locuinţe, se precizează în alin. 2 că această prevedere, privitoare la membrii familiei, se referă numai la soţ, soţie şi copiii minori.
Cît priveşte pe părinţi, condiţia ca ei să fie întreţinuţi de soţi trebuie înţeleasă în sensul că este îndeplinită nu numai în cazul în care părinţii sînt total sau parţial lipsiţi de mijloacele necesare traiului, ci şi atunci cînd, deşi au venituri proprii, au totuşi nevoie de ajutor sau de asistenţă din partea copiilor, datorită vîrstei înaintate sau stării de sănătate nesatisfăcătoare ; bineînţeles, într-o atare situaţie este necesar ca părinţii să aibă domiciliul şi să locuiască efectiv la aceştia.
Componenţa familiei, astfel cum este precizată prin art. 15 alin. 2 din Legea nr. 5/1973, serveşte la determinarea suprafeţei locative ce se atribuie şi a numărului de persoane în funcţie de care se stabileşte chiria.
în cazurile în care, în suprafaţa locativă atribuită, locuiesc sau sînt primite şi alte persoane, în temeiul unor raporturi de familie care potrivit Codului familiei implică o locuinţă comună, ori în temeiul unor obligaţii de întreţinere, aceste persoane nu pot fi considerate că nu au nici un drept locativ. în consecinţă, ele nu ar putea fi evacuate din locuinţă numai pentru motivul că nu sînt prevăzute în cuprinsul art. 15 alin. 2 din Lege. Drepturile locative ale acestor persoane sînt însă subordonate drepturilor acelora dintre membrii familiei prevăzuţi în contractul de închiriere, în legătură cu care au fost primite în locuinţă. Aşa fiind, drepturile lor locative vor înceta o dată cu drepturile acelor membri de familie.
Desigur că, sub regimul prelungirii de drept a contractelor de închiriere, toţi membrii familei, rămaşi în locuinţă, şi-au păstrat drepturile lo cative în condiţiile în care le-au dobîndit potrivit legii în vigoare la acea dată, fără ca ele să fie afectate de noile reglementări.
c) Problema : Soţul care se mută la celălalt soţ, titular de contract, are vreun drept locativ ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1042/1978.
Soluţia : Soţul care se mută în locuinţa celuilalt soţ dobîndeşte un drept locativ propriu în virtutea legii, chiar dacă nu s-a procedat la modificarea în acest sens a contractului de închiriere al soţului titular de contract.
M otivarea : Dacă o persoană, căsătorindu-se, şi-a stabilit domiciliul la soţul său, rezultă că de la acea dată a dobîndit un drept propriu de a locui în apartamentul deţinut cu chirie de soţ. Dobîndirea calităţii de locatar s-a făcut prin efectul legii, nefiind necesară pentru dobîndirea acestui drept locativ trecerea sa formală în contractul de închiriere existent.
d) Problema : In cazul plecării din locuinţă a unui membru al fami
liei, ceilalţi membri pierd automat dreptul locativ asupra spaţiului deţinut pină atunci de către cel plecat ?
Dec. T.S., col. civ., nr. 476/1956.
Soluţia : Plecarea din locuinţă a unui membru al familiei nu afectează dreptul celorlalţi membri la întregul spaţiu deţinut pină atunci, dacă suprafaţa respectivă este în limita prevăzută de lege1.
Motivarea: împrejurarea că, într-o perioadă de timp anterioară litigiului, familia era mai numeroasă şi cuprindea încă un membru, care, înaintea mutării sale, este de presupus că avea o cameră proprie, nu este prin sine însăşi relevantă, deoarece, dacă membrii unei familii se restrîng în spaţiul pe care îl ocupă din considerente de ordin familial, nu înseamnă că, după ce unul din membrii familiei părăseşte locuinţa, ceilalţi să nu mai aibă drept la întregul spaţiu ce le-a fost repartizat, bineînţeles cu condiţia să nu ocupe decît spaţiul la care după lege au dreptul. Dacă membrii familiei rămaşi în locuinţă nu posedă o astfel de suprafaţă excedentară, nu se poate încheia contract de închiriere cu o persoană străină de familie, întrucît numai suprafaţa excedentară este disponibilă şi poate fi închiriată.
e) Problema : Cu privire la închirierea dependinţelor (1. Care este re
gimul legal al închirierii dependinţelor dintr-o locuinţă ce aparţine fondului locativ de stat ? 2. In ce condiţii pot încheia colocatarii convenţii cu privire la modul de folosire a dependinţelor ?).
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 5/1975 (pct. 11, lit. a şi b).
Soluţia: 1. Locatarul are drept la folosirea dependinţelor dintr-o locuinţă ce aparţine fondului locativ de stat sau dintr-o locuinţă proprietate personală supusă în întregime normării şi închirierii, numai pe baza unui contract de închiriere, încheiat la intrarea în locuinţă sau completat ulterior, în cursul locaţiunii.
în cazul unui apartament închiriat mai multor familii pe baza unor contracte de închiriere separate, primud locatar principal căruia i-au fost închiriate dependinţele nu poate invoca un drept de exclusivitate asupra lor, iar unitatea care administrează fondul locativ este îndreptăţită să închirieze şi altui locatar folosinţa unora sau a tuturor dependinţelor din acel apartament.
Instanţele judecătoreşti vor putea să verifice însă, la cerere, dacă folosirea dependinţelor din acelaşi apartament, de către toţi locatarii, este posibilă în fapt şi dacă prin lărgirea dreptului de acces la ele nu se aduce
o gravă stînjenire folosinţei exercitate de locatarii cărora le-au fost închiriate anterior.
2. Colocatarii au dreptul să încheie convenţii cu privire la modul de folosire a dependinţelor care le-au fost legal închiriate, dacă nu implică modificarea structurii interioare a suprafeţei locative şi fără ca aceste convenţii să fie opozabile altor persoane decît cele ce au luat parte la închirierea lor sau să influenţeze cuantumul chiriei.
Motivarea: 1. In conformitate cu art. 2 din Legea nr. 5/1973, suprafaţa locativă cuprinde suprafaţa locuibilă şi dependinţele. In text se arată ce se înţelege prin suprafaţă locuibilă şi se enumeră încăperile care constituie dependinţe întrucît deservesc suprafaţa locuibilă.
Din interpretarea acestui text de lege, corelat cu art. 14, care prevede că locuinţa poate fi ocupată numai după încheierea contractului de închiriere, rezultă că pentru folosirea, atît a încăperilor care au ca destinaţie locuinţa, cît şi a celor ce servesc ca dependinţe, este necesar contractul de închiriere. Prin urmare, în lipsa acestui contract, instanţele judecătoreşti nu pot să recunoască locatarilor dreptul de acces la dependinţe sau să le atribuie dependinţe în folosinţă.
în cazul în care un apartament este închiriat mai multor familii pe baza unor contracte de închiriere separate, avîndu-se în vedere că dependinţele constituie un accesoriu al suprafeţei locuibile, ele nu trebuie să aparţină, în principiu, exclusiv unuia singur dintre locatarii principali în cazul în care accesul la ele este posibil şi pentru ceilalţi locatari din acelaşi apartament. Din acest fapt decurge consecinţa că, spre deosebire de regimul suprafeţei locuibile, primul locatar principal, căruia i-au fost închiriate dependinţele, nu poate invoca un drept de exclusivitate asupra lor. De aceea, ţinînd seama de situaţia de fapt, unitatea care administrează fondul locativ este oricînd îndreptăţită să închirieze şi altui locatar folosinţa unora sau tuturor dependinţelor.
Instanţele judecătoreşti sînt însă competente să verifice, la cerere, dacă folosirea dependinţelor de către toţi aceşti locatari este posibilă în fapt şi dacă nu cumva prin lărgirea dreptului de acces la ele s-ar aduce o gravă .stînjenire folosinţei exercitate de locatarii cărora le-au fost închiriate anterior.
2. Nu există nici o dispoziţie legală care să interzică locatarilor dreptul de a stabili, prin înţelegere directă, modalitatea folosirii în comun a dependinţelor ce le-au fost închiriate, pentru a preveni sau a face să înceteze greutăţile şi neînţelegerile ce ar rezulta din conlocuirea în acelaşi apartament.
De aceea îi este îngăduit unui locatar principal să renunţe la o dependinţă pentru a i se recunoaşte de către colocatarul său dreptul de a folosi exclusiv o altă dependinţă sau să stabilească, împreună, alte modalităţi practice de folosire a dependinţelor comune, fără ca astfel de convenţii să ducă la modificarea structurală a imobilului. Aceste înţelegeri obligă însă numai pe locatarii principali care le-au încheiat şi nu pot să atingă în nici un fel drepturile altor locatari principali care nu au participat la încheierea lor sau să influenţeze asupra cuantumului chiriei. De asemenea, ele nu sînt opozabile celui ce a închiriat suprafaţa locativă.
în cazul în care locatarii nu ajung la un acord asupra modului în care urmează să folosească dependinţele comune legal închiriate, instanţele sînt îndreptăţite să rezolve ele aceste neînţelegeri, în temeiul art. 67 din Legea nr. 5/1973.
In îndeplinirea acestor atribuţii, instanţele vor putea stabili modalităţi practice de folosire, fără ca să se ajungă la modificarea structurii interioare a suprafeţelor locative. Aceste modalităţi nu trebuie să lezeze dreptul de folosinţă al vreunuia dintre colocatari, ci doar să facă posibilă o folosire în comun a dependinţelor, ţinînd seama, în mod obiectiv, de interesele tuturor.
Astfel, de exemplu, împărţirea printr-un paravan a unei dependinţe date în folosinţă comună poate să constituie o modalitate practică de folosire temporară, pe cînd împărţirea definitivă, printr-un perete de zid, reprezintă o modificare nepermisă a structurii interioare a suprafeţei locative. Tot astfel, pentru a da eficienţă contractului de închiriere în legătură cu exercitarea dreptului de acces la o dependinţă, de exemplu la folosirea băii comune, instanţele au căderea să aprecieze dacă, faţă de dimensiunile şi aşezarea ei, baia poate fi folosită în comun, de mai mulţi locatari, putînd să dispună, eventual, folosirea ei pe zile sau chiar pe ore.
Pentru identitate de motive, soluţia arătată în legătură cu modalităţile de folosire a dependinţelor este valabilă şi pentru holuri şi camere de trecere, deşi aceste încăperi fac parte din suprafaţa locuibilă.
E. TEMA: EFECTELE CONTRACTULUI DE ÎNCHIRIERE
a) Problema : Cu privire la obligaţia de a întreţine şi repara locuinţele din fondul de stat, recuperarea cheltuielilor şi plata chiriei majorate (1. Ce drepturi are chiriaşul care a făcut cheltuieli de întreţinere sau reparare a locuinţei, care ii incumbă proprietarului ? 2. Care sînt drepturile şi obligaţiile părţilor în ipoteza executării unor lucrări de sporire a confortului de către chiriaş ?).
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 5/1975 (pct. 12).
Soluţia : 1. Chiriaşul care a făcut cheltuieli de întreţinere sau reparare a locuinţei, care-i incumbă proprietarului, le poate recupera prin reţinerea contravalorii lor din chirie. In cazul în care proprietarul nu este de acord cu reţinerea, contestînd, de exemplu, natura sau cuantumul cheltuielilor, aceasta se va putea face pe baza unui titlu executoriu obţinut în condiţiile legii,
2. în cazul în care chiriaşul a executat lucrări de sporire a confortului cu autorizarea prealabilă a proprietarului, acesta se poate înţelege cu chiriaşul, fie să plătească el valoarea lucrărilor, iar chiriaşul să plătească majorarea de chirie corespunzătoare sporului de confort, fie să suporte chiriaşul cheltuielile de efectuare a lucrărilor, urmînd a le reţine din chiria majorată. în cazul în care proprietarul nu şi-a dat autorizarea prealabilă, dar ulterior, a pretins majorarea de chirie corespunzătoare sporului de confort, chiriaşul poate pretinde compensarea cheltuielilor din chiria majorată.
Dacă lucrările au fost efectuate fără autorizarea prealabilă a proprietarului, iar acesta nu înţelege să le reţină, chiriaşul nu este îndreptăţit să-şi recupereze cheltuielile, ci va putea fi obligat ca, la încetarea locaţiunii, să le ridice şi să aducă locuinţa în starea ei anterioară, plătind eventual şi despăgubiri, dar fără a i se putea pretinde o majorare de chirie pentru sporul de confort.
Motivarea: Obligaţiile organizaţiilor de stat care închiriază, precum şi ale chiriaşilor, în legătură cu întreţinerea şi repararea fondului lo
cativ de stat cu destinatia de locuinţă sînt stabilite în art. 47—49 din Legea nr. 5/1973.
în caz de neîndeplinire de către chiriaşi a obligaţiilor ce le revin cu privire la întreţinerea şi repararea locuinţei, lucrările necesare urmează să fie executate de către unitatea sau organizaţia care închiriază, iar contravaloarea lor să fie recuperată de la chiriaşi.
în aplicarea acestor prevederi legale, prin Anexa nr. 3 la H.C.M. nr. 860/1973, care face parte integrantă din acest act normativ, s-au făcut unele precizări cu privire la obligaţiile pe care le au proprietarii şi chiriaşii în legătură cu întreţinerea şi repararea fondului locativ de stat, cu destinaţia de locuinţă.
în caz de neîndeplinire de către proprietar, fără temei legal, a obligaţiilor sale cu privire la întreţinerea şi repararea clădirii închiriate, lucrările necesare pot fi executate de chiriaş în contul proprietarului, după prealabila lui încunoştinţare, fie printr-o unitate socialistă, fie prin mijloace proprii în condiţiile prevăzute în menţionata Anexă la H.C.M. nr. 860/1973. într-o atare situaţie, chiriaşul îşi va putea recupera cheltuielile suportate pentru efectuarea lucrărilor prin reţinerea contravalorii lor din chirie. în cazul în care proprietarul nu este de acord cu reţinerea, contestînd, de exemplu, natura sau cuantumul cheltuielilor, aceasta se va putea face pe baza unui titlu executoriu obţinut în condiţiile legii.
Chiriaşul nu va fi îndreptăţit să-şi recupereze cheltuielile făcute fără autorizarea proprietarului pentru lucrările de sporire a confortului şi pe care proprietarul nu înţelege să le reţină. în acest caz nici proprietarul nu va putea să pretindă plata chiriei majorate ca urmare a sporului de confort realizat de chiriaş, care va putea fi obligat, la încetarea locaţiunii, să ridice lucrările şi să readucă locuinţa în starea ei anterioară, plătind, dacă este cazul, şi despăgubiri.
în cazul în care proprietarul şi-a dat autorizaţia prealabilă pentru asemenea lucrări, el se va putea înţelege cu chiriaşul, fie în sensul de a-i plăti valoarea lucrărilor, cu obligaţia pentru chiriaş de a-i plăti chiria majorată, fie în sensul de a suporta chiriaşul cheltuielile respective, cu dreptul acestuia de a le reţine din chiria majorată.
Dacă proprietarul nu şi-a dat autorizaţia prealabilă pentru efectuarea lucrărilor, dar, ulterior, a cerut chiria majorată, manifestarea sa de voinţă poate fi considerată că reprezintă acordul la efectuarea lucrărilor, chiriaşul fiind îndreptăţit să pretindă compensarea cheltuielilor din chiria majorată.
b) Problema : Cu privire la lucrările de sporire a confortului. (1. De la ce dată are dreptul proprietarul să pretindă chiria majorată în cazul efectuării de către chiriaş a unor lucrări de sporire a confortului ? 2. Care este data la care
se naşte dreptul chiriaşului de a pretinde despăgubiri pentru aceste lucrări ?).
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 202/1977.
Soluţia : 1. Proprietarul are dreptul să pretindă chiria majorată de la data la care l-a despăgubit efectiv pe chiriaş de contravaloarea lucrărilor de sporire a confortului pe care acesta le-a efectuat. 2. Dreptul chiriaşului de a pretinde despăgubiri pentru aceste lucrări începe să curgă de la data cînd a fost înştiinţat în mod clar şi neechivoc de proprietar că pretinde
majorarea de chirie sau, în lipsa unei asemenea comunicări, de la data în
cetării locaţiunii.
Motivarea : Este de principiu că, pentru orice lucrări de sporire a confortului în apartament efectuate de chiriaş, proprietarul are dreptul să pretindă chiria majorată, dreptul acestuia însă luînd naştere numai la data despăgubirii efective a chiriaşului cu contravaloarea acestor lucrări.
în acest sens, dreptul chiriaşului de a pretinde despăgubiri începe să curgă de la data cînd acesta a fost încunoştinţat de proprietar cu privire la majorarea de chirie sau, în lipsa unei asemenea comunicări, la încetarea locaţiunii.
c) Problema : La calcularea chiriei, in cazul pensionarilor, se are in
vedere şi pensia suplimentară ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 809/1977.
Soluţia : Calculul majorării chiriei în cazul pensionarilor se face prin includerea la venituri şi a pensiei suplimentare.
Motivarea: Potrivit art. 35 din Legea nr. 5/1973, pentru persoanele încadrate cu contract de muncă sau pensionarii cu un venit mediu pe membru de familie mai mare de 1500 lei lunar, chiria calculată potrivit art. 28—33 din acelaşi act normativ se majorează după distincţiile făcute prin textul articolului1.
Noţiunea de „venit mediu lunar pe membru de familie" a fost explicată prin art. 4 din H.C.M. nr. 860/1973, arătîndu-se că prin el se înţelege media pe ultimele 12 luni a cîştigurilor provenind din retribuţii sau alte forme de retribuire a muncii şi a cîştigurilor brute provenind din exercitarea unor activităţi pe cont propriu, din valorificarea lucrărilor literare, artă sau ştiinţă sau a altor drepturi, precum şi din exploatarea unor bunuri, venituri care nu au caracter ocazional, împărţite la numărul de persoane care fac parte din familie. în partea finală a textului, s-a prevăzut că „în venitul mediu lunar se includ şi pensiile".
Din aceste dispoziţii legale rezultînd, ca principiu, că, pentru calculul venitului mediu pe membru de familie, se au în vedere toate veniturile brute ale unei persoane, urmează a se reţine că, în cazul pensionarului, potrivit aceluiaşi principiu, se va avea în vedere totalul sumelor de bani pe care el îl realizează în această calitate, deci şi din pensia suplimentară.
Singurul caz de excepţie, prevăzut prin art. 4 din H.C.M. nr. 860/1973, cînd un venit nu se ia în considerare la stabilirea venitului mediu pe membru de familie, este acela referitor la „venitul cu caracter ocazional", categorie în care nu poate fi însă cuprinsă şi pensia suplimentară, deoarece ea se plăteşte lunar şi constituie deci un venit permanent.
d) Problema : Dacă unităţile socialiste au dreptul să recalculeze chiria
şi să pretindă diferenţa pentru trecut în caz de stabilire greşită ?
Dec. de îndrumare a Plenului T. S. nr. 5/1975 (pct. 13).
Soluţia : Unităţile socialiste au dreptul să recalculeze chiria prevăzută în contractul de închiriere şi să pretindă, înăuntrul termenului de prescripţie, plata diferenţei pentru trecut, în raport cu chiria legală.
într-o atare situaţie instanţa, stabilind diferenţele datorate, va face aplicarea prevederilor cuprinse în contractul de închiriere (pct. , aprobat prin H.C.M. nr. 860/1973.
Mot ivarea: Prin Legea nr. 5/1973 s-a reglementat modul de stabilire a chiriei, atît pentru locuinţe, cît şi pentru suprafeţele locative cu altă destinaţie.
Stabilirea prin contractul de închiriere a unei chirii inferioare celei prevăzute de actul normativ echivalează cu o renunţare la un drept. O unitate socialistă nu poate să renunţe însă la drepturile sale decît în condiţiile prevăzute de lege. In consecinţă, simpla menţionare în contract a unei chirii mai mici decît cea legală — indiferent dacă aceasta a rezultat din aplicarea eronată a dispoziţiilor prin care se reglementează stabilirea chiriei, din măsurarea inexactă a suprafeţei locative sau din alte cauze — nu împiedică unitatea socialistă locatoare să recalculeze ulterior chiria şi, înăuntrul termenului de prescripţie, să pretindă diferenţa de chirie şi pentru trecut.
Instanţa judecătorească stabilind diferenţele datorate pentru trecut va face aplicarea prevederii cuprinse în contractul tip de închiriere (pct. aprobat prin H.C.M. nr. 860/1973.
e) Problema : Dacă organizaţiile socialiste care au în administrare un
fond propriu de locuinţe pot stabili o altă chirie decît cea decurgînd din dispoziţiile Legii nr. 5/1973 ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 2216/1979.
Soluţia : Nu.
Motivarea : Tariful de bază al chiriei este unic pe întreg teritoriul ţării, indiferent de proprietar (art. 28 din Legea nr. 5/1973).
Organizaţiile socialiste care au în administrare un fond propriu de locuinţe nu pot stabili deci o chirie diferită de cea legală pentru chiriaşii săi, deoarece prevederea legală menţionată are caracter de ordine publică şi de la ea nu se poate deroga prin convenţia părţilor.
în atare situaţie, clauza dintr-un contract de închiriere încheiat de o organizaţie socialistă cu un locatar, prin care s-a stabilit o chirie mai mică decît cea legală, fiind contrară prevederilor Legii nr. 5/1973, este nulă. De aceea, locatarul trebuie să plătească chiria legală cu efect retroactiv, în condiţiile legii, dar în limitele termenului de prescripţie prevăzut de Decretul nr. 167/1958.
f) Problema: In ipoteza intervenirii unei modificări în retribuţia
membrilor familiei locatarului, de la ce dată devine exigibilă majorarea de chirie ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 421/1978.
Soluţia : Majorarea de chirie devine exigibilă de la data la care locatarul avea obligaţia să plătească o chirie mai mare ca urmare a modificărilor intervenite în retribuţia membrilor familiei sale şi nu de la data la care el a fost somat să plătească chiria majorată.
Motivarea : Potrivit art. 7 din Anexa 2 la H.C.M. nr. 860/1973, chiriaşul este obligat să comunice proprietarului orice modificare intervenită cu privire la venitul pe fiecare membru al familiei, în termen de 10 zile de la data producerii modificării. Dacă locatarul nu s-a conformat acestor prevederi legale, deoarece a prezentat dovezi numai în urma invitaţiei unităţii socialiste locatoare, ceea ce a dus la recalcularea chiriei mult mai tîrziu, nu înseamnă că majorările percepute sumelor datorate cu titlul de chirie ar începe să curgă numai din momentul cînd chiriaşul a fost somat să plătească chiria majorată.
g) Problema : Cu privire la depăşirea termenului de plată a chiriei (1. De cînd şi cum încep să curgă majorările de întîr-ziere pentru neplata la termen a chiriei ? 2. Se datorează majorări de întîrziere şi în ipoteza în care s-a
plătit chiria într-un cuantum inferior celui legal datorat, deşi chiriaşul nu este în culpă ? 3. Ce obligaţii are chiriaşul dacă organizaţia socialistă unde este încadrat în muncă nu îi reţine, pe statul de retribuţie, chiria datorată ?)
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 804/1980.
Soluţia : 1. Majorările de întîrziere curg de drept, fără a fi necesară o
punere în întîrziere, de la data expirării termenului de plată a chiriei,
adică din a zecea zi a lunii următoare aceleia pentru care se datorează chiria. 2. Nu. 3. Faptul că persoanei încadrate în muncă la o organizaţie socialistă nu i se reţine pe statul de retribuţie chiria datorată, nu îl dispensează pe locatar de obligaţia de a depune chiria la casieria unităţii locative, iar în caz contrar datorează majorări de întîrziere.
Motivarea: Potrivit art. 11 din H.C.M. nr. 860/1973 şi în conformitate cu pct. 5 alin. ultim din contractul de închiriere tip, neplata în termen a chiriei datorate organizaţiilor socialiste atrage o majorare de 0,5% asupra chiriei datorate pentru fiecare zi de întîrziere, începînd cu prima zi lucrătoare aceleia cînd suma a devenit exigibilă, fără ca majorarea să poată depăşi totalul chiriei restante.
Ca urmare, într-o asemenea situaţie, locatarul datorează majorări de întîrziere, care curg de drept de la data expirării termenului de plată a chiriei (a zecea zi a lunii următoare aceleia pentru care se datora chiria), fără vreo punere în întîrziere.
Obligaţia plăţii majorărilor de întîrziere subzistă în cazul în care neplata chiriei, legal datorată, rezultă dintr-un fapt culpabil al locatarului, iar nu şi atunci cînd, de exemplu, locatarul a calculat greşit chiria, deşi i s-au comunicat, de către chiriaş, toate datele necesare, cum sînt veniturile, în raport de care se datora o chirie mai mare decît aceea percepută. Dar trebuie decis că există culpa locatarului în ipoteza în care acesta nu a comunicat unităţii locatoare majorarea veniturilor realizate din muncă, în raport de care urma să i se stabilească o chirie mai mare, şi — de asemenea— nu a încunoştinţat despre schimbarea locului muncii, cum era obligat potrivit clauzelor contractuale (pct. 7 din contractul tip).
Este adevărat că, atît sub regimul Legii nr. 10/1968 (art. 33), cît şi sub cel al Legii nr. 5/1973 (art. 37), chiria datorată de o persoană încadrată în muncă la o organizaţie socialistă, pentru locuinţa deţinută în clădirile din fondul locativ de stat, se reţine, de către acea organizaţie, pe statul de retribuţie, din remuneraţia lunară cuvenită celui în cauză.
Din aceleaşi texte legale rezultă însă că, dacă plata nu se face prin reţineri din retribuţia lunară, chiria se va plăti în condiţiile prevăzute în contractul de închiriere, adică prin depunere la casieria unităţii locatoare (pct. 5 din contractul de închiriere tip).
Or, dacă, la un moment dat, chiria nu se mai reţine pe stat, din retribuţia lunară cuvenită locatarului, acesta are obligaţia să o depună la casieria unităţii locatoare şi, în măsura în care nu ar proceda astfel, el se consideră a fi de drept pus în întîrziere, şi deci datorează majorările de întîrziere.
Omisiunea locatorului de a se sesiza că nu îi parvin sumele ce îi erau datorate, cu titlu de chirii, de către locatar, nu constituie un motiv de exonerare parţială a acestuia de obligaţia plăţii majorărilor de întîrziere, deoarece nici o prevedere legală nu îndreptăţeşte a se dispune astfel, iar lipsa de diligenţă a unităţii creditoare nu are semnificaţia unei culpe contractuale.
F. TEMA : SCHIMBUL VOLUNTAR DE LOCUINŢE
Problema : In ce condiţii poate fi efectuat schimbul voluntar de locuinţe ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 5/1975 (pct. 6).
Soluţia : Locatarii principali pot conveni să facă schimb de locuinţe cu privire la locuinţele care fac parte din fondul de stat, precum şi cu privire la locuinţele proprietate personală supuse normării şi închirierii. In cazul acestor din urmă locuinţe, schimbul poate fi aprobat numai dacă proprietarul, îndreptăţit potrivit legii, nu-şi manifestă voinţa de a se muta el însuşi în apartamentul său.
Pentru efectuarea schimbului de locuinţe este necesar, în principiu, consimţămîntul membrilor majori ai familiei, dar nu şi al altor colocatari, în cazul cererii de schimb de locuinţe formulate de titularul contractului de închiriere, consimţămîntul membrilor majori ai familiei este prezumat.
Dacă un membru al familiei pretinde că nu a fost de acord cu schimbul de locuinţe, el va putea cere anularea acestuia, urmînd ca instanţa să aprecieze dacă opunerea lui nu constituie un abuz de drept.
Schimbul de locuinţe poate fi aprobat chiar dacă părţile nu deţin acelaşi număr de încăperi, afară dacă prin schimb nu se urmăreşte eludarea prevederilor legale referitoare la normarea suprafeţei locative. Aprobarea nu poate fi refuzată pe motiv că suprafaţa interioară a încăperilor este diferită sau că locuinţele diferă din punctul de vedere al confortului ori dependinţelor.
Pentru realizarea schimbului de locuinţe este necesară aprobarea tuturor unităţilor în a căror administrare se găseau locuinţele respective.
Schimbul de locuinţe făcut cu încălcarea prevederilor legale poate fi anulat de instanţă, la cererea celor interesaţi, introdusă în termen de şase luni de la data la care au cunoscut ori au trebuit să cunoască efectuarea lui.
împotriva refuzului unităţii socialiste de a aproba schimbul de locuinţe partea interesată se poate plînge la instanţa judecătorească în termenul de şase luni socotit de la data la care a cunoscut sau trebuia să cunoască refuzul aprobării.
In cazul locuinţelor proprietate a organizaţiilor cooperatiste sau a altor organizaţii obşteşti, schimbul de locuinţe urmează a se concretiza în contractele de închiriere.
Motivarea: Prin art. 26 din Legea nr. 5/1973, situat în capitolul referitor la închirierea locuinţelor din fondul locativ de stat, s-a prevăzut, pentru locatarii principali, posibilitatea de a face schimb de locuinţe. Tot astfel, poate forma obiectul schimbului de locuinţe apartamentul proprietate personală situat în mediul urban, nelocuit de proprietar şi familia sa, deoarece asemenea apartamente sînt supuse, potrivit art. 61 din Lege, nor
mării şi închirierii în condiţiile prevăzute pentru fondul locativ de stat, fiindu-le aplicabile şi prevederile art. 7 din H.C.M. nr. 860/1973. Un atare schimb poate fi aprobat numai dacă proprietarul, îndreptăţit potrivit legii, nu-şi manifestă în mod ferm voinţa de a se muta el însuşi în apartamentul său. în fine, art. 52 din lege adaugă că şi suprafaţa locativă aflată în administrarea directă a întreprinderilor şi organizaţiilor economice de stat poate face obiectul schimbului, dar numai între membrii personalului aceleiaşi unităţi şi cu aprobarea conducerii acestora.
Pe de altă parte, potrivit art. 15 alin. 1 din aceeaşi lege, locuinţa din fondul locativ de stat se atribuie în folosinţa titularului contractului de închiriere şi membrilor familiei sale, care vor fi prevăzuţi nominal în contract. în consecinţă, deşi există o prevedere expresă a legii în acest sens, totuşi pentru efectuarea schimbului de locuinţe este necesar, în principiu, consimţămîntul tuturor membrilor majori ai familiei locatarului principal, care au un drept locativ propriu. Nu este necesar însă consimţămîntul altor colocatari decît cei menţionaţi, care locuiesc împreună cu aceştia.
Cererea de schimb de locuinţe formulată de titularul contractului de închiriere se prezumă că a fost făcută cu acordul tuturor membrilor de familie. în cazul în care totuşi un membru al familiei ar pretinde că nu a fost de acord, el va putea cere anularea schimbului de locuinţe, urmînd ca instanţa să aprecieze, în raport de motivele refuzului de a consimţi, dacă opunerea sa nu constituie un abuz de drept. într-o atare situaţie cererea de anulare a schimbului de locuinţe va fi respinsă.
Schimbul de locuinţe va putea fi aprobat chiar dacă părţile interesate nu deţin acelaşi număr de încăperi, bineînţeles dacă prin acest schimb nu se urmăreşte eludarea prevederilor legale referitoare la normarea suprafeţei locative. Aprobarea nu va putea fi refuzată pe motiv că încăperile care formează obiectul schimbului au suprafeţe interioare diferite ori că există deosebiri din punctul de vedere al confortului ori dependinţelor.
Pentru realizarea schimbului de locuinţe este necesară aprobarea tuturor unităţilor care au în administrarea lor locuinţele ce formează obiectul cererii de schimb. Dacă unitatea sesizată este de acord cu cererea, ea se va adresa celeilalte unităţi pentru obţinerea aprobării din partea acesteia.
în cazul în care schimbul de locuinţe a fost făcut cu încălcarea prevederilor legale, el va putea fi anulat de instanţă la cererea celor interesaţi. Legea nu stabileşte termenul în care se poate cere anularea schimbului de locuinţe, dar din art. 19, precum şi din întreaga economie a Legii nr. 5/1973, rezultă că şi în această situaţie urmează a se aplica termenul de şase luni, considerat suficient pentru a se evita nefolosirea spaţiilor locative supuse normării şi închirierii. Acest termen va începe să curgă de la data la care cel în cauză a cunoscut sau trebuia să cunoască aprobarea schimbului.
împotriva refuzului unităţii socialiste competente de a aproba schimbul de locuinţe, părţile interesate se pot plînge, pe cale de acţiune, la instanţa judecătorească, în condiţiile art. 67 din Lege, în acelaşi termen de şase luni, socotit de la data la care partea interesată a cunoscut sau trebuia să cunoască refuzul aprobării.
în cazul locuinţelor proprietate a organizaţiilor cooperatiste şi a altor organizaţii obşteşti, schimbul trebuie să fie încuviinţat de organizaţiile respective, al căror consimţămînt urmează să fie concretizat în contractul de
închiriere. Soluţia rezultă din art. 68, în care, după ce se prevede că fondul locativ proprietatea acestor organizaţii este supus normării, se adaugă că ele vor aplica în mod corespunzător dispoziţiile aceleiaşi legi cu privire la fondul lor locativ.
G. TEMA : SCHIMBUL OBLIGATORIU DE LOCUINŢA
Problema : In ce condiţii se poate realiza dreptul persoanei care are o locuinţă proprietate personală de a se muta în acea locuinţă ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 5/1975 (pct. 7).
Soluţia : Persoana care are o locuinţă proprietate personală, dar nu locuieşte în ea, se poate adresa instanţei judecătoreşti, pe cale de acţiune, pentru valorificarea dreptului de a se muta în propria sa locuinţă, dacă face dovada că s-a adresat în prealabil comitetului sau, după caz, biroului executiv al consiliului popular, care şi-a dat aprobarea de a se închiria, persoanelor ce o deţin, locuinţa oferită de ei sau o altă locuinţă.
In cazul în care comitetul, respectiv biroul executiv al consiliului popular refuză aprobarea de a închiria locuinţa oferită sau o altă locuinţă în locul celei oferite, proprietarul se va putea adresa instanţei judecătoreşti, care va obliga comitetul (biroul) executiv să dispună atribuirea locuinţei oferite de proprietar, în vederea încheierii contractului de închiriere, în măsura în care această locuinţă întruneşte condiţiile prevăzute de lege.
In ambele situaţii chiriaşului trebuie să i se asigure suprafaţa locativă la care este îndreptăţit potrivit legii, precum şi dependinţele necesare în măsura în care le-a avut în vechea locuinţă. Astfel, chiriaşul nu va fi îndreptăţit să pretindă un număr mai mare de camere sau o suprafaţă locativă mai mare ori condiţii mai bune de locuit, decît le avea în locuinţa din care urmează să se mute, dar nu va putea fi obligat să se mute într-o locuinţă insalubră sau lipsită de dependinţele necesare.
Chiriaşul va putea să invoce dreptul de a deţine în continuare locuinţa proprietarului, numai dacă va face dovada că la data introducerii acţiunii în evacuare avea încheiat contractul pentru construirea sau cumpărarea unei locuinţe proprietate personală ori că a făcut demersuri concludente pentru mutarea în propria sa locuinţă deţinută de alte persoane.
în cazul în care locuinţa din care urmează să se mute are garaj, chiriaşul poate fi evacuat şi din garaj fără ca proprietarul să fie obligat a-i da în schimb un alt garaj.
Motivarea : Prin dispoziţiile cuprinse în art. 64 alin. 1 din Legea nr. 5/1973 se recunoaşte persoanelor care au locuinţe proprietate personală, dar nu locuiesc în ele, dreptul de a cere şi obţine mutarea lor în acele locuinţe pe calea unui schimb obligatoriu cu cei ce le deţin în calitate de chiriaşi. Ca atare, comitetele sau, după caz, birourile executive ale consiliilor populare, în executarea obligaţiei de a-i sprijini pe proprietari să se mute în locuinţele lor, după analiza temeinică a situaţiei şi a posibilităţii de mutare a persoanelor ce le deţin, urmează să-şi dea aprobarea de a se închiria acestora locuinţa din fondul locativ de stat deţinută de proprietar sau în locul acesteia o altă locuinţă liberă din fondul locativ de stat sau chiar o locuinţă proprietate personală care este supusă normării şi închirierii în condiţiile art. 61 din Lege, închirierea făcîndu-se în afara unei ordini de prioritate. în cazul în care comitetul sau biroul executiv refuză aprobarea
de a închiria locuinţa oferită sau o altă locuinţă în locul acesteia, proprietarul se va putea adresa instanţei judecătoreşti, care va obliga comitetul (biroul) executiv să dispună atribuirea locuinţei oferite de proprietar, în vederea încheierii contractului de închiriere, în măsura în care această locuinţă întruneşte condiţiile prevăzute de lege.
Recunoscînd acest drept proprietarului şi stabilind, corelativ, obligaţia chiriaşului de a elibera locuinţa, legea a pus la dispoziţia proprietarului şi mijlocul procedural de valorificare a dreptului său, pe cale de acţiune în faţa instanţei judecătoreşti.
Pentru a putea fi însă modificat dreptul proprietarului de a se muta în locuinţa sa, este necesar să i se pună chiriaşului la dispoziţie, în condiţiile arătate, fie locuinţa oferită în schimb de proprietar, fie o altă locuinţă, cu respectarea dispoziţiilor legale referitoare la normarea suprafeţei locative, chiriaşul nefiind obligat să se mute dacă în locuinţa care i se oferă în schimb nu i se asigură suprafaţa locativă la care este îndreptăţit potrivit legii. îndeplinirea acestei condiţii urmează a fi verificată de instanţa judecătorească sesizată cu acţiunea proprietarului.
Asigurarea normei locative trebuie înţeleasă în sensul că unui chiriaş care deţine mai multe camere, în raport cu numărul şi sexul membrilor de familie, sau o suprafaţă în plus la care este îndreptăţit potrivit legii, nu i se va putea oferi o singură cameră sau un număr mai mic de camere, chiar dacă ar avea dimensiuni care să corespundă normelor locative însumate. Chiriaşul nu va putea să pretindă însă o suprafaţă locativă mai mare decît aceea da care este îndreptăţit potrivit dispoziţiilor din Capitolul al II-lea al Legii nr. 5/1973 sau decît aceea pe care o deţine şi nici condiţii mai bune de locuit decît acelea pe care le are în locuinţa din care urmează să se mute.
Nu i se va putea cere chiriaşului să se mute într-o locuinţă insalubră şi nici să primească o locuinţă lipsită de dependinţele strict necesare (bucătărie, baie şi W.C.) pe care le-a avut.
Chiriaşul nu va putea să invoce însă ca motive ale refuzului de a se muta faptul că locuinţa oferită este situată într-un cartier periferic sau este mai puţin confortabilă datorită felului diferit de încălzire, că nu are scară de serviciu ori că are dependinţele în folosinţă comună, bineînţeles în măsura în care îi este asigurată utilizarea lor.
în cazul în care locuinţa din care chiriaşul urmează să se mute are şi garaj, acesta poate fi evacuat şi din garaj chiar dacă proprietarul nu posedă un autoturism şi nu oferă chiriaşului un alt garaj. într-adevăr, potrivit art. 40 alin. 1 din Legea nr. 5/1973, sînt supuse repartizării numai garajele proprietatea unităţilor socialiste, nu şi garajele proprietate personală, indiferent dacă sînt sau nu aferente locuinţei1, iar, pe de altă parte, prelungirea de drept a unor contracte de închiriere nu se referă şi la garaje.
în conformitate cu art. 64 alin. 2 din aceeaşi lege, chiriaşii şi familiile lor care urmează să elibereze locuinţa potrivit alineatului 1, dar au contract pentru construirea sau cumpărarea unei locuinţe în condiţiile legii pentru
dezvoltarea construcţiei de locuinţe din fondul de stat către populaţie, precum şi cei care urmează să se mute în locuinţa proprietate personală deţinută cu chirie de alte persoane, vor preda locuinţa pe care o deţin la mutarea lor în locuinţa construită, respectiv cumpărată sau eliberată de chiriaşi.
Această excepţie de la dispoziţia cuprinsă în art. 64 alin. 1 din Legea nr. 5/1973 are caracterul unei îngăduinţe temporare ce se dă chiriaşului în situaţii care pot primi o altă rezolvare, definitivă, prin mutarea sa într-o locuinţă proprie.
Manifestarea de voinţă a chiriaşului care invocă acest beneficiu legal trebuie să se producă însă înainte de introducerea acţiunii de evacuare de către proprietarul care vrea să se mute în locuinţa sa şi să se concretizeze prin încheierea contractului pentru construirea sau cumpărarea altei locuinţe, ori prin demersuri concludente în vederea mutării sale în locuinţa sa proprie deţinută de alte persoane.
Condiţia ca manifestarea de voinţă a chiriaşului de a invoca beneficiul legal să fie anterioară introducerii acţiunii rezultă din menţionata dispoziţie legală, în care se precizează că sînt îndreptăţiţi să nu predea locuinţa de îndată chiriaşii care „au“ contract pentru construirea sau cumpărarea de locuinţă, precum şi cei „care urmează să se mute“ în locuinţa lor proprietate personală.
H. TEMA: ÎNCETAREA CONTRACTULUI DE INCHIRIERE Şl EVACUAREA LOCATARULUI
a) Problema : Unitatea socialistă care administrează şi închiriază locuinţe din fondul de stat poate cere evacuarea pe cale judiciară în cazurile în care ar putea folosi procedura evacuării administrative ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 5/1975 (pct. 9, lit. a).
Soluţia : Faptul că prin lege s-a organizat o procedură administrativă de evacuare a suprafeţelor locative ocupate fără contract de închiriere nu constituie împiedicare pentru unitatea socialistă care administrează şi închiriază locuinţe din fondul de stat, prevăzută în art. 1 din Legea nr. 5/1973, de a cere evacuarea pe cale judiciară chiar şi în cazurile în care ar putea folosi procedura evacuării administrative.
Motivarea : Potrivit art. 23 din Legea nr. 5/1973, persoanele care ocupă fără contract de închiriere o suprafaţă locativă din fondul locativ de stat aflat în administrarea întreprinderii prevăzute în art. 1 alin. 1 vor fi evacuate, fără atribuirea altei suprafeţe locative, pe baza deciziei comitetelor executive sau, după caz, a birourilor executive ale consiliilor populare. Evacuarea urmează a se face de către întreprindere, iar, în caz de opunere, împreună cu organele de miliţie.
Dar, deşi prin această dispoziţie legală s-a organizat o procedură administrativă de evacuare, ca o cale principală de urmat în cazurile vizate de text, totuşi ea nu constituie pentru întreprindere o împiedicare la introducerea unei acţiuni de evacuare pe cale judecătorească, deoarece evacuarea administrativă este o procedură sumară şi mai urgentă, la care partea îndreptăţită a o folosi poate să renunţe, luînd calea procedurală obişnuită.
Este adevărat că Legea nr. 5/1973 nu are o dispoziţie care să prevadă dreptul acestor unităţi de a intenta acţiuni în evacuare împotriva celor ce ocupă fără contract de închiriere suprafeţe locative, dar o dispoziţie legală
expresă nici nu era necesară, deoarece această posibilitate rezultă din aplicarea principiilor generale de drept procedural, potrivit cărora dreptul la acţiune aparţine celor ce au calitatea şi interesul de a formula o anumită pretenţie.
b) Problema : Cu privire la unele cazuri în care se pierde dreptul locativ.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 5/1975 (pct. 3).
Soluţia : Locatarul care lipseşte din locuinţă mai mult de şase luni, în afara cazurilor exceptate de lege, îşi pierde dreptul său asupra acelei locuinţe. De asemenea, îşi pierde dreptul locativ şi persoana care, deşi a încheiat contract de închiriere, nu şi l-a valorificat prin ocuparea locuinţei în termen de şase luni de la încheierea contractului sau prin introducerea, în acelaşi termen, a acţiunii în justiţie pentru evacuarea celui ce o deţine.
Motivarea: Potrivit art. 19 din Legea nr. 5/1973, persoanele care se mută definitiv în altă localitate îşi păstrează dreptul de folosinţă asupra locuinţei pe care o deţin, cel mult şase luni de la data mutării, fără a o putea subînchiria pe acea perioadă.
Aceasta înseamnă că, în lipsa altei dispoziţii legale exprese, locatarul care absentează de la locuinţă, în afara cazurilor exceptate de lege, mai mult de şase luni, pierde dreptul locativ asupra acelei locuinţe şi poate fi evacuat, la cerere, pe cale judecătorească.
Excepţiile de la această regulă sînt arăftate în art. 20 din Lege şi art. 12 din H.C.M. nr. 860/1973, în temeiul cărora dreptul de folosinţă asupra locuinţei se păstrează, chiar peste termenul de şase luni, numai de către anumite categorii de persoane. Trebuie precizat că textul art. 12 din H.C.M. nr. 860/1973 nu mai reproduce dispoziţia din art. 4 alin. 2 din
H.C.M. nr. 1651/1968, potrivit căreia îşi păstrează dreptul de folosinţă a suprafeţei locative şi cei arestaţi preventiv, precum şi cei ce execută o pedeapsă privativă de libertate de pînă la doi ani.
Nereproducerea acestei dispoziţii în art. 12 din H.C.M. nr. 860/1973 nu este însă de natură să ducă la concluzia că persoanele arestate preventiv şi-ar pierde dreptul la locuinţă, deoarece arestarea preventivă, indiferent de durata ei, are caracterul unei măsuri provizorii şi nu poate să justifice pierderea dreptului locativ. Cît priveşte cazul în care a fost aplicată o pedeapsă privativă de libertate, condamnatul îşi va pierde dreptul locativ numai după ce a executat şase luni din pedeapsă. Intr-adevăr, ţinînd seama de finalitatea legii, acest termen urmează a se aplica prin analogie şi în asemenea situaţii, deoarece intenţia legiuitorului a fost aceea de a readuce în circuitul de folosinţă numai locuinţele care nu sînt ocupate o perioadă mai lungă de timp. Or, este posibil ca, din diferite motive legale ori rezultate din anumite împrejurări ce ar surveni în cursul executării pedepsei, perioada absenţei de la locuinţă să nu depăşească termenul de şase luni sau chiar ca titularul dreptului locativ nici să nu înceapă executarea pedepsei.
în interpretarea raţională a legii, urmează a se considera că şi-a pierdut dreptul locativ şi persoana care, deşi a încheiat contractul de închiriere, nu şi l-a valorificat prin ocuparea locuinţei sau prin introducerea acţiunii în justiţie pentru evacuarea celui ce o deţine. într-adevăr, dacă cel ce ocupă efectiv o locuinţă îşi pierde dreptul asupra ei în cazul cînd lipseşte şase luni, cu atît mai mult îşi va pierde dreptul locativ — la expirarea aceluiaşi termen — şi cel ce nici nu a ocupat locuinţa. Astfel, pe lîngă faptul că neocuparea locuinţei demonstrează că cel ce a obţinut-o nu are
nevoie de ea, ar însemna că într-un atare caz situaţia locuinţei să rămînă incertă timp de trei ani, corespunzător termenului general de prescripţie din dreptul comun.
c) Problema : Cum se soluţionează problema folosinţei locuinţei în caz
de divorţ ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 5/1975 (pct. .
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P.IV, T.III, Cap. I, lit. A, b, p. 360.
d) Problema : In caz de divorţ se poate acorda beneficiul folosinţei
unei locuinţe situate într-o localitate declarată, potrivit legii, oraş mare soţului care nu domiciliază în acel oraş ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 832/1979.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P.I., T. III, Cap. I, lit. F, g, p. 100.
e) Problema : In ce condiţii se poate cere evacuarea chiriaşului care
şi-a construit o locuinţă, în cazul în care refuză să se mute din locuinţa pe care o deţine în această calitate ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 5/1975 (pct. 10).
Soluţia : Cel ce şi-a construit o locuinţă proprietate personală este obligat să se mute în ea împreună cu membrii săi de familie arătaţi în art. 5 alin. 2 din Legea nr. 4/1973 (soţ, soţie şi copii minori). în cazul în care construirea locuinţei a fost solicitată în mod expres şi pentru alţi membri de familie decît cei menţionaţi în art. 5 alin. 2 din citata lege, aceeaşi obligaţie de a se muta le va reveni şi acestor membri. Ca atare, dacă nu îndeplinesc această obligaţie şi nu eliberează locuinţa pe care au deţinut-o pînă la data la care construcţia le-a fost pusă la dispoziţie conform contractului, întreprinderea sau organizaţia în a cărei administrare se găseşte locuinţa deţinută poate cere evacuarea din acea locuinţă a persoanelor obligate la mutare. Acelaşi drept îl va avea şi proprietarul persoană fizică.
In cazul în care nu se cere evacuarea, noua locuinţă construită, dacă este situată în mediul urban, va fi supusă în întregime normării şi închirierii.
Motivarea: După cum se învederează în economia Legii nr. 5/1973, locuinţele proprietate personală, indiferent dacă cei în cauză au beneficiat de sprijinul statului ori au folosit mijloace proprii, se construiesc pentru uzul proprietarului şi familiei sale, construirea de locuinţe de către cetăţeni în scopul vînzării sau închirierii fiind interzisă.
Aceasta înseamnă că cetăţenii care construiesc locuinţe proprietate personală sînt obligaţi să se mute în ele, fără a le putea închiria altor persoane. Ei urmează să se mute în aceste locuinţe împreună cu membrii lor de familie arătaţi în art. 5 alin. 2 din Legea nr. 4/1973 (soţ, soţie şi copii minori). In cazul în care construirea locuinţei a fost solicitată în mod expres şi pentru alţi membri de familie decît cei prevăzuţi în această dispoziţie legală, aceeaşi obligaţie de a se muta la va reveni şi acestor membri. în consecinţă, dacă nu-şi îndeplinesc obligaţia de mutare şi nu eliberează locuinţa pe care au deţinut-o pînă la data la care construcţia le-a fost pusă la dispoziţie conform contractului, întreprinderea sau organi
zaţia în a cărei administrare se găseşte acea locuinţă poate să-i cheme în judecată spre a obţine evacuarea lor. Acelaşi drept îl va avea şi proprietarul persoană fizică.
în cazul în care unitatea în a cărei administrare se găseşte acea locuinţă sau proprietarul persoană fizică nu ar considera indicată introducerea unei acţiuni de evacuare, noua locuinţă construită, întrucît ar fi situată în mediul urban, va fi considerată, potrivit art. 61 din Legea nr. 5/1973, ca fiind supusă normării şi închirierii în condiţiile prevăzute pentru fondul locativ de stat.
Capitolul V CONTRACTUL DE ANTREPRIZĂ
A. TEMA: ÎNCHEIEREA CONTRACTULUI DE ANTREPRIZA
Problema : Care sînt efectele angajării de către o unitate socialistă, in calitate de client, a unor lucrări în sectorul particular, cu nesocotirea dispoziţiilor normative prin care se interzic sau se condiţionează realizarea unor astfel de operaţii ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. VII A/1959.
Soluţia : în cazul în care o unitate socialistă a angajat lucrări, prestări de servicii etc. în sectorul particular, cu nesocotirea dispoziţiilor normative prin care se interzic sau se condiţionează facerea unor astfel de operaţii, instanţele nu vor putea să pronunţe obligarea acesteia la plată, nici direct în executarea convenţiei, nici indirect prin invocarea principiului îmbogăţirii fără just temei.
Dacă însă bunul putea fi procurat sau prestarea de serviciu etc. putea fi angajată în sectorul particular în anumite condiţii, şi particularul, eău-tînd să se asigure că sînt îndeplinite aceste condiţii expres prevăzute prin dispoziţiile normative, a fost indus în eroare prin actele prezentate cu privire la satisfacerea acestor condiţii, acţiunea în despăgubire împotriva unităţii este admisibilă. La rîndul ei, unitatea are acţiune în regres împotriva persoanei încadrate în muncă vinovate de inducerea în eroare a particularului.
Motivarea: Pentru validitatea contractelor care se încheie între unităţile socialiste şi particulari privind angajarea unor lucrări, prestări de servicii etc., este obligatoriu a se respecta dispoziţiile normative prin care se stabilesc cazurile şi condiţiile în care se pot încheia astfel de contracte.
Respectarea acestor dispoziţii normative asigură disciplina financiară necesară bunului mers al unităţilor socialiste, iar, pe de altă parte, apărarea şi dezvoltarea proprietăţii socialiste.
încheierea sub orice formă a unor convenţii cu privire la angajarea unor lucrări, prestări de servicii etc. în sectorul particular, cu încălcarea
sau eludarea în orice mod a dispoziţiilor normative prin care se stabilesc cazurile şi condiţiile în care se pot angaja aceste lucrări, are de consecinţă nulitatea convenţiei, astfel încît unitatea socialistă nu poate fi obligată la plata vreunei sume de bani pe baza unei convenţii nule.
Pe de altă parte, în aceste cazuri, nu se poate pronunţa obligarea la plată a unităţii socialiste nici prin invocarea principiului îmbogăţirii fără just temei, deoarece particularul care a contractat cu unitatea socialistă, împotriva unor dispoziţii normative imperative, nu poate, eludînd legea, să obţină pe această cale ocolită cîştig de cauză în faţa instanţelor judecătoreşti chemate să vegheze la respectarea legilor.
Dacă însă prin actul normativ se permite angajarea lucrării în sectorul particular în anumite condiţii şi particularul a căutat să se asigure că ele sînt îndeplinite, cerînd dovezi în acest sens de la unitate, dar a fost indus în eroare, prin actele prezentate cu privire la satisfacerea cerinţelor legale, în acest caz unitatea este răspunzătoare.
Astfel este cazul cînd dovada, prin care se atestă că bunul cu privire la care urma să se încheie contractul cu particularul nu poate fi procurat din sectorul socialist şi că s-a dat aprobarea necesară de organul competent, nu corespunde realităţii.
Desigur că, în această situaţie, unitatea care a plătit despăgubirea are acţiune de regres împotriva persoanei încadrate în muncă culpabile.
B. TEMA: REGULI GENERALE CU PRIVIRE LA CONTRACTUL DE ANTREPRIZA
a) Problema : De la ce dată începe să curgă termenul \de prescripţie
a acţiunii pentru plata diferenţei de preţ (dacă preţul a fost [<calculat greşit) în cadrul prestărilor de servicii şi executărilor de lucrări de către organizaţiile socialiste ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 16/1966.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea, P.I., T. II, Cap. III, lit. C, a, p. 83.
b) Problema : Cu privire la contractul de antrepriză cu plata preţu
lui în rate (1. Care este procedura ce trebuie utilizată de către organizaţia socialistă executantă de lucrări pentru urmărirea silită a ratelor neachitate, în cadrul unui contract de antrepriză cu plata preţului în rate ? 2. Ce drepturi <are organizaţia prestatoare faţă de organizaţia socialistă din care face parte debitorul, în cazul neres-pectării de către aceasta a obligaţiilor sale de reţinere a ratelor neachitate ? 3. Ce drepturi poate avea faţă de debitor organizaţia socialistă din care acesta face parte ?).
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 18/1965.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. IV, Cap. II, lit. C, p. 414.
Capitolul VI CONTRACTUL DE MANDAT
A. TEMA: CONDIŢIILE DE VALIDITATE ALE CONTRACTULUI DE MANDAT
Problema : Care sînt condiţiile de formă privitoare la valabilitatea mandatului pentru încheierea unui act autentic ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 24/1972.
Soluţia: Deşi mandatul este un contract consensual, care se naşte prin acordul părţilor, totuşi în cazul încheierii unui act autentic este necesar ca şi procura să fie dată în formă autentică.
Motivarea: Este adevărat că mandatul este un contract con
sensual care ia naştere prin acordul părţilor şi nu este supus în principiu, în ce priveşte forma sa, unor condiţii speciale.
Atunci cînd însă mandatarul este împuternicit să participe în numele mandatului la încheierea unui act autentic, este necesar ca şi procura să fie autentică, deoarece mandatul formează un tot indivizibil cu actul în vederea căruia a fost dat.
In conformitate cu dispoziţiile legale, înstrăinarea construcţiilor nu se poate face decît prin act autentic. Aşa fiind, se impune concluzia că mandatarul nu poate reprezenta pe mandant (parte în contractul de vînzare-cumpărare a unei construcţii) decît dacă ar fi fost împuternicit de acesta din urmă prin mandat dat în formă autentică.
B. TEMA : ÎNCETAREA CONTRACTULUI DE MANDAT
Problema : Ce semnificaţie juridică are, pentru contractul de mandat încheiat între doi coindivizari în vederea înstrăinării bunului, introducerea unei acţiuni de partaj de către mandant ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 872/1973.
Soluţia : Mandatul pentru înstrăinarea unui bun — aflat în stare de indiviziune — dat unui coindivizar se consideră revocat expres prin introducerea unei acţiuni de partaj de către mandant, anterior executării
mandatului.
Motivarea: împuternicirea dată unei persoane de a vinde, în numele alteia, şi cota ei parte asupra bunului proprietate indiviză constituie un mandat, potrivit dispoziţiilor art. 1532 C. civ., care poate fi revocat oricînd prin simpla voinţă a mandantului, potrivit dispoziţiilor art. 1553
C. civ.
Dacă mandatul cu privire la vînzarea bunului nu a fost executat de către mandatar pînă la data introducerii acţiunii de partajare de către mandant, atunci el este revocat expres prin însăşi acţiunea introductivă de instanţă, prin care mandantul şi-a exprimat voinţa de a lichida starea de indiviziune prin partaj judiciar.
Intr-o asemenea situaţie, deoarece mandatul poate fi revocat prin simpla voinţă a mandantului, şi el fiind revocat ca atare, mandatarul nu poate invoca în mod legal nici o opunere la aceasta.
Problema : In cadrul contractului de mandat fără reprezentare, raportul de mandat dintre mandant şi mandatar poate fi opus terţului ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1229/1978.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. I., T. VI, Cap. VTII, lit. A, a, p. 199.
Capitolul VII CONTRACTELE REALE
TEMA: EFECTELE CONTRACTULUI DE DEPOZIT
a) Problema : Are deponentul obligaţia să facă, în vederea restituirii
bunurilor date in depozit, dovada proprietăţii lor ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 570/1973.
Soluţia : Nu.
Motivarea : Obligaţia de a dovedi calitatea de proprietar nu este o condiţie pentru existenţa contractului de depozit, conform art. 1610
C. civ., astfel încît sînt inaplicabile dispoziţiile art. 1909 C. civ.
Potrivit art. 1604 C. civ., pentru depozitar există obligaţia de restituire a tuturor bunurilor pe care le-a primit.
De aceea, în cazul încheierii unui contract de depozit necesar, în condiţiile art. 1620 C. civ., nu mai este nevoie a se face dovada calităţii de proprietar a deponentului asupra bunurilor date în depozit, ci numai ce anume bunuri au fost primite în depozit, depozitarul fiind obligat la restituirea acestora sau la despăgubiri, în cazul nerestituirii.
b) Problema : Ce acţiuni îi stau la dispoziţie deponentului proprietar
pentru restituirea bunurilor de către depozitar ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1369/1969.
Soluţia: Deponentul proprietar are împotriva depozitarului două acţiuni pentru restituirea lucrurilor încredinţate : 1) o acţiune personală, născută din contractul de depozit, supusă prescripţiei ; 2) o acţiune reală, în revendicare, bazată pe dreptul său de proprietate, nesupusă prescripţiei.
Motivarea : Deponentul proprietar are împotriva depozitarului două acţiuni pentru restituirea lucrurilor încredinţate spre păstrare : una personală, născută din contractul de depozit, supusă prescripţiei, şi alta reală, în revendicare, bazată pe dreptul lui de proprietate, nesupusă prescripţiei.
A nu recunoaşte deponentului proprietar dreptul decît la acţiunea personală ar însemna că, şi în cazul în care acea acţiune s-ar fi prescris şi depozitarul ar refuza să restituie lucrurile de bunăvoie, proprietarul ar rămîne lipsit pentru totdeauna de ele ; în schimb, le-ar folosi deţină-
torul, deşi, prin efectul prescripţiei extinctive, acesta nu a putut dobîndi nici un drept asupra lor, soluţie inadmisibilă, lipsită de orice raţiune.
Existenţa a două acţiuni distincte în patrimoniul deponentului proprietar rezultă, de altfel, şi din art. 1598 C. civ., care face o aplicare a acestui principiu în situaţia în care contractul de depozit s-a încheiat cu o persoană incapabilă şi cînd — datorită nevalabilităţii acelui contract — deponentului nu-i rămîne decît acţiunea în revendicare spre a-şi readuce lucrurile în posesia sa, dacă, bineînţeles, le mai găseşte în mîna depozitarului incapabili.
c) Problema : Poate fi angajată răspunderea întreprinderilor balneo
climaterice pentru pagubele cauzate prin sustragerea bunurilor persoanelor aflate la odihnă sau tratament din camerele în care acestea au fost cazate ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1760/1975.
Soluţia: Da.
Motivarea : Intre persoanele aflate la odihnă sau tratament şi întreprinderile balneoclimaterice se încheie un contract complex, şi anume, în schimbul sumelor de bani primite, aceste întreprinderi au obligaţia de a asigura tratament medical adecvat, regimul alimentar indicat de medic şi cazare. Acest contract conţine deci, în afară de obligaţiile privind prestarea unor servicii, şi obligaţii din partea întreprinderilor menţionate de a asigura cazarea beneficiarilor biletelor de trimitere în camerele pe care le administrează.
Din normativele aplicabile rezultă că, permanent, camerele repartizate se află în grija şi sub supravegherea prepuşilor întreprinderii, în scopul verificării existenţei inventarului, închiderii ferestrelor pe timp de furtună, aprinderii becurilor, supravegherii funcţionării sobelor, menţinerii curăţeniei etc. Astfel fiind, sub acest aspect, condiţiile în care sînt folosite aceste camere sînt asimilate cu acelea în care sînt folosite camerele de hotel.
Prin urmare, faptul că beneficiarii biletelor de trimitere în staţiune sînt nevoiţi să-şi păstreze obiectele personale în camerele în care sînt cazaţi nu mai trebuie dovedit.
Cum aceste camere se află în grija şi sub supravegherea prepuşilor întreprinderii, aşa cum rezultă din atribuţiile de serviciu ale acestora, se impune concluzia că administraţia are în depozit bunurile acestor beneficiari cînd ei lipsesc din cameră şi nu pot asigura personal paza acestor bunuri.
Se constată deci că în asemenea situaţii sînt întrunite condiţiile prevăzute de art. 1623 şi 1624 C. civ., astfel că întreprinderile balneoclimaterice urmează a răspunde pentru pagubele cauzate prin sustragerea bunurilor persoanelor aflate la odihnă sau tratament din camerele în care acestea au fost cazate.
d) Problema : Cine este titularul dreptului de proprietate asupra au
toturismului cîştigat pe baza unui libret C.E.C. cu cîş-tiguri în autoturisme, dacă suma de bani depusă este bun propriu al unuia dintre soţi ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 2135/1979.
Soluţia : In cazul în care suma depusă pe un libret C.E.C. cu cîştiguri în autoturisme este bun propriu al unuia dintre soţi, autoturismul obţinut prin ieşirea la sorţi a libretului respectiv constituie, de asemenea, bun propriu al soţului căruia îi aparţine libretul C.E.C.
Motivarea: în art. 30 C. fam., după ce se stabileşte prezumţia că bunurile dobîndite în timpul căsătoriei sînt bunuri comune, în art. 31 din acelaşi Cod se precizează care sînt bunurile proprii, printre care şi bunurile dobîndite înainte de încheierea căsătoriei.
în ceea ce priveşte natura juridică a productelor unor bunuri proprii ale unuia dintre soţi, respectiv foloasele economice care consumă însăşi substanţa bunului, este de observat că acestea sînt chiar părţi din acel bun propriu, astfel că, de vreme ce bunul respectiv aparţine, ca bun propriu, unuia dintre soţi în mod exclusiv, şi produsele îi aparţin tot lui, deoarece altfel dreptul exclusiv al soţului asupra bunului propriu ar putea fi golit de conţinut.
Dacă se face dovada că suma depusă pe libretul cu care s-a cîştigat autoturismul este bun propriu al unuia dintre soţi şi fiind de principiu că în cazul unor astfel de cîştiguri se desfiinţează însuşi libretul C.E.C., suma depusă fiind absorbită de cîştig, este firesc să se stabilească că acest cîştig, respectiv autoturismul sau contravaloarea lui, este bun propriu.
e) Problema : Cum. poate fi probată existenţa depunerilor la C.E.C. ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 322/1979.
Soluţia ; Existenţa depunerilor la C.E.C. poate fi stabilită prin efectuarea unei expertize de către un specialist din rîndul personalului C.E.C. numai dacă titularul depunerii consimte la efectuarea acestei probe. în lipsa unui atare acord, instanţa urmează a soluţiona cauza pe baza pro- «
belor din dosar, la a căror apreciere va avea în vedere şi refuzul nejustificat de a consimţi la efectuarea expertizei sau de a prezenta probe scrise, a căror administrare nu poate avea loc decît cu acordul titularului depunerii.
i
Motivarea: In lipsa unor recunoaşteri, proba certă a existenţei drepturilor la C.E.C. se face, evident, cu înscrisuri emanînd de la menţionata organizaţie socialistă (libret, extras de cont, relaţii date de C.E.C. — dacă titularul contului consimte).
Astfel, dacă pîrîtul înţelege să-şi manifeste buna-credinţă In cadrul procesului în care se discută existenţa sau inexistenţa depunerii, trebuie îndrumat a solicita de la C.E.C. informaţii complete, pe care să le pună la dispoziţia instanţei, în vederea soluţionării cauzei. în ipoteza că pîrîtul consimte, se poate desemna şi un expert din rîndul personalului C.E.C., în măsură a păstra secretul operaţiunilor, în vederea identificării eventualelor depuneri.
Dacă pîrîtul va refuza a prezenta astfel de relaţii de la C.E.C. sau se va opune la efectuarea unei expertize în condiţiile arătate, instanţa va trebui să soluţioneze cauza pe baza probelor pe care reclamantul le mai poate indica în vederea administrării lor, a căror apreciere se va face ţinindu-se seama şi de refuzul nejustificat al pîrîtului de a prezenta probele scrise certe, a căror administrare nu se poate realiza decît cu acordul lui.
Capitolul VIII
CONTRACTELE PENTRU CONSTRUIREA SAU CUMPĂRAREA, DIN FONDUL DE STAT, DE LOCUINŢE PROPRIETATE PERSONALĂ
A. TEMA: CONTRACTUL DE CONSTRUIRE DE LOCUINŢE PROPRIETATE PERSONALA PRIN UNITĂŢILE DE SPECIALITATE ALE COMITETELOR EXECUTIVE ALE CONSILIILOR POPULARE
a) Problema : Contractul de construire de locuinţe încheiat de man
datarul fără reprezentare produce efecte faţă de mandant ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1229/1978.
Soluţia: Un astfel de contract va produce efecte juridice numai faţă de mandatarul care l-a încheiat, în sensul că acesta va dobîndi dreptul de proprietate asupra locuinţei contractate, iar raportul de mandat dintre această persoană şi mandantul său nu îi poate fi opus întreprinderii constructoare, care rămîne un terţ faţă de convenţia de mandat.
Motivarea : Contractul de construire de locuinţe proprietate
personală fiind un contract încheiat în considerarea persoanei beneficiarului, numai faţă de acesta poate produce efecte juridice. Prin urmare, numai beneficiarul poate dobîndi dreptul de proprietate privind apartamentul contractat. De altfel, chiar dacă beneficiarul ar fi un simplu mandatar fără reprezentare al altei persoane, adică un simplu împrumutător ’* de nume, şi chiar dacă contractul menţionat nu ar fi încheiat în considerarea persoanei beneficiarului, încă nici atunci mandantul nu poate dobîndi dreptul de proprietate cu privire la apartament.
Contractul de construire produce efecte numai între unitatea socialistă specializată şi beneficiar. Raportul de mandat, chiar dacă există, nu îi este opozabil acestei unităţi, care este şi rămîne terţ faţă de convenţia de mandat.
Şi, dacă dreptul de proprietate dobîndit prin efectul contractului de construire nu s-a transmis de către beneficiar printr-un alt act de înstrăinare valabil către mandant, acesta din urmă nu are decît o acţiune în despăgubire rezultată din neexecutarea obligaţiei asumate prin convenţia de mandat.
b) Problema : La ce dată dobîndeşte beneficiarul dreptul de proprie
tate asupra locuinţei construite pe bază de credit acordat de stat ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 2697/1974.
Soluţia : Dreptul de proprietate asupra locuinţei construite pe bază de credit acordat de stat se dobîndeşte o dată cu predarea bunului, iar nu la executarea integrală a contractului de creditare.
Motivarea: Din economia prevederilor Legii nr. 4/19731, analizată în funcţie de finalitatea instituţiei organizate prin lege, cît şi a raporturilor adiacente la care actul normativ face referire, rezultă că proprietatea asupra bunului construit prin valorificarea creditelor acordate de stat se dobîndeşte o dată cu predarea bunului, iar nu la executarea integrală a contractului de împrumut cu instituţia creditoare.
Intr-adevăr, întreprinderea cu care s-a contractat construirea locuinţei se găseşte îndestulată cu preţul bunului ca efect al încheierii contractului de credit dintre persoana fizică (beneficiarul apartamentului) şi instituţia de credit specializată, astfel că vînzarea fiind perfectată — prin încasarea preţului şi respectiv predarea bunului — operează şi transferul de proprietate. împrejurarea că restituirea împrumutului se face eşalonat nu afectează natura juridică şi efectele contractului de construire a locuinţei, acela fiind un raport distinct, cu efecte specifice.
De altfel, chiar în cuprinsul contractului tip de construire încheiat se stipulează că valoarea locuinţei care face obiectul prezentului contract „va fi achitată la încheierea contractului11, în continuare detaliindu-se provenienţa şi destinaţia sumelor componente.
c) Problema : In ce condiţii poate fi exonerată întreprinderea specia
lizată de plata penalităţilor de întîrziere ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 374/1974.
Soluţia: Exonerarea de plata penalităţilor de întîrziere se produce numai dacă se face dovada unei împiedicări insurmontabile în predarea la termen a apartamentelor.
Motivarea: Potrivit art. 969 C. civ., convenţiile au putere de lege între părţile contractante, iar în contractele ce se încheie pentru construirea de locuinţe proprietate personală sînt stabilite şi penalităţi pentru cazul nepredării apartamentelor la termenul fixat.
Aşa fiind, dacă termenul nu se respectă, trebuie acordate penalizările convenite. Faptul că întîrzierea în predarea apartamentelor nu s-a datorat relei-credinţe a întreprinderii contractante nu este o cauză de exonerare de plata penalizărilor, dacă nu s-a dovedit intervenirea unei împiedicări insurmontabile, simpla neexecutare în termen a obligaţiei asumate prin contract fiind suficientă în antrenarea răspunderii părţii în culpă pentru daunele de întîrziere prestabilite, sub denumirea de „penalităţi".
d) Problema : Care este termenul de prescripţie a dreptului la ac
ţiunea în plata penalităţilor de întîrziere pentru ne-predarea la termen a locuinţei şi de cînd începe să curgă ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 263/1979.
Soluţia : Dreptul la acţiune pentru plata penalităţilor de întîrziere se prescrie în termen de trei ani de la data procesului-verbal de predare
a locuinţei.2
Motivarea : Potrivit dispoziţiilor art. 1, 3 şi 7 din Decretul
nr. 167/1958, dreptul la acţiune avînd un obiect patrimonial se stinge prin prescripţie. Termenul prescripţiei; este de 3 ani şi începe să curgă de la data cînd se naşte dreptul la acţiune.
In această ipoteză, dreptul la acţiune pentru plata penalităţilor de întîrziere pentru nepredarea la termen a locuinţei contractate se naşte în momentul semnării procesului-verbal de predare-primire.
B. TEMA: CONTRACTELE DE CREDITARE PENTRU CONSTRUIREA DE LOCUINŢE PROPRIETATE PERSONALĂ PRIN UNITĂŢILE DE SPECIALITATE ALE COMITETELOR EXECUTIVE ALE CONSILIILOR POPULARE
a) Problema : Care este natura litigiului în ipoteza în care C.E.C. re
fuză executarea contractului de creditare încheiat ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1020/1979.
Soluţia : în cazul în care unitatea C.E.C. refuză executarea contractului de împrumut încheiat, între această unitate şi beneficiarul creditului se iveşte un litigiu de drept civil, iar nu cu caracter administrativ, astfel încît beneficiarul locuinţei are calea unei acţiuni de drept comun, iar nu aceea reglementată de Legea nr. 1/1967.
Motivarea: în conformitate cu art. 14 lit. d din Legea nr. 1/1967, dispoziţiile acestei legi nu sînt aplicabile actelor în care organul administrativ participă ca persoană juridică de drept civil.
în contractele de creditare pentru construirea de locuinţe proprietate personală unitatea C.E.C. are calitatea de subiect de drept civil, raporturile juridice dintre părţi fiind raporturi de drept civil şi nu de drept, administrativ.
Astfel fiind, actul unităţii C.E.C. prin care se sistează creditul acordat nu constituie un act administrativ, ci un refuz de a executa contractele de împrumut în calitate de subiect de drept civil, pentru executarea acestor contracte beneficiarul putînd acţiona în temeiul dispoziţiilor din Codul civil şi nu în baza Legii nr. 1/1967.
b) Problema : Care este sancţiunea civilă aplicabilă în cazul în care
creditul a fost obţinut pe baza unei declaraţii nereale ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 22/1974.
Soluţia : Contractul este anulabil şi împrumutatul poate fi supus la plata unei penalizări, dar nu poate fi evacuat din apartamentul construit în asemenea condiţii.
Motivarea: Dacă în contractele de creditare încheiate cu C.E.C. se stipulează clauza potrivit căreia împrumuturile au fost acordate întrucît împrumutătorii, potrivit declaraţiei lor, nu mai au o altă proprietate
personală exclusivă sau în cotă-parte şi se prevede — de asemenea — că, în cazul în care se va constata că declaraţia nu corespunde adevărului, contractul de creditare este anulat de drept, atunci — în ipoteza că ulterior se constată nerealitatea declaraţiei, în sensul că împrumutătorii au în proprietate personală o altă locuinţă — se va dispune anularea acestor contracte şi obligarea beneficiarilor la plata unei penalizări de 12% calculată la valoarea creditului şi de la data acordării împrumuturilor.
Este însă greşită soluţia de evacuare a beneficiarilor din apartamentul construit pe credit, deoarece nu există nici o dispoziţie legală care să o permită într-o asemenea ipoteză, iar în cuprinsul contractelor de construire sancţiunea evacuării este prevăzută numai în situaţia în care nu s-au plătit 6 rate lunare ale împrumutului.
Capitolul IX ASIGURĂRILE
A. TEMA: ASIGURAREA PRIN EFECTUL LEGII
a) Problema : Dacă raporturile de asigurare (inclusiv cele prin efec
tul legii) au o natură administrativă ori civilă ?
Dec. T.S., col. civ., nr. 1372/1959.
Soluţia : Raporturile de asigurare (inclusiv cele prin efectul legii) nu sînt de natură administrativă, ci civilă, astfel încît litigiile respective sînt de competenţa, după caz, a instanţelor judecătoreşti sau arbitrale.
Motivarea: Administraţia Asigurărilor de Stat este o organizaţie economică centrală, cu autogestiune economico-financiară, astfel că raporturile de asigurare sau cele în legătură cu ele dintre ADAS şi terţi nu sînt de natură administrativă, ci civilă.
Această concluzie este valabilă nu numai pentru asigurările facultative, la care prin definiţie nu poate fi vorba de acte administrative, ci şi pentru asigurările create prin voinţa legii, în care numai obligaţia legală de plată a primei are caracter administrativ.
Cu excepţia acelei obligaţii, nefiind, deci, în discuţie vreun act administrativ, ci raporturi de drept civil, litigiile respective privind plata unei sume mai mari sau mai mici decît aceea cuvenită asiguratului în urma intervenirii riscului asigurat sînt de competenţa, după caz, a instanţelor judecătoreşti sau arbitrale.
b) Problema: In ce cazuri sînt acordate despăgubiri de către
ADAS, dacă autorul accidentului de circulaţie a rămas neidentificat ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1973/1975.
Soluţia : Dacă autorul accidentului de circulaţie a rămas neidentificat, ADAS acordă despăgubiri persoanelor păgubite în caz de vătămare corporală sau de deces, iar nu şi atunci cînd paguba este urmarea avarierii ori distrugerii unor bunuri.
Motivarea: în situaţia in care un autoturism proprietate personală a fost avariat — în timp ce era parcat — de un alt autovehicul, al
cărui conducător auto a rămas neidentificat, trebuie arătat că, potrivit art. 34 alin. 1 din Decretul nr. 471/1971, Administraţia Asigurărilor de Stat acordă despăgubiri pentru prejudiciile de care asiguraţii săi răspund în baza legii faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de autovehicule care au loc pe teritoriul R. S. România, iar alineatul ultim din acelaşi text de lege prevede că, în caz de vătămare corporală sau de deces, păgubiţii vor fi despăgubiţi de către ADAS chiar dacă autorii au rămas neidentificaţi.
în celelalte cazuri, respectiv în cazul avarierii unor bunuri, ADAS nu plăteşte despăgubiri decît dacă autorul este cunoscut.
Invocarea art. 46 alin. 2 din Decretul nr. 471/1971 nu este de natură să schimbe soluţia, deoarece şi acest text de lege este menit să asigure persoanele păgubite prin producerea accidentelor în cazul în care cei răspunzători au rămas necunoscuţi, dar numai în situaţia în care este vorba de vătămare corporală sau de deces.
c) Problema : Care este modalitatea de obţinere a titlului executoriu împotriva conducătorului auto al organizaţiei asigurate răspunzătoare de producerea pagubei, în ipoteza în care ADAS a plătit despăgubiri victimei ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1122/1977.
Soluţia: Singurul titlu executoriu care poate fi obţinut împotriva conducătorului auto în culpă, prepus al organizaţiei asigurate, este numai decizia de imputare sau angajamentul de plată, conform Codului muncii, nefiind admisibilă urmărirea potrivit dreptului comun.
Motivarea : Potrivit art. 45 din Decretul nr. 471/1971, odată plătită de către ADAS despăgubirea celuia prejudiciat (terţul beneficiar), organizaţia asigurată răspunzătoare este obligată să execute mandatul legal pentru contul ADAS în recuperarea despăgubirii, plătită victimei, de la şoferul prepus în culpă.
Conform alin. 2 din acelaşi text, recuperarea se face potrivit Codului muncii, o acţiune de drept comun în contra şoferului nefiind de conceput. Art. 72 din Decret referitor la subrogare se aplică numai în asigurările facultative, el neavînd aplicare în asigurarea de răspundere auto prin efectul legii.
Aşadar, singurul titlu executoriu care poate fi obţinut împotriva şoferului prepus este numai decizia de imputare sau angajamentul de plată, conform Codului muncii, iar dacă acestea nu au fost emise în termenul legal, şoferul nu mai poate fi urmărit potrivit dreptului comun.
B. TEMA: ASIGURAREA CONTRACTUALA
Problema : Dacă, după primirea de la asigurător a despăgubirii stabilite prin contractul de asigurare de bunuri, asiguratul se mai poate îndrepta împotriva autorului faptei ilicite ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1156/1975.
Soluţia: Asiguratul poate — după primirea de la asigurător a despăgubirii •— să solicite, în baza art. 998 C. civ., de la autorul faptei ilicite diferenţa dintre despăgubirea primită în temeiul contractului de asigurare şi valoarea reală a pagubei.
Motivarea : Asiguratul, chiar dacă a primit de la asigurător despăgubirea cuvenită, poate exercita împotriva celui vinovat de producerea
pagubei acţiunea conferită de art. 998 şi urm. C. civ. El poate pretinde, în temeiul faptei ilicite care i-a cauzat prejudiciul, de la cel care i l-a provocat, o reparaţie egală cu diferenţa dintre despăgubirea primită în cadrul contractului de asigurare a bunului şi valoarea reală a pagubei suferite. Dacă valoarea pagubei este mai mare decît indemnizaţia plătită de ADAS, pentru diferenţa ce rezultă cel vătămat este într-o situaţie identică cu cea în care nu ar fi fost asigurat. Deci, el poate avea pretenţii în baza art. 998 C. civ., fără a cumula prin aceasta două reparaţii, ci numai pentru a obţine dezdăunarea completă pe care autorul prejudiciului i-o datorează.
In concordanţă cu acest principiu, Decretul nr. 471/1971 cu privire la asigurările de stat, prin art. 97, conţine prevederi exprese : „în asigurarea de bunuri, drepturile persoanelor păgubite împotriva celor răspunzători de producerea pagubelor rămîn neştirbite, potrivit dreptului comun, pentru tot ceea ce nu se va fi plătit de Administraţia Asigurărilor de Stat“.
Prin urmare, dreptul la despăgubiri continuă să existe, în cazul în care suma de bani plătită în baza contractului de asigurare nu acoperă în întregime paguba.
Susţinerea ce s-ar face, potrivit căreia suma primită de asigurat constituie întotdeauna o despăgubire integrală, nu se verifică a fi exactă.
Potrivit regimului asigurărilor de stat reglementat prin Decretul susmenţionat, indemnizaţia cu titlu de despăgubire poate să fie inferioară pagubei ori de cîte ori bunul, nefiind asigurat pentru întreaga lui valoare, a suferit fie o distrugere totală, fie o stricăciune parţială, în care caz ADAS aplică regula proporţionalităţii (art. 77).
Rezultă deci că autorul accidentului producător de daune nu poate fi exonerat de obligaţia de a repara paguba cauzată prin fapta sa ilicită invocînd existenţa contractului de asigurare, deoarece, pe de o parte, acest contract creează raporturi şi produce efecte numai între părţile contractante — el fiind o terţă persoană, iar, pe de altă parte, despăgubirea poate să nu corespundă valoric pagubei reale, situaţie în care autorul prejudiciului este ţinut la o reparaţie integrală, adică la plata diferenţei peste ceea ce el va plăti Administraţiei Asigurărilor de Stat, care se subrogă în drepturile persoanei asigurate. De altfel, dreptul asiguratului de a reclama repararea pagubei constituie însăşi baza subrogării legale, dar care operează numai în limita indemnizaţiei achitate, pentru rest fiind aplicabile prevederile dreptului comun.
Capitolul X CONTRACTUL DE RENTĂ VIAGERĂ
TEMA: EFECTELE CONTRACTULUI DE RENTA VIAGERA
Problema : Poate credirentierul să solicite rezoluţiunea contractului de rentă viageră pentru neexecutarea acestuia de către debirentier ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1396/1972.
Soluţia : Contractul de rentă viageră este un contract aleatoriu a cărui rezoluţiune nu poate fi cerută de către credirentier pentru neexecutare, decît in cazul în care părţile au înţeles să înscrie în contract un pact co-misoriu expres.
Motivarea : Contractul de rentă viageră este un contract cu titlu oneros aleatoriu, născînd obligaţii pentru ambele părţi, iar dispoziţiile art. 1647 C. civ. prevăd că rezoluţiunea contractului de rentă viageră, pentru neexecutare, nu poate fi cerută de credirentier.
Nimic nu împiedică însă ca rezoluţiunea să fie totuşi cerută în cazul în care părţile au înţeles să înscrie în contract un pact comisoriu expres, făcîndu-se aplicarea dispoziţiilor art. 969 şi 1020—1021 C. civ.
Astfel fiind, stipulaţia reprezentînd pactul comisoriu este legală, părţile fiind ţinute de această prevedere.
Capitolul XI CONTRACTUL DE ÎNTREŢINERE
TEMA: CARACTERELE JURIDICE Şl EFECTELE CONTRACTULUI DE ÎNTREŢINERE
a) Problema : Cu privire la caracterele juridice ale contractului de
întreţinere (1. Este un contract numit ori nenumit? 2. Este supus reducţiunii, ca liberalitate excesivă ?).
Dec. T.S., col. civ., nr. 832/1960.
Soluţia: 1. Contractul de întreţinere este un contract nenumit. 2. Fiind un contract cu titlu oneros, el nu este supus reducţiunii.
M o t i v a r e a : Contractul de întreţinere este un contract cu titlu oneros, deşi are caracter aleatoriu, în sensul că valoarea prestaţiilor uneia dintre părţi este variabilă în raport de durata vieţii celeilalte părţi. Acesta este insă un caracter specific al oricărui contract aleatoriu, care nu-şi poate pierde, prin această împrejurare, caracterul său de contract oneros. Codul civil, care defineşte în art. 1635 contractele aleatorii, le reglementează în Titlul XIII al Cărţii a Il-a, în mod cu totul distinct de donaţii, care sînt reglementate în Titlul II împreună cu testamentele.
Este adevărat că, în ceea ce priveşte contractul de întreţinere, el nu are în Cod o reglementare proprie, aşa cum are contractul de rentă viageră, cu care are multe trăsături comune, fiind deci u:i contract nenumit, dar el are însuşirile contractului aleatoriu indicate de art. 1625 şi, deoarece părţile îşi datorează prestaţii reciproce, iar dobînditorul bunului se obligă ca, în schimbul acestuia, să presteze întreţinere înstrăinătorului pe toată viaţa, nu poate fi vorba despre o liberalitate, chiar atunci cînd persoana care înstrăinează se află la o vîrstă înaintată sau este bolnav şi se poate întrezări, la data facerii actului, sfîrşitul său apropiat.
b) Problema : Cu privire la caracterizarea contractului de întreţinere
şi la sancţiunea neexecutării obligaţiei de întreţinere (1. Care este natura juridică a contractului în care preţul este stipulat atît în bani, cît şi în obligaţia de
întreţinere ? 2. Care este sancţiunea aplicabilă in cazul neexecutării la termen a obligaţiei de întreţinere asumate prin contract ?).
Dec. T.S., col. civ., nr. 525/1956.
Soluţia: 1. Cînd într-un contract preţul este stipulat atît în bani, cît şi în obligaţia de întreţinere, acesta poate fi caracterizat drept contract de vînzare-cumpărare ori contract de întreţinere numai după ce se stabileşte care este obligaţia principală. 2. Neexecutarea la termen a obligaţiei de întreţinere asumate prin contract atrage, chiar în lipsa unui pact comisoriu expres, rezoluţiunea contractului.
Motivarea: în ipoteza în care contractul încheiat nu conţine un pact comisoriu expres pentru cauza neplăţii preţului, ci — dimpotrivă — are o clauză potrivit căreia, în caz de neplată, contractul urmează a fi învestit cu formula executorie, iar cumpărătorul va fi urmărit pentru restul de preţ, interpretarea ce trebuie dată este că această clauză nu implică o renunţare la dreptul de a cere rezoluţiunea. Neinserarea pactului comisoriu expres, în care caz se aplică dispoziţiile art. 1020 C. civ., are de consecinţă faptul că rezoluţiunea contractului nu operează automat, prin simplul fapt al trecerii termenului stipulat pentru plată, ceea ce are de efect posibilitatea pentru debitor de a se libera valabil în cursul judecării procesului, cererea de chemare în judecată îndeplinind în acest caz funcţia de a pune pe debitor în întîrziere.
Este însă adevărat că în contractele cu obligaţia de întreţinere, datorită caracterului alimentar al prestaţiei la care se obligă debitorul şi care trebuie să fie efectuată în mod succesiv, în general termenele stipulate pentru executare au caracter esenţial, debitorul fiind de drept în întîrziere şi consecinţa neplăţii la termen deschizînd dreptul creditorului să ceară rezilierea, fără a se putea da debitorului termen de plată.
Dar, trebuie considerat ca fiind contract de vînzare-cumpărare acela în care preţul este stipulat atît în bani, cît şi în prestarea în natură, periodic, a unor alimente, dacă — în raport cu valoarea bunului transmis şi făcîndu-se proporţie între preţul în bani şi cel în natură — se constată că prestaţia principală este plata preţului în bani.
Ca urmare, într-o asemenea situaţie se vor aplica dispoziţiile art. 1020
C. civ. cu privire la suma de bani ce ar fi datorată ca rest de preţ şi, deci, aplicarea textului legal nu se va face, cu specificul arătat, în raport de o obligaţie de întreţinere.
c) Problema : Ce posibilităţi are creditorul întreţinerii dacă debitorul nu îşi execută culpabil obligaţiile asumate prin contractul de întreţinere ?
Dec. T.S., secţ civ., nr. 183/1971.
Soluţia : Creditorul poate cere fie rezilierea, fie transformarea obligaţiei în despăgubiri echivalente, care capătă caracterul unor prestaţii periodice.
Motivarea: In ipoteza unui contract de întreţinere pe viaţă, dacă debitorul nu îşi îndeplineşte obligaţiile ce îi revin, creditorul poate cere fie rezilierea contractului în baza art. 1020 C. civ., fie, potrivit art. 1075 C. civ., transformarea obligaţiei de întreţinere în despăgubiri echivalente şi, cum întreţinerea se prestează pe tot timpul vieţii creditorului, este firesc ca şi despăgubirea să capete aspectul unor prestaţii periodice.
Deci, într-o asemenea situaţie nu s-ar putea susţine că cererea creditorului întreţinerii ar avea drept scop stabilirea unor noi clauze contractuale, iar nu transformarea obligaţiei de întreţinere deja stabilite prin contract în despăgubiri echivalente în bani.
în orice caz însă, instanţa are îndatorirea de a stabili pe bază de probe dacă debitorul are vreo culpă în neexecutarea obligaţiei de întreţinere.
d) Problema : In caz de reziliere a contractului de întreţinere se poate cere restituirea echivalentului întreţinerii prestate ?
Dec. T.S., col. civ., nr. 1181/1958.
Soluţia : Contractul de întreţinere, fiind un contract cu executare succesivă şi aleatoriu, rezilierea lui nu produce, ca rezoluţiunea, efecte pentru trecut.
Motivarea: în cazul în care deţinătorul imobilului nu-şi păstrează folosinţa bunului pînă la moartea sa, dobînditorul obţine un folos imediat, constînd în culegerea fructelor şi folosirea pentru locuinţă proprie a imobilului, ca proprietar. Avantajele materiale compensîndu-se reciproc, în cazul rezilierii contractului din culpa dobînditorului înstrăină-torul nu poate fi obligat să restituie, evaluate în bani şi capitalizate, bunurile primite cu titlu de întreţinere, ceea ce ar fi de natură să diminueze, uneori considerabil, valoarea patrimonială a imobilului respectiv, iar alteori nu ar putea acoperi suma datorată, atunci cînd rezilierea contractului are loc după mai mulţi ani de la executarea lui. Aceasta ar permite dobînditorului de rea-credinţă să înlăture efectele aleatorii ale contractului şi să înceteze plata întreţinerii, cînd ratele capitalizate ar pune pe transmiţător în situaţia de a nu mai avea interes să obţină rezilierea. | |
|
|
|
| 08-11-2013 |
| | Marius
Vizitator |
| TITLUL VII
DREPTUL DE AUTOR
TEM A : TRANSMISIUNEA PE CALE SUCCESORALA A DREPTURILOR DE AUTOR
Problema : In ce condiţii şi pe ce termen se transmit pe cale de
moştenire legală către moştenitorii descendentului autorului drepturile patrimoniale de autor ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1291/1973 şi nr. 242/1974.
Soluţia: în caz de deces al descendentului autorului, drepturile patrimoniale de autor se transmit moştenitorilor descendentului, în condiţiile stabilite de Codul civil, pentru perioada de timp ce a mai rămas pînă la expirarea termenului de 50 de ani prevăzut de lege pentru descendent.
Motivarea:
Varianta A : Potrivit art. 6 lit. b din Decretul nr. 321/1956, la moartea autorului se transmit prin moştenire, potrivit Codului civil, drepturile patrimoniale de autor descendenţilor, pe timp de 50 de ani, iar conform art. 6 lit. c, celorlalţi moştenitori, pe timp de 15 ani, fără ca în acest caz dreptul să se poată transmite din nou prin moştenire.
Rezultă, din textele citate, că descendenţii autorului sînt moştenitori titulari de drepturi temporare şi retransmisibile prin succesiune, ei beneficiind, timp de 50 de ani, de foloasele patrimoniale ale dreptului de autor dobîndit prin succesiune.
După expirarea termenului de 50 de ani, dreptul patrimonial de autor se stinge, chiar dacă moştenitorul este încă în viaţă la acea dată.
In cazul în care descendentul încetează din viaţă înainte de a expira termenul de 50 de ani prevăzut de art. 6 lit. b, dreptul patrimonial de autor care îi aparţinea se transmite din nou, prin succesiune, rudelor cu vocaţie succesorală potrivit Codului civil.
Această soluţie rezultă implicit din coroborarea dispoziţiilor cuprinse în art. 6 lit. b şi art. 6 lit. c din Decretul nr. 321/1956.
Astfel, prin faptul că art. 6 lit. c declară netransmisibil prin succesiune dreptul pe care îl dobîndesc alţi moştenitori decît descendenţii autorului, se deduce fără posibilitate de dubiu că dreptul patrimonial de autor, care a revenit unui descendent, subzistă şi după încetarea sa din viaţă, cu condiţia ca termenul de 50 de ani prevăzut de art. 6 lit. b să nu fie expirat.
Astfel fiind şi întrucît art. 6 al Decretului nr. 321/1956 se referă în principiu la dispoziţiile succesorale prevăzute în Codul civil, fără să deroge cu nimic de la normele care determină vocaţia moştenitorilor, ordinea lor de preferinţă şi cota ce le revine din bunurile defunctului, în caz de concurenţă, urmează a se vedea că succesiunea defunctului, titular al dreptului patrimonial de autor neexpirat, se transmite, în condiţiile stabilite de Codul civil, moştenitorilor săi, dar numai pînă la împlinirea termenului de 50 de ani prevăzut de lege, a cărui durată nu poate fi în nici un caz prelungită.
Varianta B : Din însuşi modul cum este redactat art. 6 din Decretul nr. 321/1956, rezultă că nu s-a instituit o altă ordine succesorală în ceea ce priveşte dreptul patrimonial de autor decît cea stabilită pentru celelalte drepturi patrimoniale prin Codul civil, la care se face referire.
Altminteri, această referire ar fi lipsită de orice eficienţă juridică.
Ceea ce realmente s-a urmărit — între altele — prin noua reglementare dată proprietăţii intelectuale a fost numai limitarea la 50 de ani, privind transmiterile succesive ale drepturilor de autor către descendenţi şi la 15 ani către colaterali, fără posibilitatea de retransmitere, prin moştenire, pentru aceştia din urmă.
Tot din modul cum este redactat art. 6 citat mai rezultă că prin noţiunea de „descendenţi" s-au înţeles descendenţii autorului operei, iar nu descendenţii acestora ; după cum tot raportată la autorul operei este făcută şi referirea la soţul supravieţuitor, la descendenţi şi la ceilalţi moştenitori1.
Un argument în acelaşi sens se poate deduce şi din compararea art. 6 lit. b actualmente în vigoare cu art. 4 pct. 2 din Legea asupra proprietăţii literare şi artistice din 28 iunie 1937, abrogată. Potrivit acestui text, în linie ascendentă, nu puteau veni la succesiune decît „copiii autorilor şi nepoţii de fii ai acestuia11 pe timp de 30 de ani, limitare ce nu a fost re
produsă cu ocazia noii reglementări date dreptului de autor, prin Decretul nr. 321/1956 citat.
Dimpotrivă, s-a recunoscut acest drept „descendenţilor" fără nici o deosebire între ei şi pe o durată de timp mai lungă, pe 50 de ani. Deci, în concepţia noii reglementări, se poate transmite prin moştenire legală dreptul patrimonial al autorului operei tuturor descendenţilor săi, iar nu numai fiilor şi nepoţilor de fii, ca în vechea reglementare.
Aşa fiind, fraţii, în calitatea ce o au potrivit Codului civil de moştenitori legali ai fratelui lor decedat, pot pretinde să li se plătească drepturile de autor cuvenite aceluia, dacă termenul limită de 50 de ani nu este expirat. | |
|
|
|
| 08-11-2013 |
| | Marius
Vizitator |
| TITLUL VIII
SUCCESIUNILE
Capitolul I PROBLEME GENERALE PRIVIND MOŞTENIREA
TEMA: DESCHIDEREA SUCCESIUNII
a) Problema : Care este importanţa datei deschiderii succesiunii pen
tru aplicarea în timp a dispoziţiilor Legii nr. 59/1974 cu privire la fondul funciar ?
Dec. T.S., completul de jud., nr. 16/1978.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P.I, T.IV, Cap. III, lit. B, a, p. 113.
b) Problema : Ce relevanţă juridică prezintă locul deschiderii succe
siunii (locul în care defunctul a avut ultimul domiciliu) pentru stabilirea competenţei notariale şi judecătoreşti în materie succesorală ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1133/1970.
,Soluţia : Competenţa de efectuare a procedurii succesorale notariale, precum şi de rezolvare a plîngerilor împotriva măsurilor dispuse de notariat cu privire la bunurile succesorale aparţine notariatului de stat, respectiv judecătoriei în a cărei rază teritorială defunctul şi-a avut ultimul domiciliu.
o t i v a r e a : Procedura succesorală reglementată de Decretul nr. 40/19531 este — potrivit art. 1 din acest Decret — de competenţa notariatului de stat în raza căruia defunctul şi-a avut ultimul domiciliu.
Potrivit acestei proceduri (art. 4—11), notariatul de stat competent este în drept să ia măsuri de conservare a bunurilor succesorale, putînd
să inventarieze aceste bunuri şi să le lase în custodia unor persoane, dacă există pericol de înstrăinare sau pierdere.
Decretul nr. 40/1953 a instituit o cale de atac împotriva măsurilor de mai sus, sub forma unei plîngeri, prin care cei interesaţi pot cere instanţei să cenzureze legalitatea acestora. Art. 12 din acest Decret prevede, într-adevăr, că oricine este vătămat prin inventarul întocmit sau prin măsurile de conservare a bunurilor succesorale poate cere judecătoriei în raza căreia defunctul şi-a avut ultimul domiciliu ridicarea acestor măsuri sau modificarea lor.
Rezultă deci că în sistemul Decretului nr. 40/1953 atît procedura succesorală, cît şi verificarea legalităţii actelor notariale de conservare a bunurilor succesorale sînt de competenţa notariatului, respectiv a judecătoriei în raza căreia defunctul! şi-a avut ultimul domiciliu.
Capitolul II DEVOLUŢIUNEA SUCCESORALĂ LEGALĂ
TEMA: DREPTURILE SUCCESORALE ALE SOŢULUI SUPRAVIEŢUITOR
a) Problema : Care este înţelesul noţiunii de „mobile şi obiecte apar-ţinînd gospodăriei casnice“ la care se referă dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 319/1944 privitoare la dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 12/1968 (pct. 1).
Soluţia : „Mobilele şi obiectele aparţinînd gospodăriei casnice", la care se referă art. 5 din Legea nr. 319/1944, cuprind bunurile mobile care prin natura lor sînt destinate a servi în cadrul gospodăriei casnice şi care au fost folosite de soţi efectiv în acest scop.
Motivarea : Pentru a se determina care sînt „mobilele şi obiectele aparţinînd gospodăriei casnice", la care se referă art. 5 din Legea nr. 319/1944, trebuie avut în vedere că legiuitorul a voit să atribuie soţului supravieţuitor, peste partea sa succesorală, numai bunurile care au acest caracter atît prin natura, cît şi prin afectarea lor ca atare.
Astfel, trebuie considerate că intră în această categorie de bunuri mobilierul, obiectele de menaj, maşina de spălat rufe, precum şi orice alte bunuri care prin natura lor sînt destinate a servi în cadrul gospodăriei casnice şi care au fost folosite efectiv în acest scop, corespunzător nivelului obişnuit de trai al soţilor.
Prin urmare, nu vor fi considerate că intră în categoria mobilelor şi obiectelor aparţinînd gospodăriei casnice bunurile care, potrivit cu natura lor, nu pot fi folosite în cadrul gospodăriei casnice propriu-zise (ca, de exemplu, automobilul, motocicleta, pianul etc.). De asemenea, nu vor fi cuprinse în această categorie de bunuri nici cele care, deşi după natura lor ar putea fi folosite în gospodăria casnică, totuşi nu li s-a dat această afectaţiune, deoarece au fost procurate în alt scop (ca, de exemplu, pentru a face investiţii).
b) Problema : In ce condiţii beneficiază soţul supravieţuitor de bunurile mobile aparţinînd gospodăriei casnice şi de darurile de nuntă atunci cînd vine în concurs cu părinţii soţului decedat ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 12/1968 (pct. 2 şi 3).
Soluţia: In cazul în care soţul supravieţuitor vine în concurs cu părinţii soţului decedat, bunurile aparţinînd gospodăriei casnice şi darurile de nuntă i se cuvin în totalitate soţului supravieţuitor, dacă soţul decedat nu a dispus, de partea sa din aceste bunuri.
In cazul în care soţul decedat a dispus de o parte din bunurile aparţinînd gospodăriei casnice sau din darurile de nuntă, prin acte între vii ori prin testament, aceste bunuri vor fi luate în calculul rezervei cuvenite părinţilor şi soţului supravieţuitor, putînd servi la întregirea ei.
Motivarea: Potrivit art. 5 din Legea nr. 319/1944 privitoare la dreptul de moştenire al soţului supravieţuitor, mobilele şi obiectele aparţinînd gospodăriei casnice, precum şi darurile de nuntă se cuvin soţului supravieţuitor, peste cota sa succesorală din celelalte bunuri, ori de cîte ori acesta nu vine în concurs cu descendenţii soţului decedat.
Sistemul legal menţionat este aplicabil numai în situaţia în care soţul decedat nu a dispus de o parte din aceste bunuri prin acte între vii sau prin testament. Un atare drept de dispoziţie nu-i poate fi contestat soţului decedat, deoarece, pe de o parte, rezerva soţului supravieţuitor este recunoscută prin art. 2 din Legea nr. 319/1944 numai cu privire la celelalte bunuri existente în succesiune, iar, pe de altă parte, dispoziţiile referitoare la rezervă sînt de strictă interpretare, dat fiind caracterul lor derogator de la principiul libertăţii persoanei de a dispune de bunurile sale.
Prin urmare, în cazul în care soţul supravieţuitor vine în concurs cu părinţii, iar soţul decedat nu a dispus de partea sa din bunurile aparţinînd gospodăriei casnice şi din darurile de nuntă — prin acte între vii sau prin testament —, acestea i se cuvin în totalitate soţului supravieţuitor.
Intr-o atare situaţie, rezerva părinţilor se calculează numai în raport de celelalte bunuri, de vreme ce la bunurile aparţinînd gospodăriei casnice şi darurile de nuntă ei nu au vocaţie succesorală legală.
Aceste bunuri vor fi luate în calculul rezervei cuvenite părinţilor şi soţului supravieţuitor, iar ca urmare vor putea servi la întregirea ei, numai în acele situaţii şi în măsura în care soţul decedat le va fi dezafectat scopului prevăzut de lege, înlăturînd de la succesiune pe soţul supravieţuitor prin donaţii sau legate, prin prevederi testamentare de a fi incluse în masa celorlalte bunuri, în vederea atribuirii lor tuturor succesorilor sau prin dezmoştenirea soţului supravieţuitor pe calea unei dispoziţii exprese de ultimă voinţă.
Desigur că la alcătuirea masei bunurilor casnice şi a darurilor de nuntă, ca, de altfel, şi la alcătuirea masei celorlalte bunuri, se va avea în vedere să nu fie incluse şi bunurile proprii sau partea din bunurile comune ale soţului supravieţuitor, asupra cărora acesta are un drept de proprietate, conform art. 30 şi 31 din Codul familiei.
Punctul de vedere al acelor instanţe care consideră că mobilele şi obiectele aparţinînd gospodăriei casnice, precum şi darurile de nuntă se transmit soţului supravieţuitor în baza unui legat prezumat de lege — supus reducţiunii în măsura în care s-ar fi atins rezerva părinţilor soţului decedat — nu poate fi primit, deoarece în sistemul dreptului nostru
succesoral este reglementată numai succesiunea legală şi cea testamentară, nu şi o a treia formă de devoluţie succesorală, aceea a legatului pre-zumat.
c) Problema : Din categoria „bunuri mobile aparţinind gospodăriei casnice“ pot face parte mai multe obiecte de acelaşi fel şi cu aceeaşi destinaţie ?
Dec. T.S., completul de jud., nr. 70/1978.
Soluţia : Indiferent de multitudinea bunurilor de acelaşi fel, acestea toate fac parte din categoria „bunurilor mobile aparţinînd gospodăriei casnice“, dacă prin natura şi destinaţia lor pot fi astfel calificate.
Motivarea : Potrivit art. 5 din Legea nr. 319/1944, soţul supravieţuitor moşteneşte, în afară de partea sa succesorală, şi mobilele, precum şi obiectele aparţinînd gospodăriei casnice, acestea în totalitate, cînd nu vine în concurs cu descendenţii.
Se recunoaşte deci soţului supravieţuitor dreptul de moştenire asupra bunurilor gospodăriei casnice, indiferent de întinderea lor şi distinct de partea sa succesorală.
Ca urmare, nu s-ar putea atribui soţului supravieţuitor numai o parte din accste bunuri, cu motivarea că, faţă de multitudinea lor, se exclude posibilitatea folosirii lor concomitente ca bunuri de uz casnic, deşi din probele administrate ar reieşi că, în fapt, ele sînt destinate acestei finalităţi. Intr-adevăr, prin pronunţarea unei astfel de soluţii s-ar omite tocmai destinaţia bunurilor respective, indiferent de multitudinea lor, chiar dacă unele sînt de acelaşi fel, neinteresînd posibilitatea folosirii concomitente a acestora.
Capitolul III DEVOLUŢIUNEA SUCCESORALĂ TESTAMENTARĂ
A. TEMA: TESTAMENTUL
a) Problema : Ce consecinţe produce asupra testamentului nulitatea uneia dintre clauzele sale ?
Dec. T.S., col. civ., nr. 1196/1956.
Soluţia : Nulitatea uneia dintre clauzele testamentului nu determină nevalabilitatea şi a celorlalte clauze.
Motivarea: In conformitate cu dispoziţiile art. 797 C. civ., este nulă împărţeala în care nu s-au cuprins toţi copiii în viaţă la deschiderea moştenirii. în raport de aceste dispoziţii, trebuie stabilit că partajul testamentar făcut de defunct, prin act autentificat, este nul, din moment ce acel partaj nu ar cuprinde pe toţi moştenitorii săi. Nulitatea actului de partaj însă nu este de natură, prin ea însăşi, să justifice concluzia că celelalte clauze din act, fără nici o legătură cu partajul, sînt nule, la rîndul lor. Intr-adevăr, art. 797 C. civ. anulează exclusiv partajul în care nu s-au •cuprins toţi moştenitorii. Prin urmare, în măsura în care, prin acelaşi act
de partaj, testatorul a lăsat cotitatea disponibilă unuia din moştenitori, această dispoziţie, independentă de partaj, este valabilă şi producătoare de efecte juridice.
De aceea, ar fi eronat să se dispună împărţirea bunurilor succesorale fâră a se ţine seama de clauza testamentară prin care unuia dintre moştenitori i se lasă de către defunct întreaga cotitate disponibilă.
b) Problema : Lipsa de discernămint a testatorului în momentul în
tocmirii testamentului poate constitui cauză de anulare a acestuia ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 273/1977.
Soluţia : Da, dacă aceasta este dovedită în mod neechivoc.
Motivarea: Testamentul fiind un act juridic, este necesar ca dispunătorul să aibă discernămint în momentul întocmirii lui.
Ca atare, validitatea unui testament este influenţată nu numai de in-capacităţile legale, ci şi de incapacitatea naturală, adică de lipsa unei voinţe conştiente în momentul întocmirii actului, indiferent dacă aceasta so datoreşte unei cauze trecătoare sau uneia cu caracter permanent.
De aceea, dacă se dovedeşte că, în momentul întocmirii testamentului, dispunătorul era lipsit de discernămint, instanţa, la cererea moştenitorilor interesaţi, este datoare să procedeze la anularea lui.
Pentru a se putea dispune anularea testamentului este însă necesar să se dovedească în mod neechivoc lipsa de discernămint a dispunătoru-lui in momentul întocmirii testamentului, deoarece, potrivit prevederilor art. 856 C. civ., orice persoană este capabilă să dispună prin testament dacă nu este oprită de lege, capacitatea fiind regula, iar incapacitatea excepţia.
c) Problema : In ce condiţii sugestia şi captaţia pot constitui cauză
de nulitate a liberalităţii ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1426/1979.
Soluţia : Pentru ca sugestia şi captaţia să constituie cauză de nulitate a liberalităţii este necesar ca mijloacele folosite să fi fost frauduloase şi să fi avut drept rezultat alterarea voinţei dispunătorului, care, fără exercitarea acestor manopere, nu ar fi făcut actul de liberalitate.
Motivarea : Este de principiu că dispoziţiile cu titlu gratuit sînt supuse regulilor de drept comun, în ce priveşte viciile consimţămîntului.
Potrivit prevederilor cuprinse în art. 953 C. civ., consimţămîntul nu este valabil cînd este dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin doi.
Conform dispoziţiilor art. 960 din acelaşi Cod, dolul este o cauză de nulitate a actului juridic, atunci cînd mijloacele viclene întrebuinţate de una din părţi sînt de asemenea natură încît este evident că fără aceste manopei'e cealaltă parte nu ar fi contractat.
în materie de liberalităţi, dolul se manifestă sub forma captaţiei şi a sugestiei. Captaţia constă în manopere dolosive şi mijloace frauduloase folosite în scopul de a cîştiga încrederea dispunătorului şi a înşela buna-credinţă a acestuia pentru a-1 determina să-i doneze un bun, ori să-l gratifice prin testament. Sugestia se exercită prin mijloace ascunse şi tendenţioase în scopul de a sădi în mintea dispunătorului ideea de a face o donaţie sau un legat pe care nu l-ar fi făcut din proprie iniţiativă.
Trebuie însă arătat că, pentru ioa sugestia şi captaţia să constituie cauză de nulitate a liberalităţii este necesar ca mijloacele folosite să fie
într-adevăr dolosive, frauduloase. Mijloacele captatorii nu pot duce la anularea liberalităţii dacă nu sînt caracterizate prin doi. Prin urmare, li-beralitatea poate fi anulată numai dacă manoperele frauduloase au avut drept rezultat alterarea voinţei dispunătorului, dacă, fără exercitarea acestor manopere, dispunătorul n-ar fi făcut actul de liberalitate.
Ca atare, ceea ce caracterizează acest viciu de consimţămînt este acţiunea cu caracter dolosiv a celui care tinde să capteze voinţa testatorului, urmată de supunerea ultimului la influenţele exercitate asupra sa, alterarea voinţei sale fiind caracterizată prin efectuarea unor aote de liberalitate care nu corespund dorinţei sale reale, adică aceea care ar fi fost exprimată în oazul în care asupra sa nu s-ar fi exercitat manoperele de captaţie şi sugestie.
d) Problema : In ce condiţii poate fi invocat un testament care a fost
distrus ori dosit fără ştiinţa dispunătorului sau după moartea acestuia ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 237/1978.
Soluţia: în cazul în care testamentul a fost distrus ori dosit fără ştiinţa dispunătorului sau după moartea acestuia, legatarul va putea să dovedeajscă prin orice mijloc de probă existenţa şi cuprinsul testamentului, faptul distrugerii, pierderii sau ascunderii şi că acest act de ultimă voinţă întruneşte cerinţele de fond şi de formă prevăzute de lege.
Motivarea : Este de principiu că, spre deosebire de distrugerea reală şi voluntară a testamentului de către di'spunător, care constituie dovada certă cu privire la voinţa sa de a-1 revoca, în cazul în care testamentul a fost distrus sau dosit fără ştiinţa dispunătorului sau după moartea acestuia, fie printr-un caz de forţă majoră, fie prin fapta unei alte persoane, sînt aplicabile prevederile art. 1198 C. civ., care îngăduie dovada cu martori şi prezumţii. într-o atare ipoteză, pretinsul legatar va putea să dovedească prin orice mijloc de probă existenţa şi cuprinsul testamentului, faptul distrugerii, pierderii sau ascunderii şi că aoest act de ultimă voinţă întruneşte cerinţele de fond şi de formă prevăzute de lege. \ Dacă dispariţia testamentului se datorează faptei celui împotriva căruia este invocat, regularitatea testamentului este prezumată pînă la reproba contrară, deoarece numai într-o atare situaţie persoana căreia i se / opune actul de ultimă voinţă avea interes a-1 ascunde sau distruge, caz j în care acestei persoane îi incumbă sarcina de a dovedi că testamentul vnu îndeplineşte cerinţele cerute de lege.
Aşa fiind, este admisibilă proba cu martori, pentru a se dovedi existenţa şi conţinutul testamentului olograf lăsat de defunct, dar ascuns de un moştenitor.
e) Problema : Care este natura juridică a clauzei înscrise pe un libret
C.E.C., prin care se recunoaşte în favoarea unei persoane dreptul de a dispune, la decesul titularului libretului, de suma depusă ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 2252/1975.
Soluţia : Clauza înscrisă pe un libret C.E.C. — prin care se recunoaşte în favoarea unei persoane dreptul de a dispune, la decesul titularului libretului, de suma depusă — constituie o dispoziţie testamentară, astfel că suma respectivă nu va mai fi cuprinsă în masa partajabilă rămasă de pe urma acestuia.
Motivarea: Statutul C.E.C., intrat în vigoare în temeiul Decretului nr. 371/1958, în art. 19 prevede că titularul unor depuneri are dreptul să indice Casei de Economii şi Consemnaţiuni persoanele cărora urmează să li se elibereze sumele depuse, în caz de moarte a sa ; depunerile asupra cărora nu s-au dat dispoziţii testamentare se eliberează de C.E.C. moştenitorilor legali.
De asemenea, Regulamentul privind normele de bază în legătură cu depunerile populaţiei pe librete de economii din 20 martie 1959, emis în temeiul art. 23 al Statutului' aprobat prin Decretul menţionat, recunoaşte, prin art. 29, dreptul de a dispune de depozit — Sn caz de moarte a titularului — persoanelor indicate prin clauza testamentară înscrisă în libretul de economii, în limitele stabilite prin acea clauză, iar, în lipsă, de acest drept se vor bucura ceilalţi moştenitori, după recunoaşterea calităţii lor de organele competente.
Aşa fiind, actele de dispoziţie din cauză de moarte ale titularului libretului de economii sînt, potrivit prevederilor exprese ale textelor de lege sus-arătate, dispoziţii testamentare, adică legate.
Prin urmare, ar fi eronată cuprinderea în masa partajabilă şi a sumei de bani depuse pe un libret C.E.C. ce cuprinde o astfel de clauză testamentară.
B. TEMA: LIMITELE DREPTULUI DE A DISPUNE PRIN ACT JURIDIC DE BUNURILE SUCCESIUNII
a) Problema : Regimul juridic al testamentului privitor la imobile (1. Este posibilă transmiterea de terenuri prin intermediul unui testament ? 2. Care este sancţiunea aplicabilă testamentului ce are ca obiect terenuri şi a fost întocmit . anterior intrării în vigoare a Legilor nr. 58/1974 şi nr. 59/1974? 3. Ce soluţie se va da în ipoteza in care testamentul are ca obiect atit un teren, cit şi construcţia aflată pe aceasta ?.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 517/1978.
Soluţia : 1. Terenurile nu pot fi transmise pe cale testamentară, în-trucît prin noţiunea de „înstrăinare", în sensul art. 30 din Legea nr. 58/1974 şi al art. 44 din Legea nr. 59/1974, se înţelege şi dispoziţia testamentară1. 2. Dispoziţia testamentară cu privire la terenurile din masa succesorală devine caducă, întrucît asemenea bunuri nu pot fi dobîndite decît prin moştenire legală2. 3. Dispoziţiile testamentare sînt legale şi produc efecte în privinţa construcţiilor la care se referă, dar, ca o con-
secinţă a înstrăinării lor pe această cale, terenul aferent urmează să treacă în proprietatea statului.
Motivarea: Potrivit art. 30 din Legea nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale, dobîndirea terenurilor cuprinse în perimetrul construibil al localităţilor urbane şi rurtle se face numai prin moştenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobîndirea prin acte juridice a acestor terenuri.
In caz de înstrăinare a construcţiilor, se prevede în acelaşi text de lege că terenul aferent acestor construcţii trece în proprietatea socialistă a întregului popor cu plata unei despăgubiri, dobînditorul construcţiei fiind în drept a primi în folosinţă terenul necesar, în limitele prevăzute de art. 8 şi 17 din Legea sus-citată, cu plata unei taxe anuale, potrivit Legii nr. 4/1973.
Pe de altă parte, potrivit art. 44 din Legea nr. 59/1974 cu privire la fondul funciar, dobîndirea de terenuri agricole se poate face numai prin moştenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobîndirea prin acte juridice a acestor terenuri.
Prin „înstrăinare", atit în sensul art. 30 din Legea nr. 58/1974, cît şi în sensul art. 44 din Legea nr. 59/1974, se înţelege şi dispoziţia testamentară, pentru că acest act juridic unilateral, cînd este permis de lege, este translativ de proprietate.
De aceea, în privinţa terenurilor agricole din masa succesorală urmează a se reţine că dispoziţiile testamentare cu un asemenea obiect sînt caduce, astfel de bunuri neputîndu-se înstrăina decît prin moştenire legală, potrivit art. 44 din Legea nr. 59/1974.
Pe de altă parte, dispoziţiile testamentare sînt legale şi produc efecte în privinţa construcţiilor la care se referă, încît pot fi dobîndite în baza actului unilateral de voinţă al defunotului, dar, ca o consecinţă a înstrăinării lor, pe această cale, terenul aferent urmează a trece în proprietatea statului, în condiţiile prevăzute de art. 30 din Legea nr. 58/1974.
b) Problema : Moştenitorii legali, beneficiari şi ai unor legate, pot dobindi terenuri pe cale testamentară ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 383/1979.
Soluţia: Da1.
Motivarea : Prevederea din legile nr. 58/1974 şi nr. 59/1974, potrivit căreia dobîndirea de terenuri se poate face numai prin moştenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobîndirea prin acte juridice, nu poate fi înţeleasă că s-ar referi şi la moştenitorii legali care sînt beneficiari ai testamentelor, deoarece predominantă este calitatea de moştenitori legali şi nu cea de legatari.
Capitolul IV
TRANSMISIUNEA MOŞTENIRII
A. TEMA: OPJJUNEA SUCCESORALA A MOŞTENITORILOR LEGALI Şl A LEGATARILOR
a) Problema : Poate succesorul (legal ori testamentar) să accepte o
parte din moştenire şi, concomitent, să renunţe la cealaltă parte ?
Dec. T.S., col. civ., nr. 335/1952.
Soluţia : Nu.
Motivarea : Potrivit principiilor care guvernează materia succesiunilor, legatarul universal trebuie sau să accepte, sau să repudieze succesiunea, neexistlnd posibilitatea unor situaţii intermediare, cum ar fi aceea a acceptării unor bunuri determinate din moştenire.
în baza acestor principii, suscesibilul care a acceptat moştenirea succede, în total sau proporţional, la activul şi pasivul patrimoniului. Cît priveşte pe renunţător, acesta este considerat ca şi cum nu ar fi fost chemat la moştenire.
b) Problema : Ce măsură va fi luată, în vederea ocrotirii intereselor
copilului minor, atunci cînd acesta vine la moştenire în concurs cu unul sau cu ambii părinţi ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 6/1959 (pct. 1, 2 şi 4).
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P.I., T.III, Cap. I, lit. E, a, p. 95.
c) Problema : Cu privire la prescripţia dreptului de opţiune succeso
rală (1. Dacă dispoziţiile art. 700 alin. final C. civ.,
prin care se dispune repunerea in termenul de pre
scripţie de şase luni în cazul în care moştenitorul a fost împiedicat să accepte succesiunea din motive de forţă majoră, mai sînt în vigoare, faţă de dispoziţiile art. 13 din Decretul nr. 167/1958 referitoare la suspendarea prescripţiei ? 2. In ce condiţii se poate dispune repunerea în termenul de şase luni de prescripţie a dreptului de opţiune succesorală ?).
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 7/1963.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P.I, T. II, Cap. III, lit. C, c, p. 85.
B. TEMA: DOVADA CAUTĂŢII DE SUCCESOR
Problema : Care este puterea doveditoare a certificatului de moştenitor ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 672/1976.
Soluţia: Certificatul de moştenitor are caracter convenţional în raport de succesibilii care au participat la eliberarea sa, dar poate fi combătut de terţi prin proba contrară, el neavînd valoarea unui titlu de proprietate.
Motivarea: Certificatul de moştenitor, reprezentînd acordul părţilor (moştenitorilor) în legătură cu calitatea de succesor a acestora,
întinderea drepturilor lor şi bunurile moştenirii, constituie o dovadă între moştenitori cu privire la cele ce cuprinde. De aici şi caracterul convenţional al certificatului de moştenitor între cei chemaţi la succesiune.
Faţă de terţi, chiar în situaţia existenţei unui singur succesor, certificatul de moştenitor nu poate face dovada decît despre calitatea acestuia ca moştenitor care a dobîndit cu acest titlu bunurile ce constituie masa succesorală ; cît priveşte componenţa masei succesorale, certificatul de moştenitor nu poate face o asemenea dovadă, chiar dacă o menţionează în cuprinsul său. Patrimoniul defunctului se transmite succesorului în situaţia juridică în care se afla la decesul acestuia. Dacă defunctul, în legătură cu bunurile sale, era obligat să facă dovada existenţei dreptului său de proprietate, nu se poate susţine în mod temeinic că trecerea unor bunuri în masa succesorală, cu ocazia dezbaterilor în faţa notarului, probează şi dreptul de proprietate al moştenitorului asupra acestor bunuri ; a admite o asemenea forţă probantă certificatului de moştenitor ar însemna să se creeze suocesorului o situaţie juridică mai favorabilă în raport de cea a autorului său. Aşa fiind, menţiunile din certificatul de moştenitor nu au putere probantă în contra terţilor în ceea ce priveşte drepturile acestora.
Capitolul V INDIVIZIUNEA Şl ÎMPĂRŢEALA MOŞTENIRII
A. TEMA : INDIVIZIUNEA
Problema : Este supusă prescripţiei extinctive acţiunea de ieşire din indiviziune ?
Dec., T.S,., secţ. civ., nr. 108/1969.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P.I, T.VIII, Cap. V, lit. B, c, p. 219.
B. TEMA: ÎMPĂRŢEALA MOŞTENIRII
a) Problema : Este necesară îndeplinirea vreunei condiţii de formă pentru realizarea împărţelii prin bună învoială ?
Dec. T.S., col. civ., nr. 68/1961.
Soluţia : Pentru realizarea împărţelii prin bună învoială nu este necesară îndeplinirea vreunei condiţii de formă1, aceasta putîndu-se face şi verbal, iar nu numai în scris.
Motivarea: Expresia „act de împărţeală" din art. 729 C. civ. trebuie interpretată în sensul de operaţie juridică, de consimţămînt de împărţeală — scris sau verbal —, şi nu de instrument probator, concretizat într-un înscris.
O atare interpretare se impune şi în raport de dispoziţiile art. 730 alin. 1 din acelaşi cod, potrivit cărora coindivizarii se pot împărţi între ei „oricum ar voi, fără îndeplinirea vreunei formalităţi".
Dacă s-ar admite că art. 729 cere, pentru însăşi valabilitatea partajului, întocmirea unui înscris, art. 730 alin. 1 nu şi-ar mai putea găsi nici-cînd aplicabilitatea, ceea ce nu se poate concepe, nefiind admisibil a se înlătura de la aplicare un text de lege, sub motiv de interpretare, de către instanţele judecătoreşti.
în realitate, oonţinutul acestor două texte se conciliază întocmai, ele alcătuind un tot unitar, în reglementarea partajului voluntar, care poate fi încheiat chiar verbal, redactarea unui înscris nefiind necesară, ea pre-zentînd utilitate numai în scop probator.
Dovedirea unui act de împărţeală, în lipsa unor dispoziţii speciale, urmează a fi făcută în condiţiile dreptului comun.
b) Problema : Este admisibil partajul judiciar de folosinţă ?
Dec. T.S., secţ civ., nr. 784/1977.
Pentru soluţie şi motivare a se vedea P.I, T.IV, Cap. IV, lit. A, b,
p. 117.
c) Problema : Este supusă prescripţiei cererea de împărţeală a fruc
telor bunului indiviz ?
Dec. T.S., secţ civ., nr. 108/1969.
Soluţia : Cererea de împărţeală a fructelor bunului indiviz nu este supusă prescripţiei extinctive, ca şi acţiunea de ieşire din indiviziunea asupra bunului însuşi1.
Motivarea: Decretul nr. 167/1958 reglementează prescripţia la acţiune a drepturilor avînd un obiect patrimonial. Dispoziţiile art. 21 precizează însă că prevederile acestui Decret nu se aplică dreptului la acţiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitaţiune, servitute şi superficie.
Prin urmare, problema care se pune este aceea dacă acţiunea prin care se cere raportarea la masa bunurilor de împărţit a fructelor naturale produse de un bun indiviz supus partajului este sau nu prescriptibilă, dacă, în alte cuvinte, este supusă prescripţiei reglementate prin Decretul nr. 167/1958.
Potrivit art. 728 C. civ., coeredele poate oricînd să ceară împărţeala succesiunii. Cererea de partaj este deci imprescriptibilă pe cale extinc-tivă. împotriva unei atare cereri se pot opune, potrivit art. 729 C. civ., două excepţii : existenţa unui partaj voluntar şi prescripţia achizitivă, dacă posesia întruneşte condiţiile prevăzute de lege.
Principiul egalităţii între succesori impune ca donaţiile ce au primit fiecare să fie raportate la masa succesorală, împreună cu fructele şi interesele lucrurilor supuse raportului (art. 738 şi 762 C. civ.). Deci, dacă bunul a cărui împărţire se cere nu a făcut obiectul unei donaţii din partea autorului către un moştenitor, ci el a fost stăpînit în fapt de acesta de la data deschiderii succesiunii pînă la introducerea acţiunii de partaj, fruc
tele culese de moştenitor de la acest bun sau contravaloarea lor trebuie să fie aduse la masa partajabilă, reclamarea lor fiind subordonată lichidării stării de indiviziune. Or, întrucît fructele produse de bun fac să crească masa succesorală, ele nu sînt datorate cu titlu de interese ca în cazul debitorului ; ele constituie bunuri ce fac parte din moştenire şi compun masa partajabilă.
Astfel fiind şi întrucît cererea de partaj nu este prescriptibilă pe cale extinctivă, nici cererea accesorie pentru fructele produse de bunul indiviz nu este prescriptibilă.
Desigur, coindivizarii pot să învestească pe unul dintre ei cu administrarea bunului indiviz pînă la împărţeala ce va avea loc ; în acest caz ei pot stabili ca socotelile între ei să aibă loc periodic. Cînd însă comoş-tenitorii nu s-au înţeles în vreun fel, acela dintre ei care culege fructele este obligat, pe temeiul principiilor aplicabile în materie de mandat sau în materie de gestiune de afaceri, de a da socoteală cu privire la fructele culese, întrucît acestea sînt accesorii care întregesc bunul şi fac parte din masa partajabilă. Buna-credinţă a moştenitorului care culege fructele bunului indiviz nu-1 scuteşte de a aduce la masa partajabilă fructele, deoarece dispoziţiile art. 485 C. civ. sînt străine de materia succesiunii, ele referindu-se la revendicarea obişnuită a dreptului de proprietate.
Ca atare, soluţia prin care se socoteşte ca fiind imprescriptibilă acţiunea de partaj a fructelor bunului succesoral este legală.
d) Problema : In ce situaţii este necesară axitnrizaţia administrativă
pentru realizarea împărţelii construcţiilor, respectiv a terenurilor ?
Dec. T.S., completul de jud., nr. 82/1978.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P.IV, T.III, Cap. II, lit. C, e, p. 381.
e) Problema : Care este valoarea ce se are în vedere pentru efectu
area partajării unei construcţii ?
Dec. T.S., completul de jud., nr. 12/1978.
Soluţia : Pentru efectuarea împărţelii se va ţine seama de valoarea de circulaţie a construcţiei la data partajării, iar pentru locuinţele construite cu sprijinul statului această valoare se va stabili potrivit actului normativ în vigoare la data împărţelii.
Motivarea: Este de principiu că în cazul construcţiilor valoarea ce urmează a fi luată în considerare, cu ocazia ieşirii din indiviziune, este valoarea de circulaţie a bunului la data partajării, deoarece numai în raport de această valoare se poate face o justă şi echitabilă împărţeală, evi-tîndu-se păgubirea unora sau a altora dintre coindivizari.
însă, valoarea de circulaţie a locuinţelor construite cu sprijinul statului trebuie să fie stabilită pe baza actului normativ sau în funcţie de dispoziţiile legale existente la data ieşirii din indiviziune şi nu de cele existente la data contractării.
f) Problema : Cu privire la modul de lichidare a stării de indiviziune
în cazul în care instanţa constată că un bun nu poate fi împărţit comod în natură.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 4/1967.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P.IV, T.III, Cap. II, lit. C, a, p. 376.
g) Problema : In cazul in care părţile nu sînt de acord asupra modalităţii de împărţeală, poate instanţa să atribuie toate bunurile unui copartajant, cu obligaţia de a plăti celorlalţi echivalentul în bani al cotelor acestora ?
Dec. T.S., secţ civ., nr. 23/1979.
Soluţia : Nu.
M otivarea: Criteriul „folosinţei“ justifică uneori formarea într-un anumit mod a loturilor, dar, în principal şi pe cît posibil, tot cu bunuri în natură. Acest criteriu nu trebuie absolutizat şi aplicat în sensul că, la cererea copartajantului interesat a primi partea sa în bani, ceilalţi copartajanţi trebuie obligaţi a primi toate bunurile numai pentru motivul că, pînă la pronunţarea hotărîrii, au avut posesiunea acelor bunuri.
A admite altfel, ar însemna să fie favorizat copartajantul care, din motive subiective, nu doreşte în patrimoniul său anumite bunuri, în schimb, să fie dezavantajat copartajantul care a avut posesiunea bunurilor, uneori independent de voinţa lui.
Ca urmare, în cazul în care părţile nu sînt de acord asupra modalităţii de împărţeală şi nici nu s-a evidenţiat imposibilitatea efectuării partajului în sensul art. 741 C. civ. (şi anume de a se da fiecărei părţi, pe cit posibil, bunuri în natură), instanţa nu poate să atribuie toate bunurile unui copartajant, cu obligaţia de a plăti celorlalţi echivalentul in bani al cotelor acestora, chiar dacă pînă la judrx*ată ei a folosit singur toate bunurile supuse partajului.
PARTEA a ll-a
DREPTUL DE PROPRIETATE INDUSTRIALĂ
Capitolul I INVENŢIA
A. TEMA: NOŢIUNEA DE INVENŢIE ;
. CONDIŢIILE DE FOND ALE INVENŢIEI BREVETABILE
a) Problema : Cu privire la înţelesul noţiunii ele noutate, cţi o condi
ţie de fond a invenţiei brevetabile.
Dec. T.S., secţ. civ. nr. 1619/1970.
Soluţia : Noţiunea de noutate, în cazul soluţiilor tehnice pentru care se solicită protecţia, îmbracă aspectul concret al unor elemente tehnice distincte, caracteristice, care fac ca soluţia propusă să se deosebească de alte soluţii tehnice cunoscute în stadiul existent al tehnicii, atît din punct de vedere funcţional, constructiv, cît şi din punctul de vedere al efectelor tehnice, care pot fi realizate datorită acestor elemente tehnice distincte, proprii noii soluţii.
Motivare : Potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 10 din Legea nr. 62/1974 privind invenţiile şi inovaţiile, constituie invenţie creaţia ştiinţifică sau tehnică ce prezintă noutate şi progres faţă de stadiul cunoscut al tehnicii mondiale, care nu a mai fost brevetată sau făcută publică în străinătate, reprezintă o soluţie tehnică şi poate fi aplicată pentru rezolvarea unor probleme din economie, ştiinţă, ocrotirea sănătăţii, apărarea naţională sau în orice alt domeniu al vieţii economice şi sociale.
„Noutatea faţă de stadiul cunoscut al tehnicii mondiale", aşa cum cere textul de lege, este un criteriu de bază pe care trebuie să-l îndeplinească o soluţie tehnică propusă spre brevetare, pentru a putea fi recunoscută ca invenţie. Noţiunea de noutate, în cazul soluţiilor tehnice pentru care se solicită protecţia, îmbracă aspectul concret al unor elemente tehnice distincte, caracteristice, care fac ca soluţia propusă să fie nouă, să se deosebească de alte soluţii cunoscute în stadiul existent al tehnicii mondiale, nu numai din punct de vedere constructiv-funcţional, sau din punctul de vedere al succesiunii fazelor într-un proces tehnologic dat, dar şi din punctul de vedere al efectelor tehnice, care pot fi realizate datorită acestor elemente tehnice distincte, proprii noii soluţii.
b) Problema : Cu privire la anularea brevetului pentru vicierea nou
tăţii prin anterioritate (1. Dacă o cerere de brevet de invenţie — însoţită de documentaţia cerută de lege —
respinsă, poate constitui o anterioritate ? 2. Nulitatea parţială a brevetului de invenţie).
Dec. T.M.B., secţ. a IlI-a civ., nr. 649/1981.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. II, Cap. I, lit. D, p. 224.
c) Problema : Cu privire la brevetabilitatea unei soluţii tehnice con-
stînd dintr-o nouă folosire a unui produs sau procedeu cunoscut.
Dec. secţ. a IlI-a civ., nr. 1429/1982.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. II, Cap. I, lit. B, p. 223.
d) Problema : Cu privire la brevetabilitatea unui principiu ştiinţi
fic nou.
Dec. T.M.B., secţ., a IlI-a civ., nr. 649/1981.
Soluţia : Un principiu ştiinţific, chiar dacă este nou, nu poate fi brevetat.
Motivare: Potrivit prevederilor art. 10 din Legea nr. 62/1974, invenţia brevetabilă constă într-o creaţie ştiinţifică sau tehnică, repre-zentînd o soluţie tehnică nouă, astfel că nu poate fi brevetat principiul care stă la baza unei soluţii, cînd aceasta nu poate fi ea brevetată, fiind necompletă. Dacă acest principiu este în adevăr un principiu ştiinţific şi este nou pe plan mondial, descoperitorul lui are o prioritate ştiinţifică de la data înregistrării depozitului la O.S.I.M., dar orice specialist poate folosi liber acest principiu pentru realizarea de invenţii, deoarece ideile şi principiile nu sînt protejate prin brevete.
B. TEMA: CLASIFICAREA INVENŢIILOR
Problema : Cu privire la brevetabilitatea unei soluţii tehnice constînd dintr-o nouă folosire a unui produs sau procedeu cunoscut.
Dec. T.M.B., secţ. a IlI-a civ., nr. 1429/1982.
Soluţia : Soluţia tehnică, constînd într-o nouă folosire a unui produs sau procedeu cunoscut, este brevetabilă dacă reprezintă un aport creator, personal al inventatorului la patrimoniul tehnicii mondiale.
Motivare: Potrivit prevederilor art. 10 din Legea nr. 62/1974, constituie invenţie, în înţelesul acestei legi, creaţia ştiinţifică sau tehnică ce prezintă noutate şi progres faţă de stadiul cunoscut al tehnicii mondiale, care nu a mai fost brevetată sau făcută public, reprezintă o soluţie tehnică şi poate fi aplicată pentru rezolvarea unei probleme în orice domeniu al vieţii economice şi sociale.
Prin urmare, fiind esenţial ca invenţia să constituie o creaţie ştiinţifică sau tehnică şi în cazul folosirii unui produs sau procedeu cunoscut, într-un caz particular din acelaşi sau un alt domeniu, este necesară intervenţia creatoare a inventatorului, cu alte cuvinte, invenţia constînd într-o nouă folosire a unui produs sau procedeu cunoscut este brevetar-bilă dacă se constată că a fost necesară şi s-a realizat o adaptare a produsului sau procedeului la noua utilizare, vădindu-se aportul creator al inventatorului. O simplă folosire a unui mijloc tehnic cunoscut la un procedeu, de asemenea, cunoscut nu constituie o creaţie — ştiinţifică sau tehnică — şi deci nu poate fi brevetat.
Problema : Cu privire la cheltuielile de proiectare a unei invenţii (inovaţii), făcute de inventator (inovator) şi neplătite pină la data intrării in vigoare a Legii nr. 62/1974.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1118/1977.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. II, Cap. II, p. 225.
D. TEMA: ÎNCETAREA DREPTURILOR PRIVITOARE LA INVENŢII
Problema : Cu privire la anularea brevetului pentru vicierea noutăţii prin anterioritate (1. Dacă o cerere de brevet de invenţie — însoţită de documentaţia cerută de lege — res
pinsă, poate constitui o anterioritate ? 2. Nulitatea parţială a brevetului de invenţie).
Dec. T.M.B., secţ. a IlI-a civ., nr. 649/1981.
1. Soluţia : O cerere de brevet de invenţie, însoţită de documentaţia
cerută de lege, poate constitui o anterioritate, chiar dacă nu a fost admisă
de către O.S.I.M.
Motivare: Intr-adevăr, potrivit prevederilor art. 10 din Legea nr. 62/1974, constituie invenţie şi poate fi brevetată acea creaţie ştiinţifică sau tehnică, ce prezintă noutate şi progres faţă de stadiul cunoscut al tehnicii mondiale, care nu a mai fost brevetată sau făcută public în ţară sau străinătate, reprezintă o soluţie tehnică şi poate fi aplicată în orice domeniu al vieţii economice şi sociale.
Prin urmare, una din condiţiile legale pentru brevetarea creaţiei ştiinţifice sau tehnice este aceea de a nu fi fost făcută public în ţară sau străinătate. Condiţia publicităţii nu este limitată de legiuitor şi urmează deci a se înţelege prin aceasta orice mijloc datorită căruia creaţia ştiinţifică sau tehnică a putut ajunge la cunoştinţa oamenilor de specialitate şi a publicului larg, deci şi o cerere de eliberare a unui brevet, dacă este însoţită de descrierea invenţiei, desene etc., chiar dacă nu a fost admisă de
O.S.I.M. Aşa fiind, o astfel de cerere de brevet, făcând publică soluţia propusă spre brevetare, constituie o anterioritate distrugătoare de noutate pentru o cerere de brevetare depusă ulterior.
2. Soluţia : Un brevet de invenţie poate fi lovit de nulitate parţială dacă numai una sau unele dintre revendicări nu corespund condiţiilor legale, de pildă noutatea lor este viciată prin anterioritate.
Motivare: In situaţia în care cauza invocată a nulităţii brevetului este o anterioritate, esenţial este ca soluţia cuprinsă într-o cerere de brevet să se regăsească integral într-o altă cerere de brevet anterioară. Dacă această soluţie formează obiectul doar al uneia sau al cîtorva revendicări ale brevetului — eliberat ca urmare a cererii ulterioare de brevet — brevetul nu va fi în întregime nul, ci, în temeiul art. 50 din Legea nr. 62/1974, brevetul va fi nul parţial, în sensul că O.S.I.M.-ul va refor-mula revendicările respectivului brevet, astfel ca soluţia nebrevetabilă pentru neîndeplinirea condiţiilor legale să nu mai formeze obiectul nici unei revendicări ale acestuia, după care O.S.I.M.-ul va publica revendicările reformulate în buletinul de invenţii şi mărci.
Problema : Cu privire la organul competent a soluţiona cererile prin care se contestă, în orice mod, calitatea de autor al unei invenţii.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1122/1973.
Soluţia : Litigiile prin care se contestă, în orice mod, calitatea de autor al unei invenţii sînt de competenţa instanţelor judecătoreşti şi nu a Comisiei pentru soluţionarea contestaţiilor privind invenţiile din cadrul Oficiului de Stat pentru Invenţii şi Mărci.
Motivarea: Potrivit art. 60 din Legea nr. 62/1974, instanţele judecătoreşti sînt competente să judece litigiile în legătură cu calitatea de autor al unei invenţii, precum şi orice alte litigii cu privire la drepturile ce decurg din brevetele de invenţii, cesiuni şi licenţe.
Din aceste prevederi legale rezultînd că instanţele judecătoreşti sînt competente să soluţioneze litigiile privitoare la calitatea de autor al unei invenţii, se înţelege că aceste litigii pot să se refere şi la contestarea, de orice persoană interesată, a calităţii de autor al unei invenţii, fie în cursul procedurii de acordare a brevetului, fie după eliberarea lui.
Această soluţie decurge şi din interpretarea corectă a art. 52 din Legea nr. 62/1974 şi art. 3 A din regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Comisiei pentru soluţionarea contestaţiilor privind invenţiile din cadrul O.S.I.M. — aprobat prin Hotărîrea nr. 3 a Biroului Executiv al
C.N.Ş.T. în 1 aprilie 1975 — potrivit cărora, comisia pentru soluţionarea contestaţiilor din cadrul O.S.I.M. soluţionează contestaţiile împotriva ho-tărîrilor luate de acest oficiu numai cu privire la refuzul înscrierii cererilor de brevete, radierii înscrierilor din registrul de invenţii sau decăderea din drepturi a titularilor de brevete, recunoaşterea sau nu a priorităţilor convenţionale sau de expoziţie, admiterea sau respingerea cererilor de brevete, acordarea licenţelor obligatorii, de unde rezultă că litigiile prin care se contestă, în orice mod, calitatea de autor al unei invenţii cad în sarcina instanţelor judecătoreşti.
Capitolul II INOVAŢIA
TEMA: DREPTURILE INOVATORULUI
Problema : Cu privire la cheltuielile de proiectare a unei inovaţii (invenţii), făcute de inovator (inventator) şi neplătite pînă la data intrării in vigoare a Legii nr. 62/1974 (1. Dacă unitatea debitoare mai este obligată să facă plata ? 2. Care este procedura pentru realizarea creaţiei ?)
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1118/1977.
1. Soluţia : Cheltuielile de proiectare a unei inovaţii (invenţii), făcute de inovator (inventator) şi neplătite pînă la data intrării în vigoare a Legii nr. 62/1974, urmează a se restitui, dacă au fost stabilite în baza Decretului nr. 884/1967, aşa cum au fost stabilite.
Motivare : Este greşit a se susţine că realizarea creanţei, repre-zentînd cheltuielile de proiectare a unei inovaţii (invenţii), nu mai este posibilă datorită faptului că, prin efectul Legii nr. 62/1974, unitatea urmărită nu mai are fonduri din care să facă plata cheltuielilor de proiectare a inovaţiei (invenţiei).
Art. 81, alin. 3 din Legea nr. 62/1974 prevede că recompensele neplătite pînă la data intrării în vigoare a acestei legi se vor stabili şi plăti în conformitate cu prevederile ei, indiferent de titlul şi data la care a luat naştere dreptul la recompensă.
Aşadar, această dispoziţie de lege se referă numai la recompense, nu şi la cheltuielile de proiectare şi cum nici o altă dispoziţie din Legea nr. 62/1974 sau din altă lege nu interzice restituirea cheltuielilor de proiectare, stabilite în baza prevederilor Decretului nr. 884/1967, rezultă că unitatea debitoare este obligată să efectueze plata, cu atît mai mult dacă a folosit, în producţie, inovaţia (invenţia) respectivă.
2. Soluţia : Realizarea creanţei, reprezentînd cheltuielile pentru proiectarea unei inovaţii (invenţii) făcute de inovator (inventator), se face pe calea procedurii de drept comun, chiar dacă au fost stabilite în baza Decretului nr. 884/1967, dar neplătite pînă la intrarea în vigoare a Legii nr. 62/1974.
Motivare: După intrarea în vigoare a Legii nr. 62/1974, ar fi greşit să se susţină că, întrucît cheltuielile de proiectare au fost calculate potrivit Decretului nr. 884/1967, creditorul trebuie să se adreseze direct unităţii bancare, pentru executarea titlului său, cum arată dispoziţiile art. 53 alin. ultim din Decretul nr. 884/1967, deoarece nu ar avea deschisă calea executării, prin poprire, prevăzută de art. 452 şi urm. din Codul de procedură civilă. Această soluţie nu este corectă deoarece, prin intrarea în vigoare, la data de 2 februarie 1975, a Legii nr. 62/1974, Decretul nr. 884/1967 a fost abrogat, astfel că creditorul nu mai putea să beneficieze de prevederile art. 53 alin. ultim din decretul arătat, în speţă, deci urmînd să fie aplicată procedura de drept comun, prevăzută de art. 452 şi urm. din Codul de procedură civilă.
Capitolul III MĂRCILE DE FABRICĂ, DE COMERŢ Şl DE SERVICIU
TEMA: CONDIŢIILE DE FOND ALE UNEI MĂRCI DE FABRICA,
DE COMERŢ Şl DE SERVICIU
Problema : Cu privire la caracterul distinctiv al mărcii de fabrică, de comerţ şi de serviciu (1. Dacă sufixele sînt de natură să conducă la o diferenţiere evidentă a mărcii, cînd prefixul este comun ? 2. Dacă faptul că o marcă a fost înregistrată în alte ţări, fără a-i fi contestată distinctivitatea faţă de mărci asemănătoare înregistrate anterior, poate constitui un temei pentru respingerea contestaţiei introduse in România de către titularii aceloraşi mărci asemănătoare ?).
Dec. T.M.B., secţ. a IlI-a civ., nr. 1121/1982.
1. Soluţia : Cînd pref:xul este comun şi mai ales cînd acesta are o semnificaţie proprie, sufixele nu sînt suficiente pentru a face o diferenţiere între mărci aplicate la aceeaşi categorie de produse, dar fabricate şi comercializate de firme diferite.
Motivare: Potrivit prevederilor art. 2 din Legea nr. '28/1967, mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu sînt semne distinctive folosite de întreprinderi pentru a deosebi produsele, lucrările şi serviciile lor de cele identice sau similare ale altor întreprinderi. Prin art. 17 lit. a şi b din aceeaşi lege se interzice înregistrarea ca mărci a semnelor care nu se deosebesc de alte mărci privind produse, lucrări sau servicii identice sau similare, înregistrate în România sau ocrotite în baza unor convenţii internaţionale, cu excepţia cazului cînd înregistrarea este autorizată de titularii acestor mărci. De asemenea, se interzice copierea, imitarea sau traducerea unei mărci notoriu cunoscută pentru produse, lucrări sau servicii identice sau similare.
Prin urmare, în concepţia legii, este esenţial ca produsele, lucrările sau serviciile unei întreprinderi să poată fi deosebite, fără posibilitatea unei confuzii, de produsele, lucrările sau serviciile identice sau similare ale altor întreprinderi, şi acest lucru trebuie să se realizeze prin marca pe care acestea o poartă. Marca trebuie să se deosebească suficient de alte mărci deja înregistrate pentru produse, lucrări sau servicii identice sau similare şi să nu fie copiată sau imitată după o altă marcă notoriu cunoscută.
Astfel că, dacă pentru produse din aceleaşi clase — potrivit Aranjamentului de la Madrid la care România este parte — există mărci înregistrate anterior în România, titularii acestora se pot opune înregistrării ulterioare a unei mărci asemănătoare, întrucît au în comun acelaşi prefix, iar sufixele nu sînt suficiente pentru a face o diferenţiere evidentă între aceste mărci, aplicate la aceeaşi clasă de produse, dar fabricate şi comercializate de firme diferite.
Desigur că prefixul ce le este comun — acesta, în speţa în cauză, provine evident de la un cuvînt care, într-o limbă străină de mare circulaţie, desemnează o calitate a produselor la care se referă mărcile respective, fără însă ca prefixul respectiv să aibă un caracter generic — nu poate constitui un monopol al titularilor mărcilor înregistrate anterior, dar modul în care această particulă (prefix) intră în compunerea cuvintelor, ce constituie mărcile de fabrică ale întreprinderilor în litigiu, face ca diferenţierea dintre mărci să nu fie suficient de evidentă, ducînd la aceea că un cumpărător obişnuit, neavizat, ar confunda produsele şi eventual chiar ar putea crede că ele provin de la aceeaşi firmă, astfel că, potrivit prevederilor Legii nr. 62/1967, marca depusă ulterior nu poate fi înregistrată deoarece intră în coliziune cu mărcile anterioare.
în afară de aceasta, marca depusă ulterior este şi o imitaţie a mărcilor anterioare, pentru faptul că începe cu aceeaşi particulă şi astfel grafia şi sonoritatea pronunţării ei este foarte asemănătoare cu cele ale mărcilor anterioare şi poate crea uşor confuzii cu acestea.
2. Soluţia : Faptul că o marcă a fost înregistrată în alte ţări, fără a-i fi contestată distinctivitatea faţă de mărci asemănătoare înregistrate anterior pentru produse similare, nu poate constitui un temei pentru respingerea contestaţiei introduse în România de către titularul aceloraşi mărci asemănătoare, pe motiv de lipsă de diferenţiere.
Motivare : împrejurarea că titularul mărcilor înregistrate anterior într-o ţară străină nu s-a opus, în urmă cu câţiva ani, la înregistrarea ulterioară, în aceeaşi ţară străină, a unei mărci asemănătoare, nu are nici o relevanţă asupra faptului că acelaşi titular de mărci înregistrate anterior şi în România contestă în ţara noastră depunerea ulterioară a aceleiaşi mărci, pe care în străinătate nu a contestat-o, întrucît însăşi Legea nr. 62/1967, în art. 17 lit. a permite ca titularul unei mărci să fie de acord cu înregistrarea unei alte mărci, care se aseamănă cu a sa ; totodată, titularul mărcii este singurul îndreptăţit să aprecieze asupra eventualelor daune, pe care i le poate crea înregistrarea şi folosirea unei mărci asemănătoare cu a sa şi să acţioneze în consecinţă.
în acelaşi timp, nici faptul că marca, contestată în România pentru lipsă de distinctivitate, este înregistrată în multe alte ţări, nu poate constitui un temei pentru ca această marcă să fie înregistrată în România, deoarece este posibil, fie ca întreprinderile constatatoare în ţara noastră să nu aibă interese comerciale în acele ţări străine, şi deci să nu fi acţionat acolo împotriva înregistrării mărcii asemănătoare, fie că legislaţia ţărilor respective permite astfel de înregistrări. | |
|
|
|
| 08-11-2013 |
| | Marius
Vizitator |
| DREPTUL FAMILIEI
TITLUL I CĂSĂTORIA
Capitolul I ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI Şl EFECTELE El
A. TEMA : CONDIŢIILE DE FORMA ALE ÎNCHEIERII CĂSĂTORIEI
Problema : Cu privire la efectele neinregistrării sau înregistrării greşite a căsătoriei.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1721/1979.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. I, T. III, Cap. I, lit. F, m, p. 104.
B. TEMA : BUNURILE COMUNE Şl BUNURILE PROPRII ALE SOŢILOR
a) Problema : Bunurile dobîndite de soţi într-o perioadă în Care sînt despărţiţi în fapt sînt bunuri comune mu proprii ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 19/1960 (pct. 2).
Soluţia: împrejurarea că, o perioadă de timp, soţii au întrerupt în fapt convieţuirea, între ei nemaiexistînd relaţii de nici un fel, nu înlătură caracterul de bunuri comune ale bunurilor dobîndite în perioada în care soţii au trăit despărţiţi, ci ea va fi avută în vedere la determinarea cotei cuvenite fiecăruia dintre soţi.
Motivarea : Prin art. 30 din C. fam. s-a stabilit prezumţia că bunurile dobîndite de soţi în timpul căsătoriei, cu excepţia celor anume arătate în art. 31 din acelaşi cod, sînt bunuri comune.
Bunurile comune ale soţilor constituind o proprietate în oodevălmă-şie, soţii nu au de la început stabilit dreptul asupra unor anumite bunuri din cele comune sau asupra unei anumite cote din aceste bunuri. Numai cu ocazia partajului se va stabili cota fiecărui soţ, fixarea cotei făcîndu-se pentru totalitatea bunurilor comune, iar nu pentru fiecare bun în parte. Cota ce se cuvine fiecăruia se va determina în raport cu aportul pe care
l-a avut fiecare în tot timpul căsătoriei la dobîndirea bunurilor comune, în contribuţia femeii cuprinzîndu-se şi munca depusă de aceasta în gospodărie şi în creşterea şi îngrijirea copiilor.
Pentru a stabili situaţia de fapt a contribuţiei fiecărui soţ la dobîndirea bunurilor, indiferent dacă în actul de achiziţie se face vreo menţiune în această privinţă, sînt admisibile toate mijloacele de probă, inclusiv proba cu martori şi prezumţii.
Numai în cazurile în care nu există dovezi din care să rezulte că aportul unuia dintre soţi la dobîndirea bunurilor comune a fost mai mare decît al celuilalt, instanţa va putea decide că bunurile comune se vor împărţi în mod egal între soţi.
Faţă de prezumţia stabilită prin art. 30 din C. fam., atîta timp cît căsătoria nu s-a desfăcut, bunurile dobîndite de soţi în timpul căsătoriei — afară de cele exceptate expres de lege sau de cele care, eventual, au fost împărţite în timpul căsătoriei prin hotărîre judecătorească — sînt considerate bunuri comune.
împrejurarea că o perioadă de timp soţii au întrerupt convieţuirea, trăind despărţiţi în fapt, între ei nemaiexistînd nici un fel de relaţii, nu ridică, prin ea însăşi, bunurilor dobîndite de ei în această perioadă calitatea de bunuri comune, deoarece soţii continuă totuşi a fi căsătoriţi. în consecinţă, aceste bunuri intră, deopotrivă, în regimul bunurilor comune.
împărţirea bunurilor dobîndite în perioada în care soţii au trăit în fapt despărţiţi se va face împreună cu celelalte bunuri dobîndite în timpul cît ei au convieţuit, fiecărui soţ fixîndu-i-se cota pentru totalitatea bunurilor comune. Lipsa într-o anumită perioadă a căsătoriei a aportului unuia dintre soţi la dobîndirea bunurilor achiziţionate în acea perioadă va fi avută în vedere la determinarea cotei ce se cuvine soţului respectiv, dar nu implică scoaterea bunurilor respective din regimul bunurilor comune.
b) Problema : Dacă în timpul căsătoriei se aduc îmbunătăţiri sau se jac reparaţii unui imobil, care este bun propriu al unuia dintre soţi, prin aceasta imobilul devine bun comun sau îşi păstrează caracterul de bun propriu ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 19/1960 (pct. 3).
Soluţia : Participarea soţului neproprietar la îmbunătăţirile sau reparaţiile ce se fac unui imobil bun propriu al celuilalt soţ nu duce la schimbarea naturii lui juridice, transformîndu-1 din bun propriu în bun comun ; constituie însă bun comun sporul de valoare dobîndit de imobil.
Dacă însă imobilul a fost transformat în aşa măsură încît în fapt a devenit un bun nou, în acest caz el este bun comun al soţilor. De asemenea, este bun comun construcţia nouă, făcută pe terenul proprietate personală a unuia dintre soţi.
Motivarea : Participarea soţului neproprietar la îmbunătăţirile sau reparaţiile ce se fac unui imobil care, fiind bun propriu al celuilalt soţ, este proprietatea exclusivă a acestuia, nu duce la schimbarea naturii juridice a bunului, transformîndu-1 din bun propriu, în bun comun. Un asemenea bun, cu toate îmbunătăţirile sau reparaţiile ce i s-au făcut, nu poate fi totuşi considerat bun dobîndit în timpul căsătoriei, şi deci nu intră în prevederile art. 30 din C. fam.
Ceea ce constituie bun comun al soţilor este numai sporul de valoare pe care l-a dobîndit bunul propriu ca urmare a îmbunătăţirilor sau reparaţiilor efectuate în timpul căsătoriei.
Dacă însă îmbunătăţirile sau reparaţiile efectuate în timpul căsătoriei asupra imobilului, proprietatea exclusivă numai a unuia dintre soţi, au transformat bunul în aşa măsură încît în fapt el a devenit un bun nou, în acest caz bunul, fiind cu totul deosebit de cel iniţial, trebuie considerat ca dobîndit în timpul căsătoriei, şi deci devine bun comun în sensul art. 30 din C. fam.
Construcţiile noi făcute în timpul căsătoriei pe terenul bun propriu al unuia dintre soţi, precum şi construcţiile alăturate, învecinate sau suprapuse construcţiei vechi (cazul supraetajărilor), fiind bunuri dobîndite în timpul căsătoriei, sînt ele însele bunuri comune. In consecinţă, soţul proprietar al terenului şi al vechii construcţii rămîne mai departe proprietar exclusiv al acestora, însă construcţia nouă constituie bun comun al ambilor soţi. Soţul care nu este proprietar asupra terenului dobîndeşte, totodată, ca titular al dreptului de superficie, un drept de folosinţă asupra terenului pe care s-a ridicat construcţia.
c) Problema : Dreptul de folosinţă asupra terenului atribuit în vederea construirii de locuinţe constituie bun propriu sau bun comun al soţilor ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 5/1963.
Soluţia: Dreptul de folosinţă asupra terenului atribuit titularului de credit şi pe care s-a construit o locuinţă, îi aparţine în exclusivitate soţului titular de credit sau în comun cu celălalt soţ, după cum, corespunzător aportului pe care l-a avut fiecare în timpul căsătoriei la dobîndirea bunurilor comune, construcţia ridicată pe teren urmează a se considera bun propriu sau comun în sensul Codului familiei.
La încetarea stării de codevălmăşie prin împărţirea proprietăţii construcţiei se va putea delimita în mod corespunzător şi dreptul de folosinţă asupra terenului.
Motivarea: După cum s-a precizat şi prin decizia de îndrumare nr. 19 din 8 septembrie 1960 a Plenului Tribunalului Suprem, bunurile comune ale soţilor constituind o proprietate în codevălmăşie, soţii nu au de la început stabilit dreptul lor asupra unor anumite bunuri din cele comune sau asupra unei anumite cote din aceste bunuri. Numai cu ocazia partajului se va stabili cota fiecărui soţ, şi anume pentru totalitatea bunurilor comune, iar nu pentru fiecare bun în parte. Cota ce se cuvine fiecărui soţ se va determina corespunzător aportului pe care l-a avut fiecare, în tot timpul căsătoriei, la dobîndirea bunurilor comune.
Potrivit art. 4 alin. 2 din Legea nr. 4/19731 terenurile proprietate socialistă a întregului popor pot fi atribuite de către comitetele sau birourile executive ale consiliilor populare în vederea construirii de locuinţe, în folosinţa organizaţiilor socialiste şi a persoanelor fizice, potrivit planurilor de sistematizare, cu plata taxei stabilite prin dispoziţiile legale, iar în alin. 3 se prevede că dreptul de folosinţă a terenului atribuit este acordat numai pe durata existenţei construcţiei respective. Titlul de folosinţă pe durata existenţei construcţiei asupra terenului atribuit se dobîndeşte pe baza deciziei de atribuire emisă individual sau în comun de comitetele sau birourile executive ale consiliilor populare (art. 43 alin. 3).
Datorită afectaţiei speciale oare s-a dat terenului atribuit în folosinţă, o delimitare a dreptului de folosinţă nu este posibilă decît după
terminarea construcţiei. Dreptul de folosinţă dobîndit în conformitate cu menţionatele prevederi nu poate fi desprins de dreptul asupra locuinţei construite, aşa încît, atunci cînd locuinţa va aparţine în comun soţilor, aceeaşi condiţie o va avea şi dreptul de folosinţă asupra terenului. în consecinţă, acest din urmă drept va aparţine soţului căruia i-a fost atribuit, fie în exclusivitate, fie în codevălmăşie cu celălalt soţ şi va fi exercitat în mod corespunzător, după cum — potrivit prevederilor Codului familiei — construcţia va deveni bun propriu sau codevălmaş.
în cazurile cînd, în conformitate cu prevederile art. 36 din Codul familiei, codevălmăşia încetează, se va putea ca, o dată cu împărţirea construcţiei, să se delimiteze, în condiţii corespunzătoare, şi dreptul de folosinţă asupra terenului.
d) Problema: Cine este titularul dreptului de proprietate asupra
autoturismului cîştigat pe baza unui libret C.E.C. cu cîştiguri in autoturisme, dacă suma de bani depusă este bun propriu al unuia din soţi ?
Dec. T.S., secţ. civ., rw. 2135/1979.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. I, T. VI, Cap. VII, lit. d, p. 197.
e) Problema : Sumele de bani depuse de soţi la C.E.C. pe numele
copilului lor minor constituie bun comun al soţilor ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 757/1979.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. I, T. VI, Cap. II, lit. A, b, p. 170.
f) Problema : Cu privire la caracterul nulităţii înstrăinării sau gre
vării de către unul dintre soţi a unei construcţii ce jace parte din bunurile comune.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 18/1963.
Soluţia : Nulitatea actului de înstrăinare sau grevare de către unul dintre soţi, fără consimţămîntul celuilalt soţ, a unei construcţii ce face parte din bunurile comune este relativă şi actul poate să fie confirmat expres sau tacit de acest din urmă soţ1.
în cazul în care o asemenea confirmare nu are loc, actul este nul în întregime.
Motivarea: Potrivit dispoziţiilor cuprinse în art. 35 alin. 2 partea finală din C. fam., nici unul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva o construcţie ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimţămîntul expres al celuilalt soţ.
Sancţiunea nesocotirii acestei prevederi este nulitatea actului.
Reglementarea înscrisă în textul menţionat, avînd drept scop ca anumite bunuri comune, de o importanţă deosebită pentru familie, să nu poată fi înstrăinate sau grevate decît cu consimţămîntul expres al ambilor soţi, constituie o măsură de protecţie. Ca atare, soţul care nu şi-a dat acest consimţămînt este singurul în drept să se prevaleze de dispoziţia legală de ocrotire. Cu alte cuvinte, nulitatea actului încheiat cu nesocotirea dispoziţiilor înscrise în art. 35 alin. 2 partea finală din C. fam. este numai relativă.
In conformitate cu principiile din materia nulităţilor, actul lovit de nulitate relativă poate fi confirmat, expres sau tacit, de partea în favoarea căreia a fost instituită măsura de ocrotire pentru nerespectarea căreia s-a prevăzut sancţiunea nulităţii.
Concluzia ce se impune este deci că soţul care nu şi-a dat consimţămîntul expres la înstrăinarea sau grevarea construcţiei ce face parte din bunurile comune poate să confirme acel act.
Pe de altă parte însă, nulitatea loveşte actul în întregime, el nepu-tînd fi considerat valabil în limitele părţii codevălmaşe în bunurile comune ce s-ar cuveni soţului care a încheiat actul.
Această soluţie se impune pentru următoarele motive : bunul fiind comun, la data înstrăinării, soţii nu au cotă determinată în acel bun şi deci nici unul dintre ei nu putea dispune de o anumită parte. Ca atare, obiectul înstrăinării n-a putut, fi decît bunul în totalitatea lui. Această înstrăinare, făcută contrar prevederilor înscrise în art. 35 alin. 2 partea finală din C. fam., fiind iniţial lovită de nulitate, nu poate deveni valabilă parţial nici după ce bunul respectiv a fost împărţit între soţi. Pe de altă parte, este inadmisibil ca prin actul de voinţă unilateral al unuia dintre soţi un bun comun să-şi piardă acest caracter, situaţie la care s-ar ajunge dacă s-ar considera valabilă în parte înstrăinarea. într-o asemenea soluţie, bunul ar deveni proprietate indiviză a soţului care nu şi-a dat consimţămîntul expres şi a celui care a dobîndit partea celuilalt soţ, ceea ce ar constitui o eludare a regimului legal al bunurilor comune ale soţilor.
g) Problema : Cu privire la admisibilitatea acţiunii în constatare prin care un soţ solicită să se stabilească că un bun dobîndit in timpul căsătoriei este bun comun şi nu propriu al celuilalt soţ sau că, dimpotrivă, este bun propriu.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 3/1974 (pct. 2).
Soluţia : Oricare dintre soţi poate să ceară şi să obţină constatarea că unul sau mai multe bunuri dobîndite în timpul căsătoriei sînt bunuri comune şi nu proprii ale celuilalt soţ, sau că, dimpotrivă, sînt bunuri proprii.
Motivarea: Potrivit art. 30 alin. 1 din C. fam., bunurile dobîndite în timpul căsătoriei, de oricare din soţi, sînt, de la data dobîndirii lor, bunuri comune ale soţilor.
După cum rezultă din această dispoziţie legală, în principiu toate bunurile dobîndite de soţi în timpul căsătoriei se consideră bunuri comune. Prin derogare de la această regulă, în art. 31 din acelaşi cod sînt arătate unele categorii de bunuri care nu devin comune, ci rămîn proprii ale soţului chiar dacă au fost dobîndite în timpul căsătoriei. Aceste categorii de bunuri sînt enumerate limitativ si constituie o excepţie de strictă interpretare.
Potrivit art. 30 alin. 3 din C. fam., calitatea de bun comun nu trebuie dovedită. Legea stabileşte o prezumţie de comunitate în virtutea căreia oricare dintre soţi este scutit de obligaţia de a face vreo dovadă că un bun dobîndit în timpul căsătoriei este bun comun. Prezumţia are un caracter relativ, în sensul că soţul care pretinde şi vrea să se constate că un bun dobîndit în timpul căsătoriei este al său propriu va fi nevoit să facă el această dovadă.
Reglementarea dată de lege raporturilor patrimoniale dintre soţi nu exclude însă posibilitatea ca un soţ să solicite chiar şi în timpul căsătoriei, pe calea acţiunii în constatare prevăzută de art. 111 din Codul de procedură civilă, să se stabilească, referitor la unul sau mai multe bunuri, că sînt bunuri comune. Intr-adevăr, legea a instituit o prezumţie de comunitate, care însă va putea fi combătută prin administrarea probei contrare. Aşadar, instituirea în abstract a acestei prezumţii nu a făcut să dispară interesul unui soţ de a se stabili în concret, la speţă, pretinsul caracter comun al unui anumit bun, bineînţeles după ce va face dovada că acel bun a fost dobîndit în timpul căsătoriei.
Astfel, un soţ poate avea interesul să se constate din timp, în mod neîndoielnic şi cu putere de lucru judecat, dreptul său de proprietate comună în devălmăşie spre a preveni eventualitatea ca, după scurgerea unui interval de timp mai îndelungat, administrarea unor probe concludente, în combaterea probelor invocate de celălalt soţ, să devină dificilă sau chiar imposibilă.
De asemenea, se pot ivi situaţii în care numai unul dintre soţi să se afle în posesia bunurilor comune, iar celălalt să nu urmărească sau să nu poată cere împărţirea lor, ci doar constatarea dreptului său de proprietar comun în devălmăşie, pentru cazul în care soţul posesor al bunurilor comune ar încerca să le înstrăineze. Astfel, el va avea la îndemînă un titlu legal de care se va putea folosi pentru preîntâmpinarea unor acte dăunătoare.
Prin urmare, oricare dintre soţi va putea să ceară şi să obţină constatarea, pe calea acţiunii prevăzute de art. 111 din C. de proc. civ., că unul sau mai multe bunuri dobîndite în timpul căsătoriei sînt bunuri comune sau că, dimpotrivă, sînt bunuri proprii.
C. TEMA : ÎMPĂRŢIREA BUNURILOR COMUNE Şl A FRUCTELOR BUNURILOR COMUNE IN TIMPUL CĂSĂTORIEI
a) Problema : împărţirea bunurilor comune ale soţilor in timpul căsătoriei.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 19/1960 (pct. 1).
Soluţia: împărţirea în timpul căsătoriei a bunuriHor comune ale soţilor, la cererea unuia dintre ei, poate fi încuviinţată dacă se va stabili că motivele invocate justifică această măsură, independent dacă ele ar putea duce sau nu la desfacerea căsătoriei.
împărţirea în timpul căsătoriei a bunurilor comune ale soţilor se poate face şi la cererea creditorilor personali ai unuia dintre soţi în condiţiile stabilite prin alin. 2 din art. 33 din C. fam.
De asemenea, la cererea oricărei părţi interesate, şi în cadrul contestaţiei la executare1 instanţa poate decide şi asupra împărţirii bunurilor comune ale soţilor.
în cazul în care pentru garantarea confiscării averii unuia dintre soţi, urmărit pentru săvîrşirea unei infracţiuni susceptibilă a fi sancţio
nată şi prin confiscarea averii, precum şi în cazul în care bunurile proprii ale debitorului nu sînt suficiente pentru acoperirea creanţei creditorului urmăritor, instanţa sesizată cu contestaţia la executare va menţine măsurile asigurătorii aplicate asupra bunurilor comune ale soţilor, independent de faptul că s-a cerut ori nu împărţirea acestor bunuri.
Motivarea: Potrivit art. 30 din C. fam., bunurile dobîndite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sînt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor. Textul prevede că orice convenţie contrară este nulă.
în art. 36 alin. 2 din acelaşi cod se arată că în timpul căsătoriei bunurile comune se pot împărţi, la cererea soţiilor, în întregime sau o parte din ele, numai prin hotărîre judecătorească şi numai dacă sînt motive temeinice.
Caracterul cu totul excepţional al împărţirii bunurilor comune în timpul căsătoriei impune instanţei obligaţia de a examina cu toată atenţia temeinicia motivelor invocate şi a nu admite împărţirea decît atunci cînd aceasta este pe deplin justificată.
Din moment ce Codul familiei admite, pentru motive temeinice împărţirea bunurilor comune chiar în timpul căsătoriei — deci independent de desfacerea ei prin divorţ — aceasta înseamnă că între motivele -temeinice care ar putea justifica împărţirea bunurilor şi motivele temeinice pentru care s-ar putea cere divorţul nu trebuie să se stabilească vreo legătură necesară. într-adevăr, pot fi motive temeinice pentru împărţirea bunurilor comune, în sensul art. 36 alin. 2 din Codul familiei, care însă nu ar justifica o cerere de desfacere a căsătoriei. Astfel, de exemplu, unul dintre soţi va putea obţine împărţirea bunurilor comune prin hotărîre judecătorească, pentru ca apoi bunurile devenite proprii ca urmare a partajului, să le poată înstrăina, întrucît, din lipsă de alte mijloace, numai în acest mod va putea să ajute pe un copil al său, dintr-o căsătorie anterioară, aflat la nevoie. Dimpotrivă, sînt motive care pot justifica desfacerea căsătoriei — de pildă comportarea imorală a unuia dintre soţi — dar care nu pot duce la împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei.
Temeinicia motivelor invocate în justificarea cererii de împărţire a bunurilor comune în timpul căsătoriei se va stabili deci exclusiv în raport de cererea de împărţire, fără a se ţine seama de faptul dacă acele motive ar justifica sau nu şi desfacerea căsătoriei.
împărţirea în timpul căsătoriei a bunurilor comune ale soţilor se poate face şi la cererea creditorilor personali ai unuia dintre soţi, în condiţiile stabilite prin alin. 2 din art. 33 din C. fam.
în conformitate cu dispoziţiile cuprinse în menţionatul text, după urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor, creditorii personali ai acestuia pot cere împărţirea bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru acoperirea creanţei lor.
în cadrul contestaţiei introduse împotriva actelor de executare îndeplinite în cursul urmăririi silite, la cererea oricărei părţi interesate, instanţa poate decide şi asupra împărţirii bunurilor comune ale soţilor. Prin aceasta se determină ce anume bunuri revin soţului împotriva căruia nu există titlu executoriu şi trebuie să fie scoase de sub urmărire
şi ce anume bunuri revin soţului debitor ori condamnat la pedeapsa complimentară a confiscării averii şi vor fi supuse executării silite.
Instanţa care soluţionează contestaţia va menţine însă măsurile asigurătorii aplicate asupra bunurilor comune ale soţilor, chiar dacă nu s-a solicitat împărţirea acestor bunuri, ori de cîte ori ele au fost luate pentru garantarea confiscării eventuale a averii unuia dintre soţi, împotriva căruia s-a pornit proces penal pentru o infracţiune la care se poate aplica această pedeapsă complimentară, precum şi în ipoteza în care bunurile proprii ale soţului debitor nu sînt suficiente pentru a garanta dezdăuna-rea creditorului urmăritor.
Intr-adevăr, măsurile asigurătorii, în vederea realizării executării silite, producînd numai o indisponibilizare provizorie, nu sînt contrarii dispoziţiilor din art. 33 din C. fam., care interzic numai urmărirea — deci executarea propriu-zisă — a bunurilor comune ale soţilor de către creditorii personali ai unuia dintre ei.
De altfel, în art. 18 alin. 6 din Decretul nr. 221/1960 s-a prevăzut în mod expres că „dacă averea personală a debitorului căsătorit nu este suficientă pentru acoperirea creanţei pot fi sechestrate şi bunuri comune ale soţilor, spre a se asigura despăgubirea şi din aceste bunuri, după împărţirea lor“.
b) Problema : Pot fi împărţite fructele bunurilor comune în timpul căsătoriei ?
Dec. T.S., completul de jud., nr. 89/1972.
Soluţia: Partajarea fructelor produse de bunurile comune poate fi cerută, în timpul căsătoriei, de soţul împiedicat să beneficieze de dreptul său de a participa la culegerea fructelor.
împrejurarea că, în vederea soluţionării acestei cereri, instanţa trebuie să fixeze, în funcţie de contribuţia soţilor, cota de proprietate a fiecăruia, nu implică sistarea devălmăşiei sau trecerea în stare de indiviziune.
Motivarea: Pentru motive temeinice, bunurile comune, în totalitate sau numai în parte, se pot împărţi prin hotărîre judecătorească şi în timpul căsătoriei (art. 36 alin. 2 C. fam.). Bunurile astfel împărţite devin bunuri proprii, iar cele neîmpărţite, precum şi cele dobîndite ulterior, sînt bunuri comune.
Cît priveşte fructele, ele constituie bunuri independente, întrucît se desprind de bunurile care le-au produs. în consecinţă, cererea de a se împărţi fructele bunurilor comune în timpul căsătoriei este în principiu admisibilă, dacă se constată motive temeinice, ea neafectînd regimul comunităţii dintre soţi. A nu se admite această concluzie, ar însemna să fie atins dreptul de proprietate al unui devălmaş asupra fructelor produse de un anumit bun.
Pentru ca fructele să poată fi împărţite, este necesară cunoaşterea cotelor de proprietate ale soţilor asupra bunurilor comune. Aceasta însă nu implică sistarea codevălmăşiei sau trecerea într-o stare de indiviziune, ci serveşte numai la determinarea părţii din fructe ce se cuvine soţului re-clamant1.
Capitolul II
DESFIINŢAREA CĂSĂTORIEI
A. T E M A : CAUZELE DE NULITATE
a) Problema : Căsătoria poate fi anulată pentru fictivitate ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1657/1967, nr. 969/1975 şi nr. 410/1977.
Soluţia : Căsătoria fictivă constituie un caz de nulitate absolută, virtuală, a căsătoriei. Această nulitate se acoperă prin stabilirea raporturilor conjugale între soţi.
Motivarea : Este adevărat că nulitatea căsătoriei pe motiv de simulaţie sau fictivitate1 nu este expres prevăzută între cazurile de nulitate ale căsătoriei menţionate în Codul familiei.
Totuşi din această împrejurare nu se poate trage concluzia că o asemenea căsătorie nu este nulă. A admite contrariul, ar însemna ca o căsătorie încheiată în frauda legii — pentru a se obţine unele efecte secundare căsătoriei, precum folosinţa locuinţei sau stabilirea într-un oraş cu regim special, ori în scopul sustragerii de la răspunderea penală pentru săvîrşirea infracţiunii de viol —, cum este căsătoria fictivă sau simulată, să fie considerată valabilă şi să nu poată fi desfiinţată, ceea ce este inadmisibil.
Din împrejurarea că nu în toate materiile dreptului nostru există dispoziţii exprese care să sancţioneze cu nulitate actele încheiate în frauda legii, nimeni nu a tras concluzia că atare acte ar fi valabile, ci întotdeauna acestea au fost considerate nule.
Rezultă aşadar că o căsătorie simulată sau fictivă, adică o căsătorie încheiată în orice alt scop decît acela al creării relaţiilor personale şi patrimoniale pe care le implică căsătoria, este nulă.
Pentru nulitatea ei, nu este necesar ca ambii soţi să fi participat la frauda săvîrşită. Potrivit art. 23 C. fam. soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, declarată nulă sau anulată, păstrează pînă la data cînd hotărîrea instanţei judecătoreşti rămîne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă. Textul confirmă deci posibilitatea de a se anula sau declara nulă căsătoria şi în situaţia în care numai unul din soţi a fost de rea-credintă2.
. ’ Jt '.
In raport de principiile arătate, în justa soluţionare a unor asemenea acţiuni, instanţele au îndatorirea ca, administrînd probele necesare, să descopere adevărul şi să stabilească în ce măsură căsătoria a fost fictivă, situaţie în care urmează să se admită acţiunea. Existenţa cauzei de nulitate trebuie însă să fie verificată temeinic, prin examinarea împrejură-
rilor anterioare, concomitente sau ulterioare încheierii căsătoriei, deoarece dacă soţii duc o viaţă conjugală normală şi au întemeiat o familie reală, cauzele existente la încheierea căsătoriei au dispărut, iar căsătoria trebuie menţinută.
Reţinînd pentru existenţa cauzei de nulitate numai acele împrejurări care sînt anterioare sau concomitente încheierii căsătoriei, se va face demarcaţia între cauzele de nulitate şi motivele ce justifică desfacerea căsătoriei prin divorţ, demarcaţie absolut necesară spre a nu se ajunge să se ocolească dispoziţiile speciale din materia divorţului.
b) Problema : Este posibilă anularea căsătoriei pentru vicierea con-simţămintului unuia dintre soţi prin doi reticent ?
Dec. T.S., sect. civ., nr. 658/1971, nr. 1119/1974, nr. 1049/1976 şi nr. 499/1977.
Soluţia : Căsătoria poate fi anulată pentru doi prin reticenţă dacă, la încheierea ei, unul din soţi a ascuns, cu bună ştiinţă, o situaţie care, dacă ar fi fost cunoscută de către celălalt soţ, acesta nu şi-ar fi dat consim-ţămîntul la căsătorie.
Motivarea: Potrivit art. 21 din C. fam., căsătoria poate fi anulată la cererea soţului al cărui consimţămînt a fost viciat prin eroare cu privire la identitatea fizică a celuilalt soţ, prin viclenie sau prin violenţă.
Dacă eroarea simplă, necalificată, poate deci constitui temei de anulare a căsătoriei numai cînd poartă asupra identităţii fizice a celuilalt soţ, eroarea provocată prin doi (viclenie) are o sferă mai largă, putînd să se refere şi la alte elemente de fapt esenţiale în formarea consimţămîntului viitorilor soţi de a încheia căsătoria. Aşa fiind, căsătoria poate fi anulată pentru eroare provocată prin doi, în situaţia în care soţul al cărui consimţămînt a fost viciat în acest mod a avut o reprezentare falsă a unor calităţi ale viitorului său soţ pe care dacă le-ar fi cunoscut în realitate, nu şi-ar fi dat consimţămîntul la încheierea căsătoriei. Este de remarcat că dolul poate fi considerat viciu de consimţămînt şi în cazul cînd manoperele viclene s-au manifestat prin reticenţă1 (de ex., ascunderea de către soţie a stării de graviditate, ca urmare a relaţiilor intime pe care le-a întreţinut, înainte de căsătorie, cu un alt bărbat; ascunderea unei boli grave de către unul din soţi). Trebuie reţinut însă că, în toate situaţiile, eroarea provocată prin doi va duce la anularea căsătoriei cînd priveşte
calităţi ale celuilalt soţ de natură a periclita în mod obiectiv, iar nu subiectiv existenţa căsătoriei1.
Pentru a interveni anularea căsătoriei este, de asemenea, necesar ca după descoperirea dolului şi intentarea acţiunii în anularea căsătoriei în termenul prevăzut de a.rt. 21 C. fam., soţul al cărui consimţămînt a fost viciat să nu fi irenunţat la invocarea anulării, chiar şi numai implicit, de-ducîndu-se această renunţare din manifestări care permit să se reţină că a avut loc o confirmare tacită a căsătoriei anulabile.
B. TEMA: CASĂTORIA PUTATIVA
Problema : Cu privire la rolul activ al instanţei in cazul desfiinţării căsătoriei.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 3/1974 (pct. 1).
Soluţia: In cazul în care instanţa declară nulă sau anulează căsătoria, ea este obligată să stabilească, prin aceeaşi hotărîre, buna sau reaua-credinţă a soţilor la încheierea căsătoriei.
Motivarea: Potrivit art. 23 alin. 1 din C. fam., soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, declarată nulă sau anulată, păstrează, pînă la data cînd hotărîrea instanţei judecătoreşti rămîne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă.
în acest caz, potrivit art. 24 alin. 1 din acelaşi cod, cererea de întreţinere a soţului de bună-credinţă şi raporturile patrimoniale dintre soţi sînt supuse, prin asemănare, dispoziţiilor privitoare la divorţ.
După cum rezultă din aceste prevederi legale, pentru ca un soţ să poată beneficia sau nu de reglementarea privitoare la divorţ în legătură cu stabilirea obligaţiei de întreţinere şi raporturile patrimoniale dintre el şi celălalt soţ, este necesar ca, o dată cu declararea nulităţii sau anularea căsătoriei, instanţa să constate buna sau reaua-credinţă a soţilor la încheierea căsătoriei. în acest mod soţul interesat nu va fi nevoit ca, după pronunţarea hotărîrii prin care căsătoria a fost declarată nulă sau anulată, să ceară, în cadrul unei noi acţiuni, constatarea bunei sale credinţe la încheierea căsătoriei, pentru a putea să beneficieze de avantajele prevăzute de lege pentru cei ce se află într-o atare situaţie.
Capitolul III DESFACEREA CĂSĂTORIEI
a) Problema : Condiţiile în care instanţa poate, în aplicarea art. 38
C. fam,., pronunţa desfacerea căsătoriei.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 10/1969 modificată prin dec. de îndrumare nr. 10/1974 (pct. 1).
Soluţia : Instanţa nu va putea să pronunţe desfacerea căsătoriei decît dacă va constata că, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sînt atît de grav şi iremediabil vătămate, încît continuarea căsătoriei a devenit vădit imposibilă. Cît priveşte despărţirea în fapt a soţilor, ea va putea să ducă la desfacerea căsătoriei numai dacă instanţa îşi va forma convingerea, pe bază de probe, că este definitivă, că sustragerea de la obligaţia de convieţuire, îndelungată şi nejustificată, îi este imputabilă soţului pîrît şi că, în mod vădit, continuarea căsătoriei nu mai este cu putinţă.
în acest scop, instanţa este obligată să lămurească şi să cunoască motivele reale de divorţ, cauzele adînci ale neînţelegerilor dintre soţi, fără a se limita la motivele invocate în acţiune, care uneori sînt doar aparente şi nereale.
în exercitarea rolului ei activ, instanţa nu se va mărgini la probele şi explicaţiile părţilor, ci va trebui să dispună din oficiu efectuarea probelor pe care le-ar socoti necesare pentru lămurirea situaţiei.
Totodată, în vederea încredinţării copiilor minori în conformitate cu interesele acestora, instanţa va culege din timp toate datele necesare cu privire la profesia soţilor, profilul lor social-moral, modul în care îşi exercită îndatoririle faţă de copii, starea sănătăţii lor şi a copiilor, posibilităţile materiale pe care le au soţii pentru asigurarea creşterii şi educării copiilor, precum şi orice alte date care ar putea fi de natură să influenţeze asupra soluţiei.
Motivarea : Din actuala reglementare a divorţului se învederează grija deosebită a statului nostru de a apăra şi consolida familia, ca celulă de bază a societăţii. Destrămarea familiei, prin introducerea cu uşurinţă a acţiunii de divorţ, îndeosebi atunci cînd din căsătorie au rezultat copii, este de natură să producă grave consecinţe de ordin social, dăunînd educaţiei noii generaţii.
Această reglementare a divorţului a fost determinată — între altele — de gravele deficienţe constatate în judecarea cauzelor de această natură, care se făcea adeseori în mod formal şi superficial. Faptul că art. 38 din
C. fam. nu mai enumera, ca în vechiul sistem, motivele de divorţ, ci lăsa la aprecierea instanţei temeinicia motivelor invocate pentru desfacerea căsătoriei, a fost considerat, în mod greşit, ca o tendinţă de a se înlesni divorţul. în realitate, prin Codul familiei s-a desfiinţat vechiul sistem de judecată formal şi s-a mărit răspunderea judecătorului, căruia îi revine sarcina de a chibzui cu toată seriozitatea dacă traiul mai departe în comun al soţilor a devenit cu neputinţă. Această încredere pe care legea-^a acor-
dat-o instanţelor trebuie să mărească simţul de răspundere al judecătorilor în procesele de divorţ, care nu interesează numai părţile, ci societatea
însăşi.
De aceea, în noua redactare a art. 38 din C. fam. s-a prevăzut că instanţa judecătorească nu poate desface căsătoria prin divorţ decît numai atunci cînd, datorită—unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sînt atît de grav şi iremediabil vătămate, încît continuarea căsătoriei este vădit imposibilă. Totodată s-au luat şi ynele măsuri de ordin procesual, care constituie garanţii că judecarea proceselor de divorţ se va înfăptui cu grija de a se apăra familia.
La soluţionarea proceselor de această natură instanţa trebuie să fie preocupată a stabili şi cunoaşte cauzele reale ale neînţelegerilor dintre soţi şi a se strădui să menţină căsătoria, mai ales atunci cînd au rezultat copii. Judecătorului îi revine sarcina de a administra probele si de a-şi
exercita în cea mai largă măsură rolul activ pentru lamurirea situatiei, spre a putea să tragă apoi o concluzie temeinică-dacă traiul în comun al soţilor a devenit cu neputinta.
Desigur că, în anumite situaţii, sustragerea îndelungată şi fără motive justificate a unui soţ de la obligaţia de convieţuire, care este de esenţa căsătoriei, va putea să constituie temei de divorţ în sensul art. 38 din Codul familiei, dar numai dacă, în raport de împrejurările cauzei, stabiite pe bază de probe, instanţa va fi în măsură să-şi formeze convingerea că despărţirea în fapt a soţilort a devenit definitivă şi că deci, în mod vădit, continuarea căsătoriei nu mai este cu putinţă. In acest sens, instanţa va avea îndatorirea să cerceteze cauzele adevărate ale refuzului de a convieţui, pentru a nu se da eficienţă unei înţelegeri, neîngăduite de lege, de a se obţine divorţul prin consimţămînt mutual. De asemenea, instanţa va trebui să verifice dacă nu cumva această situaţie nefirească a despărţirii în fapt se datoreşte tocmai soţului reclamant, caz în care acţiunea de divorţ nu ar putea fi admisă.
b) Problema : Cu privire la judecarea proceselor de divorţ (1. Încercarea de împăcare a soţilor; 2. Cu privire la respectarea regulilor procedurale în soluţionarea proceselor de divorţ; 3. Cu privire la folosirea ordonanţei preşedin-ţiale pentru luarea unor măsuri provizorii în cursul procesului de divorţ; 4. Cu privire TaTproblemele soluţionate prin Jiotărîrea de divorţ ; 5. Rolul instanţelor de recurs in soluţionarea proceselor de divorţ ; 6. Comunicarea hotăririi de divorţ oficiului de stare civilă).
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 10/1969 modificată prin dec. de îndrumare nr. 10/1974 (pct. 2—7).
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. III, Cap. I, lit. A, a, p. 354.
c) Problema : Cu privire la modul în care autoritatea tutelară îşi
poate formula concluziile în procesele de divorţ atunci cînd soţii au copii minori.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr.19/1962 (pct. 2).
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. I, Cap. VI, lit. E, p. 306.
d) Problema : Cu privire la modul de procedare al instanţei de re
curs în caz de necitare a autorităţii tutelare la judecata in fond a proceselor de divorţ atunci cînd soţii au copii minori.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 19/1962 (pct. 1).
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. II, Cap. I, lit. C, e, p. 339.
e) Problema : Cu privire la modul în care urmează să procedeze
instanţa de recurs în caz de admitere a recursului declarat împotriva hotărîrii prin care s-a respins acţiunea de divorţ.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 1/1965.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea, P. IV, T. II, Cap. I, lit. C, f,
p. 340.
f) Problema : Cu privire la obligarea la plata cheltuielilor de jude
cată în procesele care au ca obiect desfacerea căsătoriei. (1. Suportarea cheltuielilor de judecată de partea care pierde procesul. 2. Neaplicarea în procesele de divorţ a dispoziţiei de scutire de plata cheltuielilor de judecată a pîrîtului care recunoaşte temeinicia acţiunii la prima zi de înfăţişare.)
Dec. de îndrumare a Plenului T. S. nr. 2/1966.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. I, Cap. X, lit. b,
p. 320.
g) Problema : In legătură cu plata alocaţiei de stat pentru copii.
Dec. de îndrumare a Plenului T. S. nr. 10/1965.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. I, Cap. V, lit. A, c, pct. 5, p. 292.
B. TEMA: EFECTELE DIVORŢULUI CU PRIVIRE LA RELAŢIILE PERSONALE DINTRE SOŢI.
NUMELE FOŞTILOR SOŢI
a) Problema : Cu privire la numele foştilor soţi, în cazul desfacerii
celei de-a doua căsătorii prin divorţ.
Dec. T. S., col. civ., nr. 1398/1963.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. I, T. III, Cap. I, lit. F, d, p. 98.
b) Problema : Cu privire la condiţiile în care instanţa poate încu
viinţa ca, după divorţ, un soţ să continue a purta numele celuilalt soţ.
Dec. T. S., secţ. civ., nr. 186/1974.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. I, T. III, Gap. I, lit. F, e, p. 99.
C. TEMA: EFECTELE DIVORŢULUI CU PRIVIRE LA BUNURILE COMUNE ALE SOŢILOR
a) Problema : Cu privire la modul de lichidare a 'codevălmăşiei.
Dec. de îndrumare a Plenului T. S. nr. 4/1967.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. III, Cap. II, lit. C, a, p. 376.
b) Problema : Cu privire la admisibilitatea acţiunii in constatare
prin care după divorţ foştii soţi cer stabilirea cotei ce se cuvine fiecăruia bunurile comune.
Dec. de îndrumare a Plenului T. S. nr. 1/1964.
Soluţia : Este admisibilă acţiunea în constatare prin care foştii soţi, împreună, sau unul dintre ei, cer, după divorţ, stabilirea cotei ce se cuvine fiecăruia din bunurile comune1.
Motivare: Spre deosebire de acţiunea în realizare, care are drept scop obţinerea unei hotărîri judecătoreşti, prin care pîrîtul este obligat în mod concret să predea un bun, să plătească o sumă de bani, să facă sau să se abţină de a face ceva anume determinat, acţiunea în constatare tinde doar la recunoaşterea existenţei dreptului reclamantului ori a inexistenţei dreptului pîrîtului.
Potrivit dispoziţiilor art. 111 C. proc. civ., acţiunea în constatare, avînd un caracter subsidiar, nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului.
Desfacerea căsătoriei nu impune împărţirea bunurilor comune. Foştii soţi pot, dacă vor, să continue să stăpînească împreună acele bunuri, deoarece starea de coproprietate fiind o stare legală nimeni nu poate fi forţat să ceară ieşirea din indiviziune. întrucît însă dreptul de proprietate al foştilor soţi asupra bunurilor comune nu era în timpul căsătoriei determinat pe cote-părţi — acele bunuri formînd o proprietate în devălmăşie — ei au interesul, în cazul în care nu vor să ceară, după divorţ, împărţirea, să se stabilească judecătoreşte cota ce se cuvine fiecăruia în bunurile comune, pentru ca în acest fel să fie determinate drepturile şi obligaţiile ce revin fiecăruia.
Atîta timp cit foştii soţi nu doresc împărţirea, ci numai transformarea stării de devălmăşie într-o stare de indiviziune — adică determinarea cotelor-părţi în bunurile comune —, ei nu pot recurge în acest scop la acţiunea în realizare. Ca atare, acţiunea în constatare este admisibilă, ea fiind singura în măsură să facă posibilă înfăptuirea scopului urmărit de foştii soţi.
c) Problema : Cum poate fi probată existenţa depunerilor la C.E.C. ?
Dec. T. S., secţ. civ., nr. 322/1979.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. I, T. VI, Cap. VII, lit. e, p. 198.
D. TEMA: EFECTELE DIVORŢULUI CU PRIVIRE LA LOCUINŢA SOŢILOR
a) Problema : Cu privire la atribuirea locuinţei unuia dintre soţi în caz de divorţ.
Dec. de îndrumare a Plenului T. S. nr. 5/1975 (pot. .
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. III, Cap. I, lit. A,
b, p. 360.
b) Problema : In caz de divorţ, se poate acorda beneficiul folosinţei unei locuinţe situate intr-o localitate declarată, potrivit legii, oraş mare, soţului care nu domiciliază în acel oraş ?
Dec. T. S., secţ. civ., nr. 832/1979.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. I, T. III, Cap. I, lit. F, g,
p. 100.
E. TEMA: EFECTELE DIVORŢULUI CU PRIVIRE LA RELAŢIILE DINTRE PĂRINŢI Şl COPII
a) Problema : Cu privire la obligaţia instanţei de divorţ de a se pro
nunţa asupra contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere, educare şi pregătire profesională a copilului; înţelegerea părinţilor.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 17/1962.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. III, T. III, Cap. I, lit. b, p. 248.
b) Problema : Cu privire la caracterul dispoziţiilor referitoare la
pensia de întreţinere a minorului fixată prin hotărîrea de divorţ.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 39/1963.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T.I., Cap. XIII, lit. C, a, p. 330.
c) Problema : Cu privire la competenţa de a soluţiona cererea făcută
de părinte pentru stabilirea modalităţii de a-şi exercita dreptul de a avea legături personale cu minorul încredinţat celuilalt părinte.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 20/1964.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T.I., Cap. III, lit. A, a, p. 270. | |
|
|
|
| 08-11-2013 |
| | Marius
Vizitator |
| TITLUL II
RUDENIA
Capitolul I FILIAŢIA
A. TEMA: FILIAŢIA FAŢA DE MAMA
Problema : Cu privire la folosirea stării civile conformă cu certificatul de naştere, in cazul unei substituiri de copii, care intervine după declararea naşterii.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 731/1970.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. I, T. III, Cap. I, lit. F, 1, p. 104.
Problema : Care este înţelesul formulei din art. 54 alin. 1 Codul familiei „dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului“ ?
Dec. T.S., completul de jud., nr. 24/1978 şi nr. 37/1978.
Soluţia : Neputinţa de a fi tatăl copilului nu este necesar să rezulte numai din cauze obiective, ci poate rezulta şi din cauze subiective.
Motivarea: Prezumţia de paternitate nu este absolută, ci poate fi combătută de soţul mamei atunci cînd este cu neputinţă ca el să fie tatăl copilului. Această neputinţă nu este necesar să rezulte numai din cauze obiective, cum ar fi imposibilitatea soţului de a procrea sau absenţa din ţară a unuia din soţi în perioada concepţiei. Ea poate să rezulte şi din cauze subiective, care au acelaşi caracter determinant, ducînd la întreruperea traiului în comun, cu excluderea, în acelaşi timp a relaţiilor intime între soţi.
C. TEMA: ACŢIUNEA IN JUSTIŢIE PENTRU STABILIREA PATERNITĂŢII DIN AFARA CĂSĂTORIEI
a) Problema : Cu privire la data de la care se acordă pensia de între
ţinere pentru copilul din afara căsătoriei în cazul în care aceasta a fost cerută o dată cu acţiunea în stabilirea paternităţii.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 19/1965 (pct. 1).
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. III, T. III, Cap. II, lit. f, p. 257.
b) Problema : Hotărîrea prin care s-a admis acţiunea in stabilirea
paternităţii este executorie de drept în partea referitoare la pensia de întreţinere ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 19/1965 (pot. 2).
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T.I., Cap. XIII, lit. C, b, p. 330.
c) Problema : Cu privire la renunţarea de către mamă sau reprezen
tantul legal al copilului, la acţiunea în stabilirea paternităţii.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1184/1978.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P.I., T. III, Cap. I, lit. C, b, p. 91.
Capitolul II SITUAŢIA LEGALĂ A COPILULUI
TEMA: NUMELE COPILULUI DIN AFARA CĂSĂTORIEI
a) Problema : Cu privire la numele copilului din afara căsătoriei, a cărui filiaţie faţă de al doilea părinte a fost stabilită ulterior.
Dec. T.S., col. civ., nr. 362/1964.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. I, T. III, Cap. I, lit. F, a, p. 97.
b) Problema : Cu privire la numele pe care îl va purta copilul devenit — ca urmare a admiterii acţiunii de tăgadă a paternităţii — copil din afara căsătoriei.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1354/1970.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. I, T. III, Cap. I, lit. F, b, p. 98.
Capitolul III ÎNFIEREA
A. TEMA : EFECTELE ÎNFIERII.
NUMELE DE FAMILIE AL ÎNFIATULUI
Problema : Cu privire la numele celui înfiat în cazul modificării numelui înfietorilor.
Dec. T.S., col. civ., nr. 985/1965.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. I., T. III, Cap. I, lit. F, c, p. 98.
B. TEMA: DESFIINŢAREA ÎNFIERII
a) Problema : Care este organul în drept să constate sau să pronunţe
nulitatea înfierii ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 2/1967.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV., T.I., Gap. III, lit. A, b, p. 271.
b) Problema : Cu privire la calitatea procesuală activă în cadrul ac
ţiunii în anulare a înfierii, în cazul neluării consimţă-mîntului unui soţ la înfierea unui copil de către celălalt soţ.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 3/1974 (pc. 3).
Soluţie: Luarea consimţămîntului soţului neînfietor, în condiţiile art. 69 alin. 2 din Codul familiei, este obligatorie, neîndeplinirea acestei condiţii fiind sancţionată cu nulitatea relativă a actului.
Acţiunea în anulare poate fi exercitată numai de soţul căruia nu i s-a luat consimţămîntul.
Nulitatea înfierii poate fi acoperită prin renunţarea expresă sau tacită la exercitarea acţiunii.
Motivarea : Potrivit art. 69 alin. 2 din C. fam., dacă persoana ce voieşte să înfieze este căsătorită, este necesar şi consimţămîntul celuilalt soţ, afară numai dacă acesta este pus sub interdicţie, decăzut din drepturile părinteşti sau, din orice împrejurare, în neputinţă de a-şi manifesta voinţa.
Nesocotirea acestei dispoziţii referitoare la obligativitatea consimţămîntului soţului celui ce înfiază nu este sancţionată în mod expres cu nulitatea, neexistînd nici o prevedere legală care să stabilească o atare consecinţă. Totuşi, este neîndoielnic, în raport cu natura dispoziţiei şi, în general, cu economia materiei, că luarea consimţămîntului soţului neîn-
fietor nu constituie o simplă facultate şi că deci lipsa consimţămîntului dă loc unei sancţiuni cu privire la valabilitatea actului.
Dat fiind însă că manifestarea de către soţul neînfietor a consimţămîntului său la încheierea înfierii este menită să apere interesele acestuia, fără a viza proteguirea unui interes general, de ordine publică, urmează că nulitatea înfierii are un caracter relativ.
Aceasta înseamnă că acţiunea în anulare a înfierii poate fi exercitată numai de soţul căruia nu i s-a luat consimţămîntul, precum şi că nulitatea înfierii poate fi acoperită de el prin renunţare expresă sau tacită la exercitarea acţiunii.
c) Problema : Poate interveni nulitatea înfierii pentru fictivitate ?
Dec. T.S., completul de jud., nr. 9/1976.
Soluţia: Da.
Motivarea: Unul dintre efectele esenţiale urmărite prin înfiere, indiferent dacă aceasta are caracterul unei înfieri cu efeote depline ale filiaţiei fireşti sau cu efecte restrînse, este trecerea definitivă şi integrală a drepturilor şi îndatoririlor părinteşti de la părinţii fireşti la înfietori. Aşa fiind, înfierea nu poate fi concepută ca un act juridic de împărţire a drepturilor şi îndatoririlor părinteşti între înfietor şi părinţii fireşti, chiar dacă s-a încheiat o înfiere cu efeote restrînse.
în cazul în care însă, încă din momentul înfierii, părţile nu au avut în vedere aplicarea definitivă şi irevocabilă a tuturor prevederilor care alcătuiesc această instituţie, indiferent de scopurile concrete urmărite, actul înfierii urmează a se considera ca avînd caracter fictiv şi a fi desfiinţat ca atare1.
TJTLUL III
OBLIGAŢIA LEGALA DE ÎNTREŢINERE
Capitolul I OBLIGAŢIA DE ÎNTREŢINERE DINTRE PĂRINŢI Şl COPU
TEMA: STABILIREA ÎNTREŢINERII
a) Problema : Cu privire la modul de stabilire a pensiei de întreţinere datorată pentru doi sau mai mulţi copii.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 16/1965.
Soluţia: Instanţa judecătorească, atunci cînd stabileşte obligaţia părintelui sau a celui care a înfiat, de a plăti întreţinerea pentru doi sau mai mulţi copii, va fixa, în concret, suma necesară întreţinerii pentru
fiecare copil în parte, specificînd totodată şi termenul pînă la care este datorată.
în cazul cînd nevoile copiilor sînt asemănătoare, pensia se poate fixa într-o sumă globală.
Motivarea: în conformitate cu art. 94 alin. 1 din Codul familiei, întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui ce urmează a o plăti.
Potrivit alin. 2 al aceluiaşi text, instanţa judecătorească va putea mări sau micşora obligaţia de întreţinere sau hotărî încetarea ei, după cum se schimbă mijloacele celui care dă întreţinerea sau nevoia celui ce o primeşte.
în sfîrşit, în conformitate cu art. 94 alin. 3 din Codul familiei, cînd întreţinerea este datorată de părinte sau de cel care înfiază, ea se stabileşte pînă la o pătrime din cîştigul său din muncă pentru un copil, o treime pentru doi copii şi o jumătate pentru trei sau mai mulţi copii.
în raport de dispoziţiile legale, menţionate şi de faptul că nevoile copiilor sînt, în general, diferite, instanţa de judecată trebuie să stabilească, în mod concret, pentru fiecare copil în parte, pensia de întreţinere la care este îndreptăţit, fără a depăşi însă cotele stabilite în art. 94 alin. 3 din C. fam. Totodată, instanţa va preciza, pentru fiecare copil în parte, termenul pînă la care pensia de întreţinere este datorată, ţinînd seama în această privinţă şi de dispoziţiile art. 86 din acelaşi cod.
Această modalitate de stabilire a pensiei este de altfel mai indicată şi pentru că dă posibilitatea, ori de cîte ori unul dintre copii nu ar mai avea dreptul la pensie de întreţinere, să se reducă pensia, cu partea care revenea aceluia, fără a fi necesară rejudeearea cauzei cu privire la ceilalţi copii. Desigur că în cazul încetării dreptului unui copil la întreţinere este posibilă modificarea pensiei celorlalţi copii, dacă nevoile lor au crescut între timp, după cum, potrivit principiilor generale înscrise în art. 94 din Codul familiei, se poate ajunge la modificarea cuantumului pensiei şi atunci cînd posibilităţile materiale ale celui ce acordă întreţinerea sînt mai mari, iar nevoile sporite ale copiilor ar impune majorarea sumelor necesare întreţinerii lor.
în situaţiile în care nevoile de îngrijire, creştere şi educare a copiilor sînt asemănătoare, nu mai apare necesitatea de a se stabili pensia de întreţinere pentru fiecare copil în parte, ea putînd fi fixată într-o sumă globală 9
b) Problema : Cu privire la valabilitatea înţelegerii dintre părinţi referitoare la prestarea în viitor a întreţinerii datorate copilului lor minor.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 17/1962.
Soluţia: înţelegerea părinţilor cu privire la contribuţia fiecăruia la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională necesare copilului lor minor este valabilă în măsura în care nu nesocoteşte drepturile acestuia.
în caz de divorţ, o asemenea înţelegere nu poate produce efecte decît dacă a fost încuviinţată de instanţa judecătorească.
Schimbarea ulterioară a situaţiei materiale a părinţilor sau a nevoilor minorului poate justifica modificarea înţelegerii sau a hotăririi referitoare la cuantumul pensiei de întreţinere.
Motivarea: în conformitate cu dispoziţiile cuprinse în art. 86 din Codul familiei, descendentul, cît timp este minor, are dreptul de a pretinde întreţinere de la părinte, ori care ar fi pricina nevoii în care el se află.
în art. 94 din acelaşi cod se arată că întreţinerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu mijloacele celui ce urmează a o plăti.
în caz de divorţ, părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul este obligat — astfel cum rezultă din dispoziţiile înscrise în art. 42 alin. 2 din Codul familiei — să contribuie şi el la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a minorului.
în timpul căsătoriei, părinţii, în mod obişnuit, stabilesc prin bună învoială contribuţia fiecăruia la cheltuielile de întreţinere, educare, învăţătură şi pregătire profesională necesare copilului minor. O asemenea învoială nu va produce însă efecte ori de cîte ori nesocoteşte interesele ocrotite de lege ale minorului.
în cazul în care părinţii nu se înţeleg, potrivit art. 107 din Codul familiei, instanţa judecătorească va stabili ea contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a minorului.
în această situaţie, dacă minorul nu a împlinit vîrsta de 14 ani, acţiunea va fi introdusă de părintele în îngrijirea căruia se află acesta. După împlinirea vîrstei de 14 ani, minorul va introduce singur acţiunea, însă numai cu încuviinţarea prealabilă a părintelui în îngrijirea căruia se găseşte. Dacă acesta refuză, încuviinţarea se va da de autoritatea tutelară* O dată cu pronunţarea divorţului, instanţa judecătorească va hotărî căruia dintre părinţi i se va încredinţa copilul minor, stabilind totodată contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a minorului»
în caz de divorţ, învoiala părinţilor cu privire la această contribuţie va produce efecte numai dacă — astfel cum se prevede în art. 42 alin. final din Codul familiei — este încuviinţată de instanţa judecătorească.
Această dispoziţie legală impune instanţei obligaţia ca, ori de cîte ori părinţii invocă înţelegerea intervenită între ei cu privire la contribuţia fiecăruia la cheltuielile de întreţinere ale minorului, să verifice dacă ea nu prejudiciază drepturile acestuia şi numai în acest caz să-i dea eficienţă, încuviinţînd-o.
Dacă instanţa va constata că părintele căruia i s-a încredinţat minorul este în măsură să asigure singur condiţii materiale satisfăcătoare pentru creşterea şi educarea acestuia, ea va putea să încuviinţeze învoiala dintre părinţi, prin care cel căruia nu i s-a încredinţat minorul este exonerat de contribuţia sa materială sau este obligat la o contribuţie limitată. O asemenea învoială este valabilă, deoarece nu nesocoteşte drepturile minorului şi ţine seama de principiul înscris în art. 94 din Codul familiei, potrivit căruia pensia de întreţinere se fixează în raport cu necesităţile celui care o cere şi cu posibilităţile celui care trebuie s-o plătească.
întrucît textul enunţat mai sus prevede că însăşi hotărîrea judecătorească prin care se fixează pensia de întreţinere poate fi ulterior modificată, în raport de schimbarea mijloacelor celui care dă întreţinere sau a nevoilor celui ce o primeşte, urmează că şi învoiala părinţilor cu privire la contribuţia fiecăruia sau la exonerarea de contribuţie a unuia dintre ei, care a fost încuviinţată prin hotărîre, şi cu atît mai mult învoiala din timpul căsătoriei pot fi modificate în situaţiile mai sus arătate.
c) Problema : Instanţa judecătorească poate încuviinţa învoiala dintre părinţi prin care cel căruia nu i s-a încredinţat copilul să fie scutit temporar de contribuţia sa ori să fie obligat la o contribuţie mai mică ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 2/1973 (pct. 2).
Soluţia: Dacă instanţa constată că părintele căruia i s-a încredinţat copilul minor spre creştere şi educare este în măsură să-i asigure singur condiţiile materiale necesare, poate să încuviinţeze învoiala dintre părţi prin care cel căruia nu i s-a încredinţat copilul este scutit temporar de contribuţia sa ori este obligat la o contribuţie mai mică.
Schimbarea ulterioară a situaţiei materiale a părintelui care s-a obligat să suporte singur cheltuielile de întreţinere va putea să justifice revenirea instanţei asupra hotărîrii de sistare a plăţii datorate de celălalt părinte.
Motivarea: In legătură cu posibilitatea de a scuti temporar pe un părinte de plata pensiei de întreţinere, trebuie subliniat că, în principiu, renunţarea unui părinte la pensia cuvenită copilului minor este lipsită de eficienţă juridică, deoarece nu poartă asupra unui drept al său personal, ci asupra unui drept al copilului.
Cu toate acestea, dacă instanţa constată că părintele căruia i s-a încredinţat copilul este în măsură să-i asigure singur condiţii materiale %
satisfăcătoare pentru creştere şi educare, ea va putea să încuviinţeze ^
învoiala dintre părinţi prin care cel căruia nu i s-a încredinţat copilul este scutit temporar de contribuţia sa ori este obligat la o contribuţie mai mică. O asemenea învoială este valabilă deoarece nu nesocoteşte drepturile copilului şi ţine seama de prevederile art. 94 alin. 1 din Codul familiei, întrucît întreţinerea se va datora şi în continuare potrivit cu nevoile copilului şi cu mijloacele celui ce urmează a o plăti. Această soluţie a fost dată de Plenul Tribunalului Suprem prin decizia de îndrumare nr. 17 din 7 iunie 1962 cu privire la valabilitatea înţelegerii dintre părinţi referitoare la prestarea în viitor a întreţinerii datorate copilului minor. Or, îndrumarea plenului s-a referit la orice situaţie în care părintele căruia i s-a încredinţat copilul minor este în măsură să-i asigure singur condiţii materiale satisfăcătoare, aşa încît orice discriminare în afara acestei consideraţii este nejustificată.
Desigur că schimbarea ulterioară a situaţiei materiale a părintelui care s-a obligat să suporte singur cheltuielile de întreţinere va putea să justifice revenirea instanţei asupra hotărîrii de sistare a plăţii datorate de celălalt părinte, indiferent de locul unde s-ar găsi unul dintre ei, fie chiar şi într-o ţară străină.
— d) Problema : Dacă autoritatea tutelară are calitatea procesuală de
a cere stabilirea pensiei de întreţinere pentru copiii
minori ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 12/1967.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. III, T. IV, lit. B, a, p. 259.
e) Problema : Alocaţia de stat pentru copii este supusă aceluiaşi
regim legal ca şi pensia de întreţinere ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 4/1972.
Soluţia ; Da. în consecinţă, normele de drept procesual prevăzute pentru pensia de întreţinere se aplică şi în litigiile avînd ca obiect restituirea alocaţiei de stat pentru copii încasată şi reţinută pe nedrept de un
părinte ori stabilirea unei despăgubiri corespunzătoare în cazul în care părintele a împiedicat din culpa sa încasarea alocaţiei.
Aceleaşi norme sînt aplicabile şi în cazul alocaţiilor pentru copii plătite din alte fonduri.
Motivarea: în politica generală de creştere a nivelului de trai al poporului sînt promovate consecvent principiile echităţii socialiste, acordîndu-se o atenţie deosebită îmbunătăţirii cu precădere a situaţiei materiale a oamenilor muncii cu venituri mai mici. în ansamblul acestor preocupări, un loc important îl ocupă sprijinul acordat familiilor sub forma alocaţiei de stat pentru copii, reglementată prin Decretul nr. 246/19771 ca o indemnizaţie care se acordă de stat pentru acoperirea nevoilor de creştere şi educare a copiilor.
Alocaţia de stat pentru copii are, ca şi pensia de întreţinere, acelaşi caracter alimentar, şi urmăreşte acelaşi scop, de a subveni la cheltuielile de întreţinere a copiilor. Este deci firesc ca alocaţia să fie supusă aceluiaşi regim legal ca şi pensia de întreţinere atunci cînd se urmăreşte fie restituirea alocaţiei în cazul în care a fost încasată şi este deţinută pe nedrept “Tîe către un părinte,/fie obţinerea unei ^despăgubiri, corespunzătoare în oazul în care din culpa sa a împiedicat încasarea ei de către persoana îndreptăţită?
Prin dfecizia de îndrumare nr. 4 din 25 februarie 1971 a Plenului Tribunalului Suprem, făcînd, sub aspectul menţionat, o asimilare a alocaţiei de stat pentru copii cu pensia de întreţinere s-a statuat că acţiunile în asemenea litigii se adresează direct judecătoriei, fără a fi necesară îndeplinirea procedurii prealabile de împăciuire a părţilor în faţa comisiei de judecată.
Efectele acestei asimilări nu trebuie însă limitate la aspectele de drept care au format obiectul menţionatei decizii de îndrumare, întrucît aceleaşi raţiuni impun o rezolvare identică şi sub alte aspecte.
Astfel, şi în aceste litigii privind alocaţia de stat pentru copii sînt pe deplin valabile indicaţiile îndrumătoare date de Plenul Tribunalului Suprem prin decizia de îndrumare nr. 3 din 30 ianuarie 1964 cu privire la aplicarea dispoziţiilor cuprinse în art. 4611 alin. 1 din C. proc. civ.
Prin urmare, întocmai ca şi în cazul pensiei de întreţinere, dacă judecătoria a obligat pe pîrît la restituirea alocaţiei de stat pentru copii sau la plata despăgubirii corespunzătoare, ea va dispune din oficiu efectuarea popririi, dînd încheierea respectivă pe care, tot din oficiu, o va comunica terţului poprit.
De asemenea, instanţa de recurs, ori de cîte ori va modifica sentinţa judecătoriei în partea privitoare la alocaţia ce urmează a fi restituită sau la suma stabilită ca despăgubire, va trimite din oficiu şi fără întîrziere hotărîrea ei definitivă la instanţa de fond, care, fără vreo altă sesizare, o va învesti cu formula executorie şi va modifica printr-o nouă încheiere poprirea înfiinţată sau o va desfiinţa, conformîndu-se titlului executoriu.
Cît priveşte cota maximă de urmărire a retribuţiei şi ordinea legală de preferinţă pentru achitarea creanţelor respective, ele sînt, de asemenea, cele prevăzute pentru creanţele ce derivă din pensia de întreţinere.
Ca urmare a asimilării dintre alocaţia de stat pentru copii şi pensia de întreţinere, este evident că cererile care au ca obiect restituirea aloca
ţiei sau obligarea la despăgubiri a părintelui care a împiedicat încasarea acesteia se judecă de judecătorul unic, potrivit art. 23 alin. 4 pct. 1 lit. a din Legea nr. 58/1968 pentru organizarea judecătorească, modificat prin Decretul nr. 251/1971.
Pentru aceleaşi raţiuni care impun asigurarea acoperirii cu promptitudine a nevoilor de creştere şi educare a copiilor, normele de drept privitoare la alocaţia de stat pentru copii sînt aplicabile şi alocaţiilor pentru copii plătite din alte fonduri.
Se precizează totodată că cererile de natura celor de mai sus sînt scutite de taxe de timbru (Circulara Ministerului Finanţelor nr. 5518/1972).
f) Problema : Cu privire la întreţinerea copilului devenit major şi aflat în continuarea studiilor.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 2/1971.
Soluţia : Părintele este obligat să dea întreţinere copilului devenit major, dacă se află în continuare de studii, pînă la terminarea acestora, fără a depăşi vîrsta de 25 ani.
Pentru a beneficia de întreţinere, copilul trebuie să dovedească
stăruinţă în continuarea studiilor şi obţinerea unor rezultate corespunzătoare.
Motivarea: Potrivit art. 86 din C. fam., obligaţia de întreţinere există între soţ şi soţie, părinţi şi copii, precum şi între alte persoane prevăzute de lege.
Textul mai prevede că are drept la întreţinere numai acela care se află în nevoie, neavînd putinţa unui cîştig din muncă, din cauza incapacităţii de a munci. Prin excepţie, descendentul are drept la întreţinere, cît timp este minor, oricare ar fi pricina nevoii în care se află.
Raţiunea edictării prevederii potrivit căreia persoana majoră are drept la întreţinere numai dacă, aflîndu-se în nevoie nu are putinţa de a se întreţine, din cauza incapacităţii de a munci, rezidă în aceea că legiuitorul a voit să înlăture posibilitatea ca o persoană capabilă de muncă să ducă o viaţă parazitară, împrejurare care însă nu se poate susţine că ar exista în cazul copilului devenit major care solicită în mod firesc întreţinere de la părinţii săi pentru continuarea studiilor.
Ca atare, prin incapacitate de muncă nu trebuie să se înţeleagă numai o incapacitate absolută, datorită unor cauze de ordin fiziologic, medical, ci şi incapacitatea care derivă din satisfacerea unor cerinţe de ordin social. La această concluzie conduce interpretarea raţională şi sistematică a textului art. 86 alin. 2 din C. fam., în lumina prevederilor art. 5 alin. 3 şi 13 alin. 1 din Constituţie şi ale art. 101 din C. fam.
Intr-adevăr, potrivit prevederilor art. 5 alin. 3 din Constituţie, munca este o datorie de onoare pentru fiecare cetăţean al ţării. Este evident că textul constituţional se referă la munca prezentînd utilitate socială, astfel încît persoanele capabile din punct de vedere fizic să presteze mai multe genuri de aotivităţi, cum este şi cazul copilului devenit major, sînt datoare să se consacre aceleia care le asigură realizarea deplină a propriei personalităţi — ţel concordant cu prevederile art. 13 alin. 1 din Constituţie — şi, în acelaşi timp, prezintă o mai mare utilitate pentru societate. Or, este de necontestat că un tînăr în formare trebuie să-şi dedice întreaga putere de muncă pentru desăvîrşirea pregătirii sale ca element folositor societăţii, şi deci să acorde precădere tocmai acestei munci, faţă cu munca remunerată pe care ar trebui să o presteze pentru a-şi asigura mijloace proprii de întreţinere.
Drept urmare, părinţii sînt aceia cărora le revine îndatorirea să furnizeze copilului aceste mijloace pe timpul desăvîrşirii învăţăturii ori pregătirii lui profesionale. Această îndatorire decurge şi din prevederile art. 101 din Codul familiei, potrivit cărora părinţii sînt obligaţi să îngrijească atît de creşterea şi dezvoltarea fizică a copilului lor, prin asigurarea celor necesare traiului, cît şi de educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională, potrivit cu însuşirile lui şi în conformitate cu ţelurile statului socialist. în spiritul textului menţionat, această îndatorire nu poate înceta decît o dată cu terminarea procesului de pregătire a copilului, proces care, în cazul cînd el urmează studii superioare, durează şi după ajungerea lui la majorat şi ca atare îndatorirea părintelui subzistă şi după această dată, cu atît mai mult cu cît ei sînt aceia care îndeobşte i-au stabilit, în timpul minorităţii acestuia, felul învăţăturii ori pregătirii profesionale, asumîndu-şi astfel implicit obligaţia de a subveni nevoilor lui pînă la desăvîrşirea acestei pregătiri.
Această interpretare a dispoziţiilor din Codul familiei se coroborează cu prevederile ulterioare ale Legii nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţă socială1 şi ale Legii nr. 3/1970 privind regimul ocrotirii unor categorii de minori.
în conformitate cu dispoziţiile art. 40 alin. 1 din Legea nr. 3/1977, copiii au dreptul la pensie de urmaş „pînă la vîrsta de 16 ani sau, dacă continuă studiile, pînă la terminarea acestora, fără a depăşi vîrsta de 25 ani“2. Tot astfel, potrivit prevederilor art. 7 alin. 2 din Legea nr. 3/1970, dreptul copilului, faţă de care s-a luat măsura de ocrotire, la plata alocaţiei de întreţinere durează pînă la terminarea uceniciei sau studiilor, fără a depăşi aceeaşi vîrstă de 25 ani.
în fine, un argument concludent, în sprijinul interpretării date mai sus dispoziţiilor din Codul familiei, rezultă din prevederile art. 19 alin. 1 din aceeaşi Lege nr. 3/1970, potrivit cărora persoanele care au îndatorirea de a întreţine pe minori sînt obligate să verse statului o contribuţie pe toată perioada cît durează măsura de ocrotire, deci şi pe timpul de la 18 ani pînă la 25 ani. Or, desigur că aceeaşi raţiune în baza căreia persoanele îndatorate la întreţinere pot fi obligate să verse la stat contribuţia respectivă, justifică obligarea lor la plata ei directă copilului beneficiar al măsurii de ocrotire.
Această prevedere legală vizează situaţia tuturor minorilor a căror dezvoltare fizică, morală sau intelectuală nu este asigurată în familiile lor. Luarea măsurii de ocrotire în asemenea situaţii se impune deoarece deşi, de regulă, părinţii depun toate eforturile pentru a da copiilor o pregătire completă, totuşi există şi cazuri, cum este acela al familiilor dezorganizate, în care o astfel de preocupare lipseşte, iar părinţii se dezinteresează de copiii lor.
Faptul că reglementarea dată prin această lege regimului de ocrotire al minorilor are caracter general rezultă între altele şi din abrogarea art. 104 din Codul familiei, ale cărui dispoziţii au fost înlocuite prin noile prevederi legale (art. 25).
Prin urmare, interpretarea corectă a dispoziţiilor din Codul familiei conduce la concluzia că părinţii datorează întreţinere şi copilului devenit major, aflat în continuare de studii.
De altfel, faţă de eforturile pe care statul le face pentru ca cetăţenii să dobîndească o pregătire şi cunoştinţe generale, profesionale şi de specialitate care să le permită a deveni factori activi în făurirea societăţii noi, între care se numără gratuitatea învăţămîntului de toate gradele, lărgirea reţelei de învăţămînt, sistemul burselor şi alte înlesniri, nu este de conceput ca părinţii să rămînă în afara acestor eforturi şi să nu folosească posibilităţile de care dispun pentru a da propriilor copii învăţătura şi pregătirea profesională necesară.
In interpretarea contrară s-ar acredita ideea, vădit inadmisibilă, că situaţia copilului devenit major şi aflat în continuare de studii este mai bună dacă părinţii sînt decedaţi decît dacă ei ar fi în viaţă, ceea ce desigur nu a putut să urmărească legiuitorul. Pe de altă parte, ar fi de neconceput ca aceeaşi situaţie să fie reglementată diferit, în raport de un element extrinsec, accidental, cum este decesul părintelui. In sfîrşit, este normal ca sprijinul colectivităţii să intervină numai atunci cînd părintele obligat la întreţinere a decedat.
In ceea ce priveşte vîrsta pînă la care copilul aflat în continuare de studii este îndreptăţit să ceară întreţinere de la părintele său, ea nu poate fi alta decît tot aceea de 25 ani, stabilită prin actele normative menţionate şi care urmează a se aplica prin asemănare. Această soluţie se impune în cadrul unui sistem unitar de drept, cum este dreptul nostru socialist, criteriul de stabilire a vîrstei trebuind să fie acelaşi în toate reglementările care au acelaşi obiect şi urmăresc acelaşi scop.
Desigur însă că, pentru a beneficia de întreţinere, copilul va trebui să dovedească stăruinţă în continuarea studiilor şi obţinerea unor rezultate corespunzătoare.
Capitolul II EXECUTAREA ÎNTREŢINERII
TEMA : OBIECTUL. CUANTUMUL, DATA Şl MODUL DE EXECUTARE A OBLIGAŢIEI DE ÎNTREŢINERE
a) Problema : Sporul pentru condiţii deosebite de muncă se include în cîştigul din muncă ce se ia ca bază la calcularea pensiei de întreţinere ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 14/1963.
Soluţia : Sporul cuvenit persoanelor încadrate în muncă şi care lucrează în condiţii deosebite de muncă, nu se include în cîştigul din muncă ce se ia ca bază la calcularea pensiei de întreţinere.
Motivarea: Cu privire la organizarea şi retribuirea muncii, au fost emise, pentru diferite ramuri de activitate, acte normative care
stabilesc unele sporuri, ţinîndu-se seama de condiţiile deosebite în care se prestează munca1.
Scopul acestor sporuri este de a da posibilitate materială persoanelor încadrate în muncă să prevină ori să înlăture efectele dăunătoare pe care le au asupra organismului omenesc acele munci prestate în condiţiile speciale avute în vedere la acordarea sporurilor.
De aceea, în vederea asigurării depline a protecţiei celui încadrat — debitor al întreţinerii, este necesar ca sporul să rămînă în întregime destinat afectaţiei sale.
Codul familiei prevede că, la stabilirea pensiei de întreţinere, trebuie să se ţină seama atît de nevoia creditorului întreţinerii, cît şi de mijloacele celui care urmează a o plăti.
Dacă, în vederea stabilirii pensiei de întreţinere, s-ar include în cîşti-gul din muncă şi sporul pentru condiţii deosebite de muncă, ar însemna să nu se ţină seama de scopul urmărit de lege, ceea ce ar duce la micşorarea posibilităţii de apărare a organismului persoanei încadrate în muncă şi care lucrează în aceste condiţii, aceasta fiind şi împotriva intereselor creditorului întreţinerii.
In consecinţă, dispoziţiile art. 94 din C. fam., referitoare la stabilirea pensiei de întreţinere, urmează a fi aplicate în aşa fel încît să nu fie contrazis scopul urmărit de actele normative care au înfiinţat sporurile pentru condiţii deosebite de muncă, sporuri care nu pot fi cuprinse în cîştigul din muncă pe baza căruia se stabileşte pensia de întreţinere.
b) Problema : Cu privire la data de la care operează majorarea şi reducerea cuantumului pensiei de întreţinere, precum şi încetarea obligaţiei de plată a acesteia.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 19/1964.
Soluţia : Majorarea cuantumului pensiei de întreţinere operează de la data introducerii acţiunii afară de cazul cînd întîrzierea introducerii acţiunii este imputabilă debitorului.
Reducerea sau încetarea obligaţiei de plată a pensiei operează de la data ivirii cauzei care a justificat admiterea acţiunii, cît timp debitorul n-a fost urmărit în temeiul hotărîrii prin care s-a acordat pensia de întreţinere. ‘
Motivarea : Potrivit art. 94 alin. 2 din C. fam., instanţa judecătorească va putea mări sau micşora obligaţia de întreţinere sau hotărî încetarea ei după cum se schimbă mijloacele celui care dă întreţinerea sau nevoia celui ce o primeşte.
în această materie hotărîrea judecătorească neavînd caracter constitutiv de drepturi, acordarea, majorarea, micşorarea sau încetarea obligaţiei de plată a pensiei nu trebuie neapărat să opereze pe data pronunţării hotărîrii.
Pensia de întreţinere are ca scop să asigure satisfacerea nevoilor celui care o solicită şi ca atare nu poate fi acordată decît din momentul formulării unei atari cereri, iar nu şi pe un interval anterior.
Pentru perioada anterioară cel îndreptăţit la pensie este prezumat că nu a avut nevoie de ea, deoarece dacă i-ar fi fost necesară, nimic nu-1 împiedica să sesizeze, de îndată, instanţa judecătorească. Această prezumţie poate fi însă înlăturată în cazul în care creditorul pensiei va do
vedi că întîrzierea introducerii acţiunii nu-i este imputabilă lui, ci pîrî-tului. De exemplu, dacă se va stabili că debitorul, în urma cererii ce i s-a făcut, şi-a luat angajamentul să plătească pensia şi, sub diferite pretexte, a temporizat executarea angajamentului, intr-o atare situaţie, prezumţia de mai sus nu mai operează.
Principiile de mai sus sînt în egală măsură valabile şi în cazul cererii de majorare a pensiei. Ca atare, majorarea cuantumului pensiei de întreţinere operează de la data introducerii acţiunii, chiar dacă împrejurarea care îndreptăţeşte acţiunea de majorare preexista, afară de cazul cînd întîrzierea introducerii acţiunii este imputabilă debitorului.
Sînt însă şi situaţii care îndreptăţesc reducerea pensiei sau chiar încetarea obligaţiei de plată a acesteia, ca, de pildă, micşorarea veniturilor debitorului, creşterea sarcinilor familiale prin naşterea unui copil, nerealizarea venitului ca urmare a satisfacerii obligaţiilor militare etc.
în asemenea situaţii, dacă debitorul nu a fost urmărit în perioada respectivă, reducerea sau încetarea obligaţiei de plată a pensiei trebuie să aibă loc de la data ivirii cauzei care a dus la micşorarea sau lipsa totală de venit, chiar dacă acţiunea s-a introdus ulterior ivirii acelei cauze.
Deosebirea de soluţie faţă de cazul în care se cere majorarea pensiei de întreţinere se justifică prin aceea că, în situaţia debitorului căruia i s-au redus ori i-au încetat veniturile, neintroducerea acţiunii pentru micşorarea sau încetarea obligaţiei de plată a pensiei este consecinţa inacţiunii creditorului.
Intr-adevăr, dacă creditorul l-ar fi urmărit în perioada respectivă, debitorul ar fi fost nevoit să ceară suspendarea urmăririi, introducînd totodată acţiune pentru micşorarea sau încetarea obligaţiei de plată a pensiei de întreţinere.
Pe de altă parte, nici un text de lege sau principiu de drept nu decade pe debitor din dreptul de a cere micşorarea sau încetarea obligaţiei de plată.
c) Problema : Părţile pot conveni ca pensia de întreţinere stabilită in sarcina debitorului sub formă de prestări periodice să fie înlocuită cu plata unei sume globale ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 2/1973 (pct. 1).
Soluţia: Da. într-o asemenea situaţie creditorul obligaţiei de întreţinere va fi îndreptăţit să primească plata în mod periodic, la termenele stabilite, iar nu deodată sub forma unei sume globale. El îşi va păstra dreptul de a solicita mărirea pensiei de întreţinere în raport cu schimbarea criteriilor avute în vedere de instanţă ia stabilirea obligaţiei. De asemenea, copilul devenit major şi aflat în continuarea studiilor va putea cere, în condiţiile prevăzute de lege, plata pensiei de întreţinere şi după împlinirea vîrstei de 18 ani.
Motivarea : Obligaţia de întreţinere are un caracter succesiv, iar finalitatea ei constă în a-i asigura, în mod periodic, persoanei îndreptăţite la întreţinere, mijloacele de existenţă necesare, potrivit cu nevoile sale şi cu posibilităţile materiale ale celui ce o datorează. De aceea, în art. 94 alin. 2 din C. fam. se prevede că instanţa judecătoarească va putea să mărească sau să micşoreze pensia de întreţinere după cum se schimbă aceste criterii care au fost avute în vedere la stabilirea ei.
Pentru realizarea finalităţii sale obligaţia de întreţinere trebuie să fie adaptată nevoilor actuale ale celui în favoarea căruia a fost instituită. Ca atare hotărîrile judecătoreşti date în această materie au putere de ]ucrn .mdfŢflţ provizorie, limitată la timpul în care criteriile pe baza că-rora au fost pronunţate nu s-au schimbat.
Ca o consecinţă a variabilităţii sale, datorită tocmai necesităţii de a corespunde mereu nevoilor actuale, obligaţia de întreţinere urmează să fie stabilită de instanţă sub forma unor prestări periodice. Ea nu ar putea fi stabilită sub forma unei sume globale deoarece ar contraveni finalităţii de a satisface în mod curent nevoile celui îndreptăţit la întreţinere, şi deci de a-i asigura existenţa.
Pentru aceeaşi raţiune, obligaţia de întreţinere stabilită sub forma unor prestări periodice nu va putea fi înlocuită de instanţă nici ulterior prin plata unei sume globale. De asemenea, nici debitorul obligaţiei de întreţinere nu va putea constrînge pe creditor să primească plata anticipat a sumelor periodice, deoarece termenele succesive de plată se stabilesc nu numai în favoarea sa, ci şi a creditorului. Prin urmare, în prin-cipiu, plata anticipată a obligaţiei de întreţinere nu ar putea fi admisă.
Totuşi părţile ar putea conveni ca suma de bani ce ar totaliza prestările periodice pe timpul prevăzut în hotărîrea judecătorească să fie depusă anticipat, fără ca o atare înţelegere să aibă un caracter ilicit, într-adevăr, depunerea anticipată a tuturor sumelor datorate la termenele succesive de plată a obligaţiei de întreţinere nu ar fi de natură să prejudicieze pe creditor dacă acesta nu ar fi autorizat să le încaseze deodată, sub forma unei sume globale, ci în mod periodic, de exemplu pe libret de depunere C.E.C., pe baza unei clauze de retragere la termenele stabilite.
Persoana îndreptăţită la întreţinere îşi va păstra însă neştirbit dreptul de a solicita oricînd mărirea pensiei de întreţinere în raport cu modificarea criteriilor avute în vedere de instanţă la stabilirea ei. De asemenea, copilul devenit major şi aflat în continuarea studiilor va avea posibilitatea de a cere şi obţine plata pe mai departe a pensiei de întreţinere în condiţiile prevăzute de lege. Creditorul obligaţiei de întreţinere îşi va putea exercita aceste drepturi indiferent de locul unde s-ar găsi debitorul obligaţiei, fie chiar şi într-o ţară străină.
d) Problema: Cu privire la caracterul dispoziţiilor referitoare la
pensia de întreţinere a minorului fixată prin hotărîrea de divorţ.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 39/1963.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. I, Cap. XIII, lit. C,
a, p. 330.
e) Problema : Hotărîrea prin care s-a admis acţiunea în stabilirea
paternităţii este executorie de drept în partea referitoare la pensia de întreţinere ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 19/1965 (pct. 2).
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. I, Cap. XIII, lit. C,
b, p. 330.
f) Problema : Cu privire la data de la care se acordă pensia de în
treţinere pentru copilul din afara căsătoriei în cazul în care aceasta a fost cerută o dată cu acţiunea în stabilirea paternităţii.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 19/1965 (pct. 1).
Soluţia : Pensia de întreţinere pentru copilul din afara căsătoriei, în cazul în care a fost cerută o dată cu acţiunea în stabilirea paternităţii, se acordă de la data introducerii acţiunii.
Motivarea : Hotărîrea prin care se stabileşte paternitatea unui copil din afara căsătoriei are caracter declarativ, astfel că o dată admisă acţiunea, pîrîtul are faţă de copil calitatea de tată chiar de la naşterea acestuia.
Întrucît, potrivit prevederilor art. 63 din C. fam., copilul din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită prin recunoaştere sau prin ho-tărîre judecătorească, are faţă de părinte aceeaşi situaţie ca şi copilul din căsătorie, dispoziţiile art. 107 din acelaşi cod cu privire la obligaţia părinţilor de a întreţine pe copilul minor sînt prin consecinţă aplicabile.
Ca atare, tatăl copilului din afara căsătoriei este ţinut să contribuie la întreţinerea acestuia de la data naşterii copilului.
Pensia de întreţinere avînd drept scop satisfacerea nevoilor celui care o solicită, urmează că aceasta nu poate fi acordată decît din momentul cînd a fost cerută prin acţiune.
Rezultă deci că în cazul în care pensia de întreţinere a fost cerută o dată cu formularea acţiunii pentru stabilirea paternităţii, ea trebuie acordată de la data introducerii acţiunii.
g) Problema : Cu privire la poprirea executorie în cazul hotărîrilor
care obligă la plata pensiei de întreţinere ; aplicarea art. 461y alin. 1 Cod procedură civilă.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 3/1964.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. IV, Cap. II, lit. A, b, p. 406.
h) Problema : Cu privire la obligarea la plata cheltuielilor de jude
cată în procesele care au ca obiect stabilirea ori modificarea pensiei de întreţinere (1. Suportarea cheltuielilor de judecată de partea care pierde procesul.
2. Aplicarea dispoziţiei de scutire de plata cheltuielilor de judecată a pîrîtului care recunoaşte temeinicia acţiunii la prima zi de înfăţişare).
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 2/1966.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. I, Cap. X, lit. b, p. 320. | |
|
|
|
| 08-11-2013 |
| | Marius
Vizitator |
| TITLUL IV
OCROTIREA MINORULUI
A. TEMA: OCROTIREA MINORULUI PRIN PĂRINŢI
a) Problema : Cu privire la competenţa de a soluţiona cererea făcută de părinte pentru stabilirea modalităţii de a-şi exercita dreptul de a avea legături personale cu minorul încredinţat celuilalt părinte.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 20/1964.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. I, Cap. III, lit. A, a,
b> Problema : Cu privire la aplicarea dispoziţiilor procedurale referitoare la citarea, prezenţa în instanţă şi apărarea intereselor minorilor care au împlinit vîrsta de 14 ani (1. şi 2. Citarea minorului de 14 ani şi a celor care îl
asistă. 3. Cazul în care minorul de 14 ani se citează
exclusiv personal).
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 13/1957.
Pentru soluţie şi motivare a se vedea P.IV, T. I, Cap. VIII, lit. a,
p. 312.
c) Problema : Cu privire la stabilirea domiciliului minorului în considerarea necesităţii de ocrotire a intereselor copilului.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1 019/1977.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. I, T. III, Cap. I, lit. F,
f, p. 99.
B. TEMA: ATRIBUŢIILE AUTORITĂŢII TUTELARE CU PRIVIRE LA OCROTIREA MINORULUI
a) Problema : Dacă autoritatea tutelară are calitatea procesuală de a cere stabilirea pensiei de întreţinere pentru copiii minori ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 12/1967.
Soluţia : Autoritatea tutelară are calitatea procesuală de a introduce acţiune pentru obligarea unuia dintre părinţi la plata pensiei de întreţinere pentru copilul aflat în îngrijirea celuilalt părinte, în cazul cînd acesta din urmă, din neştiinţă, din neglijenţă sau din orice alte motive, nu acţionează el însuşi.
Ea va putea să introducă acţiune şi împotriva celorlalte persoane care, potrivit legii, sînt obligate să dea întreţinere copilului.
Motivarea: Potrivit art. 108 din Codul familiei, autoritatea tutelară este obligată să exercite un control efectiv şi continuu asupra felului în care părinţii îşi îndeplinesc îndatoririle privitoare la persoana şi bunurile copilului. Delegaţii autorităţii tutelare au dreptul să viziteze copiii la locuinţa lor şi să se informeze pe orice cale despre felul cum sînt îngrijiţi în ceea ce priveşte sănătatea şi dezvoltarea lor fizică, educarea, învăţătura şi pregătirea lor profesională.
Aceeaşi obligaţie îi revine autorităţii tutelare potrivit art. 136 din C. fam. şi în legătură cu modul în care tutorele îşi îndeplineşte îndatoririle cu privire la persoana şi bunurile minorului.
Informaţiile pe care trebuie să le culeagă autoritatea tutelară în legătură cu felul în care sînt îngrijiţi copiii aii de obiect şi contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copilului. Or, finalitatea urmărită prin aceste dispoziţii legale este, între altele, şi aceea de a asigura luarea unor măsuri corespunzătoare pentru a se înlătura posibilitatea sustragerii de la obligaţia de îngrijire a copiilor prin refuzul unor părinţi de a achita contribuţia la cheltuielile de întreţinere. De aceea, rolul deosebit de important pe care îl
are autoritatea tutelară în legătură cu apărarea intereselor minorilor implică în mod firesc şi calitatea procesuală de a introduce asemenea acţiuni.
De altfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 44 din Codul familiei, autoritatea tutelară este îndreptăţită să ceară instanţei judecătoreşti modificarea măsurilor privitoare la drepturile şi obligaţiile personale sau patrimoniale între părinţii divorţaţi şi copii, dacă ulterior s-au schimbat împrejurările care au fost avute în vedere la darea hotărîrii. Dacă autoritatea tutelară are calitatea să ceară modificarea pensiei de întreţinere, cu atît mai mult nu i se poate contesta calitatea de a cere stabilirea acesteia, în cazul cînd părintele în a cărui îngrijire se află copilul nu acţionează el însuşi, din neştiinţă, din neglijenţă sau din orice alte motive.
De asemenea, în virtutea atribuţiei sale de a exercita controlul şi supravegherea efectivă a modului în care părinţii îşi îndeplinesc îndatoririle faţă de copii, autoritatea tutelară are dreptul, conform art. 109 din C. fam., să ceară instanţei chiar decăderea din drepturile părinteşti. Astfel, dreptul de a cere stabilirea sau modificarea pensiei de întreţinere se leagă organic de celelalte acţiuni iniţiate în scopul de a se asigura ocrotirea intereselor minorilor.
Faptul că procurorul are facultatea, potrivit art. 45 C. proc. civ. şi art. 47 din Decretul nr. 32/1954, să introducă acţiune pentru obligarea părintelui la plata pensiei de întreţinere este de natură să confirme concluzia că autoritatea tutelară, ca organ a cărui atribuţie principală este tocmai apărarea intereselor minorilor, are şi ea aceeaşi calitate procesuală.
Intr-o atare situatie, autoritatea tutelară va figura ca reclamantă. In proces va trebui să fie citat şi părintele căruia îi este încredinţat copilul, fără însă ca prin aceasta să fie îndreptăţit a retrage acţiunea introdusă de autoritatea tutelară, deoarece titular al dreptului la întreţinere este copilul, iar părintele nu poate să renunţe la un drept care nu-i aparţine. Totuşi, aşa cum s-a precizat şi prin decizia de îndrumare nr. 17 din 7 iunie 1962, instanţa va putea să constate că acţiunea este lipsită de interes dacă părintele căruia i s-a încredinţat copilul va dovedi că este în măsură să asigure singur condiţii materiale satisfăcătoare pentru creşterea şi educarea lui. In acest caz acţiunea ar urma să fie respinsă pentru considerente de fond, verificate de instanţă, iar nu ca urmare a unei simple renunţări la drept din partea părintelui.
Desigur că posibilitatea de a retrage acţiunea nu o au nici procurorul şi nici autoritatea tutelară.
Pentru aceleaşi motive, dat fiind că, potrivit art. 86 din Codul familiei, întreţinerea este datorată şi de alte persoane decît părinţii, autoritatea tutelară va fi în drept să introducă acţiune şi împotriva lor, în raport de calitatea pe care o au faţă de copil, spre a fi obligate la plata pensiei de întreţinere, în cazul cînd nu-şi îndeplinesc această obligaţie legală.
b) Problema : Cu privire lu modul în care autoritatea tutelară îşi poate formula concluziile în procesele de divorţ, atunci cînd soţii au copii minori.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 19/1962 (pct. 2).
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. I, Cap. VI, lit. E, p. 306.
c) Problema : Cu privire la modul de procedare al instanţei de recurs în caz de necitare a autorităţii tutelare la judecata în fond a proceselor de divorţ atunci cînd soţii au copii minori.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 19/1962 (pct. 1).
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P.IV, T. II, Cap. I. lit. C, e, p. 339.
C. TEMA : TUTELA Şl CURATELA MINORULUI
a) Problema : Cu privire la acţiunea tutorelui pentru a cere înapo
ierea (la domiciliu) a minorului pus sub tutelă de la persoana care îl ţine fără drept.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1 089/1970.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. I, T. III, Cap. I, lit. C, c, p. 91.
b) Problema : Cu privire la necesitatea numirii unui curator pen
tru minor, în succesiunile şi litigiile de ieşire din in-
diviziune în care figurează printre părţi, alături de minor, unul sau ambii părinţi ai acestuia (1 şi 2. Concursul minorului cu părinţii săi. 3. Aplicarea generală la orice litigiu de ieşire din indiviziune. 4. Ipoteza pluralităţii de minori).
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 6/1959.
Pentru soluţie jşi motivare, a se vedea P. I, T. III, Cap. I, lit. E, a, p. 95.
D. TEMA: OCROTIREA UNOR CATEGORII DE MINORI POTRIVIT LEGII NR. 3/1970
a) Problema : Cu privire la soluţionarea unor probleme ivite în aplicarea Legii nr. 3 din 26 martie 1970 privind regimul ocrotirii unor categorii de minori (1. îndatorirea instanţei de a stabili contribuţia bănească a persoanelor obligate potrivit legii să întreţină pe minor pe durata internării sale într-o instituţie de ocrotire. 2. Plata contribuţiei de către părinţi; suspendarea executării hotărîrii referitoare la plata pensiei de întreţinere. 3. Rezolvarea problemei cheltuielilor de întreţinere în situaţia în care minorul are venituri).
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 10/1972 (pct. 1, 2 şi 3).
1. Soluţia: în cadrul contestaţiilor introduse împotriva hotărîrilor date de comisiile pentru ocrotirea minorilor, judecătoria are îndatorirea să stabilească, în sarcina persoanelor obligate, potrivit legii, să întreţină pe minorul cu privire la care s-a dispus internarea într-o instituţie de ocrotire, contribuţia bănească pe care urmează să o suporte pe toată perioada cît va dura măsura de ocrotire.
Această contribuţie va fi calculată pe baza criteriilor legale, potrivit prevederilor din Codul familiei, în funcţie de venitul mediu realizat în ultimele 6 luni, iar pentru membrii cooperativelor agricole de producţie în funcţie de venitul realizat în anul precedent.
Instanţa nu va putea să înlăture obligarea la plata contribuţiei a persoanelor cărora le-ar reveni obligaţia de a-1 întreţine pe minor decît în cazurile în care, potrivit legii, nu li s-ar putea impune o atare obligaţie.
Motivarea: Potrivit art. 19 din Legea nr. 3/1970, persoanele
care, potrivit legii, au datoria de a întreţine pe minorii cărora li se asigură ocrotirea în condiţiile acestei legi vor fi obligate prin hotărîrea organului care a luat măsura de ocrotire să verse lunar statului o contribuţie, pe toată perioada cît durează măsura de ocrotire ; în cazul minorilor internaţi în şcoli profesionale pentru deficienţi recuperabili se aplică normele privind învăţămîntul profesional (alin. 1). Cuantumul contribuţiei se stabileşte potrivit prevederilor Codului familiei, în funcţie de venitul mediu realizat în ultimele 6 luni anterioare obligării la plată, iar pentru membrii cooperativelor agricole de producţie, în funcţie de venitul realizat în anul precedent acestei date ; în cazul schimbării împrejurărilor, cuantumul contribuţiei poate fi modificat (alin. 2).
După cum se învederează din aceste dispoziţii legale, obligarea la plată a persoanelor care au datoria de a întreţine pe minorii cărora li se asigură ocrotire nu constituie o simplă facultate, ci o obligaţie ce nu poate fi nesocotită.
De aceea, în cadrul contestaţiilor introduse împotriva hotărîrilor date de comisiile pentru ocrotirea minorilor, judecătoria are îndatorirea să stabilească în sarcina persoanelor obligate, potrivit legii, să întreţină minorul cu privire la care s-a dispus internarea într-o instituţie de ocrotire, contribuţia bănească pe care urmează să o suporte pe toată perioada cît va dura măsura de ocrotire.
Tot astfel, întrucît criteriile pe baza cărora urmează a se calcula contribuţia sînt determinate de lege, instanţa nu va putea să stabilească un alt cuantum decît cel legal, adică potrivit dispoziţiilor din Codul familiei, în funcţie de venitul mediu realizat în ultimele 6 luni anterioare obligării la plată, iar pentru membrii cooperativelor agricole de producţie în funcţie de venitul realizat în anul precedent.
2. Soluţia : La plata contribuţiei urmează să fie obligaţi ambii părinţi, proporţional cu mijloacele materiale de care dispun, chiar dacă, fiind despărţiţi în fapt sau divorţaţi, unul dintre ei a fost obligat prin hotărîre judecătorească să plătească pensie de întreţinere pentru copilul încredinţat spre creştere şi educare celuilalt părinte.
într-o atare situaţie însă, instanţa, la cererea celui interesat, va suspenda executarea pensiei de întreţinere cu începere de la data internării efective a minorului în instituţia de ocrotire.
Motivarea: Potrivit art. 97 alin. 1 din C. fam., amîndoi părinţii au aceleaşi drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori. în ceea ce priveşte întreţinerea copiilor, ea constituie, de asemenea, aşa cum rezultă din prevederile art. 86, 90 şi 107 ale aceluiaşi cod, o îndatorire care revine deopotrivă ambilor părinţi, ei urmînd să contribuie la întreţinere proporţional cu mijloacele ce le au.
Pentru identitate de raţiune, aceeaşi îndatorire o ati părinţii şi cu privire la plata contribuţiei în caz de internare a copilului într-o instituţie de ocrotire. într-o atare situaţie însă, instanţa judecătorească va suspenda executarea obligaţiei stabilite prin hotărîrea sa în sarcina părintelui de a plăti pensia de întreţinere părintelui căruia i-a fost încredinţat copilul înainte de a se fi luat măsura de ocrotire. Executarea obligaţiei de întreţinere se va suspenda la cererea celui interesat, cu începere de la data internării efective a copilului în instituţia de ocrotire.
3. Soluţia: în cazul în care minorul cu privire la care s-a luat măsura internării într-o instituţie de ocrotire este beneficiarul unei pensii de urmaş sau are alte venituri care sînt mai mici decît cheltuielile pe care le face statul cu întreţinerea lui, persoanele cărora le revine datoria de a-1 întreţine vor fi obligate să suporte diferenţa. în cazul în care pensia de urmaş sau veniturile care le realizează sînt mai mari decît aceste cheltuieli, minorul este obligat să le suporte integral, iar diferenţa îi rămîne la dispoziţie.
Motivarea: Potrivit art. 19 alin. 3 din Legea nr. 3/1970, minorul care are o pensie de urmaş sau alte venituri suportă cheltuielile necesare asigurării ocrotirii sale. Cuantumul acestor cheltuieli se stabileşte prin hotărîrea organului care a luat măsura de ocrotire, pe baza normelor emise, după caz, de Ministerul Sănătăţii, Ministerul Educaţiei şi învă-ţămîntului sau Ministerul Muncii, cu acordul Ministerului Finanţelor.
în aplicarea corectă a textului urmează a se reţine că atunci cînd pensia de urmaş şi celelalte eventuale venituri ale minorului sînt mai mici decît cheltuielile pe care le face statul cu întreţinerea lui în instituţia de ocrotire, ele vor fi depuse integral cu titlu de contribuţie, iar diferenţa va fi suportată de persoanele cărora le revine datoria de a-1 întreţine, bineînţeles în raport de mijloacele lor materiale. Dacă pensia de urmaş şi veniturile sînt mai mari decît cheltuielile făcute, minorul este obligat să le suporte integral, iar diferenţa îi rămîne la dispoziţie.
b) Problema : Cu privire la compunerea completului de judecată cu
asesori populari şi la obligativitatea participării procurorului la judecata contestaţiilor introduse împotriva hotărîrilor date de comisiile pentru ocrotirea minorilor.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 10/1972 (pct. 4).
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. I, Cap. II, lit. E,
p. 269.
c) Problema : Cu privire la competenţa de a soluţiona cererea pri
vind încredinţarea minorului spre creştere şi educare, în situaţia cînd părinţii primejduiesc dezvoltarea acestuia.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 792/1973.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. I, T. III, Cap. I, lit. C, e, p. 92.
d) Problema : Cu privire la obligaţia persoanelor care, potrivit Le
gii nr. 3/1970, au datoria de a întreţine pe minorii cărora li se asigură ocrotirea în condiţiile acestei legi.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 499/1980.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. I, T. III, Cap. I, lit. C, g, p. 93. | |
|
|
|
| 08-11-2013 |
| | Marius
Vizitator |
| PARTEA a IV-a DREPT PROCESUAL CIVIL
TITLUL I
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI PROCESUAL CIVIL
Capitolul I
SISTEMUL PROCESULUI CIVIL Şl AL DREPTULUI PROCESUAL CIVIL
TEMA: ÎMPĂRŢIREA LEGILOR DE PROCEDURA CIVILA
Problema : Poate fi aplicată prin analogie la alte litigii norma specială înscrisă in art. 607 C. proc. civ. privitoare la competenţa teritorială în materie de divorţ ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1 835/1972 şi nr. 258/1980.
Soluţia: Nu.
Motivare: în dispoziţiile art. 5 C. proc. civ. este conţinută regula generală în materia competenţei teritoriale, potrivit căreia cererea de chemare în judecată se face la instanţa domiciliului pîrîtului.
în materie de divorţ, potrivit prevederilor art. 607 C. proc. civ. acţiunea de divorţ este de competenţa judecătoriei în circumscripţia căreia se află cel din urmă domiciliu al soţilor, cu condiţia ca, la data introducerii cererii, cel puţin unul dintre soţi să mai locuiască în circumscripţia acestei instanţe. Această competenţă teritorială este deci reglementată de o normă specială ce derogă de la norma generală, de drept comun, înscrisă în art. 5 C. proc. civ. Aşa fiind, ea nu poate fi aplicată prin analogie şi altor acţiuni în afara acelora privind desfacerea căsătoriei prin divorţ, cum ar fi, de exemplu, cererile avînd ca obiect anularea ori constatarea nulităţii căsătoriei, care, în ceea ce priveşte competenţa teritorială, rămîn supuse regulii generale din art. 5 C. proc. civ.
Capitolul II
PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI PROCESUAL CIVIL
A. TEMA : PRINCIPIUL ROLULUI ACTIV AL JUDECĂTORULUI
a) Problema : Verificarea legalităţii actelor procedurale de dispoziţie ; concurs activ dat părţilor.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 12/1958 (pot. 1 şi 2).
Soluţia : Instanţele judecătoreşti, atunci cînd li se înfăţişează acte de dispoziţie ale părţilor sub forma renunţării la drept sau la acţiune, a achiesării la pretenţiile părţii potrivnice sau la o hotărîre pronunţată în cauză, ori a cererii de a se da o hotărîre care să consfinţească o învoială a părţilor, sînt datoare să verifice dacă aceste acte nu urmăresc un scop ilicit, fiind potrivnice legilor, intereselor statului sau ale terţilor, sau nu sînt rezultatul unui viciu de consimţămînt. în cazul în care constată o atare situaţie, instanţa va respinge cererea şi va trece mai departe la judecata cauzei.
Pentru prevenirea oricărei greşeli a părţilor, instanţele sînt obligate, înainte de a lua act de cererea formulată, să le explice consecinţele juridice care decurg din actul încheiat.
Motivarea: Dreptul nostru procesual civil socialist recunoaşte, ca un principiu fundamental, dreptul de dispoziţie al părţilor, care se poate exercita atît cu privire la drepturile materiale, deduse în judecată, cît şi cu privire la exerciţiul facultăţilor pe care legea le pune la înde-mîna părţilor pentru promovarea, în condiţii normale, a drepturilor şi intereselor lor legitime. Dar folosirea acestor drepturi nu se poate face abuziv şi în scopul eludării legii, în scopul dobîndirii de foloase nelegitime sau prin nesocotirea legii.
Atare acte juridice sînt nule potrivit dispoziţiilor ert. 5 C. civ. şi, întrucît este vorba de o nulitate absolută, instanţele judecătoreşti ca organe ale statului, nu le pot da curs.
Rolul activ al judecătorului este, deopotrivă, un principiu fundamental în procesul socialist. în afară de numeroase texte speciale, el este reglementat, ca atare, prin art. 129 şi 130 C. proc. civ.
Potrivit acestui principiu, instanţele de judecată au obligaţia să stabilească dacă actele procesuale de dispoziţie ale părţilor nu s-au făcut în vederea realizării unor scopuri ilicite, dacă părţile au capacitatea de dispoziţie, precum şi dacă consimţămîntul a fost dat în mod legal.
Codul de procedură civilă şi Codul civil îngăduie şi reglementează renunţarea reclamantului la judecată sau la dreptul dedus judecăţii (art. 246—247 C. proc. civ.), achiesarea pîrîtului la acţiune, pe calea recunoaşterii pretenţiilor reclamantului (art. 1 204 C. civ.), achiesarea oricăreia dintre părţi la hotărîrea pronunţată în cauză, prin renunţarea la o cale de atac (art. 267 C. proc. civ.), dreptul părţilor de a cere, de comun acord, instanţei să pronunţe o hotărîre potrivit cu învoiala lor (art. 271— 273 C. proc. civ.).
Faptul că în textele de lege respective nu se arată în mod expres că instanţa poate să-şi exercite dreptul de control asupra acestor acte
de dispoziţie, nu trebuie interpretat ca o obligaţie pentru instanţă de a le da curs în orice condiţii.
In faţa unui asemenea act de dispoziţie, ca renunţarea la un drept sau încheierea unei tranzacţii pentru stingerea unui litigiu, instanţa este obligată, pe de o parte, să se convingă dacă părţile au capacitatea legală de a tranzacţiona, dacă actul este expresia voinţei libere a părţilor ex-plicîndu-le consecinţele juridice care decurg din actul prezentat, ceea ce constituie un ajutor activ în ocrotirea drepturilor şi intereselor lor, iar, pe de altă parte, instanţa trebuie să cerceteze dacă nu cumva părţile, de comun acord, sub forma unui proces simulat, urmăresc scopuri ilicite, ca, de exemplu, transmiterea proprietăţii unui bun pe baza unei hotărîri care să constate un act de vînzare-cumpărare pentru care nu se obţinuse de la organul de stat competent autorizaţia cerută de lege, ocuparea unei suprafeţe locative fără ordin de repartiţie (atunci cînd un atare ordin este cerut de lege) sau prejudicierea gravă a intereselor statului sau ale unor terţe persoane.
De aceea, ori de cîte ori instanţa, făcînd uz de rolul său activ, constată o atare situaţie, ea este obligată să respingă actul de dispoziţie şi să treacă mai departe la judecata în fond a cauzei, pentru a nu se consfinţi printr-o hotărîre judecătorească o stare de fapt potrivnică ordinii de drept.
b) Problema : Cu privire la rolul activ al instanţei în procesele de
divorţ.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 10/1969, modificată prin dec. de îndrumare nr. 10/1974 (pct. 1, 2, 5 şi 6).
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. III, Cap. III, lit. A, a (p. 240) şi P. IV, T. III, Cap. I, lit. A, a, pct. 1, 4 şi 5, p. 354, 357, 359.
c) Problema : Cu privire la rolul activ al instanţei in cazul desfiin
ţării căsătoriei.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 3/1974 (pct. 1).
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. III, T. I, Cap. II, lit. B, p. 239.
d) Problema : Exercitarea rolului activ in descoperirea adevărului in
cazul neprezentării la interogatoriu a părţii legal citate
in acest scop.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 3/1956.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T.I., Cap. VII, lit. C, a, p. 309.
e) Problema : Solicitarea de către instanţa de recurs a unor relaţii
scrise de la întreprinderi sau instituţii.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. X/1953, modificată prin dec. de îndrumare nr. 11/1960.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T.II, Cap. I, lit. B, pot. 2, p. 333.
f) Problema : Îndatorirea instanţei de a lămuri părţile înainte de în
chiderea dezbaterilor asupra dreptului de a solicita
plata cheltuielilor de judecată.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 11/1959 (pct. 6).
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T.I., Cap. X, lit. a, pct. 6, p. 320.
g) Problema : Obligaţia instanţei de a analiza cu deosebită atenţie,
în cadrul contestaţiei la executare a terţului, relatările martorilor audiaţi în cauză.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 14/1962.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T.IV, Cap. II, lit. E, b, pct. 4, p. 420.
h) Problema : Rolul activ al judecătorului în cererile privitoare la
rectificarea numelui şi prenumelui.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 6/1956, modificată prin dec. de îndrumare nr. 3/1965.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P.I, T.III, Cap. I, lit. F, k,
p. 102.
i) Problema: Îndatorirea instanţei de partaj de a lămuri părţile
asupra efectelor diferenţiate ale hotărîrii de partaj în raport de cuprinsul acţiunii şi de cererile formulate de părţi.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 3/1968.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T.III, Cap. II, lit. C, b, p. 378.
j) Problema : Rolul instanţei de judecată şi al comisiei de cercetare de a analiza cu deosebită atenţie depoziţiile martorilor audiaţi în cauzele supuse Legii nr. 18/1968.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 11/1968.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. III, Cap. II, lit. D, a, pct. 3, p. 386.
k) Problema : Mijlocul procedural (acţiune de drept comun sau contestaţie la executare) prin care se poate obţine sistarea plăţii despăgubirilor acordate sub forma unor prestaţii periodice victimei care şi-a redobîndit capacitatea de muncă; rol activ cu privire la calificarea cererii, în aplicarea art. 84 C. proc. civ.
Dec. T.S., completul de jud., nr. 95/1978.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T.I., Cap. V, lit. A, d, p. 294.
1) Problema : Cu privire la rolul activ al instanţei în administrarea probei prin depoziţiile martorilor.
Dec. T.S., completul de jud, nr. 44/1970.
Soluţia : Atunci cînd înlătură depoziţiile martorilor favorabili uneia din părţi pe considerentul că cele declarate trebuie privite cu rezervă, ele neinspirînd destulă încredere, instanţa trebuie să dea părţii respective posibilitatea de a audia eventual şi alţi martori care ar putea să confirme susţinerile ei în apărare.
Motivarea: Aşa cum se prevede în art. 130 C. proc. civ., constituie o datorie a instanţei de a da părţilor ajutor activ în ocrotirea drepturilor şi intereselor lor. Consecinţa firească este ca atunci cînd se înlătură depoziţiile martorilor care sînt favorabili uneia din părţi pe considerentul că cele declarate trebuie privite cu rezervă, ele neinspirînd destulă încredere, trebuie să se dea părţii respective posibilitatea de a audia eventual şi alţi martori care ar putea să confirme susţinerile ei în apărare.
Numai după completarea probatoriului în sensul arătat, ceea ce implică însă şi dreptul celeilalte părţi de a propune noi martori în combaterea celor ce se vor declara de către martorii respectivi, instanţa va putea ca, reapreciind întregul material probator, să pronunţe o soluţie temeinică.
B. TEMA: PRINCIPIUL ADEVĂRULUI OBIECTIV
Problema : Îndatorirea instanţei sesizate cu o contestaţie la executare de a administra probe şi din oficiu pentru stabilirea vechimii bunurilor ce se pretinde că aparţin terţului, a proprietăţii lor, a posesiei etc.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 14/1962.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T.IV, Cap. II, lit. E, b, pct. 4, p. 420.
C. TEMA: PRINCIPIUL DISPONIBILITĂŢII
a) Problema : Dacă primirea indemnizaţiei de preaviz, precum şi
încadrarea unei persoane în altă muncă decît cea avută anterior înseamnă renunţare la dreptul de a ataca desfacerea contractului de muncă ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 3/1976 (pct. 12).
Soluţia : Primirea indemnizaţiei de preaviz prevăzută de art. 131(2) din Codul muncii, precum şi încadrarea unei persoane în altă muncă decît cea avută anterior nu pot fi considerate, prin ele însele, ca o renunţare la dreptul de a ataca desfacerea contractului de muncă, în termenul legal, la organul competent de jurisdicţie.
Motivarea: Prin normele procesuale civile se recunoaşte, ca un principiu fundamental, dreptul de dispoziţie al părţilor, în temeiul căruia ele au facultatea de a porni un proces sau de a renunţa la pornirea lui, printr-o manifestare de voinţă neechivocă.
De aceea, simplul fapt al persoanei al cărei contract de muncă a fost desfăcut de a încasa indemnizaţia prevăzută de art. 131(2) din Codul muncii şi oferită de unitate nu poate fi considerat, prin el însuşi, ca o renunţare la dreptul de a contesta la organul de jurisdicţie competent, şi în termenul prevăzut de lege, măsura de desfacere a contractului.
Tot astfel, nu constituie achiesare şi deci nu implică o renunţare la dreptul de a se plînge împotriva măsurii luate simplul fapt că persoana al cărei contract de muncă a fost desfăcut' s-a încadrat în altă muncă. în caz contrar s-ar ajunge la consecinţa ca persoanele cărora li s-a desfăcut contractul de muncă să rămînă în inactivitate pînă la soluţionarea definitivă a contestaţiilor pe care le-au introdus la organul de jurisdicţie.
b) Problema : Verificarea legalităţii actelor procedurale de dispoziţie.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 12/1958 (pct. 1 şi 2).
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea supra, lit. A, a, p. 265.
0
c) Problema : Îmbinarea disponibilităţii cu rolul activ al judecăto
rului şi drepturile procesuale ale procurorului.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 12/1960.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T.I., Cap. VI, lit. D, b, p. 305.
d) Problema : Efecte specifice ale aplicării principiului disponibilităţii in procesele de partaj.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 3/1968.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T.III, Cap. II, lit. C, b,
p. 378.
D. TEMA : PRINCIPIUL COLEGIALITĂŢII
Problema : Dreptul asesorilor populari de a participa, după expirarea mandatului lor, la pronunţarea hotărîrii în cauzele dezbătute în faţa lor.
Dec. de îndrumare ale Plenului T.S. nr. 11/1952 şi nr. IV/1953.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T.I, Cap. XIII, lit. A, a, b, p. 328, 329.
E. TEMA: PRINCIPIUL PARTICIPĂRII ASESORILOR POPULARI LA JUDECAREA PRICINILOR IN PRIMĂ INSTANŢĂ
Problema : Cu privire la obligativitatea participării asesorilor populari la soluţionarea contestaţiilor introduse împotriva hotărîrilor date de comisiile pentru ocrotirea minorilor.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 10/1972 (pct. 4).
Soluţia : Contestaţiile introduse împotriva hotărîrilor date de comisiile pentru ocrotirea minorilor se soluţionează de judecătorii în complet format de un judecător şi doi asesori populari care îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege, cu participarea procurorului, fără a fi necesară desemnarea unui apărător din oficiu.
Motivarea: Potrivit art. 17 alin. 2 partea finală din Legea nr. 3/1970, contestaţiile introduse împotriva hotărîrilor comisiei pentru ocrotirea minorilor se soluţionează de judecătorie în complet format dintr-un judecător şi doi asesori populari, desemnaţi dintre asesorii care, ca părinţi, au dovedit în creşterea copiilor lor o grijă deosebită, participarea procurorului fiind obligatorie.
Din această prevedere legală rezultă obligativitatea compunerii completului de judecată dintr-un judecător şi doi asesori populari, iar nu din doi judecători ca în cazul completului obişnuit de judecată.
Cît priveşte prevederea referitoare la participarea procurorului, ea nu implică pentru instanţă îndatorirea de a numi un avocat din oficiu.
Prin urmare, întrucît legea nu prevede desemnarea unui avocat din oficiu, obligarea contestatorului la suportarea onorariului pentru acesta este nejustificată.
♦
* *
A se vedea şi P. IV, T. I, Cap. XIII, lit. A, a, b, p. 328, 329.
F. TEMA : PRINCIPIUL DREPTULUI DE APĂRARE
Problema : Apărarea prin avocat în pricinile privind controlul provenienţei bunurilor care nu au fost dobîndite in mod licit.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 11/1968 (pct. 4).
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T.III, Cap. II, lit. D, a, pct. 4, p. 387.
Capitolul III
COMPETENŢA
A. TEMA: COMPETENŢA GENERALA
a) Problema : Cu privire la competenţa de a soluţiona cererea făcută de părinte pentru stabilirea modalităţii de a-şi exercita dreptul de a avea legături personale cu minorul încredinţat celuilalt părinte.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 20/1964.
Soluţia : Soluţionarea cererilor făcute în cadrul procesului de divorţ sau pe cale de acţiune separată, cu privire la stabilirea modalităţii de exercitare a dreptului pe care îl are părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul de a păstra legături personale cu acesta este de competenţa instanţelor judecătoreşti.
Motivarea: In conformitate cu dispoziţiile art. 43 din C. fam., drepturile părinteşti cu privire la copil se exercită de părintele divorţat căruia i s-a încredinţat copilul. Părintele divorţat căruia nu i s-a încredinţat copilul păstrează totuşi dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională.
Conform art. 99 din acelaşi cod, ori de cîte ori se iveşte neînţelegere cu privire la exerciţiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, autoritatea tutelară hotărăşte potrivit cu interesele copilului.
Acest text de lege cuprinde dispoziţii cu caracter general privitoare la competenţa autorităţii tutelare şi care nu sînt de natură a exclude dreptul instanţelor judecătoreşti să ia măsurile care decurg în mod firesc din soluţiile ce ar pronunţa privitor la încredinţarea copiilor.
însuşi Codul familiei dispune, prin art. 100, că instanţa judecătorească, ţinînd seama de interesele copilului, va decide referitor la încredinţarea lui în cazul cînd părinţii nu locuiesc împreună şi nu cad de acord cu privire la măsura încredinţării. Deşi în Codul familiei nu există o dispoziţie expresă prin care să se atribuie instanţelor judecătoreşti competenţa de a soluţiona cererile referitoare la stabilirea modalităţii de exercitare a dreptului pe care părintele căruia nu i s-a încredinţat copilul îl are de a păstra legătura cu acesta, totuşi competenţa nu poate să aparţină decît instanţelor judecătoreşti.
Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 42 din Codul familiei, instanţa judecătorească va hotărî, o dată cu pronunţarea divorţului, căruia dintre părinţi vor fi încredinţaţi copiii minori. De asemenea, în cazul cînd între părinţi intervine o învoială cu privire la încredinţarea copiilor, aceasta va produce efecte numai dacă va fi încuviinţată de instanţă.
Cererea privind stabilirea modalităţii de a exercita dreptul părintelui, căruia nu i s-a încredinţat copilul, de a avea legături personale cu acesta, fie că a fost făcută în cadrul procesului de divorţ, fie pe cale de acţiune separată, are un caracter accesoriu în raport cu măsura încredinţării copiilor.
Prin urmare, încredinţarea copiilor minori, în cazul desfacerii căsătoriei prin divorţ, fiind de competenţa instanţelor judecătoreşti, este firesc
ca şi cererea părintelui căruia nu i s-a încredinţat copilul, avînd ca obiect stabilirea modalităţii de exercitare a dreptului său de a avea legături personale cu acesta şi de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui profesională, să fie tot de competenţa acestor instanţe.
b) Problema : Care este organul în drept să constate sau să pronunţe nulitatea înfierii ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 2/1967.
Soluţia : Dreptul de a constata sau de a pronunţa nulitatea deciziei de încuviinţare a înfierii, în orice situaţii, deci şi în cazul unei decizii date de o autoritate tutelară necompetentă teritorial, aparţine instanţei judecătoreşti1.
Motivarea: Pentru a se putea trage o concluzie justă cu privire la organul competent să constate sau să pronunţe nulitatea deciziei de încuviinţare a înfierii, este necesar să se ţină seama că o asemenea decizie nu are numai un caracter de act administrativ, ci alcătuieşte un tot indisolubil cu actul civil al înfierii, cu care împreună creează raporturi civile de rudenie prevăzute de Codul familiei. Prin urmare, în cazul înfierii, constatarea sau pronunţarea nulităţii nu are ca obiect principal desfiinţarea actului administrativ, ci a unui act complex care produce consecinţe ce ies din sfera raporturilor administrative şi se situează în sfera celor civile. De aceea competenţa de a constata sau pronunţa nulitatea unui atare act nu poate să aparţină decît instanţei judecătoreşti şi nu organului administrativ ierarhic superior autorităţii tutelare care a dat încuviinţarea.
Faptul că în art. 80—81 din Codul familiei se face referire la competenţa instanţelor judecătoreşti numai pentru anumite cazuri de desfacere a înfierii nu este de natură să justifice concluzia că în celelalte situaţii competenţa ar aparţine, potrivit art. 160 din acelaşi cod, organelor administrative. Dispoziţiile art. 80 şi 81 din Codul familiei au valoarea unui principiu general, în sensul că instanţele judecătoreşti sînt competente să soluţioneze orice litigii referitoare la valabilitatea înfierii. Astfel, în art. 80 se prevede că înfierea poate fi „desfăcută14 de instanţa judecătorească dacă a fost încheiată fără consimţămîntul părinţilor înfiatului, deşi în mod normal lipsa de consimţămînt constituie o cauză de nulitate a unui act juridic. Din această reglementare se poate deduce intenţia legiuitorului de a supune aceluiaşi tratament din punctul de vedere al competenţei materiale atît cererile de desfacere cît şi cele de constatare sau pronunţare a nulităţii înfierii.
De altfel, situaţiile la care se referă acest text de lege nu sînt singurele in care competenţa revine instanţelor judecătoreşti. Dimpotrivă, este evident că tot instanţele judecătoreşti şi nu organele administrative sînt competente să se pronunţe cu privire la valabilitatea actului juridic al înfierii încuviinţate prin decizia autorităţii tutelare, dacă se invocă nulitatea lui, de exemplu, pentru vicii de consimţămînt al părinţilor înfiatului, pentru lipsă ori pentru vicii de consimţămînt al înfietorului sau înfiatului, ori pentru unele împiedicări legale, cum ar fi o înfiere anterioară aflată încă în fiinţă.
Soluţia este firească, deoarece o hotărîre cu privire la valabilitatea unui act juridic implică, în mod necesar, o procedură contradictorie, pro-
prie instanţei judecătoreşti, în faţa căreia părţile pot beneficia pe deplin de garanţiile procesuale stabilite de lege, avînd posibilitatea de a propune şi administra probe, a formula concluzii şi, în general, de a-şi face o apărare temeinică şi completă. Cu atît mai mult deci, în cazul înfierii procedura contradictorie desfăşurată în faţa instanţei judecătoreşti este de natură să asigure o rezolvare a litigiului în interesul înfiatului.
Concluzia că instanţele judecătoreşti sînt în drept să constate sau să pronunţe nulitatea înfierii în orice situaţii este în concordanţă şi cu prevederile Decretului nr. 278/1960 privitor la actele de stare civilă. Astfel, potrivit art. 2 din acest decret în registrele de stare civilă se înscriu prin menţiune recunoaşterea şi stabilirea filiaţiei, divorţul, schimbarea numelui sau prenumelui, precum şi înfierea. Or, potrivit art. 10 din acelaşi decret, o atare menţiune, odată făcută, nu poate fi anulată, rectificată sau completată decît numai în temeiul unei hotărîri judecătoreşti.
Este adevărat că prin art. 160 din Codul familiei se prevede că deciziile autorităţii tutelare pot fi atacate la autoritatea ierarhică superioară care, potrivit legii, exercită atribuţiile de îndrumare şi control. Textul se referă însă la alte atribuţii ale autorităţii tutelare, ca, de exemplu, în legătură cu numele şi domiciliul minorului, numirea tutorelui, încuviinţarea unor acte de dispoziţie asupra bunurilor minorului etc. In ceea ce priveşte înfierea, textul este, de asemenea, aplicabil, dar numai în cazul cînd prin decizia autorităţii tutelare se respinge cererea de încuviinţare a înfierii, nu şi atunci cînd o atare cerere este admisă. Raţiunea acestei deosebiri rezidă tocmai în faptul că din moment ce înfierea a fost încuviinţată, se creează un raport de filiaţie, care ţine exclusiv de dreptul familiei. Astfel, ceea ce se desfiinţează prin efectul nulităţii nu este atît decizia de încuviinţare a înfierii, cît însuşi raportul juridic de înfiere, cu toate consecinţele sale civile. Este firesc însă ca atunci cînd se refuză încuviinţarea înfierii decizia de respingere a cererii să fie controlată de către organul administrativ ierarhic superior, deoarece încuviinţarea înfierii constituie un atribut exclusiv al autorităţii tutelare şi nu al instanţei judecătoreşti.
Cît priveşte competenţa teritorială a organului care încuviinţează înfierea, aceasta îi aparţine autorităţii tutelare de la domiciliul celui ce înfiază, în afară de cazul înfierii unui copil părăsit sau din părinţi necunoscuţi, care se află în îngrijirea unei instituţii de ocrotire. într-un asemenea caz va fi competentă autoritatea tutelară în circumscripţia căreia se află sediul acelei instituţii.
Prin stabilirea acestei competenţe legiuitorul a urmărit să creeze condiţiile cele mai prielnice pentru ca înfierea să se facă numai dacă este în interesul celui înfiat.
In consecinţă, dispoziţiile legale privitoare la competenţa teritorială a autorităţii tutelare în materie de încuviinţare a înfierii au caracter imperativ, iar încuviinţarea dată de o autoritate tutelară necompetentă este nulă. Această nulitate este absolută şi poate fi invocată din oficiu, de organul administrativ, de procuror şi de orice persoană interesată, constatarea ei fiind, în temeiul aceloraşi consideraţii de asemenea, de atributul exclusiv al instanţelor judecătoreşti.
c) Problema : Care este organul de jurisdicţie competent să soluţioneze litigiile în legătură cu închirierea şi folosirea suprafeţei locative ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 5/1975 (pct. 14).
Soluţia: Litigiile în legătură cu închirierea şi folosirea suprafeţei locative se soluţionează de instanţele judecătoreşti în temeiul art. 67 din Legea nr. 5/1973, cu aplicarea normelor de procedură prevăzute în dreptul comun.
Motivarea : Potrivit art. 67 din Legea nr. 5/1973, „orice litigiu în legătură cu aplicarea prevederilor prezentei legi“ se soluţionează de instanţele judecătoreşti, cu excepţia celor date în mod expres în competenţa, altor organe.
După cum se poate deduce din formularea largă folosită în menţionata dispoziţie legală, nu există nici un impediment ca în temeiul ei instanţa judecătorească să soluţioneze, fără a fi necesar ca partea interesată, să recurgă la procedura Legii nr. 1/1967, o acţiune în anulare a înştiinţării pe care unitatea o face, în vederea încheierii contractului de închiriere, cu nesocotirea ordinii de prioritate stabilite potrivit art. 9 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 5/1973. De asemenea, instanţa este competentă să soluţioneze în aceleaşi condiţii şi acţiunea îndreptată împotriva refuzului întreprinderii arătate în art. 1 alin. 1 din această din urmă lege, de a încheia contractul de închiriere pe baza înştiinţării emise de unitate în conformitate cu ordinea de prioritate stabilită.
Din modul în care este formulată menţionata prevedere legală rezultă că ceea ce a urmărit legiuitorul a fost să instituie o competenţă şi o procedură unitară pentru judecarea oricăror litigii în legătură directă sau indirectă cu aplicarea Legii nr. 5/1973 şi nu de a le diviza în două categorii, din care unele să fie soluţionate potrivit art. 67 din această lege,, iar altele, în legătură cu anularea înştiinţării respective sau a unor dispoziţii administrative, care, deşi interesează tot exercitarea dreptului de folosinţă asupra locuinţelor, să fie judecate potrivit Legii nr. 1/1967 privind judecarea de către instanţe a cererilor celor vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative ilegale.
Faptul că în cadrul Legii nr. 5/1973 nu este reglementată o procedură jurisdicţională deosebită pentru judecarea litigiilor de această natură nu poate fi invocat ca argument în sens contrar, deoarece în înţelesul art. 14 lit. c din Legea nr. 1/1967 trebuie considerată „o altă procedură jurisdic-ţională“ orice altă procedură de acest fel organizată prin lege, inclusiv procedura judiciară din dreptul comun. în consecinţă, la judecarea oricăror litigii în legătură cu aplicarea Legii nr. 5/1973, urmează a se aplica normele de drept comun statornicite în materie de Codul de procedură civilă1.
Desigur că, întrucît prin acţiunea avînd ca obiect anularea înştiinţării făcute se pune în discuţie validitatea unui aot administrativ, este necesar să fie citată ca parte în proces şi unitatea care a emis-o, aceasta fiind îndreptăţită să formuleze apărări deosebite de acelea ale titularului înştiinţării, iar hotărîrea judecătorească pronunţată urmînd să-i fie opozabilă. în cazul în care se refuză încheierea contractului pe baza înştiinţării legale, va fi citată întreprinderea care a refuzat încheierea contractului.
Aceeaşi procedură va fi folosită şi pentru anularea ordinelor de repartizare emise cu nesocotirea legii în cazul suprafeţelor locative cu altă destinaţie decît aceea de locuinţă, precum şi pentru anularea contractului
•de închiriere în cazul unei suprafeţe locative care, deşi trebuia să fie pusă la dispoziţia proprietarului, potrivit art. 64 alin. 3 din Legea nr. 5/1973 a fost închiriată altei persoane. In atare situaţie, sesizarea instanţei se va face, de asemenea, pe baza art. 67 din lege.
Tot astfel, în cazul unei persoane care ocupă o suprafaţă locativâ pe baza unui drept propriu, dacă s-a dispus în mod ilegal evacuarea ei prin decizia dată de comitetul, respectiv biroul executiv al consiliului popular, conform art. 23 din Legea nr. 5/1973, se va putea cere anularea acelei decizii şi restabilirea situaţiei anterioare în temeiul art. 67, ale cărui condiţii sînt îndeplinite, deoarece într-o atare situaţie este vorba tot de un litigiu în legătură cu aplicarea prevederilor acestei legi şi nu a fost -dat în competenţa altui organ. De asemenea, în temeiul art. 67 din lege proprietarul unei locuinţe se va putea plînge în cazul în care comitetul executiv sau, după caz, biroul executiv al consiliului popular i-a nesocotit dreptul la cele două camere în plus peste numărul de camere corespunzător membrilor de familie, potrivit art. 60 alin. 1 lit. a.
d) Problema : Cu privire la competenţa şi procedura de urmat în cazul unor litigii în legătură cu alocaţia de stat pentru copii.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 4/1971.
Soluţia : Acţiunile prin care se cere restituirea alocaţiei de stat pentru copii, de la părintele care a încasat-o pe nedrept sau obligarea la despăgubiri a părintelui care a împiedicat încasarea ei de către părintele îndreptăţit, se adresează direct judecătoriei în a cărei rază teritorială domiciliază reclamantul1, fără a fi necesară îndeplinirea procedurii prealabile de împăciuire a părţilor în faţa comisiei de judecată.
Motivarea: Potrivit art. 21 alin. 1 din Legea nr. 59/1968, comisiile -de judecată de pe lîngă comitetele sau birourile executive ale consiliilor populare în a căror rază teritorială domiciliază pîrîtul încearcă împăcarea părţilor în litigiile dintre persoane fizice, avînd ca obiect plata unei sume de bani sau predarea unui bun mobil, cînd valoarea litigiului nu depăşeşte 30 000 lei.
Aceste dispoziţii nu sînt aplicabile, potrivit alineatului 2 al aceluiaşi text de lege, în litigiile privind succesiuni, împărţeli de bunuri şi obligaţii de întreţinere.
Alocaţia de stat pentru copii, reglementată prin Decretul nr. 246/19772, este o indemnizaţie care se acordă de stat pentru a folosi la acoperirea nevoilor de creştere şi educare a copiilor. Ea nu poate fi confundată cu pensia de întreţinere, dar are acelaşi caracter alimentar şi urmăreşte acelaşi scop. Este deci firesc ca pentru realizarea ei în situaţiile învederate să fie supusă aceluiaşi regim juridic din punctul de vedere al competenţei instanţelor şi al procedurii de urmat.
Intr-adevăr, atît timp cît un părinte încasează pe nedrept alocaţia ■de stat pentru copii, sustrăgînd-o scopului în vederea căruia este acordată, sau împiedică sub orice formă încasarea ei de către părintele îndreptăţit, el îşi încalcă propria sa obligaţie de întreţinere.
Ca atare, ţinînd seama de această funcţie a alocaţiei de stat, de a subveni la cheltuielile de întreţinere a copiilor pe care în mod normal este obligat părintele să le suporte, nu poate fi îndoială că prevederea de excepţie din alin. 2 al art. 21 din Legea nr. 59/1968 se referă şi la asemenea litigii. Astfel, prin litigii privind obligaţii de întreţinere, în sensul menţionatei prevederi legale urmează a se înţelege şi litigiile care au de obiect restituirea alocaţiei de stat pentru copii de către părintele care a încasat-o pe nedrept sau obligarea lui la despăgubiri în cazul în care a împiedicat încasarea alocaţiei de stat de către părintele îndreptăţit. Soluţia este valabilă, pentru ambele aceste categorii de litigii, atît în situaţia în care restituirea alocaţiei de stat sau despăgubirile se solicită ca un capăt distinct de cerere în acţiunea de stabilire a pensiei de întreţinere, cit şi atunci cînd formează obiectul unei acţiuni separate.
Prin urmare, în asemenea litigii, acţiunea se va introduce direct la judecătoria în a cărei rază teritorială se găseşte domiciliul reclamantului, potrivit art. 10 pct. 7 C. proc. civ.1.
e) Problema : Care este organul de jurisdicţie competent să soluţio
neze litigiul avînd ca obiect cererile persoanelor încadrate în muncă de a li se acorda alocaţia de stat pentru copii ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 3/1976 (pct. 6).
Soluţia : Soluţionarea litigiilor avînd ca obiect cererile persoanelor încadrate în muncă de a li se acorda alocaţia de stat pentru copii este de competenţa organelor de jurisdicţie a muncii.
Motivarea: Alocaţia de stat pentru copii, care se acordă familiilor în care unul dintre părinţi face parte din categoriile de beneficiari enumerate în art. 5(1) lit. a-f al Decretului nr. 246/19772 referitor la acordarea alocaţiei de stat pentru copii, între care se găsesc şi persoanele încadrate pe baza unor contracte de muncă pe durată nedeterminată Ia unităţile socialiste de stat şi asimilaţii lor, se plăteşte beneficiarilor în baza acestei calităţi a lor. Ca atare şi cererile privind acordarea alocaţiei de stat pentru copii au caracterul unor litigii de muncă, astfel că, potrivit art. 173(2) lit. c şi art. 174 lit. a din Codul muncii, sînt de competenţa comisiei de judecată şi, respectiv, a judecătoriei, după cum obiectul lor are o valoare mai mică sau mai mare de 5 000 lei.
f) Problema : Cu privire la competenţa instanţelor judecătoreşti de
a dispune rectificarea numelui şi prenumelui.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 6/1956, modificată prin dec., de îndrumare nr. 3/1965.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. I, T. III, Cap. I, lit. F, k,
p. 102.
g) Problema : Cu privire la modul de recuperare a cheltuielilor de
şcolarizare suportate de unităţile socialiste.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 1/1976 (pct. 11).
Soluţia : Persoanele trimise de unităţile socialiste la şcoli sau la cursuri de calificare ori perfecţionare, cu scoaterea din producţie, care nu-şi respectă angajamentul luat de a lucra într-o unitate după absolvirea şcolii sau cursului, o anumită perioadă stabilită de lege, sau, pre-
zentîndu-se, o părăsesc mai înainte de împlinirea termenului stabilit, ■ori li se desface contractul de muncă din motive ce le sînt imputabile, sînt ■obligate să restituie cheltuielile făcute, după caz, integral sau proporţional cu timpul pentru care s-au obligat să presteze muncă, dar nu au lucrat.
In aceleaşi condiţii se va angaja răspunderea şi pentru cheltuielile Jăcute cu persoanele care, fiind trimise pentru specializare la firmele Iurnizoare de utilaje şi instalaţii sau alte asemenea, din ţară sau din străinătate, nu se prezintă la unităţi sau le părăsesc pentru a se încadra in alte locuri de muncă.
Calea de urmat pentru recuperarea cheltuielilor suportate de unitate este aceea a deciziei de imputare, atît în cazul persoanelor care erau încadrate în muncă la data semnării angajamentului de şcolarizare, cît şi in cazul persoanelor care, deşi nu erau încadrate în muncă la acea dată, au semnat angajamentul de şcolarizare ca act adiţional la contractul de muncă.
Numai în cazul în care angajamentul de şcolarizare s-a luat în afara unui contract de muncă sau a unui act adiţional la contractul de muncă, restituirea cheltuielilor se va cere, în lipsa altei dispoziţii normative, pe calea acţiunii civile de drept comun.
în cazul în care, după obţinerea titlului executoriu pentru restituirea cheltuielilor, cel în cauză se prezintă la unitate şi prestează muncă în contul angajamentului, termenul de prescriere a dreptului de a cere executarea silită se întrerupe pe timpul cît lucrează, cuantumul sumei datorate urmînd a fi recalculat în raport de timpul rămas nelucrat după ■obţinerea titlului.
Motivarea : Persoanele trimise de unităţile socialiste la şcoli sau cursuri de calificare ori de perfecţionare, cu scoatere din producţie, au îndatorirea să lucreze în unităţile respective, după absolvirea şcolii sau cursului, o anumită perioadă stabilită prin lege. în cazul în care nu-şi respectă angajamentul luat pe baza legii, în sensul că după absolvirea şcolii sau cursului nu se prezintă la unităţi sau, prezentîndu-se, le părăsesc mai înainte de împlinirea termenului pînă la care s-au obligat să presteze munca, urmează a fi obligate să restituie cheltuielile făcute integral, în prima ipoteză, sau proporţional cu timpul pentru care s-au obligat să presteze muncă, dar nu au lucrat, în cea de-a doua ipoteză. Aceeaşi obligaţie revine şi celor cărora li s-a desfăcut contractul de muncă din motive ce le sînt imputabile, ele urmînd să restituie cheltuielile, de asemenea, proporţional cu timpul rămas nelucrat.
în aceleaşi condiţii urmează a se angaja răspunderea şi pentru cheltuielile făcute în cazul persoanelor care, fiind trimise să se specializeze, în ţară sau în străinătate, la întreprinderile furnizoare de utilaje şi instalaţii sau alte asemenea, în cadrul contractelor încheiate între unităţi şi acele întreprinderi, mi se mai prezintă la unităţile lor sau le părăsesc, încadrîndu-se în alte locuri de muncă.
Cît priveşte procedura de urmat pentru recuperarea cheltuielilor suportate de unităţi, ea ar fi aceea a deciziei de imputare în cazul persoanelor care erau încadrate în muncă la data trimiterii la şcoli sau cursuri de calificare ori de perfecţionare, precum şi în Gazul persoanelor care, deşi nu erau încadrate în muncă la acea dată, au semnat un angajament de şcolarizare ca act adiţional la contractul de muncă, în condiţiile prevăzute de art. 71 din Codul muncii sau de alte acte norwativ».
Numai în cazul în care angajamentul de şcolarizare s-a luat în afara unui contract de muncă sau a unui act adiţional la contractul de muncă, restituirea cheltuielilor se va cere, în lipsa altei dispoziţii normative, pe calea unei acţiuni civile, potrivit dreptului comun.
In toate situaţiile de mai sus, dacă, după obţinerea unui titlu executoriu pentru restituirea cheltuielilor, cel în cauză se prezintă la unitate, termenul de prescriere a dreptului la executare silită se întrerupe pe tot timpul cît lucrează în contul angajamentului, cuantumul sumei datorate urmînd să fie recalculat în raport de timpul rămas nelucrat după obţinerea titlului. Intr-adevăr, prezentarea la unitate echivalează cu o recunoaştere a debitului şi constituie, totodată, un început de executare în natură a obligaţiei.
h) Problema: Cu privire la competenţa de a soluţiona plîngerile făcute împotriva hotărîrilor comisiilor de judecată în litigiile de muncă.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 3/1976 (pct. 1).
Soluţia : în litigiile de muncă al căror obiect este evaluabil în bani, în stabilirea competenţei judecătoriei de a rezolva plîngerile făcute împotriva hotărîrilor date de către comisia de judecată urmează a se ţine seama de pretenţiile formulate de reclamant prin acţiune, atît pe trecut cît şi pe viitor.
Competenţa de a soluţiona plîngerile împotriva hotărîrilor comisiilor de judecată aparţine judecătoriei şi în cazul în care, deşi obiectul litigiilor este evaluabil în bani, totuşi cuantumul pretenţiilor băneşti nu poate fi stabilit de la început, întrucît este în strînsă legătură cu durata nedeterminată a contractului de muncă.
Litigiile al căror obiect este neevaluabil în bani se soluţionează de către comisia de judecată, iar hotărîrea acesteia poate fi atacată cu plîn-gere la judecătorie. Dintre litigiile al căror obiect este neevaluabil în Dani, sînt de competenţa judecătoriei, ca primă instanţă, contestaţiile împotriva desfacerii contractului de muncă şi litigiile privind reintegrarea în muncă, prevăzute de art. 174 lit. b din Codul muncii.
Motivarea: în conformitate cu dispoziţiile art. 41 alin. 1 lit. b şi alin. 2 din Legea nr. 59/1968 privind comisiile de judecată, împotriva hotărîrilor date de aceste organe obşteşti de jurisdicţie potrivit competenţei lor, partea nemulţumită poate face plîngere la judecătorie în litigiile de muncă al căror obiect are o valoare mai mare de 1 000 lei sau este neevaluabil în bani1.
Pretenţiile pe care le formulează persoana încadrată în muncă în litigiile evaluabile în bani sînt determinate în concret şi limitate în timp prin acţiune. în consecinţă, litigiul va fi sau nu de competenţa judecătoriei în condiţiile menţionatei dispoziţii legale, după cum obiectul său, determinat prin acţiune, este mai mare sau mai mic de 1 000 lei, la stabilirea valorii urmînd a se ţine seama atît de pretenţiile pe trecut cît şi de cele formulate pentru viitor.
Judecătoria este, de asemenea, competentă să soluţioneze plîngerea făcută împotriva hotărîrii comisiei de judecată şi în acele situaţii în care,
deşi obiectul litigiului este evaluabil în bani, totuşi cuantumul pretenţiilor băneşti nu poate fi stabilit de la început, întrucît este în strînsă legătură cu durata nedeterminată a contractului de muncă. Astfel, de exemplu,, reclamantul cere să i se recunoască dreptul la o retribuţie pe trecut mai mică de 1 000 lei, dar solicită totodată ca ea să-i fie plătită şi în continuare, sau cere să i se stabilească dreptul la concediu de odihnă pentru un număr de zile mai mare decît cel socotit de unitate, ceea ce implică în condiţiile prevăzute de lege şi dreptul de a i se plăti indemnizaţia pentru acea diferenţă de zile, dar nu numai pentru trecut, ci şi în viitor, cît timp va dura raportul de muncă.
în ceea ce priveşte litigiile al căror obiect este neevaluabil în bani, ele se soluţionează de către comisia de judecată în primă instanţă, iar hotărîrile date asupra lor pot fi atacate cu plîngere la judecătorie. Dintre aceste litigii, sînt de competenţa judecătoriei, ca primă instanţă, numai contestaţiile împotriva desfacerii contractului de muncă şi litigiile privind reintegrarea în muncă, prevăzute de art. 174 lit. b din Codul muncii.
i) Problema : Cu privire la determinarea competenţei organelor de-
jurisdicţie a muncii în cazul unei pagube rezultate din-
tr-un fapt unic cauzator de prejudiciu, imputabil mai
multor persoane.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 1/1976 (pct. 18).
Soluţia : Dacă faptul cauzator de prejudiciu este unic şi imputabil mai multor persoane, iar valoarea totală a pagubei este între 1 000 şi 5 000 lei, iar întinderea răspunderii unora sau a tuturor persoanelor considerate în parte este sub 1 000 lei, contestaţiile făcute de ele împotriva hotărîrii comisiei de judecată sînt de competenţa judecătoriei, indiferent dacă acele persoane au fost obligate la despăgubiri mai mari sau mai mici de 1 000 lei.
Motivare: După cum rezultă din dispoziţiile cuprinse în art. 173(2) lit. a şi 174 lit. a din Codul muncii, art. 13 din Legea nr. 59/1968 şi art. 8 alin. 1 lit. d din Legea nr. 2/1973, atunci cînd răspunderea materială a unor persoane încadrate în muncă derivă din acelaşi fapt cauzator de prejudiciu, determinat pentru stabilirea competenţei comisiei de judecată, a judecătoriei sau a Curţii Superioare de Control Financiar este faptul că „litigiul11 are un obiect de valoare mai mare sau mai mică de 5 000 lei şi, respectiv, de 20 000 lei, iar nu ca fiecare persoană să fie chemată să răspundă pentru despăgubiri care să depăşească aceste sume.
Tot astfel, în legătură cu exercitarea căii de atac, atunci cînd faptul cauzator de prejudiciu este unic şi imputabil mai multor persoane, iar paguba are o valoare totală între 1 000 şi 5 000 lei, dar întinderea răspunderii unora sau a tuturor persoanelor considerate în parte este sub 1 000 lei, judecătoria este competentă să rezolve contestaţiile făcute împotriva hotărîrii comisiei de judecată, în temeiul art. 41 alin. 1 lit. b din Legea nr. 59/1968, atît de persoanele care au fost obligate la despăgubiri mai mari de 1 000 lei, cît şi de cele obligate la despăgubiri mai mici.
Acelaşi drept de a exercita calea de atac îl are şi unitatea.
j) Problema : Care este organul de jurisdicţie competent să soluţioneze acţiunea prin care persoana încadrată în muncă
solicită despăgubiri în urma unui accident de muncă,
peste ajutorul acordat în cadrul asigurărilor sociale ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 7/1968.
Soluţia : Acţiunea prin care persoana încadrată în muncă solicită ca unitatea să fie obligată a-i plăti despăgubirea cuvenită în urma unui accident de muncă peste suma acoperită prin ajutoarele acordate în cadrul asigurărilor sociale formează obiectul unui litigiu de muncă şi este de competenţa comisiei de judecată sau a judecătoriei, în funcţie de cuantumul sumei pretinse, dacă fapta generatoare de prejudiciu nu constituie infracţiune.
Motivarea : Stabilirea naturii acţiunii prezintă interes datorită consecinţelor diferite pe care le atrage o soluţie sau alta — litigiu civil, de drept comun sau litigiu de muncă — din punctul de vedere cil competenţei, al termenului de prescripţie şi al sarcinii probei.
Potrivit art. 172(3) din Codul muncii, litigiile dintre persoanele încadrate în muncă şi unităţi, în legătură cu încheierea, executarea şi încetarea contractului de muncă sînt litigii de muncă şi se soluţionează de către comisiile de judecată, instanţele judecătoreşti sau alte organe prevăzute de lege.
Astfel, prin litigii de muncă nu se înţeleg însă numai cele ce sînt în strînsă legătură cu încheierea sau încetarea contractului de muncă, ci şi toate litigiile referitoare la drepturile şi obligaţiile ce decurg pentru părţi din acest contract sau care privesc executarea lui.
Intre acestea, asigurarea securităţii în desfăşurarea procesului de producţie constituie o obligaţie importantă a unităţii, care trebuie să asigure persoanei încadrate în muncă condiţii corespunzătoare pentru buna desfăşurare a activităţii sale şi să vegheze la stricta respectare a măsurilor de protecţie a muncii.
Prin urmare, în afară de cazul în care accidentul de muncă este rezultatul unei infracţiuni, litigiul al cărui obiect îl formează pretenţia persoanei încadrate în muncă de a i se plăti despăgubirea cuvenită, peste suma acoperită prin ajutoarele acordate în cadrul asigurărilor sociale, are natura unui litigiu de muncă. într-o asemenea situaţie competenţa de a judeca acţiunea aparţine, potrivit art. 13 din Legea nr. 59/1968, în funcţie de cuantumul sumei pretinse, fie comisiei de judecată (dacă obiectul litigiului are o valoare de cel mult 5 000 lei), fie judecătoriei (dacă valoarea ■obiectului litigiului depăşeşte 5 000 lei).
în cazul în care persoana prejudiciată nu are calitatea de persoană încadrată în muncă la acea unitate, acţiunea prin care solicită plata despăgubirii formează obiectul unui litigiu civil, de drept comun, a cărui soluţionare este de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti.
Unitatea care, în calitate de responsabilă civilmente, a plătit persoanei prejudiciate despăgubirile cuvenite, va pretinde persoanei încadrate în muncă, vinovată de producerea accidentului, restituirea integrală a sumei plătite.
k) Problema : Cu privire la modul de recuperare a pagubelor în cazul în care acestea au fost descoperite după desfacerea contractului de muncă.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 1/1976 (pct. 13).
Soluţia : Recuperarea, în cadrul răspunderii materiale, a pagubelor suferite de avutul obştesc din vina persoanelor încadrate în muncă, în cazul în care au fost descoperite după desfacerea contractului, se face pe calea deciziei de imputare, indiferent dacă cel în cauză a trecut în alt loc de muncă sau nu s-a încadrat în muncă la altă unitate.
Motivarea: Procedura emiterii deciziei de imputare, prevăzută de art. 107 (1) din Codul muncii, pe care unitatea trebuie să o urmeze pentru recuperarea pagubelor cauzate de o persoană încadrată în muncă, nu este restrânsă numai la situaţiile în care, la data la care s-a descoperit paguba şi s-a luat măsura de recuperare, acea persoană se găseşte încă în funcţie la unitatea respectivă. Răspunderea materială a unei asemenea persoane decurge din activitatea sa în unitate şi din modul în care şi-a îndeplinit îndatoririle de serviciu stabilite prin contractul de muncă.
Faptul că, pînă la descoperirea pagubei, acea persoană a părăsit locul de muncă nu constituie o piedică pentru ca imputaţia să fie stabilită în aceleaşi condiţii. O atare situaţie generează un litigiu de muncă, iar acesta nu se poate transforma, datorită unei împrejurări întîmplătoare, într-un litigiu de drept comun.
Prin urmare, în toate situaţiile, deci şi în cazul în care o pagubă a fost descoperită după desfacerea contractului de muncă, procedura aplicabilă pentru recuperarea ei este aceea prevăzută pentru persoanele încadrate în muncă.
1) Problema : Cu privire la modul de recuperare a pagubei in cazul în care cel ce a produs-o a decedat.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 1/1976 (pct. 14).
Soluţia: Obligarea la plata despăgubirilor sau a contravalorii bunurilor, precum şi la restituirea sumelor încasate fără drept, se face potrivit dispoziţiilor din Codul muncii, chiar dacă a intervenit decesul persoanei încadrate în muncă.
în cazul în care decesul a avut loc înainte de a se fi emis decizie de imputare, unitatea are deschisă calea acţiunii împotriva moştenitorilor, la organul de jurisdicţie şi în termenele prevăzute de Codul muncii.
Dacă decesul autorului pagubei s-a produs în cursul judecării contestaţiei sale împotriva deciziei de imputare şi unitatea nu cere termen pentru introducerea în cauză a moştenitorilor, organul de jurisdicţie va putea să dispună, în mod cu totul excepţional şi cu arătarea motivelor, citarea moştenitorilor printr-un curator special, pînă la intervenirea lor în litigiu.
Dacă decesul a avut loc înainte de comunicarea deciziei de imputare, aceasta va fi comunicată moştenitorilor, care vor putea introduce contestaţie.
Executarea hotărîrii, respectiv a deciziei de imputare, în cazul în care nu a fost contestată, se va face împotriva moştenitorilor, potrivit prevederilor Decretului nr. 221/1960.
Termenul de sesizare a organului de jurisdicţie nu curge cît timp nu a fost acceptată moştenirea şi pe tot timpul procedurii succesorale, operînd pe această perioadă o suspendare a cursului prescripţiei.
Motivarea: întrucît ceea ce determină felul răspunderii materiale şi al obligaţiei la restituiri în condiţiile Codului muncii este existenţa raportului contractual de muncă, precum şi condiţia ca paguba să fie în legătură cu munca, urmează că decesul celui vinovat de producerea pagubei nu înlătură aplicarea normelor referitoare la răspunderea materială, deoarece paguba produsă în legătură cu munca nu s-a putut transforma, datorită acestei împrejurări accidentale, într-o pagubă produsă în condiţiile dreptului comun.
Moştenitorii celui ce a produs paguba vor răspunde, din punct de vedere patrimonial, în raport de modul în care au acceptat succesiunea, adică, după caz, pur şi simplu sau sub beneficiu de inventar. între ei această datorie a succesiunii se împarte, potrivit art. 1060 din Codul civil, proporţional cu părţile lor ereditare.
în cazul în care decesul are loc înainte ca unitatea să fi emis decizia de imputare, unitatea nu mai poate da o atare decizie, ci are deschisă calea acţiunii împotriva moştenitorilor. Această acţiune se introduce la organele de jurisdicţie a muncii, cu respectarea termenelor prevăzute de art. 108(1) şi art. 176(1) din Codul muncii. Împrejurarea că în Codul muncii nu este prevăzută acţiunea în stabilirea despăgubirilor împotriva persoanei încadrate în muncă, faţă de care urmează a se folosi calea deciziei de imputare, cu reţineri din retribuţie, nu exclude pentru unitate posibilitatea de a folosi acţiunea împotriva moştenitorilor acelei persoane.
Termenul de sesizare a organului de jurisdicţie competent nu curge ■cit timp nu a fost acceptată moştenirea şi pe tot timpul procedurii succesorale, operînd pe această perioadă o suspendare a cursului prescripţiei.
Dacă decesul autorului pagubei s-a produs în cursul judecării contestaţiei sale împotriva deciziei de imputare, judecata va continua urmînd a se introduce în cauză moştenitorii, potrivit art. 243 pct. 1 din C. proc. civ. Dar, pentru a se evita suspendarea judecăţii pe un timp prea îndelungat, organul de jurisdicţie va putea dispune, în mod cu totul excepţional şi cu arătarea motivelor, citarea lor printr-un curator special, pe care îl va numi în condiţiile art. 87 pct. 10 din acelaşi cod, afară numai dacă unitatea nu solicită un termen pentru introducerea lor în cauză.
în cazul în care decesul a avut loc în perioada în care decizia de imputare urma să fie comunicată, comunicarea se va face moştenitorilor, care vor putea introduce contestaţie.
Cît priveşte executarea împotriva moştenitorilor, ea va avea loc în condiţiile Decretului nr. 221/1960 cu privire la executarea silită împotriva persoanelor fizice a plăţii impozitelor şi a taxelor neachitate în termen şi a creanţelor băneşti ale organizaţiilor socialiste, precum şi cu privire la executarea confiscării.
m) Problema : Cu privire la problema de a şti dacă partea care a pierdut termenul prevăzut de Codul muncii îşi poate valorifica pretenţiile pe calea acţiunii civile de drept comun.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 3/1976 (pct. 9).
Soluţia: Pretenţiile care derivă din raporturi reglementate de Codul muncii pot fi valorificate numai pe căile şi în termenele prevăzute de acest cod. în cazul în care o persoană nu şi-a valorificat o atare pretenţie în condiţiile Codului muncii, ea nu se poate adresa instanţei pe calea unei acţiuni civile de drept comun.
în cazul unor pretenţii derivate din săvîrşirea unei infracţiuni, valorificarea lor va putea avea loc potrivit prevederilor legislaţiei penale.
Motivarea : Pretenţiile care derivă din raporturi reglementate de Codul muncii pot şi trebuie să fie valorificate numai pe căile şi în termenele prevăzute de acest cod. în consecinţă, raporturilor juridice de muncă le sînt aplicabile dispoziţiile speciale de fond şi de procedură prin care s-a urmărit soluţionarea, în anumite condiţii şi fără întîrziere, a oricăror litigii de această natură. într-adevăr, nu pot exista două mij-
Motivarea : Potrivit dispoziţiilor art. 100 alin. 1 din Codul muncii, încălcarea cu vinovăţie de către cel încadrat în muncă, indiferent de funcţia sau postul pe care îl ocupă, a obligaţiilor sale, inclusiv a normelor de comportare, constituie abatere disciplinară, precizîndu-se, în continuare, sancţiunile ce pot fi aplicate — prevăzute la literele a-f —, cea mai gravă dintre acestea fiind desfacerea disciplinară a contractului de muncă.
In conformitate cu art. 101 din acelaşi cod, sancţiunea disciplinară se stabileşte şi se aplică de organul de conducere colectivă sau, după caz, de conducătorul unităţii sau compartimentului de muncă, în condiţiile legii persoana respectivă putînd face plîngere împotriva sancţiunii, în termen de 30 zile de la comunicarea deciziei.
Textele de lege amintite mai sus privesc aşadar instituţia răspunderii disciplinare, cuprinzînd reglementări de drept substanţial în legătură cu situaţiile în care persoanei încadrate în muncă îi revine o asemenea răspundere şi — corelativ — posibilitatea conducerii unităţii de a aplica sancţiuni, precum şi reglementări de drept procesual, constînd în dreptul persoanei respective de a introduce plîngere împotriva deciziei de sancţionare.
In reglementarea aceleiaşi instituţii, legea prevede şi organele competente să soluţioneze plîngerea celui sancţionat.
Astfel, potrivit art. 175 alin. 1 lit. a şi art. 174 lit. b din Codul muncii, competenţa generală de soluţionare a plîngerii — denumită în aceste texte de lege „contestaţie" —, introdusă împotriva „sancţiunii discipli-nare“, aparţine organului administrativ ierarhic superior sau organului de conducere colectivă, cu excepţia celei introduse împotriva sancţiunii de desfacere disciplinară a contractului de muncă, situaţie în care competenţa de soluţionare aparţine instanţelor judecătoreşti.
Finalitatea vizată prin lege în cadrul acestei instituţii constă deci în asigurarea disciplinei muncii în unităţile socialiste de stat, potrivit textelor din Codul muncii, citate mai sus, şi ale Legii nr. 1/1970 aplicabile în materie.
Aşa fiind, atît organele administrative, cît şi cele de jurisdicţie arătate urmează să-şi exercite atribuţiile în aşa fel încît să asigure realizarea acestui scop, instituţia răspunderii disciplinare, ca orice instituţie de drept, trebuind să fie înţeleasă şi aplicată în totalitatea ei, pentru £ se realiza finalitatea la care s-a făcut referire mai sus, vizată atît prin dispoziţiile de drept substanţial, cît şi prin cele de drept procesual. Examinînd natura acestei instituţii, în raport de finalitatea vizată, rezultă că atît organul administrativ ierarhic superior sau organul de conducere colectivă, în situaţia în care soluţionează contestaţiile introduse împotriva „sancţiunilor disciplinare", cît şi instanţa judecătorească, în cazul în care soluţionează contestaţiile de aceeaşi natură, introduse împotriva măsurii desfacerii contractului de muncă, luate de conducerea unităţii, ca sancţiune, au, deopotrivă, caracterul unor instanţe disciplinare, învestite cu judecarea abaterii săvîrşite în raport de care s-a aplicat sancţiunea contestată.
Recunoscînd organelor de jurisdicţie a muncii caracterul de instanţe disciplinare, învestite cu judecarea abaterii sărvîrşite, urmează a li se recunoaşte, implicit, în realizarea scopului legii, dreptul de a aplica ele însele o sancţiune, prin înlocuirea celei iniţiale, ori de cîte ori se con
stată că sancţiunea aplicată este prea severă faţă de abaterea săvîrşită,. dar care nu poate rămîne nesancţionată.
Nici un text de lege nu interzice acest drept organelor respective, situaţie în care urmează a se aplica dispoziţiile de drept comun ale legislaţiei civile, care întregesc pe cele ale Codului muncii, conform art. 187 din acest cod.
Potrivit acestor dispoziţii, în situaţia în care se admite acţiunea sau calea de atac exercitată, singura interdicţie impusă instanţelor de judecată — de fond şi de control judiciar — din punctul de vedere ce interesează în problema de faţă, este de a nu se crea petiţionarului o situaţie mai grea decît aceea pe care a avut-o înainte de a introduce acţiunea sau a declanşa calea de atac.
Or, admiţîndu-se contestaţia şi înlocuindu-se sancţiunea cu o alta mai uşoară, se creează celui în cauză o situaţie mai bună decît cea avută anterior.
Dreptul organelor de jurisdicţie nu rezultă însă numai din dispoziţiile procedurale de principiu de mai sus, ci, în primul rînd, din necesitatea reclamată de însăşi natura instituţiei răspunderii disciplinare, deoarece, dacă nu s-ar recunoaşte organelor arătate acest drept, s-ar anihila însăşi realizarea scopului vizat de instituţia de drept respectivă.
în situaţia în care se impune admiterea contestaţiei, dar nu s-ar recunoaşte organului de jurisdicţie a muncii şi dreptul de a înlocui sancţiunea aplicată cu alta mai uşoară în cazul în care se reţine existenţa abaterii, ci numai anularea sancţiunii iniţiale, ar însemna ca persoana vinovată să rămînă nesancţionată, ceea ce este de neconceput, deoarece, pe de o parte, conducerea unităţii nu mai poate aplica o nouă sancţiune pentru aceeaşi abatere celui în cauză, după ce acesta a atacat pe calea contestaţiei decizia de sancţionare, iar, pe de altă parte, anulîndu-se sancţiunea de către organul de jurisdicţie şi absolvindu-1 în consecinţă pe cel în cauză de orice sancţiune, hotărîrea avînd autoritate de lucru judecat, organul de conducere nu mai poate aplica — şi din acest punct de vedere — vreo sancţiune pentru aceeaşi abatere celui vinovat.
O asemenea finalitate ar fi contrară legii, cît şi caracterului educativ pe care soluţiile organelor de jurisdicţie a muncii trebuie să le aibă, cu atît mai mult cînd ele sînt chemate să judece abaterile de la disciplina muncii.
s) Problema : Litigiile dintre asociaţiile de locatari şi unităţile socialiste sînt de competenţa instanţelor judecătoreşti sau a Arbitrajului de stat ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 28/1979.
Soluţia : Litigiile dintre asociaţiile de locatari şi unităţile socialiste sînt de competenţa instanţelor judecătoreşti.
Motivarea : Potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 5/1954, Arbitrajul de stat rezolvă litigiile patrimoniale dintre instituţiile de stat, întreprinderile şi organizaţiile economice de stat şi cooperatiste sau alte organizaţii obşteşti ori societăţi de colaborare economică.
Asociaţiile de locatari au personalitate juridică, în conformitate cu dispoziţiile art. 65 alin. 2 din Legea nr. 5/1973 şi art. 1 ailin. 4 din Decretul nr. 387/1977, dar nu fac parte din nici una din categoriile de unităţi socialiste enumerate în mod limitativ prin art. 1 din Legea nr. 5/1954.
în această situaţie, urmează a se vedea că litigiile dintre asociaţiile de locatari şi unităţile socialiste nu sînt de competenţa Arbitrajului de
stat, ci a instanţelor judecătoreşti, în conformitate cu dispoziţiile din codul de procedură civilă şi legea de organizare judecătorească.
t) Problema : Cu privire la competenţa de a soluţiona cererea privind încredinţarea minorului spre creştere şi educare, în situaţia cînd părinţii primejduiesc dezvoltarea acestuia.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 792/1973.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. I, T. III, Cap. I, lit. C, e, p. 92.
u) Problema : Cu privire la competenţa instanţelor judecătoreşti de a soluţiona acţiunile pentru înregistrarea tardivă a naşterii.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 2412/1980.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. I, III, Cap. I, lit. F, h, p. 101.
v) Problema : Cu privire la organul competent de a soluţiona cererea de înscriere a numelui de familie sau w prenumelui
retradus în limba română ori cu ortografia acestei
limbi.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 2 134/1975.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. I, T. III, Cap. I, lit. F, i, p. 101.
B. TEMA : COMPETENŢA JURISDICŢIONALA
Problema : Care este instanţa competentă din punct de vedere teritorial în pricinile privind controlul provenienţei bumi-rilor care nu au fost dobîndite în mod licit ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 11/1968 (pct. 4).
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. III, Cap. II, lit. D, a,
pct. 4, p. 387.
C. TEMA : PROROGAREA DE COMPETENŢĂ
a) Problema : Cu privire la prorogarea competenţei în cazul în care faptul cauzator de prejudicii este săvîrşit de mai midte persoane.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 3/1976 (pct. 5).
Soluţia : In cazul în care paguba a rezultat dintr-un fapt unic, săvîrşit de mai multe persoane, contestaţiile introduse de cei în cauză împotriva deciziei de imputare se vor soluţiona de organul de jurisdicţie care, potrivit legii, este competent în raport de valoarea totală a pagubei sau de calitatea persoanelor în cauză.
Acelaşi organ de jurisdicţie va soluţiona toate contestaţiile celor în cauză şi în cazul în care, deşi paguba a rezultat dintr-un fapt unic săvîrşit de mai multe persoane, s-au emis mai multe decizii de imputare, într-o atare situaţie organul de jurisdicţie sesizat cu judecarea unei contestaţii, altul decît cel căruia îi aparţine competenţa în raport de valoarea totală a pagubei sau de calitatea persoanelor în cauză, urmează să se desesizeze în favoarea acestui din urmă organ de jurisdicţie.
Motivarea: In cazul în care faptul cauzator de prejudiciu este ■săvîrşit de mai multe persoane, judecarea lor împreună este necesară
chiar dacă unele urmează să răspundă pentru o pagubă mai mare, iar altele pentru o pagubă mai mică în raport de criteriul valoric de aşezare a competenţei organelor de jurisdicţie, deoarece numai în acest mod se poate stabili, printr-o hotărîre opozabilă, tuturor, în ce măsură a contribuit fiecare la producerea pagubei şi se evită pronunţarea unor soluţii contradictorii. într-o asemenea situaţie, coparticiparea procesuală devine posibilă prin prorogarea competenţei unuia dintre organele de jurisdicţie sesizate.
Astfel, în cazul în care plata sau restituirea la oare se referă art. 107(1) din Codul muncii urmează a se face de conducătorul unităţii sau de alte persoane încadrate în muncă de organul ierarhic superior, singure sau împreună cu alte persoane, decizia de imputare se emite de organul ierarhic superior. In consecinţă şi contestaţiile introduse de cei în cauză împotriva deciziei de imputare se vor judeca de către unul şi acelaşi organ de jurisdicţie.
De asemenea, dacă valoarea totală a pagubei rezultate dintr-un fapt unic săvîrşit de mai multe persoane este mai mare de 5 000 lei, toate contestaţiile împotriva deciziei de imputare emise se vor soluţiona de judecătorie în primă instanţă, indiferent de faptul că unele dintre aceste persoane au fost obligate la plata sau restituirea unor sume mai mici. Acelaşi organ de jurisdicţie va trebui să judece contestaţiile şi în cazul în care, deşi faptul cauzator de prejudiciu este unic, au fost emise mai multe decizii de imputare separate.
Tot astfel, dacă plata sau restituirea urmează a se face de conducătorul unei unităţi socialiste cu personalitate juridică, singur sau împreună cu alte persoane, iar paguba totală rezultată din acelaşi fapt cauzator de prejudiciu are o valoare mai mare de 20 000 lei, contestaţiile introduse de cei în cauză, indiferent de împrejurarea că s-au emis o singură decizie de imputare sau mai multe decizii separate, se vor soluţiona, potrivit art. 8 alin. 1 lit. d din Legea nr. 2/1973 privind Curtea Superioară de Control Financiar, de către acest organ de jurisdicţie.
în toate situaţiile de mai sus, organul de jurisdicţie sesizat cu judecarea unei contestaţii, altul decît cel căruia îi aparţine competenţa în raport de valoarea totală a pagubei sau de calitatea persoanelor în cauză, urmează a se desesiza în favoarea acestui din urmă organ de jurisdicţie.
b) Problema : Dacă este admisibilă prorogarea de competenţă a in
stanţelor judecătoreşti spre a soluţiona cereri de chemare în garanţie în care ambele părţi sînt organizaţii
socialiste.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 20/1960 (pct. 3).
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. I, Cap. VI, lit. B, a,
pct. 3, p. 301.
c) Problema : Dacă este admisibilă, în cazul unui proces-verbal refe
ritor la săvîrşirea mai multor contravenţii, prorogarea de competenţă a judecătoriei spre a soluţiona o plîn-. gere privind contravenţii pentru care actul normativ prevede o amendă sub 1 000 lei.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 11/1973.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. III, Cap. II, lit. B, a,
D. TEMA: NECOMPETENŢA INSTANŢEI.
EXCEPPA DE NECOMPETENŢA Şl CONFLICTUL DE COMPETENŢA
a) Problema : Cu privire la declinarea competenţei între organele de
jurisdicţie a muncii şi la rezolvarea conflictului de competenţă între aceste organe.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 3/1976 (pct. 4).
Soluţia: Comisia de judecată sesizată cu un litigiu a cărui rezolvare revine organului administrativ ierarhic superior sau organului de conducere colectivă al unităţii, precum şi judecătoria sesizată direct cu un atare litigiu urmează să-şi decline competenţa în favoarea acestor organe.
De asemenea, judecătoria sesizată cu plîngere împotriva hotărîrii date de comisie, constatînd că soluţionarea litigiului este de competenţa organului administrativ ierarhic superior sau a organului de conducere colectivă, urmează să desfiinţeze hotărîrea atacată şi să-şi decline competenţa în favoarea organelor menţionate.
Conflictul de competenţă dintre o instanţă judecătorească şi un organ administrativ ierarhic superior sau un organ de conducere colectivă, care acţionează ca organe de jurisdicţie a muncii, se rezolvă de instanţa judecătorească superioară aceleia aflate în conflict.
Motivarea: In sistemul instituit prin Codul muncii, referitor la jurisdicţia muncii, organul administrativ ierarhic superior, precum şi organul de conducere colectivă au caracter de organe de jurisdicţie, a căror competenţă este stabilită prin art. 175 din acest cod.
Dispoziţia cuprinsă în art. 158 din C. proc. civ., potrivit căreia în cazul în care instanţa se declară necompetentă trimite dosarul instanţei competente, se aplică, în temeiul art. 187 din Codul muncii, şi atunci cînd judecătoria sau comisia de judecată, sesizată direct cu rezolvarea unui litigiu, constată că este competent organul administrativ ierarhic superior sau organul de conducere colectivă al unităţii, situaţie în care vor trebui să-şi decline competenţa în favoarea acestora.
De Esemenea, în cazul în care judecătoria, sesizată cu plîngere împotriva hotărîrii comisiei de judecată, constată că soluţionarea litigiului este de competenţa organului administrativ ierarhic superior sau a organului de conducere colectivă, ea urmează să desfiinţeze acea hotărîre şi să trimită dosarul organului de jurisdicţie competent.
Intrucît, atunci cînd rezolvă litigii de muncă, potrivit competenţei lor, organul administrativ ierarhic superior şi organul de conducere colectivă al unităţii desfăşoară o activitate jurisdicţională, urmează să li se aplice, prin analogie, prevederile art. 221 din Codul de procedură civilă, care se referă la organele obşteşti cu activitate jurisdicţională. Aceasta înseamnă că în cazul conflictului de competenţă ivit între o instanţă judecătorească şi un organ administrativ ori un organ de conducere colectivă, care acţionează ca organ de jurisdicţie a muncii, competenţa de a-1 rezolva revine instanţei judecătoreşti superioare aceleia aflate în conflict.
b) Problema : Dacă poate exista conflict de competenţă între o co
misie de judecată şi instanţă cu privire la judecarea abaterilor de la regulile \de convieţuire socială ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 10/1973 (pct. III 5).
Soluţia : Nu poate exista conflict de competenţă între o comisie de judecată şi instanţă cu privire la judecarea abaterilor de la regulile de
convieţuire socială.
Motivarea: Prin art. 221 C. proc. civ. se prevede că există conflict de competenţă şi în cazul în care el se iveşte între instanţa judecătorească şi organe obşteşti cu activitate jurisdicţională. .
Această dispoziţie, aplicabilă în materia litigiilor de muncă şi a celor patrimoniale, nu este însă aplicabilă şi în cazul judecării abaterilor de la regulile de convieţuire socială.
Legea nr. 59/1968 şi Codul de procedură penală nu reglementează posibilitatea ivirii conflictului de competenţă între instanţele judecătoreşti şi comisiile de judecată în materia abaterilor de la regulile de convieţuire socială.
Prin art. 30 alin. 4 din Legea nr. 59/1968 se arată că, în cazul în care o sesizare de competenţa comisiei de judecată este adresată unei instanţe ori altei comisii decît cea îndreptăţită, pricina trebuie trimisă comisiei îndreptăţite să o examineze, fără a se prevedea că, în astfel de cazuri, se declină competenţa.
Pe de altă parte, prin art. 12 C. proc. pen. se prevede că, în cazurile arătate în art. 10 lit. b, d şi e din acest cod, instanţa de judecată care pronunţă achitarea trebuie să sesizeze organul competent dacă apreciază că fapta ar putea atrage alte măsuri ori sancţiuni decît cele prevăzute de legea penală. Or, instanţa pronunţînd achitarea pentru motivul că fapta nu cade sub incidenţa legii penale şi sesizînd organul competent — respectiv comisia de judecată — pentru a lua măsuri de influenţare, comisia nu mai poate să-şi decline competenţa în favoarea insitanţei pe motiv că fapta ar constitui infracţiune, pentru că această soluţie ar contraveni principiului autorităţii lucrului judecat.
c) Problema : Hotărîrea pronunţată de Tribunalul Suprem prin care a rezolvat un conflict negativ de competenţă poate fi atacată cu recurs ?
Dec. T.S., completul de jud., nr. 75/1972.
Soluţia ; Decizia dată de secţia civilă a Tribunalului Suprem, prin care se rezolvă un conflict negativ de competenţă, nu este supusă nici
unei căi de atac1.
Motivarea: Din examinarea art. 22 C. proc. civ. rezultă că conflictele de competenţă între două instanţe de acelaşi grad se judecă de instanţa superioară (dacă instanţele respective fac parte din raza acesteia), iar în toate celelalte oazuri, conflictele de competenţă se rezolvă de Tribunalul Suprem.
In ultimul alineat al art. 22 din acelaşi cod se precizează că instanţa competentă să judece conflictul va hotărî în camera de chibzuire, fără citarea părţilor, cu drept de recurs în termen de 5 zile de la pronunţare. Dreptul de recurs se referă însă numai la hotărîrile pronunţate de alte instanţe care soluţionează conflictele de competenţă (de exemplu tribunalul judeţean), deciziile pronunţate în această materie de către secţia civilă a Tribunalului Suprem fiind date fără drept de recurs.
In adevăr, din examinarea art. 35 din legea pentru organizarea judecătorească rezultă care este competenţa Tribunalului Suprem. Din nici una dintre atribuţiile prevăzute de acest text nu rezultă că ar intra în competenţa supremei instanţe judecarea recursurilor împotriva hotărîrilor care stabilesc competenţa in cazul ivirii unui conflict negativ.
Articolul 39 alin. 2 şi 3 precizează care este competenţa completului format din 7 judecători. în alineatul 3 se arată că acest complet judecă recursurile îndreptate împotriva hotărîrilor pronunţate de secţiile Tribunalului Suprem în primă instanţă.
Examinînd conţinutul unei hotărîri de stabilire a competenţei în cazul unui conflict negativ între două instanţe, se constată că prin hotărîrea care îl rezolvă nu se soluţionează fondul unei pricini, ci se reglementează numai o situaţie ce are un vădit caracter de administrare a justiţiei, statornicind care din cele două instanţe va trebui să judece.
în sprijinul acestei constatări este însăşi împrejurarea arătată mai sus, şi anume că fixarea competenţei se rezolvă în camera de consiliu, fără citarea părţilor.
în această situaţie, decizia pronunţată în camera de chibzuire de secţia civilă a Tribunalului Suprem nu este supusă nici unei căi de atac.
d) Problema: In cazul conflictului de competenţă dintre o instanţă judecătorească şi un organ arbitrai, Tribunalul Suprem poate pronunţa un regulator de competenţă ?
Dec. nr. 4/1955 a Plenului T.S. şi dec. T.S., secţ. civ., nr. 825/1970.
Soluţia : Tribunalul Suprem nu este în drept să pronunţe un regulator de competenţă în cazul conflictului dintre o instanţă judecătorească şi un organ arbitrai1.
Motivarea : Articolele 20—23 C. proc. civ. stabilesc în mod limitativ cazurile în care Tribunalul Suprem poate pronunţa un regulator de competenţă în materie civilă, şi anume în cazurile cînd conflictul de competenţă se iveşte numai între instanţele judecătoreşti sau între acestea şi organele obşteşti cu activitate jurisdicţională. Cum, organele arbi-trale nu fac parte din sistemul instanţelor judecătoreşti şi nici din categoria organelor obşteşti cu activitate jurisdicţională, Tribunalul Suprem — şi cu atît mai mult o altă instanţă — nu are căderea să pronunţe un regulator de competenţă, atunci cînd conflictul de competenţă intervine între o instanţă judecătorească şi un organ arbitrai. Urmează deci, ca, în cazul unui conflict de competenţă între o instanţă judecătorească şi un organ arbitrai, eventualele erori ce s-ar produce în soluţiile date să fie îndreptate potrivit regulilor proprii sistemului din care face parte organul respectiv. Astfel, în ipoteza în care instanţa judecătorească şi-a
declinat just competenţa în favoarea organului arbitrai, constatîndu-se că declinarea de competenţă dispusă de organul arbitrai este greşită, se va sesiza Primul arbitru de stat, pentru a exercita controlul asupra ho-tăririi arbitrale în vederea desfiinţării ei; în ipoteza cînd se va constata că instanţa judecătorească şi-a declinat în mod greşit competenţa, corectarea greşelii săvîrşite se va face la iniţiativa procurorului general, po calea recursului extraordinar.
Capitolul IV INCIDENTE CU PRIVIRE LA COMPUNEREA COMPLETULUI DE JUDECATĂ SAU LA INSTANŢA SESIZATA
TEMA: INCOMPATIBILITATEA
Problema: Judecătorul care a participat la judecarea recursului poate fi considerat că s-a pronunţat asupra fondului ?
Dec. T.S., completul de jud., nr. 39/1970.
Soluţia : Nu.
Motivarea : Potrivit art. 24 C. proc. civ., judecătorul care a pronunţat o hotărîre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiaşi cauze, nici în calea de atac şi nici în caz de rejudecare după casare (cu
trimitere).
Incompatibilitatea este însă limitată de lege numai la cazurile menţionate şi se referă la acei judecători care au judecat fondul pricinii1.
Judecătorul care a participat la judecarea recursului nu poate fi considerat că s-a pronunţat asupra fondului şi ca atare, în caz de casare cu reţinere, va putea face parte din completul de judecată care judecă fondul.
Capitolul V ACŢIUNEA ÎN PROCESUL CIVIL
A. TEMA: ACŢIUNILE IN REALIZARE Şl ACŢIUNILE IN CONSTATARE
a) Problema : Cu privire la admisibilitatea acţiunii în constatare prin care un soţ solicită să se stabilească că un bun dobîndit în timpul căsătoriei este bun comun şi nu propi'iu al celuilalt soţ sau că, dimpotrivă, este bun propriu.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 3/1974 (pct. 2).
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. III, T.I, Cap. I, lit. B, g, p. 233.
b) Problema : Cu privire la admisibilitatea acţiunii in constatare prin
care după divorţ foştii soţi cer stabilirea cotei ce li se cuvine în bunurile comune.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 1/1964.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. III, T.I, Cap. III, lit. C, b, p. 243.
c) Problema: In legătură cu plata alocaţiei de stat pentru copii
(1. Calitatea procesuală activă. 2 şi 3. Temeiul juridic al acţiunii în restituire a alocaţiei încasate pe nedrept. 4. Termenul de prescripţie. 5. Precizare privind instanţa de divorţ).
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 10/1965.
1. Soluţia: Părintele neîncadrat în muncă, căruia i s-a încredinţat copilul în urma divorţului, are dreptul să acţioneze, potrivit art. 998 şi 999 C, civ., pe fostul său soţ, care, refuzînd sau neglijînd să completeze declaraţia şi să depună actele necesare pentru acordarea alocaţiei de stat, a împiedicat încasarea acesteia de către părintele îndreptăţit.
Motivarea: Alocaţia de stat pentru copii se acordă beneficiarilor numai dacă aceştia întrunesc anumite condiţii prevăzute în Decretul nr. 246 din 28 iulie 19771.
în vederea stabilirii drepturilor de alocaţie, beneficiarii de alocaţie vor completa personal, în mod obligatoriu, o declaraţie însoţită de anumite acte, din care să reiasă că îndeplinesc condiţiile impuse, de lege.
în cazul în care aceste cerinţe nu sînt îndeplinite, organizaţia socialistă nu poate fi obligată să procedeze la plata alocaţiei de stat fiindcă ar însemna să încalce în mod vădit dispoziţiile legale.
în situaţia părinţilor divorţaţi, cînd unul din părinţii copilului îndeplineşte condiţiile pentru a fi beneficiar al alocaţiei de stat, dar copilul a fost încredinţat prin sentinţa de divorţ celuilalt părinte neîncadrat în muncă, — situaţie prevăzută în art. 6 alin. 4 din Decretul nr. 246/1977 —„ alocaţia se remite părintelui neîncadrat căruia i s-a încredinţat copilul, de către serviciul financiar al organizaţiei socialiste în care este încadrat părintele beneficiar al alocaţiei de stat.
Dacă acesta din urmă refuză să completeze declaraţia cerută prin instrucţiuni şi nu înţelege să depună nici un act pentru a se putea îndeplini cerinţele prevăzute prin decret, organizaţia socialistă nu poate să procedeze la plata din oficiu a alocaţiei de stat.
Întrucît copilul nu poate fi lipsit de alocaţia de stat ce i se cuvine potrivit legii, din cauza refuzului nejustificat al părintelui său de a depune actele necesare, acesta din urmă poate fi acţionat în daune în conformitate cu prevederile art. 998 C. civ. Fapta ilicită şi culpabilă a părintelui constă în aceea că prin nedepunerea acestor acte, copilul este împiedicat să încaseze alocaţia de stat.
De asemenea, părintele beneficiar al alocaţiei de stat răspunde, potrivit art. 999 C. civ., şi pentru neglijenţa sa, constînd, de pildă, în nedepunerea în timp util a actelor sau a declaraţiei necesare pentru acordarea şi încasarea alocaţiei de stat.
In situaţiile arătate, părintele în culpă va fi obligat să plătească integral suma la care copilul era îndreptăţit.
2. Soluţia: Reţinerea alocaţiei de stat de către părintele care a încasat-o pe nedrept şi refuzul de a o remite părintelui căruia i s-a încredinţat copilul justifică introducerea unei acţiuni bazate pe îmbogăţirea fără just temei.
Motivarea: In cazul divorţului dacă copilul a fost încredinţat spre creştere şi educare unuia dintre părinţi, iar celălalt părinte continuă în mod nelegal să încaseze alocaţia de stat, el trebuie să o remită fostului soţ, independent de pensia de întreţinere pe care a fost obligat să o plătească copilului.
Reţinerea, alocaţiei de stat de către părintele care a încasat-o pe nedrept şi refuzul de a o remite copilului constituie un abuz. în baza principiului îmbogăţirii fără just temei, acest părinte poate fi acţionat de către reprezentantul copilului prejudiciat, pentru a fi obligat să plătească suma încasată.
In situaţia în care se stabileşte însă că într-o anumită perioadă de timp copilul încredinţat unuia , dintre părinţi a locuit la celălalt părinte care a încasat alocaţia de, stat, acţiunea pentru plata acesteia nu poate fi admisă pentru acea perioadă, întrucît alocaţia de stat încasată de părintele pîrît este de presupus că a fost utilizată pentru satisfacerea nevoilor copilului. ■ ' i
3. Soluţia: în mod asemănător, părintele copilului din afara căsătoriei recunoscut sau a cărui filiaţie a fost stabilită judecătoreşte poate utiliza acţiunile bazate pe dispoziţiile art. 998 C. civ. ori pe îmbogăţirea fără just temei, în cazul împiedicării încasării sau reţinerii alocaţiei de stat de către celălalt părinte.
Aceste acţiuni pot fi folosite, în mod corespunzător, şi în cazul încredinţării copilului în timpul procesului de divorţ, potrivit art. 6132 C. proc. civ.1
Motivarea: Soluţiile menţionate mai sus sînt aplicabile prin asemănare şi copiilor din afara căsătoriei, dacă au fost recunoscuţi sau dacă li s-a stabilit filiaţia prin hotărîre judecătorească, întrucît, potrivit art. 6 alin. 2 lit. b din Decretul nr. 246/1977, ei au dreptul de a beneficia de alocaţia de stat în aceleaşi condiţii cu copiii născuţi din căsătoria părinţilor.
Aceste soluţii sînt aplicabile în mod corespunzător şi în cazul încredinţării copiiior în timpul procesului de divorţ, în conformitate cu art. 6132 C. proc. civ.
4. Soluţia: Termenul de prescripţie pentru introducerea acţiunilor de mai sus este de 3 ani, potrivit art. 3 şi 8 din Decretul nr. 167 din 21 aprilie 1958.
Motivarea: Deşi, potrivit art. 16(1) din Decretul nr. 246 din 28 iulie 1977, drepturile la alocaţia de stat pentru copii se acordă numai de la data stabilirii lor potrivit prevederilor sale, în cazul acţiunii în daune formulate împotriva părintelui, potrivit art. 998 şi 999 C. civ. şi acţiunii întemeiate pe îmbogăţirea fără just temei, acţiunea se prescrie în termen
de 3 ani, potrivit art. 3 şi 8 din Decretul nr. 167 din 21 aprilie 1958 privitor la prescripţia extinctivă.
5. Soluţia : Instanţa care pronunţă divorţul nu trebuie să se preocupe de modalitatea plăţii alocaţiei de stat pentru copii.
Motivarea: Instanţa sesizată cu judecarea acţiunii de divorţ nu trebuie să se pronunţe o dată cu soluţionarea divorţului şi fixarea pensiei de întreţinere pentru copii şi cu privire la obligarea părintelui beneficiar al alocaţiei de stat de a plăti în viitor această alocaţie celuilalt părinte căruia i s-au încredinţat copii.
In adevăr, o dată cu pronunţarea divorţului, instanţa este obligată, potrivit art. 42 din Codul familiei, să hotărască numai asupra încredinţării copiilor, precum şi asupra cheltuielilor de creştere, educare, învăţătură şi pregătirea lor profesională, chiar dacă nu există o cerere expresă a unuia din soţi.
In ceea ce priveşte plata alocaţiei de stat, instanţa care pronunţă divorţul nu trebuie să se preocupe de această problemă deoarece modalitatea plăţii alocaţiei este stabilită prin art. 6 din Decretul nr. 246/1977, în sensul că aceasta se remite direct de către organizaţia socialistă părintelui căruia i s-au încredinţat copiii, chiar dacă celălalt părinte este bene
ficiarul ei.
d) Problema : Mijlocul procedural (acţiune de drept comun sau contestaţie la executare ?) prin care se poate obţine sistarea plăţii despăgubirilor, acordate sub forma unor
prestaţii periodice, victimei care şi-a redobîndit capacitatea de muncă; rol activ cu privire la calificarea cererii, In aplicarea art. 84 C. proc. civ.
Dec. T.S., completul de jud., nr. 95/1978.
Soluţia : In cazul în care, ca urmare a unui proces penal, s-au stabilit în favoarea victimei despăgubiri sub forma unor prestaţii periodice, iar ulterior ea şi-a redobîndit capacitatea de muncă, debitorul prestaţiilor periodice se poate adresa instanţei judecătoreşti de la domiciliul creditorului ei pentru a solicita sistarea plăţii. La acest rezultat poate ajunge debitorul pe calea unei acţiuni de drept comun şi nu pe calea contestaţiei la executare, deoarece pe această din urmă cale nu poate obţine o modificare a raporturilor juridice stabilite iniţial.
Motivarea: Sistarea plăţii despăgubirilor periodice, ca urmare a faptului că victima şi-a redobîndit capacitatea de muncă, se poate obţine numai pe calea unei judecăţi în fond şi nu pe calea contestaţiei la executare, care se limitează numai la interpretarea dispozitivului hotărîrii iniţiale pentru a se lămuri înţelesul, întinderea şi aplicarea acestuia sau la constatarea existenţei unor situaţii cu referire la executarea propriu-zisă a hotărîrii, cum ar fi, de pildă, achitarea debitului la care partea a fost obligată.
Prin contestaţia la executare nu se pot stabili deci alte raporturi juridice între părţi, o asemenea modificare a raporturilor juridice iniţial stabilite neputîndu-se realiza decît pe calea unei noi judecăţi, în fond de către instanţa de drept comun şi nu de către instanţa de executare. Aşa fiind, chiar dacă debitorul obligaţiei şi-a intitulat cererea ca fiind contestaţie la executare, invocînd dispoziţiile art. 399—401 C. proc. civ., instanţa este obligată să caracterizeze cererea drept acţiune de drept comun şi să o rezolve ca atare.
Problema : Cu privire la apărarea prin mijloace de drept civil a dreptului membrilor cooperatori asupra terenului atribuit în folosinţă.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 15/1964 (pct. I)1.
Soluţia : Membrii cooperatori au exerciţiul acţiunilor posesorii şi, în mod corespunzător, al acţiunilor specifice ocrotirii drepturilor reale, pentru apărarea dreptului asupra terenului atribuit în folosinţă.
Motivarea : Suprafeţele de teren, atribuite în folosinţa membrilor cooperatori, au un caracter ajutător, urmînd a fi folosite pentru obţinerea unor venituri în natură suplimentare. Potrivit art. 4 din Statutul C.A.P., beneficiază de dreptul de a primi teren în folosinţă, nu numai membrii cooperatori, ci şi mecanizatorii şi specialiştii care lucrează în cooperativă.
Dreptul de folosinţă asupra terenului atribuit este un drept real, al cărui act constitutiv este hotărîrea adunării generale a cooperativei agricole de producţie. Titular al acestui drept este fiecare membru cooperator, în mod individual, fiind desfiinţat astfel caracterul devălmaş al dreptului. Dreptul real de folosinţă permită titularului său să posede şi să folosească terenul, să dispună din punct de vedere material de el, cultivîndu-1, fără însă a avea un drept de dispoziţie juridică, neavînd posibilitatea deci să-l înstrăineze prin acte juridice inter vivos ori mortis causa. în aceleaşi condiţii în care dreptul de proprietate cooperatistă asupra terenului este Insesizabil şi imprescriptibil, la fel va fi şi dreptul real de folosinţă apar-ţinînd membrului cooperator.
Ca drept real, dreptul de folosinţă este opozabil faţă de toţi, cu excepţia cooperativei agricole de producţie. Faţă de aceasta membrul cooperator îşi poate apăra dreptul de folosinţă numai prin mijloace de drept cooperatist, nu şi prin mijloace de drept civil, cum ar fi : acţiunea în revendicare, acţiunea posesorie etc.
Dacă membrul cooperator îşi apără dreptul de folosinţă faţă de un alt membru cooperator, al aceleiaşi cooperative agricole, are la dispoziţie atît mijloacele de drept cooperatist cît şi mijloacele de drept civil.
în situaţia în care dreptul de folosinţă se apără împotriva încălcării aduse de o persoană străină de cooperativa agricolă, titularul dreptului are la dispoziţie numai mijloacele de drept civil.
în apărarea dreptului său, membrul cooperator are la dispoziţie, în primul rînd, acţiunea posesorie, prin care se apără o situaţie de fapt, ce se exercită în condiţiile art. 674—-676 C. proc. civ.
în cazul în care termenul pentru introducerea acţiunii posesorii a expirat, dreptul de folosinţă asupra terenului atribuit va putea fi apărat pe calea unei acţiuni în revendicare.
Titularul dreptului de folosinţă are la dispoziţie şi acţiunea în grăni-ţuire a terenului atribuit în folosinţă, din moment ce, în practica judiciară, s-a recunoscut şi uzufructuarului calitatea de a exercita această acţiune.
In cazul în care membrul cooperator este titularul unui drept de folosinţă asupra unui teren înfundat, stabilirea locului de trecere peste un alt teren, atribuit în folosinţă altui membru cooperator, o va face cooperativa agricolă de producţie, care, o dată cu atribuirea terenului, trebuie să asigure membrului cooperator şi condiţiile necesare, pentru exercitarea folosinţei.
Dacă, totuşi, dreptul de trecere astfel stabilit ar fi contestat de membrul cooperator, titular al dreptului de folosinţă asupra terenului supus dreptului de trecere, beneficiarul se va putea adresa instanţei pentru ca prin hotărîre judecătorească pîrîtul să fie obligat a-i permite trecerea, sub condiţia de a face dovada că dreptul de trecere i-a fost recunoscut de cooperativa agricolă de producţie.
C a p i t o I u J VI PARTICIPANŢII LA PROCESUL CIVIL
A. TEMA : PĂRŢILE IN PROCESUL CIVIL.
CONDIŢIILE CERUTE PENTRU A FI PARTE IN PROCES.
COPARTICIPAREA PROCESUALA
a) Problema: Cu privire la aplicarea dispoziţiilor procedurale re
feritoare la citarea, prezenţa in instanţă şi apărarea intereselor minorilor care au împlinit vîrsta de 14 ani.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 13/1957.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. I, Cap. VIII, a, p. 312.
b) Problema : Cu privire la lipsa de capacitate civilă procesuală a
unităţilor cu gestiune economică fără personalitate juridică.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. X A/1959.
Soluţia: Unităţile componente ale centralelor sau întreprinderilor socialiste — precum fabricile, uzinele, exploatările, grupurile de şantiere şi alte unităţi similare —, chiar dacă au autonomie economico-financiară (independenţă operativă)1 în cadrul centralei sau întreprinderii din care fac parte, atît timp cît nu îndeplinesc toate condiţiile pentru a avea personalitate juridică, nu au capacitate civilă procesuală şi nu pot figura ca parte în proces.
Motivarea : Persoanele juridice ca şi persoanele fizice sînt titulare de drepturi şi obligaţii şi ca atare au capacitate civilă procesuală, adică pot fi parte în proces.
Pentru existenţa persoanei juridice este necesară îndeplinirea condiţiilor cerute prin lege. In art. 26 din Decretul nr. 31 din 30 ianuarie 1954 privitor la persoanele fizice şi juridice, decret modificat prin Legea nr. 4 din 4 aprilie 1956, se arată care sînt aceste condiţii1.
Potrivit acestui text, existenţa unor organe proprii de conducere şi a unui cont de virament separat nu sînt, prin ele însele, suficiente pentru ca o subunitate a unei centrale sau întreprinderi socialiste (unitate componentă) să devină persoană juridică.
în consecinţă, subunitatea unei centrale sau întreprinderi socialiste (unitate componentă), chiar dacă are organe proprii de conducere şi cont de virament separat, mai exact subcont la bancă, rămîne tot o parte din centrala sau întreprinderea respectivă, fiind lipsită de personalitate juridică. Această subunitate (unitate componentă) nu are capacitate civilă procesuală şi nu poate figura ca parte în proces.
împrejurarea că în art. 41 alin. 2 C.proc.civ. se prevede că asociaţiile sau societăţile care nu au personalitate juridică pot sta în judecată ca pîrîte, dacă au organe proprii de conducere, nu duce la o altă soluţie, deoarece ipoteza reglementată prin acest text este distinctă de aceea a subdiviziunilor unei persoane juridice. în cazul subunităţii (unităţii componente) aceasta, fiind doar o subdiviziune, face parte din organizarea centralei sau a întreprinderii. în consecinţă, numai centrala sau întreprinderea poate sta în judecată, întrucît, avînd singură personalitate juridică, ea este titulara drepturilor şi a obligaţiilor2
c) Problema : Dacă organizaţiile socialiste ce deţin păduri în administrare sau folosinţă au calitatea de a figura ca reclamante în acţiunile civile pentru recuperarea pagubelor cauzate prin contravenţii silvice ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 5/1965.
Soluţia: Calitatea de reclamant în acţiunea civilă prin care se cere obligarea celui ce a săvîrşit o contravenţie silvică în pădurile, plantaţiile
şi terenurile forestiere aflate în administrarea directă sau în folosinţa consiliilor populare comunale, a cooperativelor agricole de producţie sau altor organizaţii socialiste, la plata despăgubirilor datorate şi care nu au putut fi recuperate conform H.C.M. nr. 920 din 23 iulie 1973 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice1 aparţine organizaţiilor socialiste menţionate.
Motivarea : Potrivit prevederilor art. 7 din Constituţie şi ale art. 1 din Codul silvic din 30 decembrie 1962, fondul forestier constituie proprietate socialistă aparţinînd întregului popor. In conformitate cu dispoziţiile art. 9 din Codul silvic, pădurile din fondul forestier sînt date în administrare directă întreprinderilor de stat pentru economia forestieră, cu excepţia acelor păduri care pot fi date în administrarea directă sau folosinţa altor organizaţii socialiste.
Prin art. 2 din Legea nr. 4/1972 privind gospodărirea pădurilor aflate în administrarea directă a comunelor2 se prevede posibilitatea transmiterii unor păduri în administrarea directă a comunelor sau a organizaţiilor socialiste de stat, cooperatiste ori a altor organizaţii obşteşti, urmînd a fi exploatate cu respectarea regulilor silvice. Prin art. 25 din această lege se prevede că aceleaşi dispoziţii se aplică şi pentru gospodărirea pădurilor aflate în administrarea directă a municipiilor şi oraşelor.
Trecerea în administrarea directă sau lăsarea în folosinţa unor organizaţii socialiste a bunurilor proprietate socialistă a întregului popor nu înlătură sub nici o formă calitatea subiectului, titular unic al acestui drept de proprietate socialistă aparţinînd întregului popor.
Prin darea în administrare directă sau lăsarea în folosinţa unor organizaţii socialiste a acestor bunuri, nu se dezmembrează, nu se ştirbeşte şi nu se grevează cu nimic dreptul de proprietate socialistă aparţinînd întregului popor, căruia aceste drepturi ale organizaţiilor nu-i pot fi opuse. Ca drepturi reale însă, aceste drepturi pot fi opuse terţilor, organizaţiile socialiste titulare fiind în măsură să exercite direct, în caz de încălcare a lor, acţiunile petitorii prevăzute de lege.
Din moment ce poate revendica de la terţi bunul a cărui administrare directă i-a fost încredinţat, organizaţia socialistă va putea cere în justiţie, în nume propriu, obligarea la dezdăunare a celui care, fără a o deposeda, totuşi prin fapta sa, i-a cauzat un prejudiciu material.
De aceea, întrucît în baza art. 9 din Codul silvic, unele păduri sau terenuri care fac parte din fondul forestier pot fi date în administrare directă sau în folosinţă altor organizaţii socialiste, acestea pot figura ca reclamante în acţiunile civile prin care se solicită obligarea la dezdăunare.
Faptul că Ministerul Economiei Forestiere şi Materialelor de Construcţii stabileşte regulile tehnice, silvice şi de pază, aplicabile deopotrivă pădurilor date în administrare directă sau folosinţă altor organizaţii socialiste, cum şi faptul că organele aceluiaşi minister au căderea să constate contravenţiile silvice şi să stabilească despăgubirile datorate, nu aduc atingere drepturilor ce rezultă din administrarea directă sau folosinţa pădurilor încredinţate unor organizaţii socialiste, altele decît întreprinderile de stat pentru economia forestieră.
In consecinţă, consiliul popular, cooperativa agricolă de producţie sau orice altă organizaţie socialistă, avînd calitatea de titular al dreptului de administrare directă sau de folosinţă asupra pădurii respective, vor putea figura în procesul civil ca reclamanţi în măsura în care îşi valorifică pretenţii decurgînd din contravenţii silvice.
Cuantumul despăgubirilor se va stabili şi în aceste cazuri în conformitate cu prevederile art. 47 din Codul silvic.
d) Problema : Dacă autoritatea tutelară are calitatea procesuală de
a cere stabilirea pensiei de întreţinere pentru copiii minori ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 12/1967.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. III, T. IV, lit. B, a, p. 259.
e) Problema : Cu privire la calitatea procesuală activă în cadrul ac
ţiunii în anulare a înfierii, în cazul neluării consimţă-mintului unui soţ la înfierea unui copil de către celălalt soţ.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 3/1974 (pct. 3).
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. III, T. II, Cap. III, lit. B, b, p. 246.
f) Problema : Dacă persoana încadrată în muncă, vinovată de pier
derea-termenului de recuperare a pagubei, are calitatea procesuală activă de a cere restituirea sumei de la cel ce a produs-o prin fapta sa ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 1/1976 (pct. 16).
Soluţia : Persoana încadrată în muncă, din a cărei vină s-a pierdut termenul de recuperare a pagubei, nu poate chema în judecată pe cel ce a cauzat nemijlocit paguba prin fapta sa, pentru a-i restitui sumele de bani pe care le-a plătit datorită pierderii termenului de recuperare. Aceeaşi soluţie urmează a se aplica şi în caz de pierdere a termenului de recuperare a sumelor încasate fără drept ori a contravalorii unor servicii nedatorate.
Motivarea: Persoana încadrată în muncă, vinovată de nerecu-perarea, în termenul de prescripţie, a daunei de la cel ce a produs-o, răspunde faţă de unitate pentru o pagubă provocată prin propria ei culpă şi nu se poate îndrepta împotriva celui ce a beneficiat de prescripţie. Ea nu se subrogă în drepturile unităţii, deoarece aceasta a obligat-o să răspundă tocmai pentru că din vina ei proprie s-a pierdut termenul de recuperare a pagubei de la cel ce a cauzat-o în mod nemijlocit. între cel ce a produs paguba prin fapta sa directă şi cel din a cărui vină s-a pierdut termenul de recuperare nu există nici un fel de raport juridic, nici de muncă şi nici de drept comun, care să justifice chemarea în judecată pentru restituirea sumei plătite ca despăgubire unităţii. A considera admisibilă o atare acţiune ar însemna ca cel ce a cauzat paguba prin fapta sa directă să piardă beneficiul termenului de prescripţie, căci, după ce s-a prescris dreptul material la acţiune al unităţii împotriva lui, s-ar naşte un nou drept la acţiune în favoarea celui vinovat de pierderea termenului, eludîndu-se astfel aplicarea unor dispoziţii legale.
In aceeaşi situaţie se găseşte şi persoana din vina căreia nu s-au luat, în termenul legal, măsuri de recuperare împotriva celui ce a beneficiat de o sumă încasată fără drept sau de prestarea unui serviciu nedatorat, ea urmînd să răspundă pentru culpa sa proprie.
g) Problema: Cu privire la calitatea procesuală pasivă in cadrul
aplicării Legii nr. 1/1967.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 5/1970 (pct. 2).
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. III, Cap. II, lit. A, a, pct. 2, p. 366.
h) Problema : Dacă este posibilă extinderea efectelor admiterii re-
cursului uneia din părţi asupra coparticipanţilor la proces, care nu au declarat recurs şi de care este legată prin raporturi de solidaritate sau indivizibilitate ? Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 3/1962.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. II, Cap. I, lit. C, d, p. 338.
B. TEMA: PARTICIPAREA TERŢILOR IN PROCESUL CIVIL
a) Problema : Cu privire la rezolvarea cererilor de chemare în garanţie (1 şi 2. Care este corelaţia dintre acţiunea principală şi cererea de chemare în garanţie în cadrul judecării recursului ? 3. Cui aparţine competenţa de judecată în cazul în care părţile în cererea de chemare in garanţie sînt unităţi socialiste ?).
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 20/1960.
1. Soluţia: în ipoteza în care — după admiterea recursului declarat de reclamant împotriva hotărîrii prin care s-a respins acţiunea şi, în consecinţă, şi cererea de chemare în garanţie introdusă de pîrît — instanţa, rejudecînd fondul, admite acţiunea, ea trebuie să soluţioneze şi cererea de chemare în garanţie.
Dacă, rejudecînd acţiunea după admiterea recursului declarat de reclamant, instanţa nu a rezolvat şi cererea de chemare în garanţie, hotărîrea ei este susceptibilă de a fi revizuită, în baza art. 322 pct. 2 C.proc.civ.
Motivarea: Chemarea în garanţie urmăreşte, pe de o parte, realizarea unei apărări în comun faţă de reclamant, iar, pe de altă parte, despăgubirea eventuală a pîrîtului de către chematul în garanţie, în cazul în care se admite acţiunea principală, pentru prestaţia la care pîrîtul a fost obligat faţă de reclamant. Chemarea în garanţie rămîne fără obiect şi trebuie respinsă ca atare atunci cînd acţiunea însăşi a fost respinsă ca nefondată.
împotriva sentinţei prin care s-au respins atît acţiunea, cît şi cererea de chemare în garanţie pîrîtul nu are interes să declare recurs deoarece el a obţinut cîştig de cauză. în ipoteza însă în care declară recurs reclamantul şi acest recurs se admite, iar la rejudecarea cauzei în fond, de data aceasta se admite acţiunea, instanţa trebuie să se pronunţe şi asupra cererii de chemare în garanţie, întrucît judecarea acestei cereri devine necesară atît pentru a se asigura o apărare în comun faţă de reclamant, cît şi pentru despăgubirea eventuală a pîrîtului.
împrejurarea că hotărîrea primei instanţe de respingere a cererii de chemare în garanţie nu a fost recurată de pîrît nu face ca soluţia cu privire la cererea de chemare în garanţie să treacă în puterea lucrului judecat, deoarece, aşa cum s-a arătat mai sus, pîrîtul, cîştigînd procesul cu ocazia primei judecăţi în fond, nu avea interesul să atace cu recurs hotă-
rirea numai pentru eventualitatea că reclamantul ar declara recurs şi că acest recurs ar fi admis.
Este necesar ca în instanţa de recurs să se citeze şi chematul în garanţie, care are şi el interesul să se opună la admiterea recursului declarat
de reclamant.
In ipoteza în care, rejudecînd acţiunea după admiterea recursului declarat de reclamant, instanţa nu a rezolvat şi cererea de chemare în garanţie, împotriva acestei hotărîri se poate introduce cerere de revizuire, în baza art. 322 pct. 2 C.proc.civ., potrivit cărui text se poate cere revizuirea şi atunci cînd instanţa nu s-a pronunţat asupra unui lucru solicitat. Prin capete de acţiune lăsate nerezolvate — situaţie la care se referă textul — trebuie să se înţeleagă şi cererile accesorii sau incidentale cu care instanţa de judecată a fost legai' învestită, cum este şi cererea de chemare în garanţie.
2. Soluţia: Recursul declarat de chematul în garanţie repune în discuţie şi acţiunea principală, soluţionată de prima instanţă, chiar dacă pîrîtul nu a declarat recurs. în consecinţă, se. va cita şi reclamantul ca intimat în recursul chematului în garanţie.
Numai în ipoteza în care recursul chematului în garanţie priveşte exclusiv raporturile dintre el şi pîrît, reclamantul nu va mai fi citat.
Motivarea: Chematul în garanţie este ţinut, în primul rînd, să-l apere pe pîrît împotriva pretenţiilor formulate de reclamant, iar în ipoteza în care acestea au fost admise, să-l despăgubească pentru prestaţia la care pîrîtul a fost obligat faţă de reclamant.
Deşi între reclamant şi chematul în garanţie nu există o legătură procesuală directă, în sensul că acesta din urmă nu poate fi obligat faţă de reclamant, totuşi chematul în garanţie, avînd îndatorirea de a apăra pe pîrît, este îndreptăţit să conteste pretenţiile reclamantului şi, ca atare, poate repune în discuţie, pe calea recursului declarat de el, raporturile dintre reclamant şi pîrît. Chematul în garanţie este direct interesat la respingerea acţiunii principale, deoarece prin respingerea acesteia el nu mai este expus la plata despăgubirilor. Chematul în garanţie, apărînd pe pîrît, în mod indirect se apără pe sine însuşi.
Faptul că pîrîtul nu a atacat cu recurs hotărîrea primei instanţe nu poate avea ca rezultat trecerea sentinţei în puterea lucrului judecat faţă de acesta, atîta timp cît raporturile dintre toate părţile în cauză — reclamant, pîrît şi chemat în garanţie — nu sînt definitiv soluţionate, ca urmare a declarării recursului de către chematul în garanţie.
Teza contrară — potrivit căreia hotărîrea primei instanţe nu mai poate fi schimbată în ceea ce priveşte raporturile dintre reclamant şi pîrît — ar duce şi la eventuale soluţii contradictorii în cele două acţiuni, în sensul că în acţiunea principală pretenţiile reclamantului ar rămîne admise, pe cînd în cererea de chemare în garanţie ele ar putea fi declarate nefondate.
Numai în ipoteza în care apărarea şi deci recursul chematului în garanţie privesc exclusiv raporturile dintre acesta şi pîrît, ca, de exemplu, în cazul în care se invocă nulitatea convenţiei de garanţie, citarea şi a reclamantului ca intimat apare ca fără interes şi, ca atare, sentinţa pronunţată de prima instanţă cu privire la acţiunea acestuia faţă de pîrît trece în puterea lucrului judecat.
3. Soluţia : Instanţa judecătorească nu are competenţa să rezolve litigii rezultînd din obligaţia de garanţie existentă între două organizaţii
socialiste, în cadrul unei acţiuni introduse de un particular sau împotriva unui particular, ori de cîte ori pretenţiile rezultînd din această obligaţie sînt de competenţa organelor prevăzute în legea de organizare şi funcţionare a Arbitrajului de Stat.
In aceste cazuri, dacă organizaţia socialistă a formulat o cerere de chemare în garanţie, împotriva altei organizaţii socialiste, judecătoria trebuie să-şi decline competenţa cu privire la cererea de chemare în garanţie.
Motivarea: In măsura în care pretenţiile organizaţiei socialiste faţă de chematul în garanţie sînt, potrivit legii Arbitrajului de Stat. de competenţa organelor anume prevăzute în acea lege, instanţa judecătorească nu are competenţa de a le rezolva.
In consecinţă, raporturile rezultate din obligaţia de garanţie trebuie soluţionate în mod separat între organizaţiile respective, iar judecătoria, în cazul în care o asemenea cerere de chemare în garanţie a fost formulată în faţa sa, are obligaţia de a-şi declina competenţa cu privire la cererea de chemare în garanţie, în favoarea organelor competente, potrivit legii Arbitrajului de Stat.
b) Problema : Cu privire la intervenţia accesorie şi introducerea în
cauză a unui terţ în litigiile de muncă.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 3/1976 (pct. 7).
Soluţia : In litigiile de muncă poate să facă cerere de intervenţie accesorie o altă persoană încadrată în aceeaşi unitate, atunci cînd justifică un interes, cum ar fi, de exemplu : în caz de desfacere a contractului de muncă, atunci cînd intervenient este persoana care a determinat luarea acestei măsuri sau în contestaţii împotriva deciziilor de imputare, cînd producerea pagubei a fost înlesnită sau plata nelegală a fost dispusă de o altă persoană, intervenient putînd fi cel ce a înlesnit producerea pagubei sau a dispus plata nelegală.
In aceeaşi situaţie, unitatea are şi ea posibilitatea să introducă în cauză pe cel ce cu rea-credinţă a determinat desfacerea contractului de muncă, a înlesnit producerea pagubei ori a dispus efectuarea plăţii nelegale.
Motivarea: In litigiile de muncă se poate face cerere de intervenţie accesorie, în cazurile în care o altă persoană încadrată în aceeaşi unitate are interesul de a se alătura fie unităţii pîrîte, fie reclamantului, pentru a contribui la soluţionarea justă a unor împrejurări care o interesează şi pe ea. Asemenea situaţii apar, de exemplu, în litigiile privind desfacerea contractului de muncă, atunci cînd introducerea în proces o solicită persoana care a determinat luarea acestei măsuri sau în litigiile privind contestaţii împotriva deciziilor de imputare, intervenient putînd fi cel ce a înlesnit producerea pagubei sau a dispus plata nelegală, întrucît are interesul să evite o eventuală imputaţie împotriva sa. In aceleaşi situaţii, în care se poate formula cererea de intervenţie accesorie, unitatea are şi ea dreptul să introducă în cauză pe cel ce a determinat, cu rea-credinţă, desfacerea contractului de muncă sau a înlesnit producerea pagubei ori a dispus efectuarea plăţii nelegale, pentru a-i face opozabile probele administrate.
c) Problema : Dacă o cerere de intervenţie pentru apărarea dreptu
rilor uneia dintre părţi (intervenţie accesorie) poate fi făcută la judecata unui recurs extraordinar ?
Dec. T.S., completul de jud., nr. 24/1975.
Soluţia: Cererea de intervenţie pentru apărarea drepturilor uneia din părţi este în principiu admisibilă şi în cazul în care un litigiu se află în faza recursului extraordinar.
Motivarea: Din cuprinsul art. 51 C.proc.civ. rezultă că, spre deosebire de intervenţia principală, cînd terţul intervine pentru apărarea unui drept propriu, intervenţia accesorie — adică cea făcută pentru apărarea drepturilor uneia din părţi1 — poate fi introdusă chiar şi în recurs.
Din coroborarea dispoziţiilor art. 330 C.proc.civ. cu art. 312 din acelaşi cod rezultă că, In cazul recursului extraordinar, se face trimitere la regulile ce se aplică la soluţionarea recursului ordinar. Pentru raţiuni de similitudine şi de text ca şi pentru o bună administrare a justiţiei urmează a se vedea că şi în cazul unui litigiu în faza recursului extraordinar, o cerere de intervenţie accesorie poate fi admisă în principiu.
Consecinţele unei asemenea soluţii conduc la situaţia că interve-nientul devine parte, iar hotărîrea ce se pronunţă în ultima fază a procesului îi este opozabilă, evitîndu-se un nou litigiu între intervenient şi părţile litigante.
C. TEMA: REPREZENTAREA JUDICIARA IN PROCESUL CIVIL
a) Problema : Cu privire la necesitatea numirii unui curator pentru
minor, în succesiunile şi litigiile de ieşire din indivi-ziune, în care figurează printre părţi, alături de minor, unul sau ambii părinţi ai acestuia (1 şi 2. Concursul minorului cu părinţii săi. 3. Aplicarea generală la orice litigiu de ieşire din indiviziune. 4. Ipoteza pluralităţii de minori).
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 6/1959.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. I, T. III, Cap. I, lit. E, a,
p. 95.
b) Problema : Cum urmează a proceda instanţa în situaţia în care
mandatarul depune o procură emisă în străinătate, dar care nu întruneşte cerinţele de validitate potrivit legii române ?2 Dec. T.S., completul de jud., nr. 83/1978.
Soluţia: Instanţa de fond este obligată să acorde un termen util părţii, pentru îndeplinirea cerinţelor de validitate prevăzute de legea
română.
M o ti v a r ea : Potrivit art. 83 C.proc.civ. cînd acţiunea este făcută prin mandatar, acesta este obligat să depună dovada împuternicirii sale.
In situaţia în care mandatarul depune o procură emisă în străinătate, dar care nu întruneşte condiţiile de validitate potrivit legii române, instaaţa de fond este obligată, potrivit art. 161 C.proc.civ., să acorde uri termen util părţii, pentru îndeplinirea acestor cerinţe.
în cazul în care instanţa de fond nu a acordat un termen pentru complinirea lipsei, ci a respins acţiunea ca fiind introdusă de o persoană fără calitate, iar în recurs se depune o nouă procură, întocmită potrivit cerinţelor legii române, se va lua act de regularitatea procurii prezentate ulterior, care urma să fie prezentată instanţei de fond, dacă s-ar fi acordat părţii termenul necesar pentru aceasta, şi se va casa cu trimitere hotărîrea primei instanţe.
c) Problema : Cu privire la puterea doveditoare a recunoaşterii fă
cute de reprezentantul legal sau de mandatarul părţii.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 12/1958 (pct. 4).
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T.I, Cap. VII, lit. C, b, p. 311.
d) Problema : Cu privire la aplicarea dispoziţiilor procedurale refe
ritoare la citarea, prezenţa in instanţă şi apărarea intereselor minorilor care au împlinit vîrsta de 14 ani.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 13/1957 (pct. 1 şi 2).
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. I, Cap. VIII, a, p. 312.
e) Problema : Cu privire la citarea statului şi a organizaţiilor de stat
înaintea instanţelor judecătoreşti.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 5/1960, modificată prin dec. de îndrumare nr. 3/1965.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T.I, Cap. VIII, b, p. 314.
D. TEMA: PARTICIPAREA PROCURORULUI IN PROCESUL CIVIL
a) Problema : Dacă procurorul are dreptul să atace cu recurs hotărîrile care consfinţesc învoiala părţilor ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 12/1958 (pct. 3).
Soluţia : Procurorul are acest drept.
Motivarea : Art. 273 C.proc.civ. prevede că hotărîrea care consfinţeşte învoiala părţilor se dă fără drept de recurs, deoarece este firesc ca părţile ce s-au înţeles şi au cerut instanţei să dea o hotărîre de expedient să nu poată protesta în contra unei hotărîri care a reţinut propria lor înţelegere. Fiind vorba de un contract judiciar, această hotărîre poate fi desfiinţată pe calea acţiunii în anulare în condiţiile dreptului comun.
Acest text se referă însă numai la părţile din proces, pentru că, la data elaborării lui, numai părţile puteau în general ataca, prin exerciţiul căilor de atac, o hotărîre judecătorească civilă.
Ulterior însă procurorul dobîndind prin lege dreptul de a folosi căile de atac, în vederea realizării controlului judiciar asupra tuturor hotărîrilor judecătoreşti pronunţate în prima instanţă, este tot atît de firesc ca şi el să poată declara recurs împotriva hotărîrii prin care se consfinţeşte o înţelegere a părţilor, atunci cînd aceasta este nelegală.
în consecinţă, articolul 273 C.proc.civ. nu constituie un impediment pentru ca procurorul să poată folosi calea recursului împotriva hotărîrilor-care consfinţesc învoiala părţilor şi pe care le consideră potrivnice legii1.
b) Problema : Cu privire la dreptul procurorului de a cere continua--rea şi respectiv reluarea judecăţii in situaţiile prevă--zute de art. 242 pct. 2 şi art. 245 pct. 1 C.proc.civ.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 12/1960.
Soluţia : Pr«curorul are dreptul, cu excepţia acţiunilor strict personale, să ceară instanţei continuarea judecării unui proces civil, atunci cînd părţile, regulat citate, lipsesc la termen, şi judecarea procesului ar-urma să fie suspendată potrivit art. 242 pct. 2 C.proc.civ., precum şi de a cere redeschiderea procesului cînd judecata s-a suspendat în lipsa părţi--lor, potrivit art. 245 pct. 1 C.proc.civ.
Motivarea: Codul de procedură civilă din 1948 a adoptat principiul disponibilităţii, care asigură părţilor dreptul de a dispune de obiectul procesului şi de mijloacele procesuale acordate prin lege. El cuprinde-dreptul părţii de a porni sau nu procesul, de a determina limitele acţiunii, de a renunţa la pretenţiile formulate, de a stinge procesul prin, tranzacţie etc.
Acest principiu însă, în dreptul socialist, nu are un caracter absolut,, deoarece el se îmbină cu rolul activ pe care judecătorul îl are în desfăşurarea procesului, în conformitate cu dispoziţiile art. 129 şi 130. C.proc.civ. Tot ca o aplicare a principiilor dreptului socialist s-a recunoscut şi procurorului o largă posibilitate de participare la procesul civil.
Prin Decretul nr. 38 din 18 februarie 1959 a fost modificat art. 45 C.proc.civ., prevăzîndu-se că procurorul poate să pornească orice acţiune,, în afară de cele strict personale, şi să participe la orice proces, în oricare-fază a sa, dacă socoteşte că este necesar pentru apărarea intereselor statului, ale organizaţiilor obşteşti sau ale oamenilor muncii, să exercite căile de atac şi să ceară punerea în executare a hotărîrilor.
Dreptul mai larg de a porni acţiunea şi de a participa la proces include în- mod firesc şi pe acela mai restrîns de a cere instanţei continuarea judecăţii în situaţia vizată de art. 242 pct. 2 C.proc.civ., precum şi de-a cere redeschiderea procesului în situaţia prevăzută în art. 245 pct. 1
C.proc.civ., cînd judecata s-a suspendat în lipsa părţilor. Dacă legiuitorul' ar fi intenţionat să adopte o altă soluţie cu privire la dreptul procurorului, de a cere instanţei continuarea judecăţii, respectiv redeschiderea procesului, ar fi limitat în mod expres atribuţiile sale, aşa cum a procedat în legătură cu acţiunile strict personale, a căror pornire a fost lăsată la aprecierea exclusivă a persoanelor interesate.
în textul art. 45 C.proc.civ. se precizează că titularul dreptului la care se referă acţiunea pornită de procuror se va putea folosi de dispoziţiile art. 246 şi urm., precum şi ale art. 271 şi urm. C.proc.civ., dar de
•aici nu rezultă că procurorul nu va putea să ceară continuarea judecăţii atunci cînd titularul dreptului nu înţelege să renunţe la proces ori să-l stingă prin tranzacţie, ci manifestă, după introducerea acţiunii, o atitudine de pasivitate.
Prin urmare, din textul art. 45. C.proc.civ. rezultă că în procesele în care procurorul este autorizat să pornească acţiunea şi să participe la judecată, el dobîndeşte toate drepturile procesuale pe care le au părţile, inclusiv acela de a cere instanţei continuarea judecăţii în situaţia prevăzută în art. 242 pct. 2 C.proc.civ., precum şi de a cere redeschiderea procesului în situaţia prevăzută în art. 245 pct. 1 C.proc.civ., cînd judecata s-a suspendat în lipsa părţilor.
Numai în situaţia vizată de art. 242 pct. 1 C.proc.civ., cînd părţile •sînt prezente şi cer, de comun acord, suspendarea judecăţii, procurorul nu poate trece peste voinţa exprimată a părţilor încuviinţată de instanţă. De asemenea, procurorul nu va putea cere redeschiderea procesului nici în situaţia prevăzută în art. 245 pct. 1 C.proc.civ., dacă judecata s-a suspendat prin învoirea părţilor.
c) Problema : Cu privire la obligativitatea participării procurorului
la judecata contestaţiilor introduse împotriva hotărîrilor date de comisiile pentru ocrotirea minorilor.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 10/1972 (pct. 4).
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. I, Cap. II, lit. E, p. 269.
d) Problema : Cu privire la soluţionarea recursului declarat de pro
curor în procesul civil.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 1/1966.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. II, Cap. I, lit. C, g, p. 342.
E. TEMA: PARTICIPAREA AUTORITAŢI1 TUTELARE LA PROCESELE DE DIVORŢ ATUNCI ClND SOŢII AU COPII MINORI
Problema : Cu privire la modul in care autoritatea tutelară îşi
poate formula concluziile in procesele de divorţ atunci cînd soţii au copii minori.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 19/1962 (pct. 2).
Soluţia : Prezenţa efectivă a delegatului autorităţii tutelare la dezbateri nu este obligatorie.
Autoritatea tutelară va putea să-şi comunice părerea şi printr-o adresă, prin care, informînd instanţa cu privire la traiul soţilor şi modul în care sînt îngrijiţi copiii, să propună măsurile ce crede că vor trebui luate în interesul acestora.
Hotărîrea nu se va putea pronunţa fără concluziile orale sau scrise ale autorităţii tutelare
Citarea autorităţii tutelare în procesele în care sînt copii minori este, în toate cazurile, obligatorie.
Motivarea : Prin decizia de îndrumare nr. 3 din 21 iunie 19551 se preciza între altele, că citarea şi „ascultarea14 autorităţii tutelare cu
privire la hotărîrea ce se va da pentru încredinţarea copiilor este obligatorie (pct. 4 lit. d). în motivarea acestei îndrumări se arată că, potrivit art. 42 din C.fam., judecata în procesele de divorţ se face, dacă sînt copii minori, cu „ascultarea“ autorităţii tutelare.
Concluziile autorităţii tutelare prezintă utilitate deosebită în astfel de procese, deoarece delegatul ei în instanţă se poate informa asupra traiului soţilor şi asupra modului în care sînt îngrijiţi copiii.
Acelaşi rezultat poate fi însă atins şi fără prezenţa efectivă a delegatului autorităţii tutelare în instanţă1, prin formularea unor concluzii scrise, pe cale de adresă motivată. Acest mod de informare a instanţei este de natură să înlăture dificultăţile pe care le prezintă obligarea autorităţii tutelare de a-şi trimite delegat la toate procesele de divorţ în care sînt copii minori. El ţine seama de situaţia reală, deoarece, pe de o parte, autoritatea tutelară funcţionează pînă la cea mai mică unitate administrativă, comună, care poate fi uneori îndepărtată de sediul instanţei, iar, pe de altă parte, aceste unităţi nu dispun întotdeauna de persoane calificate care să se poată prezenta pentru autoritatea tutelară.
De aceea, prezenţa efectivă a delegatului autorităţii tutelare în instanţă nu trebuie considerată ca fiind obligatorie, autoritatea tutelară putînd să-şi comunice părerea şi printr-o adresă, prin care, o dată cu relaţiile pe care le va da cu privire la traiul soţilor şi modul în care sînt îngrijiţi copiii, să propună măsurile ce urmează a fi luate în interesul acestora.
în cazul cînd autoritatea tutelară nu ar răspunde la timp şi prin aceasta ar împiedica soluţionarea cauzei, instanţa judecătorească va stărui ca ea să-şi îndeplinească această obligaţie legală, iar în caz de nevoie va sesiza în acest scop organele administrative ierarhic superioare, sau, eventual, organele procuraturii.
Hotărîrea nu se va putea pronunţa mai înainte de a se primi răspunsul autorităţii tutelare. Faptul că autoritatea tutelară a comunicat instanţei în scris punctul său de vedere, nu dispensează instanţa de a o cita, tocmai pentru a-i da posibilitatea să-şi pună şi oral concluziile^
Capitolul VII PROBELE
A. TEMA: PROBA PRIN ÎNSCRISURI
a) Problema : Puterea doveditoare a proceselor-verbale întocmite de-către organele de control şi revizie ale unităţii şi ale organelor superioare, în aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la gestionari.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 1/1976 (pct. 5).
Soluţia : Procesele-verbale întocmite de către organele de control şi revizie ale unităţii ori ale organelor superioare constituie probă pentru
constatarea lipsurilor, chiar dacă cel în cauză nu a fost prezent la efectuarea verificării sau nu le-a semnat.
Actul de constatare a lipsei în gestiune creează o prezumţie de culpă împotriva gestionarului. Această prezumţie poate fi combătută cu acte legale de intrare şi ieşire a mărfurilor din depozit, iar cu alte mijloace de probă numai în situaţii bine justificate, ca acelea în care, din cauze obiective, nu s-a putut ţine o evidenţă ori pentru a se dovedi o împrejurare de forţă majoră, sau alte cauze independente de orice vină.
Motivarea : Procesele-verbale întocmite de către organele de ■control şi revizie ale unităţii ori ale altor organe de control constituie probă pentru constatarea lipsurilor, indiferent dacă cel în cauză a fost prezent ■sau nu cînd s-a făcut verificarea ori a semnat sau a refuzat să semneze procesul-verbal.
In cazurile în care se produc lipsuri în gestiune, actul de constatare a lipsei creează o prezumţie de culpă în sarcina gestionarului căruia îi revine obligaţia de a face dovada contrară. Această dovadă, în sensul că nu există o lipsă ori că ea nu-i este imputabilă, trebuie să fie făcută cu acte legale de intrare şi ieşire a mărfurilor din depozit. In situaţii bine justificate, ca, de exemplu, cînd din cauze obiective nu s-a putut ţine o •evidenţă sau pentru a dovedi forţa majoră ori alte cauze independente de orice vină, proba poate fi făcută şi cu alte acte avînd caracter oficial, precum şi cu alte mijloace de probă prevăzute de lege.
b) Problema : Cu privire la depunerea unor înscrisuri noi in recurs.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. X/1953, modificată prin dec. de îndrumare nr. 11/1960.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. II, Cap. I, lit. B,p. 333.
B. TEMA: PROBA PRIN DECLARAŢIILE MARTORILOR
a) Problema : Dacă dispoziţiile art. 1191 C.civ. sînt aplicabile şi atunci cînd se tinde să se dovedească modificarea sau desfiinţarea actului juridic ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 7/1961.
Soluţia : Dispoziţiile art. 1191 C.civ., potrivit cărora dovada cu martori nu poate fi făcută — în afară de excepţiile anume prevăzute de lege — ori de cîte ori valoarea obiectului actului juridic respectiv este mai mare de 250 lei, se referă atît la dovedirea încheierii actului juridic, cît şi la dovedirea modificării, a desfiinţării acelui act, precum şi a stingerii obligaţiei prin plată.
Motivarea: Potrivit dispoziţiilor art. 1191 C.civ., dovada cu martori nu poate fi primită cu privire la actele juridice al căror obiect are o valoare mai mare de 250 lei, afară de excepţiile anume prevăzute de lege.
Regula trebuie înţeleasă că se referă nu numai la operaţia încheierii unui act juridic, ci şi la o eventuală înţelegere subsecventă, cînd, tot pe cale convenţională, se modifică sau se desfiinţează actul juridic. Ea se aplică şi atunci cînd se cere să se facă dovada stingerii obligaţiei prin plată. în toate aceste cazuri, determinantă pentru admisibilitatea probei cu martori este valoarea obiectului actului juridic respectiv.
într-adevăr, modificarea contractului, renunţarea la contract ori stingerea obligaţiei prin plată — toate acestea fiind acte juridice — sînt su
puse aceluiaşi mod de probă, dovada lor neputîndu-se face decît prin act scris, în afară de excepţiile general prevăzute în art. 1197 şi 1198 C.civ.
b) Problema: Cu privire la condiţiile în care terţul contestator
poate dovedi cu martori că bunul mobil supus urmăririi silite, atunci cînd valoarea lui depăşeşte suma de 250 lei, este proprietatea sa.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 14/1962.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. IV, Cap. II, lit. E, b, p. 419.
c) Problema : Cu privire la rolul activ al instanţei în administrarea
probei prin depoziţiile martorilor.
Dec. T.S., completul de jud., nr. 44/1970.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. I, Cap. II, lit. A, 1, p. 267.
d) Problema: Ce înţeles trebuie să se dea „imposibilităţii creditoru
lui de a-şi procura o dovadă scrisăîn sensul art. 1198 C.civ.?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1324/1979.
Soluţia : Imposibilitatea creditorului de a-şi procura o dovadă scrisă, situaţie în care, prin excepţie de la regula înscrisă în art. 1191 C.civ., dovada cu martori devine admisibilă, conform art. 1198 din acelaşi cod, trebuie înţeleasă în sens larg, atît al unei imposibilităţi materiale, cît şi al unei împiedicări de ordin moral de întocmire a înscrisului. O atare excepţie, avînd caracter de principiu, are aplicaţie în toate cazurile.
Motivare : Printre excepţiile de la regulile înscrise în art. 1191 C.civ., referitoare la dovada actelor juridice, stabilite prin art. 1198 din acelaşi cod, în legătură cu admisibilitatea probei cu martori şi pentru dovedirea actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, există şi aceea în care creditorul s-a aflat în imposibilitate de a-şi procura o dovadă scrisă. Noţiunea de imposibilitate trebuie înţeleasă în sens larg, cuprinzînd atît o imposibilitate materială, cît şi o imposibilitate morală a întocmirii înscrisului (o asemenea situaţie există, de exemplu, cînd părţile din actul juridic sînt rude, prieteni).
Este de reţinut că excepţia cuprinsă în dispoziţiile înscrise în art. 1198 C.civ., referitoare la imposibilitatea materială sau morală a preconstituirii unui înscris, este o excepţie cu caracter de principiu, care corespunde pe deplin principiului descoperirii adevărului, ce este de esenţa probaţiunii juridice, avînd aplicabilitate la toate cazurile, deci şi în cazul simulaţiei prin invocarea căreia se tinde a se dovedi operaţiunea juridică reală — negotium — aceea care a reprezentat voinţa părţilor în momentul încheierii actului şi care trebuia cuprinsă în actul semnat, dar care nu s-a încheiat datorită încrederii reciproce ce a existat între părţi, determinată de gradul apropiat de rudenie.
C. TEMA: RECUNOAŞTEREA (MĂRTURISIREA)
a) Problema : Neprezentarea sau refuzul nejustificat de a răspunde la interogatoriu; cu privire la aplicarea art. 225 C.proc.civ.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 3/1956.
—rSoluţia : Facultatea pe care art. 225 C.proc.civ. o acordă instanţei de a socoti neprezentarea la interogatoriu a părţii legal chemate în acest scop, ori refuzul ei de a răspunde, ca o mărturisire completă sau numai ca un început de dovadă în folosul părţii potrivnice, nu scuteşte instanţa de a-şi exercita rolul activ în descoperirea adevărului. In toate cazurile în care este posibilă administrarea altor probe, lipsa la interogatoriu sau refuzul de a răspunde va fi socotit numai ca un început de dovadă, care urmează să fie completat cu alte probe, prin care să se poată stabili împrejurările reale ale cauzei.
Numai în cazurile în care nu există posibilitatea administrării altor probe şi din cercetarea împrejurărilor concrete ale cauzei, instanţa ajunge la convingerea că lipsa la interogatoriu sau refuzul de a răspunde exprimă o recunoaştere a pretenţiilor părţii potrivnice, ea o poate considera mărturisire deplină în favoarea celeilalte părţi, cu puterea probantă pe care i-o conferă art. 1206 C.civ.
Instanţa este obligată să-şi motiveze temeinic hotărîrea prin care admite sau respinge cererea bazată pe efectele lipsei la interogatoriu a unei părţi ori refuzul acesteia de a răspunde, arătînd elementele concrete care au stat la baza convingerii pe care şi-a făcut-o în legătură cu luarea în considerare a lipsei la interogatoriu sau a refuzului de a răspunde, ca mărturisire deplină.
Motivarea : Articolul 225 din Codul de procedură civilă prevede că, dacă partea, fără motive temeinice, refuză să răspundă la interogatoriu sau nu se înfăţişează, instanţa poate socoti aceste împrejurări ca o mărturisire deplină sau numai ca un început de dovadă în folosul părţii potrivnice.
Art. 225 C.proc.civ., în paragraful intitulat „interogatoriul14, din secţia „Administrarea dovezilor44, creează o prezumţie de tacită recunoaştere în defavoarea părţii care, deşi regulat citată la interogatoriu, nu dă curs chemării instanţei, sau, prezentă fiind refuză să răspundă la întrebările puse. Prin urmare, legea acordă instanţei facultatea de a aprecia refuzul de a răspunde la interogatoriu în ambele situaţii ca o prezumţie de recunoaştere totală sau parţială în favoarea părţii potrivnice.
Prin Decretul nr. 205/1950 a fost înlăturat numai efectul de prezumţie legală absolută a mărturisirii (recunoşterii).
Ca efect al acestei modificări, mărturisirea a încetat a mai face parte dintre prezumţiile legale absolute (împotriva cărora nu se poate face proba contrarie), prevăzute în art. 1200 C.civ. în acest scop a fost abrogat pct. 3 din art. 1200 C.civ. şi au fost eliminate cuvintele „asemenea mărturisire face deplină dovada în contra acelui care a mărturisit44 din alin. 2 al art. 1206 C.civ.
Aceste modificări nu au înlăturat însă valoarea probantă a mărturisirii (recunoaşterii), care a pierdut numai forţa probantă absolută, pe care o avea înainte, ea putînd fi combătută prin proba contrară, ca oricare alt mijloc de probaţiune admis de lege.
Art. 225 C.proc.civ. nu obligă instanţa de a socoti refuzul de a răspunde la interogatoriu ca o mărturisire deplină. După cum rezultă chiar din modul de formulare a textului, instanţa are facultatea de a stabili din acest fapt o prezumţie de recunoaştere tacită în favoarea celeilalte părţi. Această prezumţie, deşi prevăzută în lege, nu are un caracter absolut, deoarece legea nu determină consecinţe invariabile pentru refuzul de a răspunde la interogatoriu, ci le lasă la aprecierea instanţei judecă-
toreşti. în raport cu împrejurările concrete ale cauzei, lipsa la interogatoriu sau refuzul de a răspunde poate, în unele cazuri, forma convingerea instanţei că această poziţie a părţii exprimă o mărturisire.
Aceasta nu înseamnă însă că instanţele ar putea să se limiteze la acest unic mijloc de probă, atunci cînd raporturile dintre părţi pot fi stabilite şi clarificate şi prin administrarea de alte probe. In astfel de cazuri, neprezentarea la interogatoriu sau refuzul de a răspunde pot servi doar ca un început de dovadă, în sensul art. 1197 C.civ., pe care instanţa, exercitîndu-şi rolul activ, are obligaţia să-l completeze cu orice alte probe, ca martori, prezumţii etc.
Pe de altă parte, ţinînd seama că, prin abrogarea art. 1200 pct. 3 C. civ. şi modificarea art. 1206 C.civ., puterea doveditoare a recunoaşterii nu mai este absolută, instanţa poate motivat să înlăture recunoaşterea făcută de o parte, dacă, în raport de celelalte probe, îşi formează convingerea că ea nu reprezintă adevărul. Instanţa poate să înlăture şi prezumţia cuprinsă în art. 225 C.proc.civ., dacă, din împrejurările concrete ale cauzei, ajunge la convingerea că simpla lipsă la interogatoriu nu poate constitui o dovadă deplină.
b) Problema : Cu privire la puterea doveditoare a recunoaşterii făcute de reprezentantul legal sau mandatarul părţii.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 12/1958 (pct. 4).
Soluţia : Recunoaşterile făcute în instanţă de reprezentanţii legali sau mandatarii părţilor nu au puterea probatorie pe care legea o acordă mărturisirii judiciare decît dacă au fost făcute în baza unei împuterniciri speciale sau dacă organul care „reprezintă" persoana juridică are dreptul de dispoziţie, şi nu este necesară nici o abilitare specială a sa.
Motivarea: Renunţarea la drept, achiesarea şi tranzacţia sînt, în cadrul procesului civil, acte de dispoziţie şi ca atare, potrivit regulilor de drept comun, ele nu pot fi făcute decît de persoane capabile sau de reprezentanţi legali ori mandatari care au împuternicirea specială necesară.
Instanţele sînt obligate să verifice dacă aceste condiţii sînt îndeplinite şi să refuze primirea actului în cazul contrar. Astfel părintele sau tutorele, potrivit art. 105 şi 129 din Codul familiei, are nevoie pentru aceste acte de dispoziţie de încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare.
Prin consecinţele sale, mărturisirea este un act de dispoziţie şi trebuie să emane de la partea însăşi din proces ; de aceea — exceptîndu-se cazul prevăzut în art. 220 C. proc. civ., al reprezentantului legal şi cel al părţii care se află în străinătate (art. 223) — partea este obligată să răspundă personal la interogatoriu. Cu toate acestea, potrivit art. 1206 C. civ., mărturisirea poate fi făcută şi printr-un împuternicit special. între acest articol şi dispoziţiile Codului de procedură civilă nu este nici o contradicţie. Partea citată la interogatoriu trebuie să se prezinte personal, dar, dacă vrea să recunoască pretenţiile părţii potrivnice sau faptele pentru care este chemată la interogatoriu, poate face aceasta printr-un mandatar cu împuternicire specială.
Un mandatar obişnuit, deci care nu poate face acte de dispoziţie, nu are dreptul să răspundă la interogatoriu şi nici nu poate, prin declaraţiile pe care le face în instanţă, să angajeze partea pe care o reprezintă. Regula aceasta este valabilă şi pentru persoanele juridice, care, potrivit art. 222 C. proc. civ., răspund la interogatoriu în scris. Astfel, jurisconsulţii organizaţiilor socialiste, neavînd drept de dispoziţie, nu pot face recunoaşteri
opozabile unităţilor pe care le reprezintă fără o delegaţie specială în acest scop, instanţa trebuind să recurgă la procedura scrisă a interogatoriului, prevăzută de art. 222 C. proc. civ., care singură poate duce la o recunoaştere valabilă, sau să ceară să se prezinte un act scris care să emane de la organul de conducere competent.
în modul acesta se va evita ca statul şi instituţiile sau întreprinderile sale, precum şi celelalte organizaţii socialiste, să fie obligate să plătească ceea ce nu datorează, aducîndu-se astfel grave prejudicii avutului obştesc.
Capitolul VIII ACTELE DE PROCEDURĂ
TEMA: CITAREA PĂRŢILOR Şl COMUNICAREA ACTELOR DE PROCEDURA
a) Problema : Cu privire la aplicarea dispoziţiilor procedurale referitoare la citarea, prezenţa în instanţă şi apărarea intereselor minorilor care au împlinit vîrsta de 14 ani (1. şi 2. Citarea minorului de 14 ani şi a celor care îl asistă. 3. Cazul în care minorul de 14 ani se citează exclusiv personal).
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 13/1957.
1. Soluţia : Minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani, avînd o capacitate de exerciţiu restrînsă, trebuie să figureze personal la judecata cauzelor civile, în care scop urmează să fie citat şi să-i fie comunicate actele de procedură.
Motivarea : Potrivit art. 9 din Decretul nr. 31 din 30 ianuarie 1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani are capacitatea de exerciţiu restrînsă. Ca atare, în activitatea sa juridică din circuitul civil, precum şi la apărarea intereselor sale în faţa instanţelor de judecată civile, cînd este parte în proces, minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani nu va mai fi reprezentat, deoarece instituţia reprezentării funcţionează numai în cazul lipsei totale de capacitate. Avînd o capacitate de exerciţiu restrînsă, el va participa personal la încheierea actelor juridice şi la activitatea procesuală, însă are nevoie de întregirea acestei capacităţi restrînse de către părinţi şi, în lipsa acestora, de către tutore. De aceea art. 9 alin. 2 prevede că actele juridice ale minorului cu capacitate restrînsă se încheie de către acesta cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau a tutorelui.
2. Soluţia : Părinţii sau tutorele asistă pe minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani, semnînd alături de acesta cererile adresate instanţei şi fiind citaţi în acest scop la judecata cauzei.
Motivarea: în ceea ce priveşte activitatea procesuală, cînd minorul este parte în proces, dispoziţiile art. 9 al Decretului nr. 31/1954 se întregesc cu dispoziţiile art. 42 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora, pentru persoanele care nu au capacitate de exerciţiu deplină, funcţionează instituţia asistării. în acest caz, partea care se găseşte în
această situaţie îndeplineşte actele de procedură şi este citată personal în proces, însă acele acte vor fi semnate şi de persoana care, potrivit legii, îi întregeşte capacitatea. La proces va fi citată şi această persoană, în cazul minorului, părinţii sau, în lipsa acestora, tutorele.
Dacă minorul reprezentat în proces împlineşte vîrsta de 14 ani în cursul judecăţii, este necesar să se dispună citarea lui alături de părinţi sau tutore, care numai îl vor asista. Hotărîrea obţinută în lipsa minorului nu-i este opozabilă şi acesta poate obţine desfiinţarea ei, după caz, pe calea recursului sau a contestaţiei.
Art. 42 C. proc. civ. nu poate fi considerat abrogat, în partea referitoare la asistare, prin art. 9 al Decretului nr. 31/1954, deoarece acest din urmă text se ocupă numai de încheierea de către minor a actelor juridice, ■deci a unor acte singulare, în privinţa cărora părinţii sau tutorele pot ■determina cu anticipaţie natura şi întinderea obligaţiilor ce îşi va asuma minorul, apreciind astfel, de la caz la caz, utilitatea actului juridic şi f ixîndu-i eventual limitele. In aceste cazuri interesele minorului sînt suficient apărate prin darea încuviinţării prealabile, nefiind deci necesar ca părinţii sau tutorele să participe la însăşi încheierea actului.
Acest text nu poate fi extins şi la actele procesuale pe care le face o parte în cursul unui proces civil şi care implică o succesiune de acte, unele previzibile — ca acţiunea, încheierea unei tranzacţii, sau introducerea unei căi de atac —, iar altele sînt neprevizibile şi impuse de desfăşurarea normală a procedurii. în mod practic, părintele sau tutorele nu poate încuviinţa în prealabil ca minorul să efectueze toate actele procesuale, iar o încuviinţare generică, dată la începutul procesului, ar fi de natură să lipsească pe minor — într-o activitate care-i poate periclita grav interesele — de protecţia pe care legea a socotit-o necesară pentru o persoană lipsită, îndeobşte, de cunoştinţe juridice şi experienţă. O simplă încuviinţare prealabilă procesului sau numai unei instanţe ar avea astfel un caracter pur formal şi ar lipsi pe minor de asistenţa care îi poate fi necesară în orice moment al dezbaterii şi în situaţii neprevizibile.
De altfel, în procesul în care minorul este pîrît, textul ar fi inaplicabil, întrucît părintele sau tutorele nu poate împiedica judecata cauzei prin refuzul încuviinţării.
3. Soluţia : Se citează numai minorul personal şi tot el exclusiv efectuează actele procedurale în litigiile care izvorăsc din contractul de muncă, ori din raporturile de muncă în cooperativa agricolă de producţie sau altă organizaţie cooperatistă în care a fost primit, ca şi cel care a dobîndit capacitatea de exerciţiu deplină prin căsătorie.
Motivarea: Întrucît, potrivit art. 10 din Decretul nr. 31/1954,
minorul care a împlinit vîrsta de 16 ani — iar cu abilitarea cerută de text, chiar de la vîrsta de 14 ani — are capacitatea de a încheia contracte de muncă1 sau de a intra într-o cooperativă agricolă de producţie, ori într-o
altă organizaţie cooperatistă, el este deplin capabil să pornească acţiuni şi să stea în instanţă, fără a fi asistat în litigiile care izvorăsc din aceste contracte sau din activitatea sa în cadrul cooperativei agricole de producţie sau al altei organizaţii cooperatiste.
De asemenea, potrivit art. 8 alin. final din Decretul nr. 31/1954, minorul care se căsătoreşte dobîndeşte prin aceasta capacitatea deplină de exerciţiu, pe care o păstrează chiar în caz de divorţ, astfel că un minor căsătorit nu are nevoie de asistenţa părinţilor sau a tutorelui în orice proces civil.
b) Problema : Cu privire la citarea statului şi a organizaţiilor socialiste de stat înaintea instanţelor judecătoreşti (1. Litigii privitoare la bunuri — proprietate socialistă aparţinînd întregului popor. 2. Litigii privitoare la bunuri pentru care legea recunoaşte atribuţii specifice unor organe de specialitate ale administraţiei de stat. 3. Litigii în care parte este statul sau Ministerul Finanţelor).
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 5/1960, modificată prin dec. de îndrumare nr. 3/1965.
1. Soluţia: în litigiile privitoare la bunuri proprietate socialistă aparţinînd întregului popor se va cita ca parte organizaţia socialistă de stat în a cărei administrare directă se găseşte bunul.
Motivarea : Toate bunurile ce formează obiectul proprietăţii socialiste aparţinînd întregului popor constituie un fond unitar al cărui titular este întregul popor, dar ele sînt repartizate spre administrare directă organizaţiilor socialiste de stat, care sînt persoane juridice distincte, avînd un patrimoniu propriu şi desfăşurînd o activitate proprie în îndeplinirea sarcinilor care le revin. Ele participă în nume propriu şi cu răspundere proprie în raporturile juridice patrimoniale cu alte organizaţii socialiste de stat, cooperatiste sau alte organizaţii obşteşti, precum şi cu persoanele fizice. De aceea, potrivit art. 37 din Decretul nr. 31 din 30 ianuarie 1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice nici statul, ca reprezentant al întregului popor, nu răspunde pentru obligaţiile acestor organizaţii socialiste, nici aceste organizaţii nu răspund pentru obligaţiile statului.
Dreptul de administrare directă este exercitat de către organizaţiile socialiste de stat şi apărat faţă de ceilalţi participanţi în raporturile juridice patrimoniale.
Ori de cîte ori un litigiu poartă asupra unor bunuri care, fiind proprietate socialistă aparţinînd întregului popor, sînt date în administrare directă unor organizaţii socialiste de stat, cu personalitate juridică, va fi citată ca parte acea organizaţie socialistă de stat în a cărei administrare directă se găseşte bunul, aşa cum sînt litigiile dintre organizaţiile socialiste de stat şi organizaţiile cooperatiste sau persoane fizice.
2. Soluţia: Atunci cînd litigiul poartă asupra unor bunuri cu privire la care un act normativ stabileşte anumite atribuţii specifice în sarcina
organelor de specialitate ale administraţiei de stat, se va cita comitetul executiv sau biroul executiv al consiliului popular, prin organul de specialitate.
Motivarea: Dacă litigiile poartă asupra unor bunuri care sînt
date în administrare directă consiliilor populare, urmează a fi citat ca parte în justiţie comitetul sau biroul executiv al consiliului popular, iar nu statul (prin Ministerul Finanţelor). De asemenea, se citează ca parte comitetul sau biroul executiv al consiliului popular ori de cîte ori un act normativ conferă anumite atribuţii specifice organelor de specialitate. Astfel este cazul organelor financiare în litigiile care izvorăsc din aplicarea Decretului nr. 111 din 27 iulie 1951. în aceste litigii, prin urmare, se citează comitetul sau biroul executiv al consiliului popular, prin organul financiar, iar nu Ministerul Finanţelor.
3. Soluţia: Ministerul Finanţelor va fi citat ca reprezentant al statului numai atunci cînd statul participă nemijlocit, în nume propriu, în raportul juridic ce formează obiectul litigiului, şi dacă legea nu stabileşte anume alte organe în acest scop1; Ministerul Finanţelor va fi citat, de asemenea, şi atunci cînd litigiul este privitor la un raport juridic în care acesta a figurat în nume propriu.
Motivarea: Potrivit art. 25 din Decretul nr. 31 din 30 ianuarie 1954, Ministerul Finanţelor va fi citat numai în cazul în care statul participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturile juridice şi legea nu stabileşte alte organe în acest scop. De asemenea, Ministerul Finanţelor urmează să fie citat în proces şi atunci cînd participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturile juridice deduse judecăţii.
c) Problema: Care este consecinţa nesocotirii dispoziţiei art. 89 C. proc. civ., de a se înmina citaţia cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 17/1959.
Soluţia : Nerespectarea dispoziţiilor art. 89 C. proc. civ. de a se în-mîna citaţia cu cel puţin cinci zile înainte de termenul fixat pentru judecată este sancţionată cu nulitatea, care operează fără a fi necesar ca partea neregulat citată şi care, fiind judecată în lipsă, a pierdut procesul, să facă dovada vătămării.
Motivarea : Art. 89 C. proc. civ. prevede că citaţia trebuie să fie înmînată — cu excepţia cazurilor urgente — cu cel puţin 5 zile înainte de termenul de judecată. în alineatul final al textului se prevede că partea care a fost citată fără respectarea termenului legal este în drept să ceară amînarea judecăţii.
Citarea părţii în condiţiile şus-menţionatului articol asigură încunoştin-ţarea la timp a acesteia despre proces — dîndu-i posibilitatea să-şi susţină acţiunea sau să-şi facă apărarea în bune condiţii — ducînd astfel la corecta soluţionare a procesului şi realizarea justiţiei.
Textul prevede expres că respectarea termenului de citare este impusă sub sancţiunea nulităţii.
Potrivit art. 105 alin. 2 partea finală, în cazul nulităţilor prevăzute anume în lege, vătămarea se presupune pînă la dovada contrară, iar pe de altă parte art. 107 C. proc. civ. prevede că preşedintele va amîna judecata pricinii atunci cînd constată că partea care lipseşte nu a fost citată cu respectarea cerinţelor prevăzute în lege sub pedeapsa nulităţii.
. Faţă de această dispoziţie, vătămarea părţii neregulat citate şi care, fiind judecată în lipsă, a pierdut procesul, este presupusă.
De altfel, vătămarea constă în însăşi imposibilitatea în care s-a găsit partea, care nu a fost încunoştinţată la timp despre proces, de a-şi face apărarea, precum şi în pronunţarea unei hotărîri prin care a pierdut procesul.
d) Problema : Se poate considera că are termenul în cunoştinţă şi deci să nu mai fie citată partea căreia, cu prilejul prezentării cererii preşedintelui instanţei sau judecătorului de serviciu, i s-a comunicat primul termen de judecată, dar nu s-a înfăţişat, la acel termen?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1290/1978.
Soluţia: Nu.
Motivarea : Potrivit dispoziţiilor art. 153 C. proc. civ., .partea
care a fost prezentă la înfăţişare, ea însăşi sau prin. mandatar, chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaşte termenul, nu va fi citată în tot cursul procesului, fiind presupusă că cunoaşte termenele următoare.
Aceste dispoziţii sînt de strictă interpretare, prin ele derogîndu-se de la principiul general, potrivit căruia, părţile din proces trebuie să fie citate la judecată.
Aşa fiind, dispoziţiile art. 153 C. proc. civ. nu sînt aplicabile şi în situaţia în care partea ia în cunoştinţă primul termân de judecată, pe care îl fixează preşedintele instanţei sau judecătorul de serviciu, ci în situaţia în care această parte lipseşte la primul termen de judecată, pe care l-a avut luat în cunoştinţă, ea trebuie citată pentru termenul următor şi pentru celelalte termene de judecată, dacă, bineînţeles, la nici unul din termene nu a fost prezentă în instanţă.
C a p i t o I u I IX TERMENELE PROCEDURALE
TEMA: REPUNEREA IN TERMEN
a) Problema : Cu privire la excepţia de depăşire a termenului de sesizare a comisiei de judecată şi la repunerea în termen.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 3/1976 (pct. 3).
Soluţia: Judecătoria, sesizată, potrivit art. 41 alin. 1 lit. b din Legea nr. 59/1968, este competentă să constate depăşirea termenului de sesizare a comisiei de judecată, chiar dacă litigiul nu a fost examinat de comisie sub acest aspect.
Persoana care a pierdut termenul de sesizare a unui organ de soluţionare a litigiilor de muncă poate cere, pentru motive temeinice, în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării, repunerea în termen şi soluţionarea acţiunii cu privire la care pierduse termenul de sesizare.
Organul de jurisdicţie, sesizat după expirarea termenului legal, va cerceta, la solicitarea celui în cauză, dacă acesta s-a găsit într-o situaţie care să justifice repunerea în termen, chiar şi în lipsa unei cereri prealabile exprese de repunere în termen.
M o t i v a r e a : Dispoziţiile art. 17.6 din Codul muncii, prin care se stabilesc termenele de sesizare a organelor de jurisdicţie au caracter imperativ. Ca atare faptul că nu s-a invocat în faţa comisiei de judecată tardivitatea sesizării nu constituie pentru judecătorie, atunci cînd este sesizată cu plîngere în condiţiile art. 41 alin. 1 Ut. b din Legea nr. 59/1968, o împiedicare ca, în temeiul art. 18 din Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia extinctivă, să constate, la cerere sau din oficiu, tardivitatea sesizării comisiei.
Persoana care a pierdut termenul de sesizare a organelor de soluţionare a litigiilor de muncă are însă, potrivit art. 177 din acelaşi cod, posibilitatea de a cere, pentru motive temeinice, repunerea în termen. Cererea de repunere în termen se poate face în 15 zile de la încetarea cauzei care a împiedicat sesizarea în termen. în caz de admitere a cererii, organul sesizat va proceda la soluţionarea litigiului.
Aceasta înseamnă că în asemenea situaţii cel în cauză va face, în termenul de 15 zile de la încetarea împiedicării, o singură cerere, atît pentru repunerea în termen, cît şi pentru soluţionarea acţiunii cu privire la care pierduse termenul de sesizare. De asemenea, chiar dacă cel în cauză nu a făcut cerere expresă de repunere în termen, organul de jurisdicţie a muncii, sesizat după expirarea termenului legal, va trebui să cerceteze, la solicitarea celui în cauză, dacă acesta s-a găsit într-o situaţie care să justifice repunerea în termen.
b) Problema : Cu privire la aplicarea art. 103 C. proc. civ. în materia contestaţiei la executare prevăzute de Decretul nr. 221/1960.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 28/1961.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. IV, Cap. II, lit. E, a,, p. 417.
Capitolul X CHELTUIELILE DE JUDECATĂ Şl AMENZILE JUDECĂTOREŞTI
TEMA: CHELTUIELILE DE JUDECATA
a) Problema : Cu privire la regimul juridic al cheltuielilor de judecată (1. Cine suportă cheltuielile de judecată ? 2. Soluţia în cazul admiterii parţiale a acţiunii. 3. Compensarea cheltuielilor de judecată. 4. Ipoteza coparticipării procesuale. 5. Rejudecarea fondului după casare. 6. Rolul activ al judecătorului).
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 11/1959.
1. Soluţia ; Partea ale cărei pretenţii au fost admise în întregime are dreptul la restituirea tuturor cheltuielilor dovedite ca efectiv făcute, cu ■excepţia cazului reglementat în art. 275 C. proc. civ.
Motivarea : Art. 274 C. proc. civ. prevede că partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
La baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală. Partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea cîştigătoare.
fn lumina acestor principii, dispoziţiile alin. 2 din art. 274 C. proc. civ. trebuie puse în concordanţă cu prevederile art. 276 din acelaşi cod.
Astfel, sub aspectul cheltuielilor de judecată, poziţia juridică de parte cîştigătoare este determinată de raportul dintre conţinutul obiectului acţiunii şi rezultatul obţinut prin hotărîrea de soluţionare a litigiului.
In consecinţă, părţii ale cărei pretenţii sau apărări au fost admise în întregime i se vor acorda integral cheltuielile dovedite ca efectiv făcute, cu excepţia cazului prevăzut in art. 275 C. proc. civ., cînd pîrîtul, care nu fusese pus în întîrziere, a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului.
2. Soluţia: Dacă pretenţiile care formează obiectul acţiunii au fost admise parţial, instanţa va acorda celui care a cîştigat procesul numai partea din cheltuielile de judecată corespunzătoare pretenţiilor admise. Se exceptează cazul cînd reaua-credinţă sau comportarea neglijentă a pîrîtului a determinat să se ceară, prin acţiune, ceea ce nu se datorează ; în acest caz pîrîtul poate fi obligat la plata integrală a cheltuielilor efectuate de reclamant.
Motivarea : Cînd pretenţiile ce formează obiectul acţiunii au fost admise doar parţial, instanţa va acorda celui care a cîştigat procesul numai o parte din cheltuielile de judecată suportate, proporţional cu pretenţiile admise.
De asemenea, se vor acorda în mod integral cheltuielile de judecată -efectiv făcute de partea cîştigătoare, cînd partea potrivnică, prin atitudinea sa, a determinat pe reclamant să introducă acţiunea în modul în care a fost formulată. Este, astfel, cazul chiriaşului care, deşi a consemnat chiria, nu a încunoştinţat pe reclamant despre acest fapt, împrejurare ce l-a determinat să pornească procesul pentru obţinerea sumelor socotite ca datorate. Această comportare a pîrîtului justifică obligarea lui la plata tuturor cheltuielilor făcute de reclamant.
3. Soluţia: în cazul cînd există cereri de partea ambelor părţi, admise în total sau în parte, instanţa va compensa, după caz, total sau parţial, cheltuielile de judecată. Compensarea se poate face şi în cazul în care a fost admis numai unul din capetele de cerere ale acţiunii.
Motivarea : Dacă există cereri de partea ambelor părţi, admise în total sau în parte — ipoteză reglementată în art. 276 C. proc. civ. — instanţa va compensa, total sau parţial, cheltuielile de judecată. Compensarea este totală, cînd cheltuielile rămîn în sarcina fiecăreia din părţile care le-a suportat, şi este parţială cînd una din părţi are dreptul să recupereze unele sume din cheltuielile pe care le-a suportat.
De asemenea, în cazul în care acţiunea a avut mai multe capete de cerere, din care numai unul a fost admis, iar celelalte au fost respinse, instanţa trebuie să aprecieze în ce măsură fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată suportate de cealaltă parte în tot cursul procesului. în asemenea cazuri urmează să se examineze dacă
nu este locul a se compensa, în total sau în parte, aceste cheltuieli, ca,, de exemplu, atunci cînd se cere plata chiriei restante, precum şi evacuarea chiriaşului pentru neplata cu rea-credinţă a chiriei şi pentru degradarea locuinţei, şi acţiunea este admisă numai pentru plata chiriei restante.
4. Soluţia : In cazul coparticipării procesuale, pentru a se stabili dacă plata cheltuielilor de judecată urmează a se face în mod egal, proporţional sau solidar, se va ţine seama de poziţia în proces a fiecărui copartici-pant şi de natura raportului juridic soluţionat, astfel încît fiecare să fie obligat la plata cheltuielilor pe care le-a provocat prin apărarea sa.
Motivarea: în cazul coparticipării procesuale, potrivit art. 277 C. proc. civ., obligarea părţilor la plata cheltuielilor de judecată trebuie stabilită potrivit cu natura raportului de drept material dedus judecăţii —-obligaţii conjuncte, solidare, principale sau accesorii etc. — şi de interesul fiecărui coparticipant în cauză. Astfel, situaţia fidejusorului poate fi diferită de aceea a obligatului principal, a subdobînditorului de a celui cu care s-a încheiat raportul juridic a cărui anulare se cere, a terţului introdus în proces de a pîrîtului iniţial, a celui chemat numai pentru a-i fi opozabilă hotărîrea, şi care se menţine în pasivitate, de a pîrîtului principal care, prin apărarea sa, provoacă administrarea unor probe ce implică
0 cheltuială. De aceea, textul amintit prevede că, în cazul coparticipării procesuale, coparticipanţii care au pierdut procesul vor fi obligaţi la plata cheltuielilor de judecată, după caz, în mod egal, proporţional sau solidar.
5. Soluţia : In cazul rejudecării procesului după casare, partea care a cîştigat definitiv procesul are — în mod exclusiv — dreptul la toate cheltuielile de judecată făcute. Dacă în cursul desfăşurării procesului s-au acordat cheltuieli de judecată şi părţii care a pierdut procesul, aceste cheltuieli nu se vor mai executa. Dacă totuşi aceste cheltuieli au fost executate sau achitate, cuantumul lor se va adăuga la cel al cheltuielilor făcute de partea care a cîştigat definitiv procesul.
Despăgubirile acordate potrivit art. 154 C. proc. civ., care nu au fost executate, se vor compensa dacă partea care le-a obţinut a pierdut procesul.
Motivarea : în ceea ce priveşte situaţia în care, deşi s-au acordat cheltuieli de judecată în recurs uneia dintre părţi, totuşi in urma rejudecării procesului după casare, cealaltă parte a obţinut definitiv cîştig-de cauză, urmează a se face şi în acest caz aplicarea art. 274 alin. 1 C. proc. civ., potrivit căruia numai partea cîştigătoare are drept la plata cheltuielilor de judecată.
Prin urmare, şi în situaţia menţionată trebuie realizată aceeaşi soluţie logică şi echitabilă de a nu se acorda cheltuieli de judecată părţii care a pierdut procesul şi aceasta independent de faptul că în cursul procesului
1 s-au acordat cheltuieli de judecată. Aceste cheltuieli nu mai pot fi executate, iar în cazul în care ele totuşi au fost executate sau achitate, partea care a dobindit pînă la urmă cîştig de cauză are dreptul să i se acorde de către ultima instanţă, în afară de cheltuielile de judecată proprii, şi suma achitată părţii adverse.
Dacă însă în cauză s-a pronunţat, în baza art. 154 C. proc. civ., obligarea vreuneia dintre părţi la plata de despăgubiri pentru că a pricinuit amînarea procesului, instanţa va ţine seama şi de aceasta la pronunţarea hotărîrii, dacă încheierea prin care despăgubirile au fost stabilite nu a fost executată în timpul judecăţii.
6. Soluţia : înainte de închiderea dezbaterilor, judecătorii vor lămuri părţile asupra dreptului pe care-1 au de a solicita plata cheltuielilor de .judecată.
Motivarea : Potrivit art. 274 C. proc. civ., cheltuielile de judecată se acordă la cererea părţii cîştigătoare. în consecinţă, ele nu se pot acorda de instanţă din oficiu.
Pentru a se evita însă situaţiile în care partea cîştigătoare nu solicită cheltuielile de judecată din simplă omisiune, instanţele trebuie să facă uz de rolul activ, la care sînt obligate de dispoziţiile art. 129 şi 130 C. proc. civ., şi să pună în vedere părţilor, cu ocazia dezbaterilor finale ale procesului, dreptul pe care-1 au de a cere cheltuieli de judecată.
b) Problema : Cu privire la obligarea la plata cheltuielilor de judecată
în procesele care au ca obiect stabilirea ori modificarea pensiei de întreţinere sau desfacerea 1 căsătoriei.
(1. Suportarea cheltuielilor de judecată de partea care
pierde procesul. 2. Neaplicarea în procesele de divorţ a dispoziţiei de scutire de plata cheltuielilor de judecată a pîrîtului care recunoaşte temeinicia acţiunii la prima zi de înfăţişare).
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 2/1966.
1. Soluţia: Dispoziţia cuprinsă în art. 274 C. proc. civ., potrivit căreia partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată, se aplică deopotrivă în acţiunile care au ca obiect stabilirea sau modificarea pensiei de întreţinere, cît şi în acţiunile care au ca obiect desfacerea căsătoriei.
Motivarea : Potrivit art. 274 C. proc. civ. partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.
Partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute în mod justificat de către partea cîştigătoare, deoarece altfel repararea pagubei suferite nu este posibilă. Aceste cheltuieli îi vor fi restituite părţii ale cărei pretenţii sau apărări au fost admise, integral sau parţial, după cum pretenţiile sau apărările sale au fost admise în total sau în parte, aşa cum de altfel s-a indicat şi prin decizia de îndrumare nr. 11 din 23 iulie 1959 a Plenului Tribunalului Suprem, în care s-a arătat că la baza obligării la plata cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală.
Dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. sînt de aplicare generală în toate pricinile civile, deci atît în acţiunile cu caracter patrimonial, cît şi în cele cu caracter nepatrimonial. în consecinţă, ele se aplică şi în acţiunile de stabilire ori modificare a pensiei de întreţinere, precum şi în acţiunile de divorţ, deoarece şi în aceste situaţii există o culpă procesuală. Astfel, în procesele de stabilire ori de modificare a pensiei de întreţinere, pîrîtul este vinovat că prin neîndeplinirea obligaţiei de întreţinere în condiţiile prevăzute de lege a ocazionat introducerea acţiunii. Aceeaşi vină de a fi determinat efectuarea cheltuielilor o are şi soţul vinovat de divorţ.
2. Soluţia : Dispoziţia cuprinsă în art. 275 C. proc. civ., în baza căreia pîrîtul care a recunoscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întîrziere înainte de chemarea în judecată, se aplică în acţiunile care au ca obiect stabilirea sau modificarea pensiei de întreţinere. Această dispoziţie nu se aplică însă în acţiunile de desfacere a căsătoriei.
Motivarea : Potrivit art. 275 C. proc, civ. pîrîtul care a recu
noscut la prima zi de înfăţişare pretenţiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întîrziere înainte de chemarea în judecată. Acest text cuprinde o dispoziţie de excepţie, care nu este de natură să limiteze sau să înlăture aplicarea principiului potrivit căruia partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile de judecată făcute justificat de partea cîştigătoare. Cît priveşte procesele de divorţ, acest text de excepţie nu-şi găseşte aplicarea, deoarece declaraţia pîrîtului că este de acord cu acţiunea nu are nici o eficienţă, neputînd să justifice prin ea însăşi o soluţie de admitere a acţiunii.
Desigur că acest text se aplică în acţiunile prin care se cere pe cale principală stabilirea sau modificarea pensiei de întreţinere, întrucît nu există nici un impediment ca pîrîtul să recunoască la primul termen de înfăţişare pretenţiile reclamantului; el nu se aplică însă în procesele în care stabilirea sau modificarea pensiei de întreţinere se solicită pe cale accesorie, în cadrul procesului de divorţ.
c) Problema : Dacă organizaţia socialistă creditoare, citată in contestaţia introdusă de un terţ împotriva sechestrului ordonat de organele de urmărire penală sau de judecată, poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, în cazul admiterii contestaţiei ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 33/1963.
Soluţia : în cazul admiterii contestaţiei introduse de un terţ împotriva sechestrului ordonat de organele de urmărire penală sau de judecată, organizaţia socialistă creditoare citată în contestaţie va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată numai dacă şi în măsura în care acestea au fost ocazionate de comportarea culpabilă pe care a avut-o fie în cursul procesului penal — determinînd astfel sechestrarea bunurilor în litigiu -— fie cu ocazia judecării contestaţiei.
Soluţia este aceeaşi atunci cînd creditorul este o persoană fizică.
Motivarea : Astfel cum s-a arătat şi prin decizia de îndrumare nr. 11 din 23 iulie 1959 a Plenului Tribunalului Suprem, la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală.
în cazul contestaţiei introduse de un terţ împotriva sechestrului ordonat de organele de urmărire penală sau de judecată, la proces trebuie să participe organizaţia socialistă creditoare pentru îndestularea căreia s-au sechestrat bunurile în litigiu. Această participare, fiind consecinţa obligaţiei ce-i revine de a recupera dauna suferită prin săvîrşirea infracţiunii de către inculpat, nu poate duce prin ea însăşi la plata cheltuielilor de judecată în situaţia admiterii în total sau în parte a contestaţiei, deoarece este de principiu că exercitarea drepturilor şi îndeplinirea îndatoririlor, potrivit cu scopul lor şi în limitele determinate de lege, nu pot avea drept urmare obligarea la despăgubiri, deci nici la cheltuieli de judecată.
Numai în măsura în care cheltuielile făcute de contestator sînt urmarea unei comportări culpabile din partea organizaţiei socialiste creditoare, aceasta trebuie să fie obligată la suportarea lor. în consecinţă, în cazul în care sechestrarea bunurilor proprietatea terţului contestator a
avut loc datorită informaţiilor greşite date, din neglijenţă sau intenţionat, de organizaţia socialistă creditoare sau cînd, cu ocazia judecării contestaţiei, aceasta s-a opus nejustificat la admiterea ei, provocînd astfel con-testatorului cheltuieli inutile, organizaţia socialistă creditoare va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.
d) Problema : Dacă neplata taxei de timbru atrage întotdeauna anularea acţiunii sau a căii de atac la termenul de judecată ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 11/1964 (pct. 2).
Soluţia: în cazul acţiunilor, cererilor şi căilor de atac cu privire la care nu s-a comunicat părţii direct sau odată cu citarea şi obligaţia de a plăti taxa de timbru, pînă la termenul de judecată, la acest termen instanţa nu va anula acţiunea, cererea sau calea de atac, ci va acorda un nou termen, pentru ca partea să fie în măsură a plăti taxa de timbru.
Motivarea: In principiu taxele de timbru se percep anticipat, astfel încît la primirea cererilor, acţiunilor sau căilor de atac judecătorul care primeşte cererea este obligat să stabilească cuantumul acestora şi să ceară părţii să facă dovada plăţii în întregime a taxei datorate. în conformitate cu paragraful 9 din instrucţiunile Ministerului Finanţelor nr. 1711/1960, el este în drept să amîne plata taxei de timbru pînă la primul termen de judecată.
Atunci cînd cererile, acţiunile şi căile de atac se introduc direct la instanţe de către parte în persoană sau prin reprezentanţi (jurisconsulţi — în cazul organizaţiilor socialiste, avocatul delegat, mandatarul sau procuratorul — în cazul persoanelor fizice), obligaţia de plată a taxei de timbru (cuantum şi termen) fiind cunoscută, nu se mai face o altă încu-noştinţare în scris cu privire la aceasta, dacă judecătorul care a primit cererea i-a pus în vedere obligaţia de timbrare, făcînd menţiune despre aceasta în rezoluţia sa.
Dacă cererile, acţiunile şi căile de atac sînt trimise instanţelor prin poştă, preşedintele instanţei fixează termenul de judecată şi comunică părţilor o dată cu citarea şi obligaţiile în legătură cu plata taxelor de timbru care trebuie satisfăcute pînă la primul termen de judecată, sub sancţiunea considerării, conform paragrafului 9 din instrucţiunile Ministerului Finanţelor nr. 1711/1960, drept nulă a acţiunii, cererii sau căii de atac.
Rezultă deci că partea trebuie să fie încunoştinţată de obligaţia ce-i revine conform legii timbrului pentru a fi în măsură să depună taxa imediat sau cel mai tîrziu pînă la primul termen de judecată.
In situaţia în care instanţa a nesocotit dispoziţia legală menţionată şi nu a comunicat părţii, o dată cu citarea în cazul cînd acţiunea, cererea sau calea de atac au fost trimise prin poştă, obligaţiile în legătură cu plata taxei de timbru, sancţiunea anulării nu poate fi aplicată la primul termen chiar dacă partea se prezintă. în asemenea cazuri, instanţa va trebui să acorde un nou termen pentru ca partea să fie în măsură a îndeplini obligaţia în legătură cu plata taxei de timbru, iar dacă partea lipseşte va trebui să i se facă comunicarea, cerută de lege o dată cu citarea pentru noul termen de judecată.
c) Problema : Cu privire la absolvirea reclamantului căruia i s-a respins acţiunea de obligaţia plăţii cheltuielilor da judecată.
Dec. T.S., completul de jud., nr. 30/1972.
Soluţia : In .situaţia In care acţiunea este respinsă prin modificarea hotărîrii în cadrul unui recurs extraordinar ca urmare a unei împrejurări noi, ivite după rămînerea definitivă a hotărîrii şi cunoscută de reclamant numai în cursul judecării recursului extraordinar, reclamantul nu va fi obligat la plata cheltuielilor de judecată deoarece nu poate fi considerat în culpă procesuală.
Motivarea : Potrivit dispoziţiilor art. 274 C.proc.civ. partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată.
Dacă acţiunea reclamantului a fost respinsă prin modificarea hotă-rîrii în cadrul unui recurs extraordinar, ca urmare a unei împrejurări noi — în speţă, împrejurarea că imobilul a devenit proprietate de stat — intervenită după pronunţarea hotărîrii ce se critică şi cunoscută de reclamant numai în cadrul judecării recursului extraordinar, acesta nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, deoarece nu se poate reţine că prin acţiunea lui a promovat pretenţii nejustificate, şi ca atare nu poate fi considerat în culpă procesuală.
f) Problema : Cu privire la modul in care urmează să procedeze instanţa de recurs atunci cînd prima instanţă nu s-a pronunţat asupra cheltuielilor de judecată, doblnzilor, majorărilor legale şi penalităţilor.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 6/1961.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. II, Cap. I, lit. C, !), p. 337.
Capitolul XI
PROCEDURA PREALABILA ŞEDINŢEI DE JUDECATA LA INSTANŢA DE FOND
TEMA; PROCEDURA PREALABILA DE IMPACIUIRE SAU DE RECLAMAJIE ADMINISTRATIVA IN CAZURILE PREVĂZUTE DE LEGE
Problema : Cu privire la condiţia reclamaţiei prealabile pe cale administrativă în cadrul Legii nr. 1/1967.
Dec. da îndrumare a Plenului T.S. nr. 5/1970 {pot. 3).
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. III, Cap. II, lit. A,
a, pct. 3, p. 367.
Capitolul XII
DEZBATEREA PROCESULUI CIVIL ÎN ŞEDINŢA DE JUDECATĂ
A. TEMA: ŞEDINŢA DE JUDECATĂ
a) Problema : Un termen de judecată poate fi considerat ca prima
zi de înfăţişare dacă nu au fost satisfăcute dispoziţiile referitoare la timbrarea acţiunii ?
Dec. T.S., completul de jud., nr. 27/1970.
Soluţia : Este prima zi de înfăţişare termenul la care au fost îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 134 C.proc.civ. chiar dacă taxele de timbru s-au achitat după acest termen.
Motivarea: Potrivit art. 134 C.proc.civ. este socotită ca prima zi de înfăţişare aceea în care părţile, legal citate, pot pune concluzii.
Această posibilitate o au părţile, chiar dacă acţiunea nu a fost legal tim
brată. Intr-adevăr, o dată ce s-au îndeplinit cerinţele legii privitoare la taxele de timbru, eficienţa actelor juridice efectuate anterior este validată. Aceasta rezultă şi din paragrafele 16—18 ale Instrucţiunilor, nr. 1711/1960 ale Ministerului Finanţelor, emise în aplicarea Decretului nr. 199/1955.
Este deci greşit a se considera un termen ca primă zi de înfăţişare numai dacă au fost satisfăcute dispoziţiile referitoare la timbrarea acţiunii.
b) Problema : Cu privire la data pînă la care reclamantul poate face
uz de dispoziţiile art. 132 alin. 2 C.proc.civ. (1. Termen şi procedură. 2. Cazul în care pîrîtul lipseşte la
şedinţa de judecată).
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 33/1961.
1. Soluţia: Reclamantul poate formula cererile prevăzute în art. 132 alin. 2 C.proc.civ. pînă la închiderea dezbaterilor asupra fondului, fără a fi necesar consimţămîntul pîrîtului.
Asemenea cereri nu se comunică în scris pîrîtului prezent la dezbateri, fiind suficientă precizarea orală a reclamantului şi înscrierea ei în încheierea de şedinţă.
Motivarea: Potrivit art. 132 alin. 1 C.proc.civ., la prima zi de înfăţişare, reclamantul poate cere instanţei un nou termen în vederea întregirii sau modificării cererii de chemare în judecată, iar dacă instanţa încuviinţează cererea, se va dispune amînarea dezbaterii şi comunicarea cererii modificate pîrîtului.
în alineatul al doilea din sus-menţionatul articol se arată patru cazuri în care cererea nu se socoteşte modificată şi nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute de reclamant în şedinţă. Aceste cazuri sînt următoarele : 1) cînd se îndreaptă, greşelile materiale din cuprinsul cererii ; 2) cînd reclamantul măreşte sau micşorează cîtimea obiectului cererii ; 3) cînd cere valoarea obiectului pierdut sau pierit şi 4) cînd înlocuieşte cererea de constatare printr-o cerere pentru realizarea dreptului sau, dimpotrivă, în cazul în care cererea în constatare poate fi primită.
ale acţiunii iniţiale, dar legea, ţinînd seama de considerentele de mai sus, le-a dat o accepţie specială.
2. Soluţia: Cînd procesul este în stare de judecată şi pîrîtul lipseşte, instanţa va dispune amînarea cauzei şi comunicarea către pîrît a unei copii de pe încheierea de şedinţă în care s-a trecut precizarea acţiunii făcute oral de reclamant, dacă socoteşte că interesul apărării pîrîtului cere aceasta.
Motivarea : Dacă se ţine seama de finalitatea art. 132 C.proc.civ. şi de necesitatea asigurării dreptului de apărare al pîrîtului, pentru a se evita surprinderea acestuia, trebuie totuşi să se decidă că pîrîtul nu poate fi lipsit de dreptul de a lua cunoştinţă de noua cerere a reclamantului, mai ales atunci cînd acesta îşi majorează pretenţiile sau schimbă obiectul prestaţiei. în cazul cînd pîrîtul este prezent cererea nu se comunică în scris, fiind suficientă precizarea orală a reclamantului şi înscrierea ei în încheierea de şedinţă. Instanţa va amîna însă judecata ori de cîte ori pîrîtul va justifica necesitatea acordării unui termen pentru pregătirea apărării în legătură cu noua situaţie creată. Dacă însă pîrîtul lipseşte şi cauza este în stare de judecată, instanţa va dispune amînarea, comuni-cîndu-se pîrîtului, în vederea apărării sale, copie de pe încheierea de şedinţă în care s-a trecut precizarea acţiunii făcute oral de reclamant, în cazurile în care socoteşte că interesul apărării pîrîtului o cere, de exemplu atunci cînd se majorează cuantumul pretenţiilor.
B. TEMA: SUSPENDAREA PROCESULUI
a) Problema : Cu privire la suspendarea judecăţii proceselor şi plata taxelor de timbru.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 11/1964 (pct. 1).
Soluţia : Atunci cînd părţile nu se prezintă la judecată şi nici nu au cerut ca judecarea procesului să se facă în lipsa lor, instanţa trebuie să suspende judecata, chiar dacă acţiunea, cererea sau calea de atac este netimbrată.
Motivarea : Potrivit art. 242 pct. 2 C.proc.civ., instanţa suspendă judecata procesului dacă nu se înfăţişează nici una din părţi la strigarea pricinii.
Reînceperea judecăţii are loc numai în condiţiile arătate în art. 245 C. proc. civ., atunci cînd se cere redeschiderea procesului de către una din părţi.
Suspendarea judecăţii, operînd de drept ca urmare a neînfăţişării părţilor la termenul de judecată, are ca efect rămînerea în nelucrare a procesului, ceea ce înseamnă că în cadrul lui nu se mai pot lua nici un fel de măsuri.
De aceea, atunci cînd este cazul să se dispună suspendarea judecăţii procesului, instanţa nu poate dispune anularea acţiunii sau a căii de atac din cauza neplăţii taxelor de timbru, care constituie o judecată chiar dacă nu se intră în fondul procesului.
In consecinţă, în cauzele în care taxele de timbru nu au fost plătite, iar părţile nu se prezintă şi nici nu au cerut judecarea în lipsă, potrivit art. 242 alin. 2 C.proc.civ., instanţa trebuie să suspende judecarea pro-
cesului şi nu să procedeze ]a anularea acţiunii, cererii sau a căii de atac, ca netimbrate.
In cazul cînd părţile se prezintă la termenul de judecată, rezolvarea problemei privind plata taxelor de timbru primează faţă de soluţionarea oricărei alte chestiuni în legătură cu judecarea litigiului.
b) Problema : Cu privire la dreptul procurorului de a cere continua
rea şi, respectiv, reluarea judecăţii în situaţiile prevăzute de art. 242 pct. 2 şi art. 245 pct. 1 C.proc.civ.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 12/1960.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. I, Cap. VI, lit. D, b, p. 305.
c) Problema : In ce măsură se aplică dispoziţiile privind suspenda
rea judecăţii (art. 242 C.proc.civ.) în litigiile de competenţa comisiilor de judecată ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 10/1970, modificată prin dec. de îndrumare nr. 10/1973 (pct. 7).
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. III, Cap. II, lit. E, pct. 4, p. 395.
d) Problema : Cu privire la suspendarea procesului de partaj în
cazul în care el poartă şi asupra unui bun ce formează obiectul altui litigiu.
Dec. T.S., completul de jud., nr. 49/1978.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. III, Cap. II, lit. C, d, p. 380.
C. TEMA : RENUNŢAREA, ACHIESAREA Ş.I TRANZACŢIA JUDICIARĂ
a) Problema : Dacă primirea indemnizaţiei de preaviz, precum şi în
cadrarea unei persoane în altă muncă decît cea avută anterior înseamnă renunţarea la dreptul de a ataca desfacerea contractului de muncă ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 3/1976 (pct. 12).
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. I, Cap. II, lit. C,
a, p. 268.
b) Problema : Verif icarea legalităţii actelor procedurale de dispozi
ţie ; concurs activ dat părţilor.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 12/1958 (pct. 1 şi 2).
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. I, Cap. II, lit. A,
a, p. 265.
c) Problema : Dacă procurorul are dreptul să atace cu recurs hută-
rîrile care consfinţesc învoiala părţilor ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 12/1958 (pct. 3).
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. I, Cap. VI, lit. D,
a, p. 304.
Capitolul XIII HOTĂRÎRILE JUDECĂTOREŞTI
A. TEMA : DELIBERAREA JUDECĂTORILOR Şl PRONUNŢAREA HOTARIRII
a) Problema : Dacă asesorii populari, întorşi în producţie, au dreptul
de a participa la deliberarea şi pronunţarea hotăririi în cauzele dezbătute în faţa lor ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 11/1952.
Soluţia : Întoarcerea în producţie a asesorilor populari cărora le-a expirat termenul chemării la instanţă în intervalul dintre închiderea dezbaterilor şi data fixată pentru pronunţare nu poate fi considerată ca o imposibilitate de a lua parte la deliberări şi la pronunţarea hotărîrii în cauzele dezbătute în faţa lor.
Motivarea : Asesorul întors în producţie nu este în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa ; aptitudinea lui de a voi şi capacitatea funcţională necesară participării la dezbateri — prin ipoteză — nu Ii sînt tăgăduite.
El (asesorul) îşi păstrează calitatea de judecător popular şi, în consecinţă, continuă să aibă obligaţiile legate de acea calitate pe toată durata alegerii, aşa încît — în tot cursul acelei durate — preşedintele instanţei îl poate chema, şi asesorul e dator să vină, fie pentru începerea unei noi perioade de participare efectivă la judecată, fie pentru desăvîrşirea lucrărilor începute în epoca de chemare anterioară.
După expirarea unei chemări, se naşte numai un concurs de sarcini, anume între sarcinile decurgînd din calitatea de asesor popular şi acelea pe care le implică reluarea locului în producţie. în acest concurs, realizarea sarcinii legate de activitatea judecătorească, de terminarea judecăţii începute împreună cu alţii, trebuie asigurată. Asesorul întors în producţie este dator să participe la tot ce e legat de activitatea lui ca judecător, la tot ce decurge în mod firesc din actele de judecată împlinite împreună cu el. Hotărîrea (sentinţa) este opera întregului organ de judecată, a unui organ compus — pentru procesele ce se judecă în fond cu participarea asesorilor populari — cu predominarea elementului popular ; ea (sentinţa) trebuie să exprime corect şi complet modul de a vedea al unui asemenea organ, să exprime într-o formă limpede şi convingătoare atitudinea justiţiei populare faţă cu cazul supus judecăţii şi să contribuie astfel la împlinirea scopului educativ pe care îl are activitatea judiciară în general.
Afară de cazul unei împiedicări reale, asesorii — cărora le-a expirat chemarea la instanţă — trebuie să participe deci la deliberări şi la pronunţarea sentinţelor în procesele judecate împreună cu ei.
b) Problema : Dacă întoarcerea asesorilor populari în producţie poate
fi considerată ca o împiedicare de a semna hotărîrile pronunţate ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. IV/1953.
Soluţia : întoarcerea în producţie a asesorilor populari nu constituie o împiedicare — în sensul art. 260 C.proc.civ. — de a semna hotărîrile date în procesele judecate împreună cu ei.
Motivarea: Asesorul întors în producţie nu este împiedicat de
a semna în sensul art. 260 C.proc.civ., atunci cînd, reluîndu-şi ocupaţia obişnuită, nu mai poate rămîne la instanţa unde a funcţionat. El continuă să aibă obligaţiile legate de activitatea de judecător, aşa încît preşedintele instanţei îl poate chema, şi asesorul e dator să vină pentru semnarea lucrărilor din cauzele la judecarea cărora a participat. Hotărîrea (sentinţa) este opera întregului organ de judecată, a unui organ compus — pentru procesele ce se judecă în fond cu participarea asesorilor populari — cu predominarea elementului popular. Sentinţa trebuie să exprime modul de a vedea al unui asemenea organ în întregul lui, şi deci nu se poate lăsa redactarea ei numai pe seama judecătorului permanent — cu dreptul pentru acesta de a semna şi pentru asesori — sub cuvînt că asesorii sînt întorşi în producţie.
Afară de cazul unei împiedicări reale, asesorii întorşi în producţie trebuie să participe la motivarea sentinţelor date împreună cu ei şi să semneze acele sentinţe. Concursul dintre datoriile ca judecător şi cele pe care le implică reluarea locului în producţie nu constituie o cauză de împiedicare în împlinirea vreuneia din sarcini ; el creează numai condiţii noi, în cadrul cărora armonizarea tuturor sarcinilor este posibilă.
Dar pentru ca asesorii să nu fie chemaţi din producţie în vederea de-săvîrşirii lucrărilor judecătoreşti la care au participat decît în cazurile excepţionale, cînd desfăşurarea normală a acelor lucrări ar impune-o, instanţele trebuie să-şi organizeze activitatea în aşa fel încît — pe cît cu putinţă — în ziua expirării termenului de funcţionare a asesorilor, toate lucrările îndeplinite cu participarea lor să fie desăvîrşite.
B. TEMA: EFECTELE HOTARÎRII JUDECĂTOREŞTI
a) Problema : Cu privire la posibilitatea modificării despăgubirilor
civile acordate printr-o hotărîre rămasă definitivă pentru prejudicii izvorîte din fapte ilicite.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 16/1964 (pct. 3).
Soluţia : Calea procesuală pentru a obţine modificarea corespunzătoare a despăgubirilor civile acordate printr-o hotărîre rămasă definitivă pentru prejudicii izvorîte din fapte ilicite este aceea a unei noi acţiuni introduse de partea interesată la instanţa civilă.
Motivarea : Calea procesuală pentru a obţine despăgubirile
corespunzătoare agravării prejudiciului, precum şi pentru micşorarea sau încetarea plăţii prestaţiilor periodice este aceea a unei noi acţiuni care trebuie introdusă de partea interesată în faţa instanţei civile, chiar dacă despăgubirile anterioare fuseseră stabilite de cătire instanţa penală.
Data de la care va avea loc majorarea, micşorarea sau încetarea obligaţiei la plata despăgubirilor va fi cea stabilită prin noua hotărîre, aceasta urmînd a fi pusă în executare după rămînerea ei definitivă, pînă cînd îşi va produce efectele vechea hotărîre.
b) Problema : Cu privire la data de la care operează majorarea şi
reducerea cuantumului pensiei de întreţinere, cum şi încetarea obligaţiei de plată a acesteia.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 19/1964.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. III, T. III, Cap. II, lit. b, p. *55.
a) Problema : Cu privire la caracterul dispoziţiilor referitoare la pen
sia de întreţinere a minorului fixată prin hotărîrca de divorţ.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 39/1963.
Soluţia : Dispoziţiile hotărîrii prin care se pronunţă divorţul, referitoare la pensia de întreţinere a minorului, au caracter executoriu, dacă în fapt copilul minor se află în îngrijirea aceluia căruia i-a fost încredinţat prin hotărîre.
Motivarea: Potrivit dispoziţiei cuprinse în art. 278 pct. 3 C. proc. civ., hotărîrea primei instanţe prin care s-a stabilit pensia de întreţinere este executorie de drept.
Raţiunea acestei prevederi a fost aceea de a se asigura minorului, ca de altfel şi celorlalte persoane în favoarea cărora pensia a fost stabilită, întreţinerea necesară, precum şi de a pune pe părinţi în situaţia de a-şi executa de îndată una din sarcinile care decurg din lege în privinţa ocrotirii minorului, potrivit art. 107 din Codul familiei.
Ca urmare, caracterul executoriu al hotărîrii la care se referă art. 278 pct. 3 C. proc. civ. nu dispare nici în cazul în care stabilirea pensiei de Întreţinere are loc în cadrul hotărîrii prin care s-a pronunţat divorţul, cu (ondiţia însă ca în fapt copilul să fie în îngrijirea'aceluia căruia i-a fost încredinţat prin hotărîrea de divorţ, fie părintele, fie o altă persoană sau instituţie de ocrotire.
Pentru motivele arătate, art. 278 pct. 3 C. proc. civ. este aplicabil nu numai pensiei de întreţinere a minorului, cerută de unul din părinţi, o dată cu introducerea acţiunii de divorţ, ci şi pensiei de întreţinere stabilite în condiţiile art. 42 din Godul familiei.
b) Problema : Hotărîrea prin care s-a admis acţiunea în stabilirea
paternităţii este executorie de drept în partea referitoare la pensia de întreţinere ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 19/1965 (pct. 2).
Soluţia : Hotărîrea prin care s-a stabilit paternitatea şi a fost obligat tatăl la plata pensiei de întreţinere faţă de copfllul din afara căsătoriei nu este executorie de drept nici în partea referitoare la pensia de întreţinere.
Instanţa va putea însă, în baza art. 279 C. proc. civ., să încuviinţeze execuţia vremelnică a acestei părţi a hotărîrii.
Motivarea: In conformitate cu reglementarea din Codul familiei, presupusul tată nu poate fi obligat la pensie de întreţinere faţă de copilul din afara căsătoriei decît după ce s-a stabilit faţă de el filiaţia copilului. Pe de altă parte, hotărîrea prin care s-a stabilit paternitatea nu face parte dintre acelea care, potrivit art. 278 C. proc. civ., sînt executorii de drept. Astfel fiind, hotărîrea prin care s-a stabilit paternitatea şi a fost obligat tatăl la plata pensiei de întreţinere faţă de copilul din afara căsătoriei nu poate fi considerată că este executorie de drept nici în partea referitoare la pensia de întreţinere, deoarece acordarea pensiei de întreţinere nu este decît consecinţa stabilirii paternităţii.
Instanţa va putea însă, ca în cazul cînd sînt întrunite condiţiile cerute de art. 279 C. proc. civ., să încuviinţeze execuţia vremelnică a acestei părţi a hotărîrii.
în ipoteza in care execuţia vremelnică nu a fost încuviinţată, hotărîrea nu va putea fi pusă în executare decît după rămînerea ei definitivă. La data executării, pîrîtul este ţinut să plătească pensia de întreţinere astfel cum a fost acordată, adică cu începere de la introducerea acţiunii.
c) Problema : Cu privire la efectele hotărîrilor nedefinitive ale organelor de jurisdicţie a muncii asupra procedurii reţinerilor din retribuţie.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 1/1976 (pct. 17).
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. IV, Cap. II, lit. B, a, pct. 3, p. 411. | |
|
|
|
| 08-11-2013 |
| | Marius
Vizitator |
| TITLUL II
CĂILE DE ATAC
Capitolul I RECURSUL
A. TEMA : OBIECTUL RECURSULUI
a) Problema : Hotărîrea pronunţată de Tribunalul Suprem prin care
a rezolvat un conflict negativ de competenţă poate fi atacată cu recurs ?
Dec. T.S., completul de jud., nr. 75/1972.
Pentru soluţie şi motivare a se vedea P. IV, T.I, Cap. III, lit. D, c, p. 289.
b) Problema : Dacă hotărîrile pronunţate de judecătorie în soluţio
narea contestaţiilor împotriva desfacerii disciplinare a contractului de muncă sînt supuse recursului ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 5/1973 (pct. 1).
Soluţia : In cadrul aplicării noului cod al muncii, temeiul juridic al desfacerii disciplinare a contractului de muncă îl constituie dispoziţiile-art. 130 alin. 1 lit. i.
Cît priveşte competenţa de judecare a contestaţiilor împotriva desfacerii disciplinare a contractului de muncă, ea este stabilită prin art. 174 lit. b din acelaşi cod, hotărîrea pronunţată de judecătorie în astfel de litigii fiind supusă recursului la tribunalul judeţean, cu excepţia contestaţiilor făcute de persoanele cu funcţii de conducere la care se referă art. 175 alin. 1 lit. b şi care au fost date spre soluţionare organului administrativ ierarhic superior.
Motivarea : Potrivit art. 20 din Codul muncii anterior, contractul de muncă putea fi desfăcut de către unitate şi în cazul în care persoana încadrată în muncă încălca în mod sistematic obligaţiile sale de muncă sau
săvîrşea o singură abatere pentru care legea prevedea, în mod expres, sancţiunea disciplinară a desfacerii contractului (lit. e).
Desfacerea contractului de muncă pentru acest motiv, deşi avea caracterul unei sancţiuni disciplinare, era supusă aceluiaşi regim juridic sub raportul competenţei de a soluţiona asemenea litigii ca şi desfacerea contractului pentru oricare dintre celelalte motive prevăzute de text. Cît priveşte controlul judiciar, el se exercita de către tribunalul popular, iar în urma Decretului nr. 135/1968, de către judecătorie, în condiţiile art. 1242 din acelaşi cod.
Competenţa de soluţionare a litigiilor privind desfacerea contractului de muncă a fost modificată prin Legea nr. 59/1968, care prin art. 14 lit. a a dispus că nu intră în competenţa comisiilor de judecată asemenea contestaţii, iar prin art. 58 le-a dat în competenţa judecătoriei, a cărei hotărîre, de primă instanţă, era supusă recursului la tribunalul judeţean, potrivit art. 25 din Legea nr .58/1968 pentru organizarea judecătorească.
Prin Legea nr. 1/1970 a fost reglementată separat organizarea şi disciplina muncii în unităţile socialiste de stat, iar dispoziţia cuprinsă în art. 20 lit. e din Codul muncii anterior a fost abrogată prin art. 31, fiind înlocuită cu prevederea din art. 12 alin. 1 lit. e, privitoare la desfacerea disciplinară a contractului de muncă. Totodată, prin art. 18 alin. 2 lit. d din aceeaşi lege, soluţionarea plîngerii celui sancţionat cu desfacerea disciplinară a contractului de muncă a fost trecută, chiar şi pentru persoanele încadrate în muncă cu funcţii de conducere, în competenţa judecătoriei, a cărei hotărîre însă era, potrivit art. 3, definitivă.
In art. 100 alin. 1 lit. f din noul Cod al muncii a fost prevăzută desfacerea contractului ca cea mai gravă sancţiune în cadrul răspunderii disciplinare, iar în art. 130 alin. 1 a fost reglementată unitar şi complet desfacerea contractului de muncă din iniţiativa unităţii, pentru toate motivele care justifică luarea acestei măsuri, între care şi pentru săvârşirea unor abateri grave sau încălcări repetate ale obligaţiilor de muncă, inclusiv ale normelor de comportare (lit. i), prevăzîndu-se pentru toate aceeaşi competenţă de soluţionare. Intr-adevăr, prin art. 174 lit. b din acelaşi cod s-a statornicit competenţa instanţelor judecătoreşti de a soluţiona contestaţiile împotriva desfacerii contractului de muncă şi litigiile privind reintegrarea în muncă, fără deosebire, singura excepţie făcîndu-se pentru contestaţiile persoanelor cu funcţii de conducere numite de organele ierarhic superioare, precum şi ale directorilor, directorilor generali şi asimilaţilor acestora din organele centrale, care, potrivit art. 175 alin. 1 lit. b, sînt de competenţa organului administrativ ierarhic superior. Or, în lipsa unei prevederi contrare exprese, hotărîrile pronunţate de judecătorie vor fi supuse recursului la tribunalul judeţean, potrivft normei de drept comun menţionate mai sus.
c) Problema : Dacă hotărîrea judecătoriei sesizată cu plîngere in condiţiile art. 41 alin. 1 lit. b din Legea nr. 59/1968 poate fi atacată cu recurs.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 3/1976 (pct. 2).
Soluţia : în cazul în care judecătoria sesizată cu plîngere în condiţiile art. 41 alin. 1 lit. b din Legea nr. 59/1968 constată în mod corect că iiti— giul este de competenţa sa în primă instanţă şi, desfiinţînd hotărîrea comisiei de judecată, reţine litigiul spre soluţionare în fond, sentinţa pe care P pronunţă este supusă recursului.
In cazul în care judecătoria, deşi sesizată în aceleaşi condiţii, consideră, în mod greşit, că litigiul este de competenţa sa în primă instanţă şi îl reţine spre soluţionare, sentinţa pe care o pronunţă este definitivă, iar recursul declarat împotriva ei urmează a fi respins ca inadmisibil.
Motivarea: In cazul în care judecătoria, sesizată cu plîngere
potrivit art. 41 alin. 1 lit. b din Legea nr. 59/1968, împotriva unei hotărîri pronunţate de către comisia de judecată, constată, în mod corect, necom-petenţa acestui organ de jurisdicţie de a rezolva litigiul, întrucît competenţa îi revine ei în primă instanţă, va desfiinţa acea hotărîre şi va reţine litigiul pentru a-1 soluţiona în fond. Intr-o atare situaţie, sentinţa prin care judecătoria va soluţiona litigiul în fond va fi supusă recursului conform art. 299 din Codul de procedură civilă.
In cazul în care judecătoria sesizată cu plîngere consideră, în mod greşit, că ea este competentă să soluţioneze litigiul în primă instanţă, deşi era legal sesizată numai în cadrul art. 41 alin. 1 lit. b din Legea nr. 59/1968, sentinţa prin care va soluţiona litigiul în fond este definitivă, iar recursul declarat împotriva ei urmează a fi respins ca inadmisibil.
B. TEMA: PROBE NOI !N RECURS
Problema : Cu privire la depunerea unor înscrisuri noi în recurs (1. Noţiunea de „înscrisuri noi“ şi depunerea lor la instanţa de recurs. 2. Rolul activ al instanţei de recurs. 3. Soluţiile la care se poate opri instanţa de recurs pe baza înscrisurilor noi; verificarea acestor înscrisuri).
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. X/1953, modificată prin dec. de îndrumare nr. 11/1960.
1. Soluţia: „înscrisuri1', în sensul art. 306 alin. 2 C. proc. civ., sînt toate actele scrise — emanate de la părţile în proces sau de la un terţ — care ar fi putut înrîuri soluţia cauzei dacă ar fi fost folosite la prima instanţă. înscrisurile noi pot fi depuse în tot cursul judecăţii în recurs.
Motivarea : înscrisuri noi — în sensul textului citat — sînt deci toate acele acte care, fie că emană de la părţile în proces, fie că emană de la un terţ, ar fi putut contribui, dacă ar fi fost depuse la prima instanţă, la descoperirea adevărului obiectiv şi — prin aceasta — la justa soluţionare a cauzei.
Nu pot fi privite ca înscrisuri, ci rămîn tot probe testimoniale — neadmisibile deci în recurs — declaraţiile date de martori chiar în formă autentică după judecarea cauzei la prima instanţă.
Faţă cu scopul arătat al art. 306 alin. 2 C. proc. civ. şi cu lipsa oricărei dispoziţii care să îngrădească prin decăderi exerciţiul dreptului nou, recunoscut prin textul citat, urmează că, în principiu, actele noi pot fi depuse în tot cursul dezbaterilor în faţa instanţei de casare.
Nu se vor putea deci înlătura înscrisurile noi ■— fără a fi luate în considerare — numai pentru motivul că ar fi putut să fie folosite la prima instanţă, sau nu au fost depuse o dată cu recursul ori la prima zi de înfăţişare.
2. Soluţia : Cînd — spre a se stabili dacă e locul la casare — se socoteşte necesar să se ceară relaţii scrise de la întreprinderi sau instituţii, aceste relaţii vor putea fi cerute în exercitarea rolului activ al instanţelor de recurs.
Motivarea : Atunci cînd, spre a se ajunge la o concluzie în ceea ce priveşte necesitatea rejudecării, s-ar socoti nimerit să se obţină relaţii scrise de la instituţii sau întreprinderi, instanţa de casare va putea — în exercitarea rolului ei activ -— să ceară asemenea relaţii, amînînd, bineînţeles, cauza pînă la primirea lor.
3. Soluţia: Dacă pe baza înscrisurilor noi instanţa de recurs este m măsură să constate netemeinicia soluţiei, ea este îndreptăţită să modifice sentinţa atacată. Dacă însă, prin depunerea înscrisurilor nu se lămuresc raporturile juridice dintre părţi şi apare necesitatea de a se administra noi probe, instanţa de recurs casează sentinţa atacată şi, după caz, reţine cauza spre a o rejudeca în fond, sau o trimite pentru rejudecare la prima instanţă, sau la o altă instanţă egală în grad cu aceasta în condiţiile art. 312 C.proc.civ.
Motivarea: In sistemul procedural anterior Decretului nr. 471 din 30 septembrie 1957, modificarea sentinţei atacate era posibilă numai pe baza situaţiei de fapt stabilite de către prima instanţă, dacă nu era necesară administrarea unor probe noi şi nici o nouă verificare sau apreciere a probelor. Dimpotrivă, pe baza art. 312 C.proc.civ. modificat prin Decretul nr. 471/1957 instanţa de recurs poate să ajungă la o constatare proprie a situaţiei de fapt şi a raporturilor juridice dintre părţi, diferită de a primei instanţe, putînd pronunţa, pe baza acestei constatări proprii,, chiar şi o hotărîre contrară aceleia.
Prin urmare, instanţei de recurs i s-au dat şi atribuţii de instanţă de fond. Aceste două categorii de atribuţii pot fi exercitate simultan, cînd se pronunţă o singură hotărîre de modificare a sentinţei atacate. Ele pot fi exercitate însă şi prin două acte deosebite, atunci cînd se pronunţă mai întîi o decizie de casare şi apoi o hotărîre de fond.
Dacă însă, prin depunerea înscrisurilor noi nu se pot lămuri raporturile dintre părţi şi apare necesitatea de a se administra şi alte probe, a căror efectuare ar fi de natură să atragă amînarea judecăţii, instanţa de recurs casează sentinţa atacată, reţinînd cauza spre a o rejudeca în fond, ca primă şi ultimă instanţă. în acele cazuri în care este locul a se pronunţa casarea, iar nu modificarea sentinţei, instanţa de recurs poate dispune ca verificarea de scripte sau procedura falsului privitoare la înscrisurile noi să se facă la rejudecarea fondului.
Dacă, pe baza înscrisurilor noi, instanţa de recurs este în măsură să constate netemeinicia soluţiei pronunţate, fără a fi necesară administrarea altor probe, ea este îndreptăţită să modifice sentinţa atacată. în acest scop, instanţa de recurs este îndreptăţită să procedeze la stabilirea veracităţii înscrisurilor prin procedura verificării de scripte, atunci cînd înscrisul nou este contestat de partea potrivnică, sau să dispună deschiderea procedurii falsului, în condiţiile art. 177—185 C.proc.civ. în toate aceste cazuri, pe baza noilor înscrisuri înfăţişate de părţi, în susţinerea şi combaterea recursului, ori procurate din oficiu, instanţa poate confirma sau modifica sentinţa recurată.
Trebuie subliniat că, în afară de Tribunalul Suprem care casează întotdeauna cu trimitere, tribunalele judeţene cascază cu trimitere — prin excepţie —- numai în situaţiile prevăzute în art. 312 pct. 2 lit. b alin. 2 C.proc.civ.
\
\
a) Problema : Cu privire la modul de soluţionare a recursurilor în materie civilă (1. Admiterea recursului pentru nete-meinicie şi modificarea hotărîrii atacate. 2. Cazul în care hotărîrea atacată nu a soluţionat toate capetele de cerere. 3. In ce condiţii instanţa de recurs poate trece la judecata în fond după casare ?j.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 16/1959.
1. Soluţia: Instanţa de recurs,. în cazul in care adraite recursul pentru netemeinieie, şi cînd nu este necesară administrarea de probe noi, poate, potrivit art. 312 pct. 2 lit. a C.proc.civ., să modifice hotărîrea atacată şi să dea o soluţie contrară celei pronunţate de prima instanţă.
Motivarea: Potrivit art. 312 pct. 2 lit. a C.proc.civ., instanţa, judecind în recurs, modifică hotărîrea atacată, atunci cînd s-a făcut o greşită aplicare a legii sau cînd soluţia este în contrazicere cu faptele stabilite. Prin acelaşi text prevăzîndu-se că soluţia poate fi modificată în condiţiile menţionate numai dacă nu este necesar a se administra probe noi, înseamnă că, în cadrul modificării, se poate pronunţa şi o soluţie contrară celei date de prima instanţă atunci cînd instanţa de recurs, ve-rificînd şi apreciind din nou probele, stabileşte ea însăşi o nouă situaţie de fapt de natură a conduce la o altă soluţie decît cea clin hotărîrea atacată.
In adevăr, prin noua reglementare adusă judecăţii în recurs s-a urmărit a se da instanţei de casare posibilitatea de a reexamina cauza, atît în raport de faptele reţinute prin sentinţă, cît şi în lumina probelor administrate de prima instanţă şi din al căror conţinut să se poată stabili o nouă situaţie de fapt. Fără a fi nevoie să caseze hotărîrea atacată, instanţa de recurs este în drept să pronunţe o nouă soluţie, care poate fi, în totul sau în parte, contrară celei pronunţate de prima instanţă.
La această concluzie conduce şi faptul că instanţa de recurs este învestită, în baza art. 306 C.proc.civ., cu dreptul de a reexamina cauza din oficiu şi în întregime cu privire la toate motivele prevăzute în art. 304 C.proc.civ., motive între care sînt şi cele cu privire la justa stabilire a faptelor în raport de probele existente.
Ar fi şi inutil ca aceeaşi instanţă care, judecind în recurs, a ajuns la concluzia că prima instanţă a pronunţat o hotărîre netemeinică — ceea ce presupune totdeauna o constatare proprie a situaţiei de fapt — să dispună, totuşi, chiar şi atunci cînd nu mai sînt probe noi de administrat, rejudecarea cauzei de către ea însăşi, pentru a ajunge la aceeaşi situaţie de fapt pe care o stabilise ca instanţă de recurs.
De aceea, în ipoteza în care instanţa de recurs constată netemeinicia hstărîrii de fond şi nu mai este necesară administrarea de probe noi, soluţia legală este modificarea hotărîrii, putîndu-se pronunţa chiar o ho-lârîre contrară.
2. Soluţia: Instanţa judecind în recurs, dacă constată că prin hotărîrea atacată nu au fost soluţionate toate capetele de cerere ale acţiunii sau acelea pe care era obligată să le soluţioneze din oficiu, va casa în parte hotărîrea, trimiţind cauza la prima instanţă sau la o altă instanţă
/
egală în grad cu aceasta1 în vederea soluţionării lor. In această situaţie casarea se va face cu trimitere şi pentru capetele care fuseseră soluţionate de prima instanţă, dacă, în privinţa lor, soluţia dată este nelegală sau netemeinică.
Motivarea: In art. 312 alin. penultim C.proc.civ. se prevede, între altele, că, atunci cînd instanţa a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, se pronunţă casarea cu trimitere, în vederea respectării principiului procedural al celor două grade de jurisdicţie.
în cazurile în care acţiunea are mai multe capete de cerere şi unul sau mai multe din aceste capete au rămas nesoluţionate prin sentinţă, rezultă că instanţa nu a cercetat decît o parte din fondul procesului, fără a intra în judecarea altor părţi din acel proces, care totuşi erau deduse judecăţii.
Astfel fiind, urmează că, în acest caz, instanţa de recurs nu poate reţine cauza în fond după casare, ceea ce ar lipsi părţile de dreptul de a fi judecate de două instanţe, ci va casa hotărîrea în parte ca nelegală şi va dispune trimiterea cauzei la prima instanţă sau la o instanţă egală în grad cu aceasta pentru judecarea capetelor de cerere rămase nesoluţionate. Cînd prin decizia instanţei de recurs a fost admis recursul şi pentru capetele din acţiune care fuseseră soluţionate, şi în privinţa lor nu este cazul a se modifica hotărîrea, ci se pronunţă casarea, aceasta se va face cu trimitere pentru întreaga hotărîre, în vederea unei judecăţi unitare şi pentru a se da astfel o singură hotărîre de fond.
3. Soluţia : Cînd părţile au pus concluzii numai cu privire la recurs, instanţa nu poate trece la judecata fondului fără a le da posibilitatea să-şi facă apărarea în fond.
Dacă părţile sînt prezente şi pot pune concluzii în fond, iar probele socotite necesare pot fi de îndată administrate, judecata în fond după casare se poate face în aceeaşi şedinţă în care s-a judecat şi recursul.
In caz contrar, instanţa va dispune amînarea în vederea judecării fondului, citind părţile care nu au cunoştinţă de termen.
Motivarea: Tribunalul judeţean, în caz de casare, cu excepţiile prevăzute în alineatul penultim al art. 312 C.proc.civ., rejudecă el însuşi fondul, spre deosebire de sistemul procedural anterior în care casarea se făcea, în toate cazurile, cu trimitere la prima instanţă.
Noul sistem procedural, care a urmărit o mai mare operativitate în soluţionarea cauzelor, nu poate fi aplicat aşa cum procedează unele instanţe de recurs, într-un mod în care este încălcat dreptul de apărare al părţilor, în sensul că procedează concomitent şi la judecarea fondului, deşi părţile puseseră concluzii numai în recurs.
Este, dimpotrivă, necesar ca părţilor să li se dea cuvîntul şi în fond după ce s-a pronunţat casarea. Părţile pot avea însă cuvîntul în fond şi cu ocazia judecării recursului, mai ales atunci cînd recursul se sprijină pe un motiv formal de nulitate, a cărui temeinicie este evident — ca, de exemplu, reaua compunere a instanţei sau necitarea legală a părţilor, în alte condiţii decît cele care duc la casarea cu trimitere — ceea ce este de natură a evita o amînare inutilă a judecăţii. în acest mod, părţile nu sînt surprinse şi dreptul lor de apărare este respectat. Dacă însă vreuna din părţi lipseşte, judecata după casare trebuie amînată.
Chiar şi atunci cînd casarea se pronunţă pentru netemeinicie şi se constată necesitatea administrării unor probe noi, art. 313 C.proc.civ., care prevede că instanţa de recurs se va pronunţa asupra probelor solicitate în condiţiile art. 306 alin. 2 C.proc.civ. sau ordonate de ea din oficiu şi va da termen în acest scop pentru rejudecare, nu trebuie interpretat în sensul că judecata la două termene deosebite este totdeauna obligatorie, ci amînarea se impune numai în măsura în care administrarea acestor probe nu se poate face de îndată sau una din părţi a lipsit la judecata recursului, aceasta pentru a nu fi lipsită de dreptul de apărare.
In cazul în care însă la judecarea recursului toate părţile sînt prezente, iar probele ce urmează a fi administrate nu necesită amînare, nu mai există nici un motiv a se da termen pentru rejudecare.
b) Problema : Cu privire la modul în care urmează să procedeze
instanţa de recurs atunci cînd prima instanţă nu s-a pronunţat asupra cheltuielilor de judecată, dobinzilor, majorărilor legale şi penalităţilor.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 6/1961.
Soluţia: Tribunalele judeţene judecind în recurs, dacă constată că prima instanţă nu s-a pronunţat asupra cheltuielilor de judecată, dobinzilor, majorărilor legale, penalităţilor, vor proceda, după caz, la modificarea sau casarea cu reţinerea fondului, după distincţiile făcute în art. 312 C.proc.eiv.
Motivarea: In alin. 2 al art. 312 pct. 2 lit. b C.proc.civ. se prevăd trei ipoteze în care tribunalele judeţene casează cu trimitere, între acestea fiind şi situaţia în care prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în cercetarea fondului.
Este exact că, potrivit acestui text, tribunalele judeţene după casare urmează să trimită dosarul spre rejudecare primei instanţe sau unei instanţe egale în grad cu aceasta şi în cazul cînd aceasta nu a soluţionat toate capetele de cerere ale acţiunii sau acelea pe care era obligată să Je soluţioneze din oficiu, pentru că, şi în atare situaţii, nu a fost cercetat întregul fond al procesului, ci numai parte din el.
Textul nu este însă aplicabil în cazurile în care prima instanţă nu s-a pronunţat asupra unor pretenţii privitoare la cheltuieli de judecată, dobînzi la suma solicitată, majorări legale şi penalităţi, deoarece rezolvarea unor astfel de cereri este consecinţa soluţionării problemelor de fond şi de obicei nici nu necesită administrări de probe, astfel că atunci cînd capetele de cerere principale au fost cercetate şi soluţionate de prima instanţă, nu mai există raţiunea casării cu trimitere, căci într-o asemenea situaţie nu se poate pretinde că părţile sînt lipsite de dreptul pe care-1 au la cele două grade de jurisdicţie.
Pe de altă parte, casarea cu trimitere pentru astfel de probleme cu caracter accesoriu ar fi de natură să ducă la prelungirea nejustificată a procesului.
c) Problema : Cu privire la unele situaţii în care în procesul civil
casarea se face cu trimitere.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 21/1961.
Soluţia : Tribunalul judeţean judecînd în recurs, în cazul în care constată că prima instanţă a soluţionat greşit litigiul pe motiv că există în cauză putere de lucru judecat sau că dreptul la acţiune s-a prescris, va casa cu trimitere.
Motivarea : Prin alin. 2 al art. 312 pct. 2 lit. b C.proc.civ. se prevede că, în cazul în care prima instanţă a rezolvat procesul fără a/intra In cercetarea fondului, ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost regulat citată \a administrarea probelor şi la dezbaterea fondului, precum şi în cazul casării pentru necompetenţă, instanţa de recurs, după casare, trimite cauza spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărîrea casată ori unei instanţe egale în grad cu aceasta, sau instanţei competente de acelaşi grad.
între ipotezele vizate prin text este deci şi aceea îa care prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului.
în cazul cînd litigiu] a fost rezolvat în sensul că s-a respins acţiunea, ■constatîndu-se existenţ-a puterii lucrului judecat sau prescrierea dreptului la acţiune, instanţa, chiar dacă a administrat probe, nu a cercetat cauza în fond, ci a făcut numai verificări limitate la aspectele legate de cele două probleme.
In această situaţie, dacă hotărîrea pronunţată pe aceste temeiuri este ■casată, se impune trimiterea cauzei primei instanţe spre rejudecare, întrucât aceasta a rezolvat procesul fără soluţionarea în fond a litigiului.
Această soluţie este conformă principiului celor două grade de jurisdicţie, realizindu-se astfel o judecată completă de către cele două instanţe.
d) Problema : Dacă este posibilă extinderea efectelor admiterii recursului uneia dintre părţi asupra coparticipanţilor la proces, care nu au declarat recurs şi de care este legată prin raporturi de solidaritate sau indivizibilitate ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 3/1962.
Soluţia; în cazul obligaţiilor solidare, precum şi al obligaţiilor indivizibile, exercitarea căii de atac a recursului de către unul dintre copar-ticipanţii la proces le va folosi şi celorlalţi, în sensul că efectele admiterii recursului se vor extinde şi la părţile care nu au declarat recurs, sau al căror recurs a fost respins fără a fi fost soluţionat în fond.
Motivarea : Potrivit art. 47 C.proc.civ., mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pîrîte, dacă obiectul pricinii este un drept sau o obligaţie comună, ori dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză. în aceste situaţii, de coparticipare procesuală, potrivit art. 48 alin. 1 din aceeaşi lege, actele de procedură, apărările şi concluziile unuia dintre reclamanţi sau pîrîţi nu pot folosi nici păgubi celorlalţi ; prin urmare fiecare participant are independenţă procesuală.
De la această regulă, a independenţei procesuale a părţilor, se derogă prin alin. 2 al art. 48 în care se prevede că, prin excepţie, dacă prin natura raportului juridic sau în temeiul unei dispoziţii a legii, efectele hotărîrii se întind asupra tuturor reclamanţilor sau pirîţilor, actele de procedură îndeplinite numai de unii dintre ei sau termenele încuviinţate numai unora dintre ei pentru îndeplinirea actelor de procedură folosesc şi celorlalţi. Cînd actele de procedură ale unora sînt potrivnice celor făcute de ceilalţi, se va ţine seama de actele cele mai favorabile.
în conformitate cu art. 1047 C.civ., unul dintre efectele solidarităţii debitorilor este acela că excepţiile comune tuturor pot fi opuse de oricare din ei creditorului. Acelaşi principiu a fost înscris şi în art. 1056 C.civ., din care rezultă că debitorii solidari se reprezintă unii pe alţii în toate actele care pot avea ca efect stingerea ori reducerea obligaţiei. De ase-
menea, potrivit art. 1062 C. civ., fiecare din cei care au contractat împreună o obligaţie nedivizibilă este obligat pentru totalitate, cu toate că obligaţia nu a fost contractată solidar.
Tot astfel, potrivit art. 1038 C.civ., unul dintre efectele solidarităţii între creditori este acela în virtutea căruia creditorul solidar reprezintă pe ceilalţi cocreditori, în toate actele care pot avea ca efect conservarea obligaţiei.
în toate aceste situaţii, efectele unei hotărîri pronunţate se întind asupra tuturor reclamanţilor şi pîrîţilor, iar prin consecinţă, actele do-procedură îndeplinite numai de unii din ei vor folosi şi celorlalţi.
Prin expresia „acte de procedură14, folosită în alin. 2, art 48 C.proc.civ.* trebuie să se înţeleagă orice acte făcute în cadrul procesului civil, atît de către instanţa de judecată sau de organele auxiliare ale acesteia, cît şî de ceilalţi coparticipanţi Ia proces, în legătură cu activitatea lor procesuală, în care se cuprinde şi cererea de exercitare a unei căi de atac.
Prin urmare, în situaţiile arătate mai sus, întrucît hotărîrea poate să privească în aceeaşi măsură pe toţi coparticipanţii la proces, exercitarea căii de atac a recursului de către unul dintre ei va folosi şi celorlalţi, în sensul că efectele admiterii recursului — casarea sau modificarea sentinţei — se vor extinde şi asupra părţilor care nu au declarat recurs.
De asemenea, pentru identitate de motive, efectele admiterii recursului se vor extinde şi asupra coparticipanţilor care exercitaseră calea de atac, dar recursul acestora fusese respins, fără a fi soluţionat în fond, de exemplu, ca tardiv, netimbrat, neregulat introdus etc.
e) Problema : Cu privire la modul de procedare al instanţei de recurs în caz de necitare a autorităţii tutelare la judecata in fond a proceselor de divorţ atunci cînd soţii
au copii minori.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 19/1962 (pct. 1).
Soluţia : în cazul cînd tribunalul judeţean, sesizat cu judecarea recursului declarat împotriva sentinţei de divorţ, casează hotărîrea atacată pentru necitarea legală a autorităţii tutelare, în situaţiile în care, potrivit art. 42 alin. 1 din C. fam., ascultarea ei era obligatorie, nu va trimite cauza spre rejudecare la instanţa care a pronunţat hotărîrea casată, ci o va reţine spre a o judeca în fond, dispunînd citarea autorităţii tutelare.
Motivarea : Potrivit art. 42 din C.fam., instanţa judecătorească va hotărî, o dată cu pronunţarea divorţului, căruia dintre părinţi vor fi încredinţaţi copiii minori. în acest scop, instanţa va asculta părinţii şi autoritatea tutelară şi, ţinînd seama de interesele copiilor, pe care, de asemenea, îi va asculta, dacă au împlinit vîrsta de 10 ani, va hotărî, pentru fiecare dintre copii, dacă va fi încredinţat tatălui sau mamei, eî putînd fi încredinţaţi — pentru motive temeinice — şi unor rude ori unor alte persoane, sau unor instituţii de ocrotire. Totodată, instanţa judecătorească va stabili contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor.
Pentru a da eficienţă acestor dispoziţii legale imperative, instanţa sesizată cu judecarea unei acţiuni de divorţ, în care sînt interesaţi minorii, este obligată să citeze autoritatea tutelară, pentru a-i da posibilitatea să-şi formuleze concluziile în legătură cu încredinţarea copiilor şi în general cu orice măsuri ar urma să fie luate în interesul lor.
Conform art. 312 pct. 2 lit. b C.proc.civ., tribunalul judeţean judecind în recurs, în cazul cînd îl admite, casează hotărîrea atacată în întregul ■ei sau în parte, şi, cu excepţia situaţiei prevăzute la lit. a, rejudecă el însuşi fondul.
De la această regulă a casării cu reţinere, se derogă prin art. 312 pct. 2 lit. b alin. 2 din acelaşi cod numai în cazurile cînd prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului, ori a judecat în lipsa părţii care nu a fost regulat citată la administrarea probelor şi la dezbaterea fondului, precum şi al casării pentru necompetenţă. Numai în aceste situaţii instanţa de recurs, după casare, trimite cauza spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărîrea casată ori unei alte instanţe de acelaşi grad sau, în caz de necompetenţă, instanţei competente sau altui organ jurisdicţional competent potrivit legii.
Prin parte în proces, în sensul art. 312 pct. 2 lit. b alin. 2 C.proc.civ., urmează a se înţelege însă numai titularul dreptului sau al obligaţiei deduse în judecată.
Autorităţii tutelare i s-a conferit, prin art. 44 alin. 1 şi 109 din C.fam., dreptul de a introduce acţiune pentru luarea unor măsuri de ocrotire a copiilor minori, dar ea nu are calitatea de parte în procesul de divorţ. De altfel, acţiunea de divorţ are un caracter strict personal şi nu poate fi pornită decît de soţi, nu şi de autoritatea tutelară, căreia nu i s-a recunoscut prin lege calitatea procesuală de a intenta sau de a exercita vreo cale de atac împotriva hotărîrii pronunţate.
Totuşi, întrucît autoritatea tutelară trebuie să fie ascultată în legătură cu încredinţarea copiilor şi, în general, cu celelalte măsuri care urmează a fi luate în interesul acestora, pentru ca hotărîrea să „poată fi dată de instanţă în deplină cunoştinţă de cauză, încălcarea dispoziţiei cuprinse în art. 42 alin. 1 din C.fam., prin necitarea autorităţii tutelare, este de natură să atragă nulitatea hotărîrii pronunţate.
în această situaţie însă, tribunalul judeţean — admiţînd recursul şi casînd hotărîrea atacată — nu va fi îndreptăţit să trimită cauza la prima instanţă pentru o nouă judecată, ci va trebui să o reţină şi, evocînd fondul, va proceda la rejudecare cu citarea autorităţii tutelare.
f) Problema : Cu privire la modul în care urmează să procedeze instanţa de recurs în caz de admitere a recursului declarat împotriva hotărîrii prin care s-a- respins acţiunea de divorţ.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 1/1965.
Soluţia : în cazul în care instanţa de recurs admite recursul împotriva sentinţei prin care prima instanţă a respins acţiunea de divorţ :
1. Dacă sînt copii minori, va casa cu trimitere pentru ca instanţa de fond să rezolve împreună cererea de divorţ, încredinţarea copiilor şi pensia de întreţinere a acestora şi eventual celelalte capete de acţiune ale cererii.
2. Dacă nu sînt copii minori :
— va casa în întregime cu trimitere pentru o nouă judecată atît a ■capătului privind divorţul, cît şi a capetelor accesorii, în cazul cînd mai sînt probe noi de administrat;
—: va modifica sentinţa pronunţînd desfacerea căsătoriei, cînd, în această privinţă, nu mai sînt probe de administrat, iar pentru capetele de acţiune accesorii va casa cu trimitere.
Motivarea: Art. 312 pct. 2 lit. b astfel cum a fost modificat prin Decretul nr. 471 din 30 septembrie 1957, prevede că tribunalele judeţene, în cazul în care casează sentinţa recurată, reţin cauza în fond, în afară de trei situaţii arătate în alin. 2, printre care şi aceea „cînd prima instanţă a rezolvat procesul fără a intra în cercetarea fondului".
Aşa cum s-a prevăzut şi prin decizia de îndrumare nr. 16 din 22 octombrie 1959, în situaţia în care acţiunea are mai multe capete de cerere, din care instanţa de fond nu a soluţionat decît o parte, dacă instanţa de recurs dispune casarea cu privire la capetele seluţionate, ea va pronunţa casarea cu trimitere pentru întreg procesul, adică atît pentru capetele soluţionate, cît şi pentru cele rămase nesoluţionate, această soluţie fiind necesară pentru a se asigura, în felul acesta, rezolvarea unitară a procesului, şi pentru a se putea da o singură hotărîre de fond.
Dacă însă nu mai este necesară administrarea unor probe noi în ce priveşte capetele de acţiune care fuseseră soluţionate de prima instanţă, iar instanţa de recurs admite recursul şi, în conformitate cu prevederile art. 312 pct. 2 lit. a C.proc.civ., este locul de a se modifica sentinţa recurată, atunci instanţa de recurs va proceda, pe de o parte, la modificarea sentinţei cu privire la capetele soluţionate, şi, pe de altă parte, va casa cu trimitere la prima instanţă numai cu privire la capetele rămase nesoluţionate, pentru a se respecta principiul dublului grad de jurisdicţie consacrat prin textele mai sus-menţionate.
Apîicînd aceste reguli la procesul de divorţ pentru ipoteza în care prima instanţă a respins acţiunea de divorţ — situaţie in care ea nu a mai fost îndreptăţită să procedeze şi la rezolvarea celorlalte capete de acţiune, care au caracter subsecvent, întrucît sînt condiţionate de desfacerea căsătoriei — în cazul în care instanţa de recurs admite recursul soţului reclamant, constatînd că sentinţa este netemeinică şi sînt necesare probe noi — deci, într-o situaţie în care potrivit art. 312 pct. 2 lit. b C.proc.civ. este locul a se pronunţa casarea — aceasta se va face cu trimitere pentru întreg procesul, inclusiv capătul principal privind divorţul. Drept consecinţă, judecătoria, ca instanţă de trimitere, va rejudeca acţiunea în întregul ei.
In ceea ce priveşte însă situaţia în care instanţa de recurs găseşte că toate probele au fost administrate şi prin reaprecierea lor ajunge la concluzia că acţiunea a fost greşit respinsă, urmează a se face o distincţie, şi anume :
— Dacă soţii au copii minori, desfacerea căsătoriei prin divorţ obligă instanţa, potrivit art. 42 din Codul familiei, să rezolve şi problema încredinţării copiilor şi a plăţii pensiei de întreţinere pentru aceştia. Este deci necesar ca prin aceeaşi hotărîre să se rezolve atît chestiunea divorţului, cît şi aceste două consecinţe ale despărţirii. Trebuie să se ţină seama şi de faptul că, potrivit textului citat, încredinţarea copiilor şi pensia de întreţinere urmează să fie rezolvate de instanţa de divorţ din oficiu, chiar dacă nu s-au cerut prin acţiune. De asemenea, va trebui să se ţină seama şi de dispoziţiile art. 38 din Codul familiei, potrivit cărora însăşi desfacerea căsătoriei se rezolvă de instanţă, avîndu-se în vedere nu numai raporturile dintre soţi, ci şi interesele copiilor. Aceste probleme fiind strîns legate între ele, este necesar să fie soluţionate concomitent, iar nu prin hotărîri separate, A admite o altă soluţie, ar însemna ca uneori să se ajungă la hotărîri contradictorii şi ca o îndelungată pe-
rioadă de timp, corespunzătoare rejudeeării procesului în fond şi în recurs, soarta copiilor să fie neclarificată, deşi părinţii lor sînt divorţaţi;, fapt care ar avea repercusiuni defavorabile asupra copiilor.
In consecinţă, dacă sînt copii minori, în toate cazurile instanţa de-recurs va pronunţa casarea cu trimitere, pentru ca prima instanţă să fie în măsură să se pronunţe atît asupra capătului principal privitor la divorţ, cît şi asupra capetelor accesorii.
— Dacă soţii nu au copii minori, potrivit indicaţiilor de mai sus, atunci cînd nu mai sînt probe noi de administrat, instanţa admiţînd recursul, va proceda la modificarea sentinţei, pronunţînd desfacerea căsătoriei şi va casa cu trimitere pentru rezolvarea de către prima instanţă a celorlalte capete de acţiune, referitoare la atribuirea locuinţei, împărţirea bunurilor comune, autorizarea purtării numelui comun şi la plata unei pensii de întreţinere pentru unul dintre soţi. în cazul în care instanţa de recurs socoteşte că sentinţa recurată este netemeinică şi mai sînt necesare probe suplimentare, se va casa cu trimitere pentru întregul proces.
g) Problema : Cu privire la soluţionarea recursului declarat de procuror în procesul civil (1. Recurs declarat în favoarea uneia, dintre părţi. 2. Admiterea recursului declarat de parte).
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 1/1966.
1. Soluţia: In cazul în care procurorul a declarat recurs în favoarea uneia dintre părţi, instanţa, admiţînd acest recurs, nu va putea modifica sau casa hotărîrea în defavoarea acelei părţi. Ea va putea proceda în acest fel numai în cazul în care procurorul ar fi transformat, înăuntrul termenului stabilit pentru introducerea căii de atac, recursul declarat iniţial într-un recurs în favoarea celeilalte părţi.
Motivarea: în conformitate cu dispoziţiile art. 45 C.proc.civ.„ modificat prin Decretul nr. 38 din 16 februarie 1959, procurorul poate să pornească orice acţiune — în afară de cele strict personale — şi să participe la orice proces, în oricare fază a sa, dacă socoteşte că este necesar pentru apărarea intereselor statului, ale organizaţiilor obşteşti sau ale oamenilor muncii, să exercite căile de atac şi să ceară punerea în executare a hotărîri'lor.
Potrivit art. 306 alin. 1 C.proc.civ., instanţa de recurs nu este limitată la cercetarea motivelor arătate în cerere, ci este obligată să verifice, din oficiu, legalitatea şi temeinicia hotărîrii cu privire la oricare din motivele prevăzute în art. 304 din acelaşi cod.
Dreptul instanţei de recurs de a verifica din oficiu hotărîrea se referă la întreaga hotărîre recurată dacă recurentul nu şi-a motivat recursul sau, deşi a formulat motive de recurs, nu rezultă în mod neîndoielnie din cuprinsul lor că a înţeles să atace numai o parte din hotărîre.
• In situaţia în care recurentul, în baza principiului disponibilităţii, ţ, prin cererea de recurs, prin motivele de recurs formulate ori prin declaraţia expresă făcută în instanţa de casare, precizează că înţelege să atace numai o parte a hotărîrii de fond şi că achiesează pentru rest, instanţa de recurs se va limita să cerceteze hotărîrea numai în partea ce a fost atacată cu recurs, deoarece pentru rest hotărîrea a intrat în puterea lucrului judecat.
Pentru partea din hotărîre atacată cu recurs instanţa de casare va examina temeinicia şi legalitatea ei, fie în baza motivelor de recurs for-
mulate, fie în baza celor ridicate din oficiu, potrivit art. 306 alin. 1 C.proc.civ.
Ca atare, obligaţia instanţei de recurs de a verifica din oficiu legalitatea şi temeinicia hotărîrii priveşte numai persoana care a introdus recurs şi numai acea parte din hotărîre care a fost atacată cu recurs, în cazul în care, aşa cum s-a arătat mai sus, partea a achiesat pentru rest. De aici rezultă că tribunalul judeţean, cu excepţia cazurilor limitativ prevăzute de art. 48 alin. 2 C.proc.civ., nu poate extinde recursul şi la alte persoane în afara acelora care au declarat recurs şi nici examina acele părţi din hotărîre care, nefiind atacate cu recurs, au trecut în puterea lucrului judecat.
Aceste principii, în lipsa unor dispoziţii derogatorii, sînt deopotrivă aplicabile şi recursului declarat de procuror.
In cazul în care procurorul a declarat recurs în favoarea uneia dintre părţi, instanţa, admiţînd acest recurs, nu va putea modifica sau casa hotărîrea în defavoarea acelei părţi. Ea va putea proceda în acest fel numai în cazul în care procurorul va fi transformat, înăuntrul termenului stabilit pentru introducerea căii de atac, recursul declarat iniţial într-un recurs în favoarea celeilal te părţi.
2. Soluţia : In cazul în care se admite recursul declarat de parte, va fi admis şi recursul declarat de procuror în favoarea acesteia, chiar dacă hotărîrea de admitere a fost determinată de motivele invocate de parte.
Motivarea : In cazul în care instanţa este sesizată cu recurs atît de procuror, cît şi de partea în favoarea căreia procurorul a declarat recurs, admiterea recursului părţii impune şi admiterea recursului procurorului, chiar dacă hotărîrea de admitere este determinată de motivele formulate de parte şi nu de procuror. Soluţia este consecinţa firească a
faptului că ambele recursuri urmăresc desfiinţarea hotărîrii.
Aceleaşi consideraţii impun admiterea şi a recursului părţii dacă a fost admis recursul declarat de procuror în favoarea ei, chiar dacă hotărîrea de admitere este determinată de motivele invocate de procuror şi nu de acea parte.
h) Problema : Cu privire la rezolvarea cererilor de cherriare în garanţie.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 20/1960 (pct. 1 şi 2).
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. I, Cap. VI, lit. B.
a, p. 300.
Capitolul II CONTESTAŢIA ÎN ANULARE
A. T E M A : SUBIECTELE CONTESTAŢIEI IN ANULARE
a) Problema: Calitatea procesuală activă in cazul contestaţiei în anulare pentru motivul prevăzut de art. 317 pct. 1 C.proc.civ.
Dec. T.S., completul de jud., nr. 94/1978.
Soluţia : Potrivit art. 317 pct. 1 C.proc.civ., numai persoana care are
calitatea de parte în proces poate ataca pe calea contestaţiei în anulare hotărîrea definitivă atunci cînd procedura de chemare a ei pentru ziua cînd s-a judecat pricina nu a fost îndeplinită conform legii.
Motivarea: Prin „parte“ se înţelege persoana care a acţionat în justiţie şi aceea împotriva căreia s-a acţionat, precum şi succesorii lor în drepturi. Fiind deduse instanţei, în limita învestirii, raporturile juridice dintre aceste persoane, numai ele trebuie citate pentru a-şi susţine interesele.
Calitatea de parte în proces nu o au şi terţele persoane în privinţa cărora instanţa nu a fost sesizată, chiar dacă ar fi existat interesul de a fi prezente în proces, dar nu s-au folosit căile legale pentru a se realiza această prezenţă, cum sînt : acţiunea, intervenţia, cererea de chemare în garanţie sau arătarea titularului dreptului. Asemenea terţe persoane nu au calitatea de a introduce contestaţie în anulare împotriva unei hotărîri la darea căreia nu au participat.
b) Problema : Este admisibilă contestaţia în anulare împotriva unei decizii date în recurs extraordinar, în temeiul art. 318 C. proc. civ., introdusă de una din părţi pentru omisiunea de a se fi examinat un motiv invocat în afara celor formulate de Procurorul general, motiv ce nu a fost pus de instanţă în discuţia părţilor ?
Dec. T.S., completul de jud., nr. 2/1975.
Soluţia: Partea nu are dreptul de a ataca hotărîrea ou contestaţie în anulare potrivit art. 318 C. proc. civ., pentru neexaminarea unui motiv de recurs extraordinar, invocat în afara celor formulate de Procurorul general şi pe care instanţa nu l-a pus în discuţia părţilor1.
Motivarea: Art. 318 C. proc. civ. prevede că hotărîrile instanţelor de recurs mai pot fi atacate (pe lîngă motivele prevăzute de art. 317
C. proc. civ.) cu contestaţie, cînd dezlegarea dată este rezultatul unei greşeli materiale sau cînd instanţa, respingînd recursul sau admiţîndu-1 numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare.
Contestaţia în anulare pentru neexaminarea unui motiv de casare, în raport de dispoziţiile art. 318 C. proc. civ, ar putea fi admisă numai în cazul în care motivul omis a fost formulat în termen prin recursul extraordinar introdus de Procurorul general.
împrejurarea că s-a invocat de către contestator, cu prilejul judecăţii recursului extraordinar, prin notele scrise şi chiar oral, vreun alt motiv de casare nu prezintă relevanţă atît timp cît recursul extraordinar nu îl menţionează, iar instanţa nu a extins acel recurs extraordinar.
B. TEMA: CONDIŢII DE EXERCITARE A CONTESTAŢIEI IN ANULARE
Problema : In ce condiţii se poate exercita contestaţia in anulare pentru omisiunea de examinare a unui motiv de recurs ?
Dec. T.S., completul de jud., nr. 16/1980 şi dec. T.S., secţ. civ., nr. 1397/1978.
Soluţia : Omisiunea cercetării vreunuia din motivele de recurs care au fost formulate în termen de către recurent va putea fi invocată ca motiv de contestaţie în anulare numai dacă recursul a fost respins sau admis în parte.
Motivarea: Potrivit art. 318 C. proc. civ., hotărîrile instanţelor de recurs pot fi atacate pe calea extraordinară a contestaţiei în anulare atunci cînd instanţa, respingînd recursul sau admiţîndu-1 numai în parte, a omis din greşeală să cerceteze vreunul din motivele de casare susţinute de cel în cauză.
Aceasta înseamnă că nu se poate face contestaţie în anulare dacă recursul a fost admis integral şi nici pentru neexaminarea unui motiv de recurs neinvocat de acea parte.
Cu alte cuvinte, motivele de recurs pentru neexaminarea cărora se poate introduce o contestaţie în anulare, pe baza art. 318 C. proc. civ., sînt acelea invocate de parte în termenul în care, potrivit art. 303 C. proc civ., îşi putea motiva recursul, iar nu şi motivele formulate tardiv sau acelea pe care instanţa, în aplicarea art. 306 C. proc. civ., ar fi putut să le ridice din oficiu. Dacă s-ar admite soluţia contrară, ar însemna să se schimbe caracterul contestaţiei în anulare din cale de atac extraordinară, pentru anumite neregularităţi prevăzute de lege, într-o cale de atac ordinară, în cadrul căreia să se poată formula pentru prima oară orice critică, ceea ce ar fi inadmisibil deoarece legea nu i-a dat contestaţiei în anulare un asemenea caracter.
Capitolul III REVIZUIREA
A. TEM A : OBIECTUL REVIZUIRII
a) Problema : Cu privire la posibilitatea de a se introduce cerere de revizuire împotriva hotărîrilor de fond pronunţate în judecarea cauzei după admiterea recursului extraordinar.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S., nr. V/1952.
Soluţia : Hotărîrile de fond pronunţate după reluarea judecăţii ca urmare a admiterii recursului extraordinar sînt supuse revizuirii, în condiţiile generale determinate de lege.
Motivarea: Revizuirea e o cale deschisă de lege pentru a se ajunge la schimbarea — în tot sau în parte — a hotărîrilor care, pentru cauzele prevăzute de art. 322 C. proc. civ., şi 394 C. proc. pen., nu cores
pund scopurilor activităţii judecătoreşti, întemeiată întotdeauna pe adevărul obiectiv.
Textele relative la revizuire vizează toate hotărîrile de fond — indiferent de instanţă şi de modul învestirii ei — pentru că oricare din aceste hotărîri se poate găsi în situaţia care a necesitat reglementarea revizuirii.
Recursul extraordinar constituie şi el un mijloc pentru desfiinţare» hotărîrilor vădit netemeinice sau esenţial nelegale, însă existenţa acestei căi — deschisă numai Procurorului general — nu înlătură niciodată aplicarea regulilor relative la revizuire, revizuirea şi recursul extraordinar fiind în aşa fel organizate, încît fiecare — după regulile proprii — să contribuie la împlinirea scopurilor justiţiei.
în consecinţă, atunci cînd se dă o soluţie de fond, indiferent de către cine -— chiar şi de Tribunalul Suprem —, şi oricare ar fi calea pe care s-ar fi ajuns la o atare hotărîre, adică şi atunci cînd prima hotărîre definitivă a fost desfiinţată pe calea recursului extraordinar, dreptul de a cere revizuirea noilor hotărîri de fond poate fi exercitat în condiţiile dispoziţiilor generale care îl reglementează.
b) Problema: Încheierea de clasare pronunţată de comisia de cercetare, în cadrul procedurii Legii nr. 18/1968, poate fi atacată pe calea extraordinară a revizuirii ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1437/1978.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. III, Cap. II, lit. D, b, p. 390.
B. TEMA : COMPETENŢA iN MATERIA REVIZUIRII
Problema : Care este organul de jurisdicţie a muncii competent să soluţioneze cererea de revizuire împotriva hotărîrilor pronunţate în litigiile de muncă ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S., nr. 3/1976 (pct. .
Soluţia : Cererea de revizuire a unei hotărîri pronunţate de judecătorie, în condiţiile art. 41 alin. 1 lit. b şi alin. 2 din Legea nr. 59/1968, se îndreaptă la judecătorie atunci cînd aceasta a soluţionat litigiul în fond. Hotărîrea pronunţată într-o atare situaţie de judecătorie asupra cererii de revizuire este definitivă.
Atunci cînd judecătoria a respins plîngerea ca fiind inadmisibilă sau tardivă, cererea de revizuire se îndreaptă la comisia de judecată. Tot la comisia de judecată se îndreaptă cererea de revizuire şi în cazul în care împotriva hotărîrii comisiei nu s-a exercitat calea legală de atac.
Motivarea: Plîngerea făcută împotriva hotărîrii date de către comisia de judecată în condiţiile art. 41 alin. 1 lit. b din Legea nr. 59/1968 este o cale procesuală specială, devolutivă, avînd caracterul unei căi de atac, precum şi al unei acţiuni. Ca atare, judecătoria sesizată cu plîngere procedează ea o instanţă de fond, căreia nu îi sînt aplicabile prevederile din Codul de procedură civilă, referitoare la judecata în recurs1. Aceasta
înseamnă că în toate situaţiile, deci şi atunci cînd respinge cererea şi confirmă hotărîrea atacată, ea examinează litigiul ca o instanţă de fond, indiferent dacă găseşte necesar să administreze probe noi sau dă soluţia pe baza probelor administrate de către comisie.
De aceea, atunci cînd judecătoria rezolvă litigiul în condiţiile art. 41 alin. 1 lit. b şi alin. 2 din Legea nr. 59/1968, cererea de revizuire, care este o cale de retractare, urmează să fie adresată tot judecătoriei, întrucit va a pronunţat ultima hotărîre de fond. Pentru a caracteriza această hotărîre ca atare, nu este determinant modul în care s-a întocmit dispozitivul ce conţine confirmarea soluţiei criticate, ci natura juridică a mijlocului procedural de sesizare şi conţinutul judecăţii. Prin urmare, în sensul art. 322 şi 323 din Codul de procedură civilă, sentinţa judecătoriei este hotărîrea definitivă, a cărei revizuire poate fi cerută.
Dimpotrivă, atunci cînd plîngerea adresată judecătoriei nu a fost soluţionată în fond, ci a fost respinsă ca inadmisibilă sau tardivă, cererea de revizuire se îndreaptă la comisia de judecată, a cărei hotărîre a fost confirmată prin respingerea căii de atac. De asemenea, cererea de revizuire -se îndreaptă la comisia de judecată şi în cazul cînd împotriva hotărîrii pe* care a dat-o nu s-a exercitat calea legală de atac.
Cît priveşte hotărîrea pronunţată asupra revizuirii, ea este supusă, potrivit art. 328 alin. 1 din Codul de procedură civilă, căilor de atac prevăzute pentru hotărîrea revizuită.
C. TEMA: MOTIVELE DE REVIZUIRE
a) Problema : Instanţa de revizuire poate, pe cale incidentală, să constate că judecătorul, martorul sau expertul care a luat parte la judecată a săvirşit o infracţiune privitoare la pricină, în acele cazuri in care acţiunea penală s-a stins ?
Dec. Plenului T.S. nr. 4/1964 şi dec. T.S., secţ. civ., nr. 2072/1979.
Soluţia : Dacă acţiunea penală s-a stins (prin moarte, amnistie etc.), partea interesată poate cere constatarea infracţiunii, pe cale incidentală, în cadrul instanţei civile de revizuire.
Motivarea: Potrivit art. 322 pct. 4, ipoteza 1, C. proc. civ. o hotărîre definitivă poate fi revizuită dacă un judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecată, a fost condamnat irevocabil pentru o infracţiune privitoare la pricină.
Există însă situaţii, neprevăzute în textele care reglementează materia revizuirii, cînd condamnarea la care se referă dispoziţiile art. 322 pct. 4 C. proc. civ. nu mai poate fi pronunţată, ca urmare, de exemplu, a intervenirii unei !c>gi de amnistie sau a decesului infractorului.
Ivirea unor asemenea situaţii nu justifică, sub nici o formă, concluzia inadmisibilităţii cererii de revizuire şi, prin consecinţă, prejudicierea părţilor interesate, deoarece în acest caz ar însemna ca erorile judiciare, a căror înlăturare se urmăreşte, şi prin art. 322 pct. 4 C. proc. civ., să rămînă în fiinţă, ceea ce este de neconceput.
In astfel de cazuri, instanţa de revizuire este singura în drept să verifice dacă judecătorul, martorul sau expertul au săvîrşit o infracţiune în legătură cu pricina şi în raport de concluzia la care ajunge să hotărască asupra cererii de revizuire.
b) Problema : Cum trebuie să fie „înscrisurile doveditoare“ pentru
ca ele să poată fundamenta o cerere de revizuire pentru motivul prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ. ?
Dec. T.S., completul de jud., nr. 1/1977.
Soluţia: Pentru ca înscrisurile ce se prezintă în revizuire să fie „înscrisuri doveditoare" în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., este necesar ca acestea, dacă ar fi fost cunoscute de instanţă cu ocazia judecării pricinii, să fi putut duce la o altă soluţie decît cea pronunţată.
Motivarea : Faţă de înţelesul ce trebuie să se dea „înscrisurilor doveditoare14 în sensul dispoziţiilor înscrise în art. 322 pct. 5 C. proc. civ., este evident că în măsura în care faptele consemnate în actele de care se foloseşte partea, au fost analizate cu ocazia judecăţii cauzei în fond şi au fost găsite neconcludente, aceste acte nu mai pot fi caracterizate ca „înscrisuri doveditoare44, de natură a justifica admiterea cererii de revizuire, în sensul reţinerii unei alte stări de fapt, faţă de aceea stabilită iniţial deoarece s-ar nesocoti puterea de lucru judecat a hotărîrii pronunţate.
c) Problema : Poate fi admisă cererea de revizuire întemeiată pe
art. 322 pct. 6 C. proc. civ., în cazul în care partea s-a apărat pe baza unui memoriu scris ?
Dec. T.S., completul de jud., nr. 25/1979.
Soluţia; Nu.
Motivarea: In conformitate cu art. 322 pct. 6 C. proc. civ., o hotărîre definitivă poate fi atacată pe calea revizuirii dacă statul ori alte persoane juridice de drept public sau de utilitate publică, dispăruţii, incapabilii sau cei puşi sub curatelă sau consiliu judiciar nu au fost apăraţi deloc sau au fost apăraţi cu viclenie de cei însărcinaţi să-i apere1.
Deci, prin dispoziţiile cuprinse în acest text se ocrotesc interesele statului, organizaţiilor socialiste, ale persoanelor fără capacitate de exerciţiu, ale celor cu capacitate de exerciţiu restrînsă, precum şi ale celor dispăruţi, în sensul că procesele în care figurează ca părţi să nu fie soluţionate fără ca instanţa să cunoască apărările pe care înţeleg să le formuleze.
Cu toate acestea, chiar dacă partea a lipsit la termenul de judecată, hotărîrea nu poate fi criticată pe calea revizuirii pentru lipsă de apărare atunci cînd, de exemplu, apărarea a fost formulată printr-un memoriu depus la dosar. într-o asemenea situaţie nu s-ar putea susţine că instanţa a pronunţat hotărîrea fără a fi avut cunoştinţă de apărarea părţii2.
d) Problema : In ce măsură se poate dispune anularea în cazul unei
contrarietăţi parţiale de hotărîri ?
Dec. T.S., completul de jud., nr. 16/1972.
Soluţia : In cazul în care două hotărîri sînt contrare numai cu privire la un capăt de cerere, cea de-a doua hotărîre urmează să fie anulată doar parţial.
Motivarea : Potrivit dispoziţiilor art. 322 C. proc. civ. revizuire» unei hoţărîri rămase definitivă se poate cere — printre alte cazuri — şi dacă, conform pct. 7, există hotărîri definitive potrivnice date de instanţe de acelaşi grad sau de grade deosebite, în una şi aceeaşi pricină, între aceleaşi persoane, avînd aceeaşi calitate.
Conform dispoziţiilor art. 327 C. proc. civ., dacă instanţa încuviinţează cererea de revizuire, ea va schimba în tot sau în parte hotărîrea atacată, iar în cazul hotărîrilor definitive potrivnice, ea va anula cea din urmă hotărîre.
în cazul în care însă două hotărîri sînt contrare numai cu privire la un capăt de cerere, cea de-a doua hotărîre urmează să fie anulată doar parţial, iar nu şi cu privire la un capăt de cerere ce nu a fost soluţionat în prima hotărîre.
Capitolul IV RECURSUL EXTRAORDINAR
A. TEMA : OBIECTUL RECURSULUI EXTRAORDINAR
a) Problema : Este admisibil un recurs extraordinar îndreptat împo-■ „ triva considerentelor unei hotărîri ?
Dec. T.S., completul de jud., nr. 51/1971.
Soluţia : Recursul extraordinar care nu vizează soluţia adoptată prin hotărîre, ci un considerent pe care aceasta se spriiină, este inadmisibil1.
Motivarea : Recursul extraordinar, ca de altfel orice cale de atac ordinară sau extraordinară, se îndreaptă împotriva soluţiei conţinute In dispozitivul hotărîrii, care este singurul susceptibil de a dobîndi putere de lucru judecat. Cît priveşte considerentele hotărîrii, ele explică doar soluţia conţinută din dispozitiv.
Prin umare, nu poate fi primit un recurs extraordinar care nu vizează soluţia adoptată, ci un considerent pe care acesta se sprijină. Dacă Insă considerentul ce se atacă este totuşi greşit, urmează să fie înlocuit printr-un considerent al instanţei sesizate cu recurs extraordinar.
b) Problema : Cîte recursuri extraordinare succesive se pot exercita împotriva hotărîrilor pronunţate de judecătorii în ultimă instanţă ?
Dec. T.S., completul de jud., nr. 36/1971.
Soluţia : împotriva hotăririlor pronunţate în ultimă instanţă do judecătorii se pot exercita succesiv două recursuri extraordinare1.
Motivarea: Din examinarea actelor normative care reglementează instituţia recursului extraordinar rezultă că Tribunalul Suprem judecă — potrivit dispoziţiilor art. 4 pct. 2 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Decretul nr. 52/19(59 — recursurile extraordinare împotriva hotăririlor definitive ale instanţelor judecătoreşti, altele decît rele prevăzute la pct. 3 al art. 2 din acelaşi cod.
Articolul 2 mai sus-menţionat, ocupîndu-se de competenţa tribunalelor judeţene şi a Tribunalului municipiului Bucureşti, după ce la pct. 1 stabileşte sfera de activitate a acestora în primă instanţă, la pct. 2 precizează că intră in competenţa acestor instanţe judecarea recursurilor împotriva hotăririlor pronunţate de judecătorii, precum şi a recursurilor în alte materii pe care legea le dă în competenţa lor, iar la pct. 3 fixează competenţa tribunalelor de ş judeca recursurile extraordinare împotriva hotăririlor date de judecătorii în ultimă instanţă.
Art; 3291 din acelaşi cod prevede că recursurile extraordinare sc judecă de secţia civilă a Tribunalului Suprem, iar recursurile extraordinare privitoare la hotărîrile secţiei civile a Tribunalului Suprem se judecă în faţa completului compus din 7 judecători — alţii decît cei care au pronunţat hotărîrea — conform art. 39 alin. 2 din legea pentru organizarea judecătorească.
Textul de mai sus (art. 329* alin. 2), care trebuie interpretat prin prisma prevederilor art. 39 alin. 2 şi 3 din legea pentru organizarea judecătorească şi unde se află sediul materiei, a avut în vedere hotărîrile judecătoreşti definitive astfel cum se menţionează în art. 329 C. proc. civ., adică hotărîri date de judecătorie în primă instanţă, cu recurs la tribunalul judeţean şi susceptibile de a fi atacate cu recurs extraordinar în faţa secţiei civile a Tribunalului Suprem, sau hotărîrile date de tribunalul judeţean în primă instanţă cu recurs ordinar la secţia civilă a Tribunalului Suprem.
Din enumerarea sus-citată rezultă că în faţa completului de 7 judecători pot fi aduse spre soluţionare recursurile extraordinare împotriva deciziilor secţiei civile a Tribunalului Suprem în una din categoriile menţionate.
în nici un caz nu poate fi încadrat în această categorie un recurs extraordinar împotriva unei decizii a tribunalului judeţean care a respins un prim recurs extraordinar introdus împotriva unei hotărîri pronunţate în ultimă instanţă.
Această concluzie se întemeiază, în principal, pe dispoziţiile art. 4 pct. 2 („Tribunalul Suprem judecă : recursurile extraordinare împotriva
Siotărîrilor definitive ale instanţelor judeeătoreşti, altele decît cele prevă--zute la pct. 3 al art. 2“) şi, în al doilea rînd, pe consideraţii izvorîte din raţiunea legii.
în adevăr, raţiunea pentru care legiuitorul a dat judecarea recursului extraordinar introdus împotriva unei hotărîri pronunţate în ■ultimă instanţă de judecătorie în competenţa tribunalului judeţean a fost •aceea de a se apropia soluţionarea unor cauze de importanţă redusă de instanţele de la bază, degrevîndu-se în acelaşi timp instanţa supremă, care urmează să soluţioneze numai cel de-al doilea recurs extraordinar ce s-ar introduce eventual împotriva hotărîrii pronunţate de tribunalul judeţean. Ar fi de altfel ilogic şi împotriva raţiunii legii ca pentru o categorie de cauze — de importanţă redusă — să se poată exercita şi un al treilea recurs •extraordinar la completul de 7 judecători, în timp ce pentru cauzele importante este prevăzută posibilitatea exercitării numai a două recursuri -extraordinare şi, în cazurile de excepţie menţionate, numai un singur -recurs extraordinar.
Ca atare, un al treilea recurs extraordinar introdus la completul de 7 judecători este inadmisibil.
B. TEMA: JUDECAREA RECURSULUI EXTRAORDINAR ;
ATRIBUŢIILE INSTANŢEI
a) Problema : Dacă o cerere de intervenţie pentru apărarea dreptu
rilor uneia din părţi (intervenţia accesorie) poate fi făcută la judecata unui recurs extraordinar ?
Dec. T.S., completul de jud., nr. 24/1975.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. I, Cap. VI, lit. B, c, p. 302.
b) Problema : Cu privire la modul in care urmează să procedeze tri
bunalele judeţene, sesizate cu judecarea recursurilor extraordinare, atunci cînd dispun casarea hotărîrilor atacate.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 6/1969.
Soluţia : în caz de admitere a recursurilor extraordinare, tribunalele judeţene şi Tribunalul municipiului Bucureşti vor proceda potrivit art. 312 •din Codul de procedură civilă, dispunînd — după caz — modificarea sau casarea hotărîrilor atacate.
In caz de casare, ele vor trimite pricina, întotdeauna, spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărîrea atacată. în cazul casării pentru lipsă de competenţă, cauza se trimite spre rejudecare instanţei competente sau comisiei de judecată competente potrivit legii.
Motivarea: Prin art. 25 al legii pentru organizarea judecătorească din 27 decembrie 1968 s-a trecut în competenţa tribunalelor judeţene şi a Tribunalului municipiului Bucureşti judecarea recursurilor extraordinare declarate de Procurorul general, dacă prin hotărîrea atacată pricina a fost judecată de judecătorie în ultimă instanţă.
Cu privire la modul în care urmează să procedeze instanţa în caz de admitere a recursului extraordinar, există în Codul de procedură civilă o singură normă de trimitere, în sensul că la judecarea şi soluţionarea recursului extraordinar se aplică dispoziţiile referitoare la recurs (art. 330 alin. 2).
Potrivit art. 312 pct. 2 din Codul de procedură civilă, instanţa, admiţînd recursul, modifică hotărîrea atacată în cazul cînd, deşi faptele au fost bine stabilite, s-a făcut o aplicare greşită a legii sau cînd soluţia este în contrazicere cu faptele stabilite şi, în ambele cazuri, nu este necesară administrarea de probe noi (lit. a). în celelalte cazuri, instanţa casează hotărîrea atacată în întregul ei sau în parte şi rejudecă ea însăşi fondul (lit. b). Prin excepţie, ea va trimite pricina spre rejudecare, în cazul în care prima instanţă a rezolvat-o fără a intra în cercetarea fondului, cînd judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost regulat citată la administrarea probelor şi la dezbaterea fondului, precum şi atunci cînd casarea s-a dispus pentru lipsă de competenţă. Numai Tribunalul Suprem, în caz de casare, trimite pricina, întotdeauna, spre rejudecare instanţei care a pronunţat hotărîrea atacată sau altei instanţe ori altui organ cu activitate jurisdicţională, competent potrivit legii.
Aplicarea art. 312 din Codul de procedură civilă implică însă competenţa materială a tribunalului judeţean de a judeca pricina ca instanţă de recurs, situaţie în care legea îl autoriză să modifice hotărîrea atacată sau să o caseze, iar după casare să reţină pricina spre a o soluţiona în fond. Chiar şi referirea la Tribunalul Suprem, din alineatul final, presupune competenţa supremei instanţe de a judeca pricina în recurs.
Spre deosebire de pricinile pe care tribunalul judeţean este competent să le judece în condiţiile art. 312 din Codul de procedură civilă acelea pe care urmează să le judece ca instanţă de recurs extraordinar nu intră în sfera sa de competenţă în recurs. Aceasta înseamnă că, în cadrul de aplicare al art. 312 pct. 2 din Codul de procedură civilă, tribunalul judeţean nu ar putea judeca pricini care sînt date în competenţa judecătoriei ca ultimă instanţă. Normele de competenţă materială au caracter imperativ, iar o prorogare de competenţă nu ar putea să aibă loc decît în temeiul unei dispoziţii legale exprese.
Urmează deci că norma de trimitere cuprinsă în art. 330 din Codul de procedură civilă este aplicabilă şi tribunalului judeţean sesizat cu judecarea unui recurs extraordinar. Or, dacă această normă de trimitere îi este aplicabilă tribunalului judeţean, ea trebuie să fie aplicată întocmai ca şi pentru Tribunalul Suprem, în sensul că atît modificarea, cît şi casarea hotărîrii atacate vor avea loc în aceleaşi condiţii, deci că întotdeauna casarea se va dispune cu trimitere spre rejudecare.
De altfel, de nicăieri nu rezultă că această concepţie unitară în legătură cu modul de soluţionare a recursului extraordinar ar fi fost abandonată, în sensul că aceeaşi cale extraordinară de atac, exercitată de aceleaşi organe, să fie judecată pe baza unor norme procedurale deosebite, după cum a fost introdusă la Tribunalul Suprem sau la un tribunal judeţean.
Pe de altă parte, este firesc şi în concordanţă cu interesul unei bune administrări a justiţiei ca instanţa sesizată cu judecarea unui recurs extraordinar să poată modifica hotărîrea atacată în cazul în care nu este necesară administrarea unor probe noi, dar să caseze cu trimitere atunci cînd se impune rejudecarea pricinii în fond. Această soluţie se impune cu atît mai mult în litigii de valoare redusă pentru ca administrarea probelor să se facă la judecătorie, care este mai apropiată de justiţiabili, iar nu la tribunalul judeţean, instanţă de recurs extraordinar.
Faptul că în art. 26 alin. 2 din legea pentru organizarea judecătorească se prevede că judecata în faţa instanţei de recurs continuă în ace
eaşi compunere şi în cazul casării cu reţinere spre rejudecare nu este de natură să ducă la o altă concluzie, întrucît prin această dispoziţie s-a stabilit compunerea instanţei într-o atare situaţie, dar nu s-a reglementat modalitatea soluţionării în recursul extraordinar.
C. TEMA: CĂILE DE ATAC ÎMPOTRIVA HOTĂRÎRILOR DE FOND PRONUNŢATE DUPĂ ADMITEREA RECURSULUI EXTRAORDINAR
Problema : Dacă hotărîrile de fond pronunţate după admiterea recursului extraordinar sînt susceptibile a fi atacate pe calea extraordinară de atac a revizuirii.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. V/1952.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. II, Cap. III, lit. A, a, p. 345. | |
|
|
|
| 08-11-2013 |
| | Marius
Vizitator |
| TITLUL III
PROCEDURI SPECIALE
Capitolul I
PROCEDURI REGLEMENTATE ÎN CODUL DE PROCEDURĂ CIVILĂ
A. TEMA: PROCEDURA DIVORŢULUI
a) Problema : Cu privire la judecarea proceselor de divorţ. 1. încercarea de împăcare a soţilor. 2. Cu privire la respectarea regulilor procedurale în soluţionarea proceselor de divorţ. 3. Cu privire la folosirea ordonanţei preşedin-ţiale pentru luarea unor măsuri provizorii în cursul procesului de divorţ. 4. Cu privire la problemele soluţionate prin hotărîrea de divorţ. 5. Rolul instanţelor de recurs în soluţionarea proceselor de divorţ. 6. Comunicarea hotărîrii de divorţ oficiului de stare civilă.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 10/1969 modificată prin dec. de îndrumare nr. 10/1974 (pct. 2—7)1.
1. Soluţia : Atît preşedintele, la primirea cererii de divorţ, la termenul fixat pentru înfăţişarea părţilor, la expirarea termenului de gîndire şi la fixarea primului termen de judecată, cît şi instanţa, în tot cursul procesului, au obligaţia să depună toate stăruinţele pentru a realiza împăcarea soţilor, fără a se limita să înregistreze declaraţia soţului reclamant că stăruie în acţiune.
Motivarea : Preocuparea preşedintelui de a stărui pentru împăcarea părţilor trebuie să se concretizeze în sfaturi şi încercări efective de normalizare a raporturilor dintre soţi. Datorită accentului deosebit pe care legea l-a pus pe procedura de conciliere, preşedintele nu se va putea mărgini la o atitudine formală, ci va trebui să facă tot posibilul pentru a convinge pe soţi să reia viaţa în comun, în propriul lor interes şi acela al copiilor.
Aceeaşi preocupare de a stărui pentru împăcarea soţilor va trebui să o aibă şi instanţa de judecată, în tot cursul procesului.
2. Soluţia : în ceea ce priveşte respectarea regulilor procedurale în soluţionarea proceselor de divorţ :
a) Nu se va da curs cererii pînă ce nu au fost depuse certificatele de stare civilă sau copii legalizate.
b) Dacă la termenele fixate pentru împăcarea soţilor sau la cele fixate pentru şedinţa de judecată procedura de chemare a soţului pîrît a fost îndeplinită prin afişare, iar acesta nu s-a înfăţişat la nici unul din acele termene, instanţa va trebui să facă cercetări pentru aflarea domiciliului său, conformîndu-se prevederilor art. 6161 din Codul dc procedură civilă, pentru ca pîrîtul să poată lua efectiv cunoştinţă de introducerea acţiunii.
c) Procedura de citare prin publicitate nu va fi încuviinţată decît după ce se va face dovada că pîrîtul nu are domiciliu cunoscut.
d) Dacă la primul termen de judecată soţii nu se împacă, instanţa va fixa un al doilea termen pentru propunerea şi discutarea probelor, iar apoi un al treilea termen pentru administrarea acestora.
e) Termenul de gîndire (care se stabileşte numai dacă din căsătorie au rezultat copii care sînt minori) va fi de cel puţin 3 luni şi de cel mult C luni dacă, la data la care se fixează de către preşedinte, soţii au copii minori. O dată ce a fost stabilit, termenul de gîndire nu mai poate fi prelungit.
f) Nu se va da termen de gîndire în situaţiile prevăzute de art. 6131 din Codul de procedură civilă. Totuşi instanţele de judecată vor cerceta şi în atare situaţii, cu toată atenţia, fondul cererilor de divorţ, admiţîndu-le numai dacă ar ajunge la concluzia că o continuare a căsătoriei a devenit în mod vădit imposibilă.
De asemenea, nu se va da un alt termen de gîndire în cazul în care soţul pîrît introduce şi el acţiune de divorţ sau cerere reconvenţională ;
g) Dacă soţii au copii născuţi din căsătorie sau care au starea copiilor născuţi din căsătorie, hotărîrea nu se va putea pronunţa fără concluziile orale sau scrise ale autorităţii tutelare.
h) Primirea cererii de divorţ, stabilirea taxei de timbru şi .fixarea primului termen pentru prezentarea părţilor în faţa instanţei/ se vor consemna de preşedinte în rezoluţii^ar. orice altă activitate, în exercitarea atribuţiilor sale, avînd caracter jurisdicţional, în încheierţ.
Motivarea: In ceea ce priveşte procedura despărţeniei, în cadrul noii reglementări un rol important revine, potrivit art. 612 şi 613 din Codul de procedură civilă, preşedintelui judecătoriei. Astfel, i s-au conferit atribuţii în legătură cu luarea unor măsuri, ca : primirea cererii de divorţ, stabilirea taxei de timbru, încercările de împăcare a părţilor, acordarea termenului de gîndire şi fixarea termenului de judecată în faţa instanţei.
Primirea cererii, stabilirea taxei de timbru şi fixarea primului termen pentru prezentarea părţilor în faţa instanţei se vor consemna de preşedinte în rezoluţii. Orice altă activitate a sa, în exercitarea acestor atribuţii, avînd caracter jurisdicţional, urmează a se desfăşura prin încheieri.
După cum rezultă din prevederile art. 616 alin. 2 din Codul de procedură civilă, primul termen de judecată se fixează exclusiv în scopul de a stărui pentru împăcarea soţilor. Dacă nu se realizează împăcarea, instanţa urmează să fixeze un al doilea termen pentru propunerea şi discutarea probelor, iar apoi să se pronunţe asupra lor, fie în acecaşi zi, fie în termenul de 7 zile prevăzut de art. 260. Odată probele admise, se va fixa un al treilea termen pentru administrarea lor.
în ceea ce priveşte termenul de gîndire prevăzut de art. 613 alin. 2 din Codul de procedură civilă, acesta va fi de cel puţin 3 luni şi cel mult 6 luni, dacă există copii minori. Termenul se va fixa în raport de situaţia existentă la data cînd îl acordă preşedintele, iar nu de aceea existentă la data introducerii acţiunii. Astfel, chiar dacă la această dată soţii nu aveau copii minori, termenul de gîndire va fi de cel puţin 3 luni şi de cel mult 6 luni în cazul în care, pînă la data fixării sale, soţia a născut. Dimpotrivă, preşedintele nu va acorda termen de gîndire dacă la introducerea acţiunii exista un copil minor, dar între timp a decedat sau a devenit major.
în nici un caz termenul nu va mai putea fi prelungit de preşedinte, această facultate a sa, prevăzută în reglementarea anterioară, fiind desfiinţată.
Acordarea termenului de gîndire nu este necesară în situaţiile prevăzute în mod expres în art. 6131 din Codul de procedură civilă. Suprimarea acestei proceduri prealabile, cu termen de gîndire, nu dispensează însă instanţa de judecată de obligaţia care îi revine de a cerceta şi în atare situaţii, cu toată atenţia, fondul cererilor de divorţ, tirmînd să le admită dacă ar ajunge la concluzia că o continuare a căsătoriei este vădit imposibilă. în toate aceste situaţii, taxa legală de timbru va fi aceea de 200 lei, stabilită prin Decretul nr. 680/1969, care vizează toate cazurile prevăzute de art. 6131 din Codul de procedură civilă, incluzînd prin urmare şi orice alte completări ulterioare.
De asemenea, nu se va da un alt termen de gîndire în cazul în care soţul pîrît introduce şi el acţiune de divorţ sau cerere reconvenţională, deoarece o nouă procedură de conciliere, deosebită, nu ar fi necesară şi ar avea un caracter formal.
Pentru a se asigura pîrîtului posibilitatea efectivă de a se apăra, va trebui ca în cuprinsul acţiunii, la care se vor ataşa în mod obligatoriu certificatul de căsătorie şi certificatele de naştere ale copiilor minori sau copii legalizate, să se indice adresa exactă la care poate fi găsit şi eventual locul său de muncă, urmînd ca, în cazul cînd citarea lui s-a făcui prin afişare, fără a se înfăţişa la nici unul din termenele fixate, instanţa să se conformeze dispoziţiilor din art. 6161 ale Codului de procedură civilă, citarea prin afişare neputînd fi încuviinţată decît după ce se va face dovada certă că nu are domiciliu cunoscut.
în situaţiile prevăzute de art. 6131 din Codul de procedură civilă, soţul reclamant va trebui să mai ataşeze, după caz, certificatul medical, hotărîrea judecătorească sau dovada organului de miliţie competent.
Trebuie subliniat însă că această limitare a mijloacelor de probă se referă numai la faza prealabilă din faţa preşedintelui, nu şi la aceea a
judecăţii propriu-zise, în care dovada motivelor de divorţ se poate face prin toate mijloacele de probă prevăzute de Codul de procedură civilă, cu excepţia interogatoriului.
Aşa cum s-a arătat şi prin decizia de îndrumare nr. 19 din 5 iulie 1962, procesele de divorţ în care soţii au copii minori nu vor putea fi soluţionate, iar hotărîrea nu se va putea pronunţa fără concluziile orale sau scrise ale autorităţii tutelare.
3. Soluţia: Pe cale de ordonanţă preşedinţială, instanţa poate lua vremelnic măsuri cu privire la încredinţarea copiilor, la obligaţia de întreţinere, la alocaţia pentru copii, precum şi la folosirea locuinţei.
încredinţarea provizorie a copiilor minori pînă la pronunţarea hotărîrii se va face totdeauna ţinîndu-se seama exclusiv de interesele copiilor.
Cererile de pensie de întreţinere între soţi sau pentru copii minori se rezolvă în cadrul însuşi al procesului de divorţ, ca cereri accesorii, fără a fi necesar să se formeze dosar aparte dacă procesul se găseşte încă la prima instanţă.
Motivarea : După depunerea acţiunii de divorţ, oricare dintre soţi va putea cere, în temeiul art. 6132 din Codul de procedură civilă, a se lua vremelnic, prin ordonanţă preşedinţială, măsurile prevăzute de art. 42 din Codul familiei cu privire la încredinţarea copiilor la obligaţia de întreţinere, la alocaţia pentru copii, precum şi cu privire la folosirea locuinţei. Acelaşi drept îl au procurorul şi autoritatea tutelară în procesele cu copii minori. Măsurile vremelnice vor putea fi luate însă numai de instanţă, în orice fază s-ar găsi procesul, deci chiar şi în prima fază a încercărilor de împăcare.
Tot în aplicarea art. 42 din Codul familiei, instanţa are îndatorirea de a rezolva situaţia copiilor minori prin chiar hotărîrea de divorţ. Ea va dispune, indiferent de înţelegerea părinţilor, potrivit numai cu interesele copiilor, căruia dintre ei urmează să fie încredinţaţi spre creştere şi educare, ţinînd seama de vîrsta şi sexul copiilor, de ataşamentul lor faţă de unul dintre părinţi, de posibilităţile de creştere şi educare ale fiecăruia dintre părinţi, de moralitatea lor etc. în acest scop, se vor strînge din timp datele necesare cu privire la profesia soţilor, profilul lor social-mo-ral, modul în care îşi exercită îndatoririle faţă de copii, starea sănătăţii lor şi a copiilor, posibilităţile materiale pe care le au soţii pentru asigurarea în cele mai bune condiţii a creşterii şi educării copiilor, precum şi orice alte date care ar putea fi de natură să influenţeze asupra soluţiei. Totodată, pentru a nu mai fi necesară introducerea ulterioară a unei noi acţiuni, se va determina, chiar dacă părţile nu au cerut-o, contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere şi educare, învăţătură şi pregătire profesională a lor, iar pensia de întreţinere va putea fi stabilită într-o cotă procentuală faţă de retribuţia părinţilor, în conformitate cu prevederile art. 94 din Codul familiei. în mod excepţional şi numai pentru motive temeinice copilul minor va putea fi încredinţat, spre creştere şi educare, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 3/1970, unei alte persoane sau unei instituţii de ocrotire.
4. Soluţia : în ceea ce priveşte hotărîrea pronunţată de instanţă :
a) Divorţul se pronunţă din vina soţului pîrît sau din vina ambilor soţi. El nu se poate pronunţa decît dacă instanţa constată că motivele temeinice care fac imposibilă continuarea căsătoriei au fost provocate de soţul pîrît, nu şi atunci cînd cauza dezbinării este imputabilă exclusiv soţului reclamant.
Pronunţarea divorţului din vina ambilor soţi se va'face numai atunci cînd culpa concurentă a soţului reclamant este gravă şi bine stabilită şi ar putea duce ea singură la desfacerea căsătoriei.
în cazul în care divorţul este cerut pentru alienaţie mintală sau debilitate mintală cronică ori pentru o boală gravă incurabilă survenită înainte sau în timpul căsătoriei, instanţa urmează să constate desfacerea căsătoriei fără a pronunţa divorţul din vina soţului pîrît.
ib) Dacă pronunţă divorţul, instanţa este obligată să facă aplicarea art. 42 din Codul familiei cu privire la încredinţarea spre creştere şi educare a copiilor minori unuia dintre părinţi sau, în mod excepţional şi numai pentru motive temeinice, unei alte persoane sau unei instituţii de ocrotire.^învoiala părinţilor în această privinţă nu este obligatorie pentru instanţă, după cum mf este necesar să se încredinţeze copilul părintelui care nu a fosf în culpă. Instanţa va ţine seama exclusiv de interesele ~ copilului, în care scop va avea în vedere vîrsta, sexul copilului, ataşamentul său faţă de unul dintre părinţi, posibilităţile de creştere şi educare ale fiecăruia dintre părinţi, moralitatea acestora etc.
Tot prin hotărîrea de divorţ instanţa va stabili contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi pregătire profesională a copiilor, obligînd pc părintele care nu a primit copilul să plătească, celuilalt părinte sau persoanei căreia i-a fost încredinţat copilul, suma fixată pentru întreţinere. Instanţa se va pronunţa în această privinţă chiar dacă părţile nu au cerut-o, stabilind pensia de întreţinere eventual sub forma unei cote procentuale din retribuţia lunară a debitorului şi luînd de îndată măsuri de poprire, conform art. 4611 din Codul de procedură civilă.
c) Instanţa va atrage atenţia părţilor asupra aplicării dispoziţiilor art. 40 din Codul familiei privitor la păstrarea numelui purtat în timpul căsătoriei şi a art. 36 din acelaşi cod privitor la împărţirea prin bună învoială a bunurilor comune.
în cazul în care instanţa reţine că soţii au convenit cu privire la purtarea în continuare a numelui de către soţul care l-a dobîndit prin căsătorie, ea va consfinţi această învoială în hotărîrea ce se va da. Dar şi în lipsa unei atari învoieli, pe baza unor motive temeinice, instanţa se poate opri la aceeeaşi soluţie.
Motivarea: Divorţul nu se va putea pronunţa decît dacă instanţa va constata că motivele temeinice care fac imposibilă continuarea căsătoriei au fost provocate de soţul pîrît, iar nu şi atunci cînd cauza dezbinării este imputabilă soţului reclamant.
Faţă de consecinţele pe care le are pronunţarea hotărîrii de divorţ din vina unuia sau ambilor soţi, cu privire la atribuirea locuinţei, dreptul de întreţinere după divorţ şi revocarea liberalităţilor, o grijă deosebită trebuie avută şi la stabilirea vinei pe care o au soţii în legătură cu desfacerea căsătoriei. De aceea, pronunţarea divorţului din vina ambilor soţi se va face numai atunci cînd culpa concurentă a soţului reclamant ar fi putut duce ea singură la desfacerea căsătoriei.
Sub acest aspect urmează a se avea în vedere că, potrivit art. 41 alin. penultim din Codul familiei, modificat prin Decretul nr. 779/1966, limitarea în timp a obligaţiei de întreţinere la un singur an de la desfacerea căsătoriei este prevăzută numai pentru cazul în care divorţul se pronunţă din vina soţului pîrît şi numai în legătură cu dreptul de întreţinere al acestuia din urmă. Prin urmare, dacă divorţul se pronunţă din
vina ambilor soţi, devine aplicabilă dispoziţia din art. 41 alin. 2 potrivit căreia soţul divorţat are dreptul la pensie de întreţinere din partea celuilalt soţ pe tot timpul cit se află în nevoie din cauza incapacităţii de muncă survenite înainte sau în timpul căsătoriei.
Pe de altă parte, urmează a se ţine seama că în unele situaţii, ca, de pildă, atunci cînd divorţul este cerut pentru alienaţie mintală sau debilitate mintală cronică ori pentru o boală gravă şi incurabilă survenită înainte sau în timpul căsătoriei, nu s-ar putea reţine în sarcina pîrîtului nici o vină în legătură cu desfacerea căsătoriei. în asemenea situaţii, de divorţ-remediu, este greşit a se pronunţa desfacerea căsătoriei din vina soţului 'pîrît, prilejuindu-se astfel aplicarea necorespunzătoare a legii în ceea ce priveşte acordarea pensiei de întreţinere. Ca atare, instanţa va trebui să constate desfacerea căsătoriei fără a pronunţa divorţul din vina soţului pîrît.
De asemenea, instanţa de divorţ are îndatorirea să atragă atenţia părţilor asupra aplicării dispoziţiilor art. 40 din Codul familiei privitor la păstrarea numelui purtat în timpul căsătoriei şi a art. 36 din acelaşi cod privitor la împărţirea bunurilor comune.
Astfel, dacă soţii s-au înţeles ca acela dintre ei care a purtat în timpul căsătoriei numele celuilalt să continue a purta acest nume şi după desfacerea căsătoriei, instanţa va lua act de învoiala soţilor prin însăşi hotărîrea de divorţ. Dacă există motive temeinice, ea va putea acorda soţului care cere dreptul de a continua să poarte numele celuilalt soţ, chiar în cazul în care nu a intervenit o atare învoială.
Cît priveşte împărţirea bunurilor comune ale soţilor, deşi ea este facultativă pentru părţi, totuşi instanţa are îndatorirea de a-şi exercita rolul activ şi a pune în discuţia lor această chestiune, spre a evita eventualele procese ulterioare.
Tot astfel, este indicat ca prin aceeaşi hotărîre să se reglementeze chestiunea împărţirii sau atribuirii locuinţei comune, în condiţiile legii.
5. Soluţia : Instanţele de recurs sînt obligate, în aceste procese care interesează îndeaproape întreaga societate, să-şi exercite cu toată exigenţa controlul judiciar pentru a împiedica trecerea în puterea lucrului judecat a unor hotărîri greşite în fond sau date cu încălcarea regulilor procesuale.
Motivarea : Instanţele de recurs trebuie să exercite cu toată exigenţa controlul judiciar asupra hotărîrilor pronunţate în această materie, pentru a împiedica trecerea în puterea lucrului judecat a unor hotărîri greşite în fond, ori date cu încălcarea regulilor procedurale.
Plenul Tribunalului Suprem îndrumă instanţele, de fond şi de control judiciar să judece procesele de divorţ cu toată grija cuvenită unei probleme deosebit de importante pentru societatea noastră, pentru educarea oamenilor muncii într-o morală sănătoasă şi pentru creşterea viitoarelor generaţii.
6. Soluţia : După rămînerea definitivă a hotărîrii de divorţ instanţa o va comunica din oficiu serviciului de stare civilă pentru a face menţiune pe marginea actului de căsătorie.
Motivarea: Spre deosebire de sistemul legislativ anterior Decretului nr. 174/1974, desfacerea căsătoriei se va produce ca efect al rămânerii definitive a hotărîrii de divorţ, potrivit art. 39 din Codul familiei, modificat prin menţionatul decret. Numai faţă de cel de-al treilea, efectele patrimoniale ale căsătoriei vor înceta de la data cînd s-a făcut men
ţiune despre hotărîrea de divorţ pe marginea actului de căsătorie sau de la data cînd el a cunoscut divorţul pe altă cale. Totuşi, instanţa, după ră-mînerea definitivă a hotărîrii de divorţ, va fi obligată să o comunice din oficiu, în extras, oficiului de stare civilă, pentru a face, potrivit art. 39 din Codul familiei, menţiune pe marginea actului de căsătorie.
b) Problema : Cu privire la atribuirea locuinţei unuia dintre soţi în caz de divorţ.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 5/1975 (pct. .
Soluţia : în caz de divorţ, instanţa, la cerere, va atribui locuinţa unuia dintre soţi în condiţiile prevăzute de art. 22 din Legea nr. 5/1973, numai dacă suprafaţa locativă deţinută de ei nu ar putea fi împărţită.
Dacă locuinţa se află în clădiri construite din fondurile întreprinderilor sau organizaţiilor economice de stat, destinate a servi ca locuinţe pentru persoanele încadrate în muncă în acele unităţi, precum şi în cazul locuinţelor construite din fondurile de investiţii centralizate şi nominalizate prin plan pe noile obiective mai importante, raportul de locaţiune este accesoriu contractului de muncă. Dar şi în asemenea situaţii instanţa este îndreptăţită să dispună evacuarea necondiţionată a titularului contractului de închiriere şi evacuarea condiţionată a soţului în favoarea căruia operează criteriile de preferinţă prevăzute de lege pentru atribuirea locuinţei. în cazul în care o atare locuinţă ar putea fi împărţită, se va proceda IeT un partai provizoriu, dispunîndu-se evacuarea condiţionată a soţului în favoarea căruia operează criteriile legale de atribuire, dar fără a se dispune evacuarea soţului titular al contractului.
Soţul titular al contractului de închiriere nu va putea fi însă evacuat în cazul locuinţelor de serviciu, în care prezenţa sa permanentă în preajma locului de muncă este impusă de specificul muncii. Aceeaşi soluţie urmează a se da şi în cazul suprafeţelor locative deţinute de personalul casnic şi de deservire conform art. 69 alin. 1 din lege.
Dispoziţia din art. 22 al Legii nr. 5/1973 este aplicabilă şi în cazul soţilor subehiriaşi sau toleraţi, situaţia lor juridică faţă de locatarul principal rămînînd aceeaşi.
Dacă locuinţa aparţine ambilor soţi în coproprietate, iar în cadrul acţiunii de divorţ nu s-a cerut şi împărţirea bunurilor comune, instanţa, la Cerere, va putea dispune, pe calea unei măsuri provizorii, împărţirea sau atribuirea locuinţei după aceleaşi criterii, urmînd ca rezolvarea definitivă a raporturilor patrimoniale dintre soţi să aibă loc ulterior, în cadrul acţiunii separate de partaj.
în situaţia în care, fie în cadrul acţiunii de divorţ, fie în acela al acţiunii separate, s-a cerut împărţirea bunurilor comune instanţa va proceda potrivit prevederilor legale aplicabile în materie de partaj, dar la alegerea modalităţii de lichidare a stării de devălmăşie va putea să atribuie locuinţa soţului în favoarea căruia militează menţionatele criterii legale de preferinţă.
în cazul unei locuinţe aparţinînd în proprietatea personală exclusivă unui soţ, instanţa, apreciind împrejurările cauzei, va putea să-l oblige, la cerere, în situaţiile prevăzute de art. 41 şi 42 din Codul familiei, să asigure celuilalt soţ, precum şi copiilor care i-au fost încredinţaţi acestuia spre creştere şi educare, o suprafaţă locativă, fie în apartamentul proprietatea sa, fie în altă locuinţă. în cazul în care con locuirea copiilor şi a soţului căruia i-au fost încredinţaţi, împreună cu soţul proprietar al
apartamentului, nu ar fi posibilă în fapt, sau nu ar fi indicată din cauza relelor sale comportări, se va putea dispune, în mod provizoriu, evacuarea lui din apartament, pînă ce le va asigura o altă locuinţă.
Motivarea : Deşi potrivit art. 22 din Legea nr. 5/1973 în caz de divorţ beneficiul contractului foloseşte doar soţului în favoarea căruia s-a constatat existenţa unui criteriu de preferinţă, totuşi interpretarea sa firească este aceea că instanţa va atribui locuinţa exclusiv unuia dintre soţi şi va dispune evacuarea celuilalt numai atunci cînd locuinţa nu poate fi împărţită. într-adevăr, dacă o atare împărţire este practic posibilă şi satisface interesele legitime ale ambilor soţi, evacuarea unuia dintre ei nu ar avea nici o raţiune, iar soţul beneficiar nu ar avea nici un avantaj din evacuarea celuilalt soţ, deoarece suprafaţa locativă devenită disponibilă ar urma să fie închiriată altei persoane.
Textul este aplicabil locuinţelor din fondul locativ de stat, indiferent dacă închirierea lor se face, potrivit distincţiei din art. 1 alin. 1 şi 2 al aceleiaşi legi, de întreprinderile specializate din subordinea comitetelor, respectiv a birourilor executive ale consiliilor populare sau de întreprinderile ori organizaţiile economice de stat din ale căror fonduri au fost construite. De altfel, conform art. 54, dispoziţiile acestei legi se aplică în mod corespunzător şi locuinţelor construite din fondurile întreprinderilor şi organizaţiilor economice de stat.
în cazul locuinţelor aflate în clădiri ale acestor întreprinderi sau organizaţii economice de stat şi destinate a servi ca locuinţe pentru persoanele încadrate în muncă la aceste unităţi, precum şi în acel al locuinţelor construite din fondurile de investiţii centralizate şi nominalizate prin plan pe noile obiective mai importante, raportul de locaţiune este strîns legat de persoana titularului, iar beneficiul contractului privitor la locuinţă se justifică pe baza raportului de muncă existent între acele persoane şi unitatea respectivă. Aceasta înseamnă că, în principiu, atare suprafeţe locative nu vor putea fi sustrase destinaţiei lor de a servi ca locuinţe pentru persoanele încadrate în muncă la acele unităţi.
Dar şi în asemenea situaţii dacă, potrivit art. 22 din lege, locuinţa ar urma să fie atribuită celuilalt soţ, instanţa va fi îndreptăţită să dispună evacuarea necondiţionată a titularului contractului de închiriere şi evacuarea condiţionată a celuilalt soţ, cu efectul ca locuinţei să i se redea destinaţia arătată după ce i se va închiria acestuia din urmă o altă locuinţă. într-adevăr, pe de o parte, soţului căruia ar urma să i se acorde beneficiul contractului de închiriere nu i s-ar putea aplica măsura evacuării necondiţionate, iar, pe de altă parte, dacă nu s-ar dispune evacuarea necondiţionată a titularului ar însemna ca, deşi s-a pronunţat divorţul, foştii soţi să fie obligaţi a trăi mai departe în aceeaşi suprafaţă locativă, ceea ce este evident că nu ar fi indicat. în cazul în care locuinţa poate fi împărţită, se va proceda la un partaj provizoriu, dispunîndu-se şi în acest caz evacuarea condiţionată a soţului în favoarea căruia operează criteriile de preferinţă prevăzute de art. 22 din lege, dar fără a se dispune evacuarea soţului titular al contractului de închiriere.
Soţul titular al contractului de închiriere nu va putea fi evacuat însă în cazul locuinţelor de serviciu, în care prezenţa permanentă a sa în preajma locului de muncă este impusă de caracterul specific al muncii. Pentru identitate de motive, aceeaşi soluţie se impune şi în cazurile prevăzute de art. 69 alin. 1 din lege.
Pe de altă parte, trebuie observat că, deşi menţionata dispoziţie din art. 22 al Legii nr. 5/1973 este situată în capitolul referitor la închirierea locuinţelor din fondul locativ de stat, ea are caracterul unui principiu de aplicare generală în orice situaţii, pentru a căror rezolvare nu există o reglementare expresă diferită.
Astfel, deşi textul se referă în mod expres la ipoteza în care unul dintre soţi este titularul contractului de închiriere, care este situaţia cea mai frecventă, totuşi este aplicabil şi în cazul soţilor care deţin locuinţa în calitate de subehiriaşi sau toleraţi. Soluţia este firească deoarece atît între ei, cît şi faţă de locatarul principal situaţia juridică a soţului care va beneficia în continuare de locuinţă rămîne aceeaşi.
De asemenea, dacă locuinţa constituie proprietate comună a ambilor soţi, iar, în cadrul acţiunii de divorţ, nu s-a cerut şi împărţirea bunurilor, instanţa nu are a se preocupa de problema proprietăţii, cu rezolvarea căreia nu a fost sesizată. La cererea soţilor ea va trebui să rezolve însă problema folosinţei, în sensul de a dispune, pe calea unei jjiăsurLprDVi^-zorii, împărţirea sau atribuirea locuinţei, după aceleaşi criterii, urmînd ca rezolvarea definitivă a raporturilor patrimoniale dintre soţi să aibă loc ulterior, în cadrul unei acţiuni separate de partaj. Intr-adevăr, atîta timp cît nu s-a cerut împărţirea bunurilor comune, nu există nici un motiv să nu se facă, prin asemănare, aplicarea menţionatei dispoziţii legale.
în cazul în care, în cadrul acţiunii de divorţ, s-a cerut şi împărţirea bunurilor comune, instanţa va proceda potrivit prevederilor legale aplicabile în materie de partaj. Dar şi într-o atare situaţie criteriile de preferinţă indicate în art. 22 din lege vor putea fi luate în considerare în legătură cu alegerea modalităţii de lichidare a stării de devălmăşie. Astfel, dacă locuinţa care formează bun comun nu ar putea fi împărţită în natură, nimic nu se va opune ca instanţa, apreciind, să o atribuie soţului îndreptăţit la locuinţă în raport de menţionatele criterii legale.
Dreptul la locuinţă al soţului şi copiilor trebuie să fie asigurat şi în alte situaţii. Astfel, din relaţiile de familie rezultă obligaţia de sprijin material, care subzistă şi după desfacerea căsătoriei, în condiţiile art. 41 şi 42 din Codul familiei, sub forma obligaţiei de întreţinere. Or, obligaţia de întreţinere implică asigurarea mijloacelor necesare traiului, inclusiv a locuinţei, iar potrivit art. 93 din acelaşi cod, ea poate fi executată şi în natură, instanţa judecătorească fiind îndreptăţită să aprecieze şi să stabilească ea felul şi modalitatea executării, în raport de împrejurări.
Prin urmare, la cerere, instanţa apreciind împi-ejurările cauzei, va putea obliga pe soţul proprietar al locuinţei ca în asemenea situaţii să asigure celuilalt soţ şi copiilor minori care i-au fost încredinţaţi acestuia spre creştere şi educare o altă suprafaţă locativă, fie în apartamentul său, fie în altă locuinţă. în cazul în care conlocuirea copiilor şi a soţului căruia i-au fost încredinţaţi, împreună cu soţul proprietar al apartamentului, nu ar fi posibilă în fapt, sau nu ar fi indicată din cauza relelor sale comportări, se va putea dispune, în mod provizoriu, evacuarea lui din apartament, pînă ce le va asigura o altă locuinţă.
c) Problema : Cu privire la obligaţia instanţei de divorţ de a se pronunţa asupra contribuţiei părinţilor la cheltuielile de creştere, educare şi pregătire profesională a copilului; înţelegerea părinţilor.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 17/1962.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. III, T. III, Cap. I, lit. b, p. 248.
d) Problema: Cu privire la caracterul dispoziţiilor referitoare la
pensia de întreţinere a minorului fixată prin hotărîrea de divorţ.
Dee. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 39/1963.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. I., Cap. XIII, lit, C, a, p. 330.
e) Problema : In legătură cu plata alocaţiei de stat pentru copii.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S., nr. 10/1965.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. I, Cap. V, lit. A, c, pct. 5, p. 294.
f) Problema : Cu privire la competenţa de a soluţiona cererea făcută
de părinte pentru stabilirea modalităţii de a-şi exercita dreptul de a avea legături personale cu minorul încredinţat celuilalt părinte.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 20/1964.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. I, Cap. III, lit. A. a, p. 270.
g) Problema : Cu privire la modul de procedare al instanţei de re
curs în caz de necitare a autorităţii tutelare la judecata în fond a proceselor de divorţ atunci cînd soţii au copii minori.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 19/1962 (pct. 1).
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. II, Cap. I, lit. C, e, p. 339.
h) Problema : Cu privire la modul în care autoritatea tutelară îşi
poate formula concluziile în procesele de divorţ, atunci cînd soţii au copii minori.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 19/1962 (pct. 2).
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. I, Cap. VI, lit. E, p. 306.
i) Problema : Cu privire la modul în care urmează să procedeze in
stanţa de recurs în caz de admitere a recursului declarat împotriva hotărîrii prin care s-a respins acţiunea de divorţ.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 1/1965.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. III, T. II, Cap. I, lit. C, f. p. 340.
B. TEMA: ORDONANŢA PREŞEDINŢIALA
a) Problema : Folosirea ordonanţei preşedinţiale în litigii ce cad sub incidenţa Legii nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ şi reglementarea raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 5/1975 (pct. 15).
Soluţia : Calea ordonanţei preşedinţiale poate fi folosită în litigii locative ori de cîte ori sînt întrunite condiţiile cerute de art. 581 din Codul de procedură civilă.
Astfel pot fi evacuate pe această cale persoanele care au ocupat o suprafaţă locativă fără contract de închiriere sau care, avînd un atare contract, au încercat să-şi valorifice dreptul pe căi de fapt, precum şi persoanele tolerate în locuinţă. De asemenea, se poate dispune prin ordonanţă preşedinţială desfiinţarea sau încetarea piedicilor aduse de colocatari la folosirea părţilor comune şi accesoriilor locuinţei, precum şi a piedicilor aduse de persoane străine la valorificarea dreptului locativ constatat prin hotărîrea judecătorească. Cererea de ordonanţă preşedinţială se va soluţiona, de regulă, cu citarea părţilor.
Motivarea : Potrivit art. 67 din Legea nr. 5/1973, orice litigii în legătură cu aplicarea acestei legi se soluţionează de instanţele judecătoreşti, cu excepţia celor date în mod expres în competenţa altor organe.
Ordonanţa preşedinţială, fiind o cale judiciară, poate fi deci folosită în materia raporturilor locative atunci cînd sînt întrunite condiţiile cerute prin art. 581 din Codul de procedură civilă, adică urgenţa şi neprejude-carea fondului.
în consecinţă, va putea fi evacuată pe calea ordonanţei preşedinţiale persoana care a ocupat o suprafaţă locativă fără contract de închiriere, precum şi aceea care, deşi are un atare contract, a ocupat locuinţa în mod samavolnic, valorificîndu-şi dreptul locativ pe căi de fapt şi nu în condiţiile prevăzute de lege.
în aceeaşi situaţie juridică se găseşte şi poate fi evacuată pe calea ordonanţei preşedinţiale persoana tolerată în suprafaţă legală a locatarului, întrucît ea nu are un drept locativ propriu.
Ordonanţa preşedinţială mai poate fi folosită şi în cazul în care actul samavolnic al unui colocatar constă în ocuparea în exclusivitate a holului, a unei camere de trecere, sau a unei dependinţe pe care, potrivit contractului de închiriere, le are în folosinţă comună cu ceilalţi locatari ai imobilului sau apartamentului. Tot astfel, un locatar poate cere înlăturarea, interzicerea sau încetarea actelor abuzive prin care i se împiedică intrarea în locuinţă sau în o parte din încăperi, ori folosirea curţii, ascensorului, scării de serviciu, apei sau energiei electrice etc., precum şi să fie restabilită situaţia anterioară.
Pe această cale sumară nu se poate însă valorifica dreptul locativ născut din contractul de închiriere, în măsura în care admiterea cererii făcute ar implica soluţionarea în fond a litigiului, ceea ce ar excede cadrul limitat al procedurii ordonanţei preşedinţiale, în care şi posibilităţile probatorii ale părţilor sînt limitate.
în cazul în care totuşi, prin hotărîre judecătorească, s-a obţinut valorificarea dreptului locativ născut din contractul de închiriere, dar prin introducerea unor persoane străine în locuinţă, se încearcă a se împiedica executarea acelei hotărîri, pe motiv că nu este opozabilă şi acestor persoane deoarece nu au figurat ca părţi în litigiul locativ, evacuarea acelor persoane se poate dispune pe calea ordonanţei preşedinţiale, deoarece o atare situaţie este asemănătoare celor de mai sus, constituind o împiedicare a exercitării unui drept valorificat în condiţiile legii.
Faţă de consecinţele pe care le poate produce admiterea cererii de ordonanţă preşedinţială în materie locativă, instanţele vor dispune, de regulă, citarea părţilor, înlăturarea acestei garanţii procesuale fiind admisibilă numai în cazuri cu totul excepţionale, de extremă urgenţă.
b) Problema : Cu privire la folosirea ordonanţei preşedinţiale pentru luarea unor măsuri provizorii în cursul procesului de divorţ.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 10/1969, modificată prin dec. de îndrumare nr. 10/1974 (pct. 4).
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea Supra, lit. A, a, pct. 3, p. 357.
Capitolul II PROCEDURI REGLEMENTATE ÎN LEGI SPECIALE
A. TEM A: ACŢIUNILE IN ANULARE Şl (SAU)
IN DESPĂGUBIRI ÎNTEMEIATE PE LEGEA NR. 1/1967
i) Problema: Cu privire la aplicarea Legii nr. 1/1967 (1. Obiectul controlului judecătoresc în cadrul Legii nr. 1/1967 şi competenţa în această materie. 2. Calitatea procesuală pasivă. 3. Condiţia reclamaţiei prealabile pe cale administrativă. 4. Inadmisibilitatea acţiunii în cazul existenţei unei proceduri jurisdicţionale stabilite prin lege sau decret).
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 5/1970.
1. Soluţia: Sînt supuse controlului judecătoresc, în condiţiile Legii nr. 1/1967, actele administrative, precum şi faptele materiale asimilate lor prin art. 1 alin. 2 din lege, iar nu şi operaţiile care prin ele însele nu produc efecte juridice şi nici alte fapte materiale efectuate în desfăşurarea activităţii organelor administraţiei de stat.
Normele de competenţă materială stabilite de lege au caracter imperativ, iar excepţia de necompetenţă trebuie ridicată chiar şi din oficiu.
în cazul dublei subordonări, atît pe plan local cît şi pe plan central, a organului administraţiei de stat pîrît, competenţa îi revine judecătoriei.
Cît priveşte competenţa teritorială, cererea celui vătămat în dreptul său printr-un act administrativ ilegal poate fi introdusă atît la instanţa în circumscripţia căreia domiciliază reclamantul, cît şi la instanţa de la sediul organului administraţiei de stat care a emis actul pretins a fi ilegal.
Motivarea: Potrivit art. 1 din Legea nr. 1/1967, cel vătămat într-un drept al său printr-un act administrativ ilegal poate cere instanţei competente, în condiţiile acestei legi, anularea actului sau obligarea orcanului administrativ să ia măsura corespunzătoare pentru înlăturarea încălcării dreptului, precum şi repararea pagubei. De asemenea, refuzul nejustificat de a satisface o cerere privitoare la un drept, cît şi nerezol-varea unei astfel de cereri în termenul prevăzut de lege se socoteşte act administrativ ilegal.
Acţiunea introdusă în temeiul menţionatei legi se judecă, potrivit art. 2, de instanţa în circumscripţia căreia domiciliază reclamantul, şi anume de judecătorie cînd cererea priveşte un act al unui organ local al administraţiei de stat sau al unei instituţii subordonate unui asemenea
organ (lit. a), şi de tribunalul judeţean sau de Tribunalul municipiului Bucureşti, după caz, cînd priveşte un act al unui minister sau al unui alt organ central al administraţiei de stat ori al unei instituţii subordonate unuia dintre aceste organe (lit. b).
In justa aplicare a dispoziţiilor legii, urmează a se ţine seama că în sfera controlului judecătoresc sînt cuprinse potrivit acestei legi numai actele administrative, adică manifestările unilaterale de voinţă ale organelor administraţiei de stat emise în procesul desfăşurării activităţii lor executive şi în scopul de a produce efecte juridice, precum şi faptele materiale administrative asimilate prin art. 1 alin. 2 din lege cu actele administrative, iar nu şi operaţii care, prin ele însele, nu produc asemenea efecte juridice şi nici alte fapte materiale săvîrşite în desfăşurarea activităţii administrative a organelor administraţiei de stat. Acţiunile avînd ca obiect astfel de operaţii şi fapte materiale nu sînt supuse controlului instituit prin Legea nr. 1/1967.
Normele de competenţă materială statornicite de lege au caracter imperativ, părţile neputînd deroga de la ele, iar excepţia de necompetenţă trebuie să fie ridicată chiar şi din oficiu.
Cît priveşte competenţa teritorială, deşi potrivit menţionatului text de lege ea aparţine instanţei în circumscripţia căreia domiciliază reclamantul, totuşi dat fiind că este statornicită în favoarea acestuia, nimic nu se opune ca acţiunea să fie introdusă la instanţa de la sediul organului administraţiei de stat care a emis actul ce se pretinde a fi ilegal. împrejurarea că prin art. 12 din lege s-a prevăzut, în mod expres, întregirea dispoziţiilor sale cu cele din Codul de procedură civilă numai în ce priveşte cuprinsul cererii, procedura de judecată şi căile de atac, nu este de natură să justifice o altă soluţie.
Instanţa sesizată are îndatorirea să se preocupe de corecta aplicare a normelor referitoare la competenţă şi să-şi exercite rolul activ spre a stabili, de exemplu, dacă organul administrativ chemat în judecată este subordonat unui organ central sau unui organ local al administraţiei de stat.
în cazul unei duble subordonări, atît pe plan local cît şi pe plan central, competenţa îi revine judecătoriei. într-adevăr, potrivit art. 61 din Legea nr. 57/1968, de organizare şi funcţionare a consiliilor populare, actele administrative ilegale emise de organele locale de specialitate ale administraţiei de stat dublu subordonate pot fi anulate, pe calea recursului administrativ ierarhic, numai de către comitetele executive ale consiliilor populare cărora organele emitente le sînt organic subordonate, iar nu şi de organele centrale ale administraţiei de stat, cărora organele emitente le sînt subordonate pe linie verticală. Aşa fiind, întrucît cererile întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 1/1967, referitoare la actele emise de comitetele sau birourile executive ale consiliilor populare sînt de competenţa judecătoriei, cu atît mai mult sînt de competenţa aceleiaşi instanţe cererile referitoare la actele administrative ilegale emise de către organele de specialitate ale administraţiei de stat, pe care comitetele şi birourile executive ale consiliilor populare le pot anula pe calea recursului administrativ ierarhic.
2. Soluţia : în litigiile referitoare la cererile celor vătămaţi în drepturile lor prin acte administrative ilegale, au calitatea procesuală pasivă organele administraţiei de stat, precum şi întreprinderile şi organizaţiile economice de stat, în cazurile în care emit acte administrative.
în cazul organelor locale ale administraţiei de stat se va cita ca parte în proces unitatea administrativ-teritorială prin comitetul sau biroul executiv al consiliului popular.
Dacă în cadrul procesului se cer şi despăgubiri, iar organul emitent al actului nu are personalitate juridică, se vor cita atît organul administraţiei de stat cu această calitate cît şi organul emitent.
Motivarea: în cadrul aplicării Legii nr. 1/1967 au calitate procesuală pasivă şi deci pot fi chemate în judecată nu numai organele administraţiei de stat, ci şi întreprinderile şi organizaţiile economice de stat, în cazurile în care emit acte administrative. Această calitate nu o au organizaţiile obşteşti.
Trebuie subliniat însă că este greşit a se cita în proces consiliile populare, care sînt organe ale puterii şi nu ale administraţiei de stat. întrucît, potrivit art. 25 alin. 3 din Legea nr. 57/1968, persoana juridică răspunzătoare civil pentru actele unui organ al administraţiei de stat este unitatea administrativ-teritorială, în proces se va cita acea unitate, prin comitetul sau biroul executiv al consiliului popular.
De asemenea, trebuie subliniat că, în principiu, urmează a se cita ca părţi în proces organele administraţiei de stat învestite cu personalitate juridică, ceea ce corespunde regulii din art. 41 alin. 1 al Codului de procedură civilă, întrucît numai un astfel de organ poate fi titular de obligaţii civile şi poate răspunde patrimonial faţă de cel vătămat printr-un act administrativ ilegal.
Cu toate acestea, din dispoziţiile art. 1 alin. 1 şi art. 9 al Legii nr. 1 din 1967 — în care se prevede că instanţa judecind cererea poate, după caz, să anuleze în tot sau în parte actul administrativ, să oblige pe pîrît să emită un act administrativ ori să elibereze un certificat, o adeverinţă sau orice alt înscris — rezultă că legea consideră organul emitent ca pîrît. De aceea, dat fiind că unele organe ale administraţiei de stat sînt competente să emită acte administrative ori să ia alte măsuri de acest fel, avînd o capacitate de drept administrativ deşi nu au personalitate juridică, urmează a se decide că şi asemenea organe trebuie să fie chemate, alături de organele administraţiei de stat cu personalitate juridică răspunzătoare pentru despăgubiri, în procesele pornite pe baza Legii nr. 1/1967, ca urmare a actelor administrative ilegale pe care le-au emis, spre a le fi opozabile hotărîrile pronunţate.
Cu alte cuvinte, organele administraţiei de stat sînt subiecte de drept administrativ şi, în această calitate, fără a fi necesar să fie şi subiecte de drept civil, pot să emită acte de drept administrativ şi să revoce actele emise şi pot sta în instanţă în procesele care au ca obiect anularea unui act emis de ele sau obligarea la emiterea unui act administrativ.
Astfel, instituind o procedură specială de judecare a cererilor celor vătămaţi prin acte administrative ilegale, Legea nr. 1/1967 a instituit şi o abilitare procesuală de drept pentru organele administrative emitente a actelor deduse judecăţii. Ţinînd seama însă de faptul că o organizaţie socialistă nu poate fi ţinută să răspundă patrimonial decît dacă are personalitate juridică, iar, pe de altă parte, nici nu ar fi posibilă executarea unei creanţe de despăgubiri decît asupra unui patrimoniu distinct, urmează că în litigiile în care se cer despăgubiri trebuie introdus şi organul administrativ cu personalitate juridică.
3. Soluţia : Acţiunea celui vătămat printr-un act administrativ ilegal poate fi introdusă numai dacă s-a adresat în prealabil organului ad
ministrativ care a emis actul, fără a fi obţinut restabilirea legalităţii şi numai după expirarea termenului prevăzut de lege pentru rezolvarea reclamaţiei.
în cazul în care reclamaţia a fost rezolvată înainte de împlinirea termenului legal, cel vătămat se va putea adresa instanţei fără să mai aştepte expirarea termenului.
Tot astfel dacă prelungirea termenelor prevăzute în art. 11 din Legea nr. 1/1978 cu privire la activitatea de rezolvare a propunerilor, sesizărilor, reclamaţiilor şi cererilor oamenilor muncii1 ar duce la depăşirea termenului de 6 luni stabilit prin art. 3 alin. ultim din Legea nr. 1/1967, cel vătămat va trebui să introducă acţiunea mai înainte de a se împlini cele 6 luni calculate de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere.
Motivarea: Potrivit art. 3 alin. 1 din Legea nr. 1/1967, înainte de a cere anularea actului, cel vătămat trebuie să se adreseze pentru apărarea dreptului său, în termen de 30 zile de la data cînd i s-a comunicat actul administrativ, organului emitent. De aceea, la primirea cererii instanţa are îndatorirea de a verifica dacă reclamantul s-a conformat acestei dispoziţii legale, în sensul că a folosit calea recursului administrativ, pentru ca organul administraţiei de stat care a emis actul să poată repara el însuşi greşeala, asigurîndu-se pe această cale restabilirea mai operativă a legalităţii.
De asemenea, potrivit art. 3 alin. 3 din aceeaşi lege, cel vătămat în dreptul său se poate adresa cu reclamaţie şi organului administrativ ierarhic superior organului emitent al actului.
Sesizarea instanţei de către cel vătămat se poate face în termen de 30 de zile de la comunicarea soluţiei date reclamaţiei de către organul emitent al actului. Dacă cel vătămat în dreptul său s-a adresat cu reclamaţie şi organului administrativ ierarhic superior, termenul de 30 zile se calculează de la comunicarea soluţiei date de către acel organ.
Sesizarea instanţei se mai poate face şi în cazul în care organul administrativ emitent sau organul ierarhic superior nu rezolvă reclamaţia în termenul prevăzut de lege (art. 3 alin. penultim). în acest caz acţiunea nu poate fi însă introdusă înainte de a fi expirat termenul prevăzut de art. 11 din Legea nr. 1/1978 care este, după caz, de 40 zile pentru organele centrale ale administraţiei de stat, de 30 zile pentru comitetele executive ale consiliilor populare judeţene şi al municipiului Bucureşti, precum şi pentru celelalte organe ale administraţiei de stat cu competenţă judeţeană şi de 20 zile pentru toate celelalte comitete sau birouri executive ale consiliilor populare şi alte organe ale administraţiei de stat. Potrivit art. 11, alin. 4 cererile adresate tuturor organelor de stat se vor soluţiona în termen de 20 de zile.
Termenele de mai sus, prevăzute de menţionata lege pot fi prelungite în condiţiile art. 11 alin. 3 din acelaşi act normativ. în asemenea cazuri acţiunea va putea fi introdusă numai după expirarea termenului prelungit în condiţiile prevăzute de lege.
Prin art. 3 alin. ultim din Legea nr. 1/1967 s-a dispus însă că în toate cazurile introducerea cererii la instanţă nu se va putea face mai tîr-ziu de 6 luni de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere. Acest termen nu poate fi întrerupt sau suspendat prin introducerea reclamaţiei, ceea ce înseamnă că atunci cînd prelungirea termenelor prevăzute de art. 11 din Legea nr. 1/1978 ar duce la depăşirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 3 alin. ultim din Legea nr. 1/1967, cel vătămat nu va fi nevoit să aştepte expirarea termenului prelungit, ci va putea să introducă acţiunea mai înainte de a se împlini cele 6 luni calculate de la data comunicării actului administrativ a cărui anulare se cere.
4. Soluţia : Acţiunea celui vătămat într-un drept al său printr-un act administrativ ilegal poate fi considerată inadmisibilă potrivit art. 14 lit. c din Legea nr. 1/1967, numai dacă procedura jurisdicţională la care se referă textul este reglementată prin lege sau decret.
In cazul în care cererea a fost îndreptată greşit la instanţa judecătorească, iar reclamantul nu se opune, ea va fi trimisă spre soluţionare organului jurisdicţional competent.
Motivarea: Potrivit art. 14 din Legea nr. 1/1967, dispoziţiile sale nu sînt aplicabile, între altele, actelor administrative de jurisdicţie şi actelor administrative pentru controlul legalităţii cărora „legea“ prevede o altă procedură jurisdicţională (lit. c).
In justa aplicare a acestei dispoziţii, ţinînd seama de prevederile art. 101 şi art. 103 alin. 2 din Constituţie şi pentru a nu se sustrage de sub incidenţa legii unele acte administrative pentru care s-a instituit controlul judecătoresc, urmează a se considera inadmisibile acţiunile introduse pe baza Legii nr. 1/1967 numai atunci cînd procedura jurisdicţională la care se referă textul este organizată prin lege sau decret cu putere de lege.
De altfel, sfera actelor administrative supuse controlului judecătoresc este stabilită prin Legea nr. 1/1967, ceea ce înseamnă că modificarea acestei sfere şi, implicit, determinarea cimpului de aplicare a legii nu se poate face decît prin act normativ egal ca forţă juridică, adică prin lege sau decret cu putere de lege. De aceea, concluzia firească nu poate fi alta decît că în art. 14 lit. c este folosită noţiunea de lege în accepţiunea ei strict juridică, de act normativ al organelor supreme ale puterii de stat.
în sfîrşit, ţinînd seama de scopul urmărit de lege, de a se asigura restabilirea cît mai operativă a legalităţii, instanţele trebuie să evite, în situaţiile în care este posibil, respingerea acţiunii ca inadmisibilă, făcînd în mod corespunzătoar aplicarea art. 158 din Codul de procedură civilă. Astfel, în cazul în care cererea a fost îndreptată greşit la o anumită instanţă, iar reclamantul nu se opune, ea va fi trimisă spre soluţionare instanţei sau organului jurisdicţional competent.
b) Problema : Refuzul de a elibera autorizaţia de înstrăinare a unei construcţii poate fi atacat, în justiţie, în temeiul Legii nr. 1/1967 ?
Dec. T.S., completul de jud., nr. 54/1979.
Soluţia : Da.
Motivarea: Autorizarea de înstrăinare a unei construcţii este un act administrativ, deoarece emană de la un asemenea organ, în cadrul relaţiilor de drept administrativ, dar nu are caracterul unui act de planificare.
Ceea ce caracterizează actul administrativ de planificare este că el se emite în scopul înfăptuirii planului de stat, prin aducerea la îndeplinire a unor sarcini şi prin desfăşurarea unor activităţi ce implică, în mod necesar, un raport de subordonare, între organul emitent şi organizaţiile ce-i sînt subordonate, actele administrative de planificare avînd caracter obligatoriu. Aceste caracteristici, specifice actului administrativ de planificare, nu sînt întrunite în cazul autorizaţiei de înstrăinare a construcţiilor, deoarece autorizaţia se eliberează la cererea persoanei interesate, deci în afara unui raport de drept administrativ de subordonare, ea ne-fiind nici obligatorie pentru acea persoană, care este liberă să o valorifice sau nu, potrivit intereselor sale, ceea ce nu este posibil în cadrul actului administrativ de planificare. Afară de aceasta, autorizaţia de înstrăinare, cerută de o persoană fizică, nu se emite în scopul realizării unei sarcini de plan, ci în satisfacerea unui interes personal al solicitantului, care doreşte să înstrăineze o construcţie, proprietatea sa, act la care poate să renunţe şi după emiterea autorizaţiei.
Prin urmare, instanţele judecătoreşti sînt competente să examineze dacă refuzul organului administrativ de a elibera autorizaţia de înstrăinare este justificat sau nu, în cadrul de aplicare a Legii nr. 1/1967. Cum însă, potrivit Legii nr. 58/1974, ridicarea construcţiilor şi înstrăinarea lor se poate face numai pe baza autorizaţiei date de comitetul (biroul) executiv al consiliului popular al localităţii „cu respectarea normelor de sis-tematizare“, temeinicia refuzului de a elibera autorizaţia trebuie examinată în raport de această dispoziţie legală, spre a se stabili dacă edificarea locuinţei, chiar dacă s-a realizat fără autorizaţia de construire, contravine sau nu normelor de sistematizare. Această verificare urmează a se face pe baza relaţiilor ce trebuie cerute de la serviciul de specialitate al organului administrativ. Simplul fapt că o construcţie a fost ridicată fără autorizaţie, dar menţinută ca atare, nu poate constitui, prin el însuşi, motiv temeinic de a refuza înstrăinarea construcţiei.
In cazul în care instanţa ajunge la concluzia că refuzul de a elibera autorizaţia de înstrăinare este nejustificat, ea nu se va limita doar la această constatare, ci va trebui să facă, totodată, aplicarea dispoziţiei cuprinse în art. 9 din Legea nr. 1/1967, în sensul că va obliga organul administrativ să emită autorizaţia solicitată.
c) Problema : Retragerea avizului tehnic de efectuare a unor lucrări constructive poate fi supusă controlului instanţelor judecătoreşti, in condiţiile Legii nr. 1/1967 ?
Dec. T.S., completul de jud., nr. 15/1980.
Soluţia: Da.
Motivarea: Autorizaţia de efectuare a unor lucrări constructive, necesară potrivit art. 2 din Decretul nr. 144/1958, se eliberează pe baza unui aviz tehnic, ambele emiţîndu-se de către comitetul (biroul) executiv al consiliului popular, adică de către unul şi acelaşi organ administrativ.
Avizul tehnic, fără de care nu se poate elibera autorizaţia finală, este un act de dispoziţie, avînd valoarea unei autorizaţii prealabile autorizaţiei finale, ambele avînd caracterul unor acte administrative, fiind producătoare de efecte juridice şi intrînd sub incidenţa Legii nr. 1/1967. Prin urmare, retragerea nejustificată a avizului tehnic poate fi controlată de instanţele judecătoreşti, fără a se putea susţine că are caracterul unui simplu act pregătitor şi că numai autorizaţia finală este producătoare de efecte juridice.
d) Problema : Dacă actul administrativ, prin care se aprobă schimbul
de terenuri agricole conform art. 32 din Legea nr. 58/1974 are caracterul unui act administrativ de planificare, exceptat de la controlul judecătoresc instituit de Legea nr. 1/1967 ?
Dec. T.S., secţ. civ,. nr. 1371/1979.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. I, T. IV, Cap. III, lit. A, p. 112.
e) Problema : Cu privire la natura juridică a refuzului nejustificat
al unităţii, la care a fost repartizat absolventul, de a-l încadra în muncă potrivit dispoziţiei de repartizare şi care este organul competent in a soluţiona cererea celui vătămat de acest act.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 187/1978.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. I, T. I, Cap. I, lit. A, p. 65.
B. TEMA: PROCEDURA IN MATERIA CONTRAVENŢIILOR
a) Problema : Cu privire la competenţa de soluţionare a plingerii împotriva procesului-verbal prin care se constată mai multe contravenţii săvîrşite de aceeaşi persoană.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 11/1973.
Soluţia: în cazul procesului-verbal prin care se constată săvîrşirea mai multor contravenţii, competenţa de a soluţiona plîngerea împotriva acestui proces-verbal revine judecătoriei numai cu privire la contravenţiile pentru care actul normativ prevede o amendă de peste 1 000 lei sau pentru care despăgubirea stabilită pe bază de tarif ori valoarea lucrurilor confiscate depăşeşte 1 000 lei, iar în ceea ce priveşte celelalte contravenţii, plîngerea urmează să fie rezolvată de organele prevăzute în art. 32 şi 33 din Legea nr. 32/1968.
Plîngerea se consideră legal introdusă dacă a fost făcută în termen la oricare dintre organele cărora, potrivit legii, le revine competenţa de soluţionare cu privire la unele dintre contravenţiile constatate prin pro-cesul-verbal.
Motivare: Prin art. 34 din Legea nr. 32/1968 se prevede că în cazul contravenţiilor pentru care actul normativ prevede o amendă de peste 1 000 de lei, precum şi atunci cînd despăgubirea stabilită pe bază de tarif ori valoarea lucrurilor confiscate depăşeşte 1 000 de lei, plîngerea se soluţionează de judecătoria în a cărei rază teritorială a fost săvîr-şită contravenţia.
Din această dispoziţie şi din economia întregii legi nu rezultă că, în cazul contravenţiilor sancţionabile cu amendă pînă la 1 000 lei, săvîrşite în concurs cu altele pentru care pot fi aplicate amenzi mai mari, s-ar putea deroga de la regula stabilită prin art. 32 şi 33 din lege, potrivit căreia competenţa de a soluţiona plîngerea împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei revine organelor administrative.
In lipsa unei reglementări exprese referitoare la organul competent să soluţioneze plîngerea împotriva procesului-verbal prin care s-au constatat mai multe contravenţii, din care unele sancţionabile cu amendă pînă la 1 000 de lei, iar altele cu amendă mai mare de 1 000 de lei, nu se
poate ajunge la concluzia că rezolvarea plîngerii ar fi de competenţa judecătoriei pentru toate contravenţiile constatate prin acel proces-verbal.
în această privinţă, trebuie să se aibă în vedere că în asemenea situaţii nu sînt aplicabile prevederile art. 35 Cod procedură penală referitoare la cazurile de indivizibilitate sau conexitate, deoarece prin art. 46 din Legea nr. 32/1968 se prevede că dispoziţiile acestei legi se întregesc cu dispoziţiile Codului de procedură civilă. Or, potrivit prevederilor Codului de procedură civilă regula conexităţii şi a prorogării de competenţă nu poate funcţiona decît în cadrul aceluiaşi sistem de jurisdicţie, iar nu între sisteme diferite. Cum organele prevăzute în art. 32 şi 33 din Legea nr. 32/1968 nu fac parte din sistemul instanţelor judecătoreşti, este evident că nu există temei pentru ca judecătoria să-şi proroge competenţa de a soluţiona plîngerea şi cu privire la contravenţiile sancţionabile cu amendă pînă la 1 000 de lei.
în consecinţă, în cazul plîngerii împotriva procesului-verbal prin care se constată săvîrşirea de către o persoană a mai multor contravenţii, din care numai unele sînt din cele prevăzute de art. 34 din Legea nr. 32/1968, judecătoriei îi revine competenţa de a soluţiona plîngerea numai cu privire la acestea din urmă.
Primind plîngerea făcută împotriva procesului-verbal prin care s-au constatat mai multe contravenţii, din care unele prevăzute prin art. 34 din Legea nr. 32/1968, judecătoria va reţine plîngerea pentru soluţionarea numai cu privire la aceste contravenţii, iar cu privire la celelalte contravenţii va trimite ulterior cauza organului competent să rezolve plîngerea potrivit art. 32 şi 33 din lege.
Faţă de prevederile din art. 16 alin. 1 lit. b din Decretul nr. 167/1958, care consacră principiul că prescripţia termenului se întrerupe chiar şi în cazul introducerii cererii la un organ necompetent, plîngerea urmează să fie considerată legal introdusă dacă a fost făcută în termen la oricare dintre organele competente să o soluţioneze numai cu privire la o parte dintre contravenţiile constatate prin procesul-verbal.
b) Problema: Aplicarea unor dispoziţii din Decretul nr. 329/1966 privind sancţionarea unor contravenţii la regulile de călătorie cu trenul (1. Cimpul de aplicare a decretului.
2.Cumulul de contravenţii. 3. Amînarea, întreruperea şi contestarea executării sancţiunii închisorii contravenţionale conform Codului de procedură penală. 4. Căi de atac împotriva hotărîrii. 5. Despăgubiri cuvenite administraţiei căilor ferate. 6. Cazul în care contravenientul este minor).
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 1/1967.
1. Soluţia : Dispoziţiile Decretului nr. 329 din 3 mai 1966 privind sancţionarea unor contravenţii la regulile de călătorie cu trenul se aplică celor ce călătoresc fără legitimaţii de călătorie, atît în trenurile de persoane, cît şi în orice alte trenuri ori mijloace de transport pe calea ferată.
Motivarea : Potrivit art. 1 din Decretul nr. 329/1966, constituie contravenţie călătoria în trenuri fără legitimaţii de călătorie şi neplata pe loc a taxelor tarifare şi a suprataxelor.
Faţă de faptul că atunci cînd determină elementele constitutive ale contravenţiei textul se referă la călătorie „în trenuri41, fără să facă nici o specificare după felul trenului, concluzia care se impune este că dispo
ziţia legală are un caracter general şi priveşte toate categoriile de trenuri ori mijloace de transport pe calea ferată. In interpretarea contrară, finalitatea urmărită prin decret nu s-ar putea realiza deoarece s-ar încuraja călătoria clandestină pe calea ferată cu trenul de o altă categorie sau cu alte mijloace de transport decît cu trenurile de persoane.
Obligarea unor asemenea călători clandestini la plata taxelor tarifare şi a suprataxelor se impune, iar aplicarea sancţiunii cu închisoare contravenţională constituie o consecinţă a refuzului de a le plăti.
în cazul călătoriei cu alte trenuri ori cu alte mijloace de transport pe calea ferată, ca, de exemplu, cu trenuri de marfă, de lucru sau speciale, drezine, locomotive etc., taxele tarifare şi suprataxele se vor stabili prin asemănare cu cele care s-ar datora dacă s-ar fi călătorit cu trenurile de persoane cele mai puţin costisitoare, potrivit tarifului local de călători.
2. Soluţia : în cazul cînd aceeaşi persoană a săvîrşit mai multe contravenţii prevăzute de art. 1 din Decretul nr. 329/1966, va fi sancţionată pentru fiecare contravenţie separat, iar sancţiunile aplicate se vor executa cumulativ.
Motivarea: După cum se arată în expunerea de motive a Decretului nr. 329/1966, prin noua reglementare legală s-a urmărit crearea unor norme de sancţionare contravenţională care să prevadă sancţiuni mai grave decît cele anterioare în această materie. De altfel, în art. 1 din decret se prevede că faptul de a călători cu trenul fără legitimaţie de călătorie şi neplata pe loc a taxelor tarifare şi a suprataxelor constituie „contravenţie" şi se sancţionează cu închisoare „contravenţională".
Prin urmare, fapta prevăzută şi sancţionată prin decret are caracterul unei abateri contravenţionale, iar dispoziţiile de drept comun care îi sînt aplicabile sînt cele prevăzute de legea nr. 32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor1, în măsura în care prin dispoziţiile Decretului nr. 329/1966 nu se prevede altfel.
Or, potrivit art. 9 alin. 1 din Legea nr. 32/1968, în cazul cînd aceeaşi persoană a săvîrşit mai multe contravenţii, se aplică pentru fiecare din acestea sancţiunea cuvenită. De aceea, dacă aceeaşi persoană ar încălca în mod repetat dispoziţia din art. 1 al Decretului nr. 329/1966, i se va aplica pentru fiecare abatere sancţiunea respectivă, fără a fi îngăduită contopirea lor. Soluţia este firească deoarece atîta timp cît Decretul nr. 329/1966 nu cuprinde dispoziţii speciale, prevederile art. 9 alin. 1 din Legea nr. 32/1968 devin aplicabile şi, în această situaţie, sancţiunile stabilite pentru fiecare contravenţie în parte urmînd să fie executate cumulativ.
3. Soluţia : Executarea sancţiunii constînd în închisoare contravenţională se va putea amina sau întrerupe şi contesta în condiţiile prevăzute de art. 453—457, 461—462 Cod procedură penală, fără ca prin aceasta sancţiunea aplicată să-şi piardă caracterul de sancţiune administrativă.
în ceea ce priveşte însă stabilirea acestei sancţiuni nu se aplică mijloacele de individualizare legală şi judiciară a pedepselor, prevăzute de art. 72 Cod penal.
Motivarea: Aşa cum s-a arătat mai sus, dispoziţiile Decretului nr. 329/1966 se completează cu cele ale Legii nr. 32/1968 care formează
dreptul comun în materie. De asemenea prin art. 46 din această lege se prevede că dispoziţiile sale se întregesc cu dispoziţiile din Codul de procedură civilă.
Stabilind însă o excepţie de la această regulă, art. 10 alin. 1 din Decretul nr. 329/1966 prevede că punerea în executare a hotărîrii în ceea ce priveşte închisoarea contravenţională se face potrivit dispoziţiilor Codului de procedură penală, care se aplică în mod corespunzător. Această excepţie este explicabilă, deoarece închisoarea contravenţională, fiind prin esenţă privativă de libertate, nu a putut să formeze obiectul unei reglementări în Codul de procedură civilă, aşa că în mod firesc a trebuit să se recurgă la dispoziţiile din Codul de procedură penală privitoare la executarea pedepselor privative de libertate.
Expresia de „punere în executare a hotărîrii“, folosită în text, nu are un înţeles restrîns numai la emiterea mandatului de executare, ci priveşte şi alte acte care se efectuează în cadrul activităţii procesuale do executare a hotărîrii judecătoreşti.
Prin urmare şi dispoziţiile referitoare la amînarea sau întreruperea executării pedepselor, cuprinse în art. 453—457 C. proc. pen. se vor aplica în mod corespunzător sancţiunii cu închisoare contravenţională prevăzute de Decretul nr. 329/1966.
Pentru aceleaşi consideraţii se vor aplica în mod corespunzător şi dispoziţiile art. 461—462 C. proc. pen. privind contestaţia contra executării hotărîrii.
Aceasta nu înseamnă însă că închisoarea contravenţională constituie i o sancţiune penală. Dimpotrivă, ea este şi rămîne o sancţiune cu caracter administrativ, căreia nu i se aplică mijloacele de individualizare legală şî judiciară a pedepselor prevăzute de art. 72 Cod penal. De aceea această/ sancţiune nu produce consecinţele unei pedepse şi nici nu se înscrie înl fişele de antecedente penale ale contravenienţilor.
4. Soluţia; Părţile din proces, precum şi procurorul pot să atace hotărîrea judecătoriei pe calea contestaţiei în anulare şi a cererii de revizuire, în condiţiile prevăzute de Codul de procedură civilă.
Cererea de reexaminare făcută de procuror poate fi introdusă în termen de un an de la pronunţarea hotărîrii prin care s-a aplicat sancţiunea şi de la săvîrşirea abaterii dacă s-a dat o hotărîre de încetare a procesului.
Motivarea: Prin crearea posibilităţii ca hotărîrile judecătoriei să fie reexaminate, la cererea procurorului, de către aceeaşi instanţă, nu s-au făcut inoperante în această materie dispoziţiile privitoare la exercitarea căilor extraordinare de atac de către părţi sau procuror, potrivit normelor din Codul de procedură civilă.
Cererea procurorului, instituită prin art. 9 alin. 2 din Decretul nr. 329/1966, reprezintă o modalitate de realizare a supravegherii judiciare, dat fiind că în această materie a fost înlăturată calea recursului. Ea nefiind însă pusă la dispoziţia părţilor, acestea vor putea folosi, potrivit art. 46 din Legea nr. 32/1968 şi în lipsa unei dispoziţii contrare în Decretul nr. 329/1966, căile extraordinare de atac ale contestaţiei în anulare şi cererii de revizuire.
Cît priveşte termenul în care procurorul poate să introducă cererea de reexaminare, în lipsa unei prevederi exprese, urmează a se ţine seama de dispoziţiile art. 11 din Decretul nr. 329/1966, potrivit cărora trimiterea
în judecată nu se va putea face după mai mult de un an de la săvirşirea faptei, iar executarea sancţiunii se prescrie în termen de un an de la pronunţarea hotărîrii. Este deci normal ca termenul de introducere a cererii să fie de un an, care începe să curgă, după caz, de la pronunţarea hotărîrii prin care s-a aplicat sancţiunea sau de la săvîrşirea abaterii dacă s-a dat o hotărîre de încetare a procesului.
5. Soluţia : In despăgubirile cuvenite administraţiei căilor ferate se includ taxele tarifare şi suprataxele, nu însă şi dublul sau triplul suprataxelor.
In consecinţă, dacă după sesizarea instanţei contravenientul a plătit taxele tarifare şi triplul suprataxelor, iar instanţa apreciază totuşi că, potrivit legii, urmează să-i aplice sancţiunea închisorii contravenţionale, se va dispune restituirea sumelor plătite peste valoarea despăgubirilor la care este îndreptăţită administraţia căilor ferate.
Motivarea : Potrivit art. 7 din Decretul nr. 329/1966, instanţa se pronunţă, în baza probelor administrate, asupra sancţiunii, a taxelor şi suprataxelor datorate. Aceste taxe şi suprataxe sînt cele prevăzute prin normele legale în vigoare la data săvîrşirii contravenţiei.
Or, potrivit art. 6 din H.C.M. nr. 2507 din 31.XII.19691, pagubele materiale pricinuite prin săvîrşirea vreuneia din contravenţiile prevăzute în acest act normativ sînt cele fixate prin tarifele locale de călători, mărfuri, bagaje şi mesagerii, a preţurilor din lista de preţuri pentru lipsuri şi vătămări la vagoane sau a preţurilor aprobate de Ministerul Transporturilor şi Telecomunicaţiilor, în măsura în care aceste tarife sînt aplicabile. Pe de altă parte, după cum se prevede în art. 27 din tariful legal de călători pe căile ferate, contravenienţii sînt impuşi la plata taxelor conform tabelei 13 (suprataxe pentru călători în neregulă), taxele şi suprataxele re-prezentînd despăgubiri civile pentru calea ferată. Din această reglementare reiese că taxele şi suprataxele astfel calculate constituie despăgubiri prestabilite de lege, pc care urmează să le suporte cei ce contravin la regulile de călătorie pe căile ferate.
Din aceeaşi reglementare se poate trage concluzia că prezintă caracter de sancţiune numai dublul sau triplul suprataxelor. De aceea, în cazul cînd, potrivit legii, ar urma să fie aplicată sancţiunea mai gravă a închisorii contravenţionale, judecătoria va obliga pe contravenient şi la plata despăgubirii cuvenite administraţiei căilor ferate.
Dacă însă după sesizarea instanţei contravenientul a plătit triplul suprataxelor, o dată cu aplicarea închisorii contravenţionale se va dispune restituirea sumelor care depăşesc despăgubirea propriu-zisă, deoarece, pe de o parte, potrivit art. 17 alin. 2 din decret, numai taxele şi suprataxele nu pot fi reduse, iar, pe de altă parte, s-ar încălca principiul potrivit căruia pentru una şi aceeaşi abatere nu se poate aplica decît o singură sancţiune.
6. Soluţia : Minorilor sub vîrsta de 14 ani care au încălcat dispoziţiile art. 1 din Decretul nr. 329/1966 nu li se poate aplica sancţiunea închisorii contravenţionale.
Minorilor în vîrstă de la 14 pînă la 18 ani li se aplică această sancţiune, în aceleaşi condiţii ca şi contravenienţilor majori1.
In cazul minorilor care au depăşit vîrsta de 14 ani instanţa va putea stabili — potrivit dispoziţiei art. 10 alin. 3 din Legea nr. 32/1968, aplicabil oricărei persoane — de la caz la caz, pe baza probelor administrate, dacă totuşi minorul nu poate răspunde de fapta imputată din cauza stării sale mintale sau a vreunei infirmităţi.
Motivarea: Prin art. 11 alin. 1 din Legea nr. 32/1968 se stabileşte principiul că nu constituie contravenţie fapta săvîrşită de un minor sub 14 ani, iar prin art. 10 alin. 3 din aceeaşi lege se stabileşte că nu constituie contravenţie fapta săvîrşită de o persoană care din cauza stării mintale sau a vreunei infirmităţi nu poate răspunde de fapta imputată. Ca atare, minorii care au depăşit această vîrstă răspund pentru abaterile lor de natură contravenţională. Prevederile din Codul penal referitoare la prezumţia de iresponsabilitate a minorilor între 14 şi 16 ani nu-şi găsesc aplicare în această materie, ele fiind specifice răspunderii penale.
In virtutea dispoziţiei din art. 10 alin. 3 al menţionatei legi — aplicabilă oricăror persoane — instanţa de judecată va putea însă stabili, numai de la caz la caz, pe baza probelor administrate, dacă totuşi minorul, care a depăşit vîrsta de 14 ani, nu poate răspunde de fapta imputată datorită stării sale mintale sau vreunei infirmităţi.
Desigur că o dată cu minorul trebuie să fie citaţi în proces şi părinţii sau tutorele său, deoarece, în lipsa unei prevederi speciale în Decretul nr. 329/1966 şi în Legea nr. 32/1968, devin aplicabile dispoziţiile art. 42 Cod procedură civilă, potrivit cărora persoanele care nu au exerciţiul drepturilor lor nu pot sta în judecată decît dacă sînt reprezentate sau asistate în condiţiile legii.
Această citare se impune atît fiindcă de plata despăgubirii către administraţia căilor ferate urmează să răspundă părinţii sau tutorele, bineînţeles dacă minorul nu are mijloace proprii de existenţă, cît şi pentru ca eventual el să poată plăti taxele tarifare şi triplul suprataxelor. De asemenea, părinţii sau tutorele urmează să răspundă pentru pagubele aduse de minori administraţiei căilor ferate şi atunci cînd potrivit art. 11 din Legea nr. 32/1968 nu li se poate aplica sancţiunea contravenţională.
C. TEMA : ÎMPĂRŢEALA JUDICIARA
a) Problema : Cu privire la modul de lichidare a stării de indivi-ziune sau devălmăşie.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 4/1967.
1 In aplicarea Hotărîrii Plenarei Comitetului Central al Partidului Comunist Român din 28—29 iunie 1977 „cu privire la creşterea rolului unităţilor socialiste, al organizaţiilor obşteşti, al maselor populare în respectarea legalităţii, sancţionarea şi reeducarea prin muncă a persoanelor care comit abateri şi încălcări de la normele de convieţuire socială şi legile ţării“, prin art. 2 al Decretului nr. 218 din 17 iulie 1977 s-a prevăzut că în cazul săvîrşirii unei fapte penale de către un minor între 14 şi 18 ani se va dispune încredinţarea acestuia colectivului în care munceşte sau învaţă, stabilindu-se, totodată, reguli stricte de disciplină şi comportare, a căror respectare va fi urmărită de colectivele de muncă sau învăţătură şi de familie. în lumina acestei prevederi urmează să se decidă, a fortiori» în materie contravenţională, că nici dispoziţiile Decretului nr. 329/1966 privitoare la sancţiunea închisorii contravenţionale in cazul minorilor în vîrstă de 14—18 ani nu-şi mai găsesc aplicare.
Soluţia: In cazul în care, în cadrul procedurii de împărţeală, instanţa constată că un bun nu poate fi împărţit comod în natură, ea nu va dispune întotdeauna scoaterea lui în vînzare, ci va trebui să examineze dacă nu există motive temeinice care să impună lichidarea stării de indiviziune sau devălmăşie prin atribuirea bunului unuia dintre copărtaşi, urmînd ca ceilalţi copărtaşi să primească echivalentul corespunzător cotelor la care au dreptul, în alte bunuri sau în bani.
Motivarea : Prin art. 741 C.civ., se consacră principiul că la formarea şi compunerea loturilor trebuie să se dea fiecărui copărtaş pe cît se poate aceeaşi cantitate de mobile, de imobile, de drepturi sau de creanţe de aceeaşi natură şi valoare, evitîndu-se cît va sta în putinţă îmbucătăţirea peste măsură a imobilelor şi divizarea unor unităţi gospodăreşti.
Ueşi se referă la împărţirea succesiunii, care constituie cauza cea mai frecventă a stării de indiviziune, menţionatul articol cuprinde o dispoziţie generală, aplicabilă oricărei împărţiri de bunuri, indiferent de cauza car e a determinat indiviziunea.
Prin această dispoziţie legală s-a urmărit a se asigura deplina egalitate între moştenitori, respectiv între copărtaşi, în sensul că prin împărţire fiecare dintre ei să primească întocmai partea de bunuri la care este îndreptăţit.
De aceea, în justa aplicare a textului apare inadmisibil ca, fără con-simţămîntul copărtaşilor, să se atribuie unora dintre ei toate bunurile în natură, iar altora numai contravaloarea părţii ce li se cuvine, atîta timp cît este posibil să se dea fiecăruia bunuri în aceeaşi cantitate şi de aceeaşi natură sau valoare, urmînd ca loturile să se egalizeze prin plata unor sulte în bani. Dacă bunurile nu se pot împărţi în natură şi nu se pot forma loturi chiar inegale, iar atribuirea în natură unuia dintre copărtaşi nu ar apărea justificată, urmează să se procedeze la vînzarea prin bună învoială sau, în caz de neînţelegere, prin licitaţie publică. Această ultimă modalitate de împărţire are însă caracterul unei soluţii extreme.
Prin urmare, atunci cînd împărţirea unui bun în natură nu este po-K sibilă, nu se va recurge întotdeauna la scoaterea lui în vînzare, ci va
trebui să se examineze dacă nu este cazul ca starea de indiviziune sau devălmăşie să fie lichidată prin atribuirea bunului unuia dintre copărtaşi, urmînd ca ceilalţi să primească partea lor în alte bunuri sau în bani. în acest sens, instanţa ar putea ca, apreciind, să atribuie bunul imobil în întregime unuia dintre copărtaşi, urmînd ca ceilalţi să primească toate bunurile mobile sau echivalentul în bani. în aprecierea sa, instanţa va trebui să ţină seama de împrejurările de fapt şi în primul rînd disproporţia existentă între cotele-părţi cuvenite copărtaşilor, apoi de natura bunului şi posibilitatea de a fi valorificat în cît mai bune condiţii din punct de vedere economic, de ocupaţia copărtaşilor, de faptul că unul dintre ei l-a folosit timp îndelungat, precum şi de alte criterii similare.
O atare situaţie poate fi aceea a soţului supravieţuitor, care vine la succesiunea celuilalt soţ în concurs cu fraţii şi surorile acestuia, dacă, de pildă, soţul supravieţuitor are dreptul la jumătate din bunul comun în calitate de coproprietar, precum şi la jumătate din bunurile personale ale soţului predecedat în calitate de succesor. în cazul unui imobil, de pildă, soţul supravieţuitor va avea aşadar dreptul la 3/4, iar toţi ceilalţi co-moştenitori împreună vor avea dreptul la o cotă de 1/4 din acel bun. Soluţia scoaterii în vînzare a bunului într-o astfel de situaţie ar fi cu totul
inechitabilă, mai ales dacă în imobilul supus împărţelii soţii au locuit împreună şi apoi soţul supravieţuitor continuă să locuiască în imobil.
Aceeaşi modalitate de lichidare a stării de indiviziune sau devălmăşie ar urma să se aplice şi atunci cînd scoaterea în vînzare a bunului ar fi de natură să aducă atingere altor interese legitime. Astfel, în mediul rural, de exemplu, casa de locuit a ţăranilor cooperatori şi construcţiile anexe formează o unitate economică, iar împărţirea lor în natură ar fi dezavantajoasă pentru copărtaşi, deoarece nu ar mai permite folosirea lor în continuare potrivit destinaţiei normale. Pe de altă parte, scoaterea în vînzare a casei de locuit, separat de construcţiile anexe, ar duce la evacuarea unora dintre copărtaşi, fără a se putea obţine un preţ corespunzător valorii sale economice.
Soluţia este în concordanţă cu prevederile art. 741 C.civ., prin care se stabileşte ca regulă împărţirea în natură numai „pe cît se poate“ şi se recomandă totodată evitarea îmbucătăţirii unor imobile. Rezultă deci implicit posibilitatea ca un bun să fie atribuit în întregime unuia dintre copărtaşi. De asemenea, posibilitatea atribuirii rezultă şi din prevederile art. 9 al Legii nr. 603/1943 pentru simplificarea împărţelilor judiciare, prin care se stabileşte că, în urma raportului judecătorului delegat sau al expertului, instanţa va hotărî ca bunurile care nu pot fi împărţite comod în natură „şi nici atribuite unuia din copărtaşi11 să fie vîndute prin bună învoială sau, în caz de neînţelegere, prin licitaţie publică. Prin acest text se învederează o dată mai mult că scoaterea în vînzare a bunurilor supuse partajului constituie o soluţie extremă, la care se recurge numai dacă nu este posibilă nici împărţirea în natură şi nici atribuirea bunului către un copărtaş.
Desigur că şi atunci cînd starea de indiviziune sau devălmăşie este lichidată prin atribuirea bunului către un copărtaş, instanţa va trebui să se preocupe ca ceilalţi copărtaşi să primească echivalentul corespunzător cotelor la care au dreptul. în caz de îndoială sau de contestaţie cu privire la valoarea bunului supus împărţelii, instanţa va trebui să stabilească prin expertiză preţul bunului, spre a se asigura o justă şi integrală îndestulare a tuturor copărtaşilor.
b) Problema : Cu privire la efectele hotărîrilor de partaj (1. Caracterul necondiţionat de titlu executoriu al hotărîrii definitive. 2. Cazul în care hotărîrea nu este susceptibilă de executare).
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 3/1968.
1. Soluţia: Hotărîrea de partaj rămasă definitivă constituie titlu executoriu şi este susceptibilă de executare, indiferent dacă în acţiune s-a cerut sau nu predarea efectivă a bunului şi chiar dacă instanţa nu a dispus această predare. Ca atare, introducerea de către copărtaş a unei acţiuni în revendicare împotriva copărtaşului care deţine bunul atribuit şi refuză a-1 preda nu este necesară.
Executarea cu privire la predarea bunurilor împărţite poate fi cerută în termenul de prescripţie de trei ani prevăzut în art. 6 din Decretul nr. 167/1958.
Motivarea: Potrivit art. 786 C.civ., ale cărui dispoziţii, deşi situate în titlul referitor la succesiuni, sînt de aplicare generală, oricare ar fi cauza care a determinat starea de indiviziune, hotărîrile de partaj sînt declarative şi retroactivează, în sensul că drepturile pe care le re
cunosc sînt considerate că au existat din momentul în care a luat naştere starea de indiviziune şi că deci fiecare coproprietar devine proprietar exclusiv al părţii ce i s-a atribuit din totalitatea bunurilor.
Introducînd acţiune de partaj, partea este îndreptăţită să solicite instanţei judecătoreşti stabilirea masei de împărţit şi a cotelor ce se cuvin tuturor copărtaşilor, precum şi lichidarea stării de indiviziune, prin individualizarea şi atribuirea bunurilor. O atare acţiune implică, de regulă, cererea reclamantului de a se dispune şi predarea efectivă a bunurilor ce i se vor atribui, deoarece în cele mai multe cazuri reclamantul urmăreşte tocmai acest rezultat.
Este deci normal şi constituie o aplicare a principiului disponibilităţii ca, de regulă, hotărîrea de partaj să fie susceptibilă de executare, fără a fi necesară introducerea unei acţiuni în revendicare împotriva co-părtaşului care refuză predarea bunului. Acest efect îl produce hotărîrea de partaj chiar dacă instanţa nu a dispus în mod expres predarea bunului atribuit, întrucît, în general, orice alte chestiuni decît proprietatea, ca, de exemplu, identitatea bunului ce se urmăreşte sau realitatea deţinerii sale de către un copărtaş, pot fi puse şi rezolvate pe calea contestaţiei la executare.
Intr-adevăr, prin acţiunea în revendicare proprietarul cere un bun al său de la un deţinător care îi contestă acest drept. Astfel, un copărtaş căruia i s-a atribuit un bun indiviz în proprietate exclusivă poate cere acel bun pe calea unei acţiuni în revendicare de la terţul deţinător. Intr-o asemenea acţiune, faţă de terţul care se pretinde că este proprietar, reclamantul va trebui să facă dovada dreptului său de proprietate.
Atunci însă cînd cel ce refuză predarea bunului este un copărtaş, nu este necesară introducerea unei acţiuni în revendicare pentru a se obţine predarea bunului, deoarece între copărtaşi dreptul de proprietate este stabilit prin hotărîrea de partaj rămasă definitivă. într-o asemenea situaţie, potrivit art. 372 C. proc. civ., hotărîrea de partaj definitivă şi învestită cu formulă executorie constituie titlu executoriu, iar, potrivit art. 750 Cod civil, remiterea titlului reprezintă actul final care marchează în fapt schimbarea produsă prin partaj şi cu privire la bunuri, copărtaşul devenind dobînditor al bunului şi nu un simplu moştenitor abilitat doar să revendice bunul de la deţinător. Dacă hotărîrea de partaj ar implica numai o asemenea abilitare, ar urma ca remiterea titlurilor să aibă loc abia după soluţionarea proceselor de revendicare între foştii copartajanţi.
Pentru a putea obliga la predarea bunurilor, instanţa are îndatorirea să-şi exercite în cît mai largă măsură rolul activ şi să stabilească în posesia căruia dintre copărtaşi se află bunurile atribuite. Faptul că hotărîrea de partaj este susceptibilă de executare, chiar dacă în dispozitivul ei nu s-a prevăzut în mod expres predarea bunului atribuit, nu dispensează instanţa de îndatorirea de a manifesta o deosebită grijă pentru lămurirea completă a situaţiei şi alcătuirea corectă a dispozitivului hotărîrii, în aşa fel încît părţile să nu aibă de întîmpinat dificultăţi la punerea ei în executare şi să nu fie nevoite a introduce o nouă acţiune sau contestaţie la executare.
2. Soluţia: Hotărîrea de partaj nu este susceptibilă de executare în cazul cînd părţile declară în mod expres că nu solicită predarea bunurilor. In această situaţie, pentru ca partea care a obţinut hotărîrea să intre în posesia bunurilor atribuite şi a căror predare i-a fost refuzată de ceilalţi copărtaşi, este necesară introducerea unei acţiuni în reven
dicare. O atare hotărîre îşi păstrează puterea de lucru judecat, putîndu-se opune prescripţia dreptului de a cere executarea numai cu privire la obligaţia de a plăti sulte.
Motivarea: în practică se pot ivi situaţii în care interesul părţilor, inclusiv al reclamantului, să se limiteze la individualizarea dreptului, fără a se urmări predarea efectivă a bunurilor atribuite. Desigur că o limitare a pretenţiilor va trebui să rezulte fără echivoc din cuprinsul acţiunii sau din precizările ulterioare ale reclamantului.
O astfel de situaţie este şi cea prevăzută în art. 15 din Decretul nr. 40/1953 privitor la procedura succesorală notarială, potrivit căruia, dacă moştenitorii îşi contestă calitatea sau nu se înţeleg asupra împărţirii bunurilor, notarul de stat constată neînţelegerile ivite, îndrumă părţile să ceară soluţionarea lor pe cale judecătorească şi suspendă procedura succesorală începută. Or, într-o atare situaţie, instanţa judecătorească urmează să rezolve, la cerere, numai chestiunile litigioase deduse înaintea sa, pentru ca apoi notarul de stat să reia procedura succesorală. Astfel, prin derogare de la prevederile art. 111 C. proc. civ., acţiunea în constatare a masei succesorale este admisibilă fără a se putea opune excepţia bazată pe existenţa unei acţiuni în realizare, adică a acţiunii de ieşire din indiviziune.
în faţa unei asemenea acţiuni, instanţa nu va fi' îndreptăţită să dispună predarea efectivă a bunurilor, deoarece ar nesocoti principiul de drept procesual al disponibilităţii şi ar da mai mult decît s-a cerut. în consecinţă, într-o astfel de situaţie, hotărîrea pronunţată nu va fi susceptibilă de executare şi îşi va păstra puterea de lucru judecat chiar şi după expirarea termenului de trei ani, prevăzut de art. 6 din Decretul nr. 167/1958. Prescripţia va putea fi opusă părţii numai în cazul cînd unii dintre copărtaşi au fost obligaţi să plătească sulte în bani şi exclusiv cu privire la aceste sulte, care au caracterul unor creanţe născute din chiar hotărîrile pronunţate şi nu sînt supuse efectului declarativ al partajului.
Soluţionarea diferenţiată a problemei în raport de cuprinsul acţiunii şi de cererile formulate de părţi este deci firească şi faţă de aceste consecinţe diferite. Astfel, partea care înţelege să continue a stăpîni bunurile împreună cu ceilalţi copărtaşi şi nu are interes ca hotărîrea de partaj să fie executată, nu va fi pusă în situaţia ca hotărîrea obţinută să-şi piardă puterea de lucru judecat după expirarea termenului de prescripţie.
în exercitarea rolului ei activ, instanţa de judecată are însă îndatorirea să lămurească părţile asupra consecinţelor arătate, pentru ca în deplină cunoştinţă de cauză reclamantul să-şi precizeze acţiunea în raport de interesele sale.
c) Problema : Împărţirea bunurilor comune ale soţilor în timpul căsă
toriei.
Dac. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 19/1960 (pct. 1).
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. III, T. I, Cap. I, lit. C, a, p. 234.
d) Problema : Cu privire la suspendarea procesului de partaj în cazul
in care el poartă şi asupra unui bun ce formează obiectul altui litigiu.
Dec. T.S., completul de jud., nr. 49/1978.
Soluţia: Instanţa sesizată cu soluţionarea unui proces de partaj este obligată să suspende judecata pînă la rezolvarea plîngerii1, de care depinde existenţa sau inexistenţa dreptului asupra unui bun ce intră în masa partajabilă.
Motivarea : Potrivit art. 4 din Decretul nr. 223 din 3 decembrie 1974 bunurile imobile — construcţii şi terenuri — ce aparţin persoanelor stabilite definitiv în străinătate vor fi preluate sau trecute în proprietatea socialistă a întregului popor „prin decizia comitetului executiv al consiliului popular judeţean sau al municipiului Bucureşti în a cărui rază teritorială sînt situate bunurile".
In alineatul 2 al aceluiaşi articol 4 se precizează că „împotriva deciziei comitetului executiv al consiliului popular se poate face plîngcre la
instanţele judecătoreşti în condiţiile legii“.
Rezultă deci că titlul dreptului de proprietate dobândit în baza actului normativ de mai sus, asupra bunurilor arătate, îl constituie decizia comitetului executiv al consiliului popular, din momentul în care rămâne definitivă.
In cazul în care o astfel de decizie a fost atacată prin plîngere — ce
va fi rezolvată de instanţa judecătorească în baza Legii nr. 1/1967, ca
instanţă de soluţionare a cererilor îndreptate împotriva actelor administrative pretins ilegale — titlul de proprietate întemeiat pe dispoziţiile Decretului nr. 223/1974 nu este încă definitiv, urmînd să se pronunţe instanţa judecătorească investită cu soluţionarea plîngerii.
Cum instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea plîngerii în baza Legii nr. 1/1967 este o instanţă specială, privind soluţionarea cererilor îndreptate împotriva actelor administrative, soluţionarea procesului de partaj, ce poartă şi asupra bunului la care se referă decizia atacată, de competenţa instanţei de drept comun, nu poate avea loc mai înainte ca instanţa specială să se pronunţe cu privire la dreptul de proprietate, concretizat în decizia organului administrativ, deoarece numai atunci se va cunoaşte titularul dreptului de proprietate şi implicit legitimarea procesuală în procesul de partaj.
Aşa fiind, instanţa sesizată cu soluţionarea procesului de partaj va fi obligată să suspende judecata pînă la soluţionarea plîngerii, potrivit dispoziţiilor art. 244 alin. 1 C. proc. civ., care prevăd luarea unei asemenea măsuri ori de eîte ori dezlegarea pricinii depinde, în tot sau în parte,
de existenţa sau neexistenţa unui drept, care face obiectul unei altp
judecăţi.
e) Problema : In cazul partajului unei construcţii şi in cazul ieşirii din
indiviziune, cu privire la terenurile cu sau fără construcţii, este necesară autorizaţia din partea organului adminstrativ ?
Dec. T.S., completul de jud., nr. 82/1978.
Soluţia: 1) In cazul construcţiilor autorizarea împărţelii nu este necesară. în situaţia în care, în vederea împărţelii, se impune efectuarea unor
lucrări de modificare a construcţiei, autorizarea este necesară, aceasta însă numai cu privire la modificările arhitectonice propuse.
2) In cazul terenurilor :
— autorizarea nu este necesară atunci cînd prin ieşirea din indiviziune nu are loc o parcelare a terenului ;
— autorizarea este necesară dacă în vederea ieşirii din indiviziune se propun lotizări prin care se modifică planul iniţial al terenului, prin parcelarea acestuia.
3) Soluţiile de sub pct. 1 şi 2 sînt deopotrivă aplicabile şi în cazul ieşirii din indiviziune dintre stat şi persoanele fizice, reglementată de Decretul nr. 841/1964.
Motivarea: în ceea ce priveşte construcţiile :
Prin art. 30 alin. 1 din Legea nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale se prevede că „dobîndirea terenurilor cuprinse în perimetrul construibil al localităţilor urbane şi rurale se poate face numai prin moştenire legală, fiind interzisă înstrăinarea sau dobîndirea prin acte juridice a acestor terenuri“. Menţionatele prevederi legale reglementează aşadar numai modul de dobîndire a terenurilor aflate în perimetrul construibil al localităţilor urbane şi rurale, în sensul că dobîndirea nu poate avea loc decît prin moştenire legală, fiind interzis orice alt mod de transmisiune a proprietăţii.
Referitor la construcţii, se prevede în alin. 2 şi 3 ale aceluiaşi articol că „în caz de înstrăinare" a acestora, „terenul aferent construcţiei trece în proprietatea statului cu plata unei cTeîiJLJÎlgUbiri", iar dobînditorul „va primi din partea statului, în folosinţă, terenul necesar". pe durata existenţei construcţiei. Prin urmare, spre deosebire de dispoziţia referitoare la terenuri, textele de lege amintite nu prevăd nici o îngrădire cu privire la construcţii, dreptul de proprietate asupra acestora putînd fi dob'ndit pe orice cale, adică atît prin moştenire legală cît şi prin alte moduri.
Prin art. 31 al legii se prevede că „împărţeala între moştenitori a terenurilor, precum şi înstrăinarea construcţiilor, prevăzute la art. 30 se vor putea face numai prin înscris autentic pe baza autorizării date, după caz, de către comitetele executive ale consiliilor populare comunale, orăşeneşti sau municipale, cu respectarea normelor de sistematizare", iar în art. 32 al aceluiaşi act normativ se prevede că actele făcute cu încălcarea art. 30 şi 31 sînt nule de drept.
Se constată deci că potrivit dispoziţiilor Legii nr. 58/1974 autorizarea prealabilă a comitetului executiv al consiliului popular sau, după caz, a biroului executiv este necesară în ceea ce priveşte construcţiile numai în cazul în care are loc o înstrăinare, nu şi în cazul cînd este vorba de împărţeala acestora.
Obligativitatea unei asemenea autorizări pentru împărţeala construcţiilor nu este prevăzută nici de celelalte acte normative prin care s-a reglementat circulaţia bunurilor imobile. Astfel, ea nu era prevăzută de Decretul nr. 221/1950, în prezent abrogat, şi nu era prevăzută nici de art. 11 din Decretul nr. 144/1958, care prevede că în localităţile cu plan de sistematizare, împărţeala „terenurilor cu sau fără construcţii" se poate face numai cu autorizarea prealabilă a comitetului executiv al consiliului popular respectiv. Deci, indiferent dacă există sau nu construcţii pe teren,
autorizarea este prevăzută numai în cazul împărţirii terenurilor, fără a se fi instituit obligativitatea autorizării şi în cazul împărţelii construcţiilor.
Ori de cîte ori formarea loturilor pentru ieşirea din indiviziune asupra construcţiilor reclamă executarea unor lucrări sau modificarea acestora este necesară autorizarea organului administrativ pentru a nu se ajunge la schimbări de ordin arhitectonic, astfel cum rezultă din dispoziţiile Decretului nr. 144/1958 şi ale Legii nr. 8/1977 privind asigurarea durabilităţii, siguranţei în exploatare, funcţionalităţii şi calităţii construcţiilor.
In aceste cazuri însă, autorizarea organului administrativ competent este limitată numai la încuviinţarea executării lucrărilor propuse, nu şi la posibilitatea ieşirii din indiviziune propriu-zise, astfel că în situaţia în care se refuză autorizaţia cerută, instanţa urmează să dispună partajarea în altă variantă, care să nu necesite efectuarea de lucrări.
In ceea ce priveşte situaţia terenurilor se constată, aşa cum s-a arătat, că, potrivit textelor de lege citate, pentru împărţeala acestora este necesară autorizarea organului administrativ competent.
Legea nr. 58/1974 reglementînd sistematizarea teritoriului şi localităţilor urbane şi rurale urmează a fi aplicată în vederea realizării scopului propus.
în acest sens se constată, potrivit art. 1 din lege că „sistematizarea are drept scop organizarea judicioasă a teritoriului ţării, judeţelor şi comunelor, a localităţilor urbane şi rurale", precum şi „zonarea funcţională a terenului".
Aşa fiind, există un interes superior al statului de a controla împărţeala terenurilor, pentru ca aceasta să nu se facă într-un mod care să contravină planurilor de sistematizare.
Cum prin lichidarea stării de indiviziune se poate ajunge la modificarea planurilor existente ale terenurilor, planuri care sînt avute în vedere în cadrul operaţiilor de sistematizare, legea a instituit controlul arătat, pentru a se preveni orice modificări ale acestor planuri fără autorizarea prealabilă din partea organelor locale ale administraţiei de stat.
Aşa fiind, dacă în vederea ieşirii din indiviziune se propun lotizări prin care se modifică planul iniţial al terenului, prin parcelarea acestuia, este necesar, pentru mo-tivele expuse, autorizarea respectivă. Ori de cîte ori însă ca urmare a ieşirii din indiviziune nu se modifică planul iniţial a) terenului, nu este nevoie de autorizarea arătată, deoarece o asemenea modalitate de ieşire din indiviziune nu afectează planul de sistematizare, situaţia terenului rămînînd neschimbată.
A admite că este necesară autorizarea şi în situaţia în care prin lotizările propuse nu se parcelează terenul, controlul ar opera cu privire la toate modurile de sistare a indiviziunii, ceea ce ar însemna să nu se realizeze aplicarea dispoziţiilor art. 728 C. civ, potrivit cărora nimeni nu poate fi obligat a rămîne în indiviziune.
Aşa fiind, prin „împărţeala terenurilor" în sensul legii nu se înţelege decît parcelarea acestora şi în nici un caz „ieşirea din indiviziune", care nu poate fi refuzată, textul legii referindu-se deci numai la una din modalităţile de efectuare a partajului.
Cele mai sus arătate sînt deopotrivă aplicabile şi în cazul ieşirii din indiviziune dintre stat şi persoanele fizice, reglementată de Decretul nr. 841/1964.
D. TEMA: PROCEDURA ÎN LITIGIILE PRIVIND CONTROLUL PROVENIENŢEI UNOR BUNURI ALE PERSOANELOR FIZICE,
CARE NU AU FOST DOBiNDITE ÎN MOD LICIT
a) Problema : Cu privire la aplicarea Legii nr. 18/1968 (1. Caracterul cerinţei legale a existenţei unei „vădite disproporţii^.
2. Exceptarea de la urmărire a sumelor de bani depuse la C.E.C. 3. Regimul de admisibilitate a probelor şi rolul instanţei de judecată şi al comisiei de cercetare.
4. Competenţa teritorială, apărarea prin avocat şi citarea soţului. 5. Constatarea văditei disproporţii dintre
valoarea bunurilor şi veniturile licite. 6. Stabilirea cheltuielilor de întreţinere a persoanei cercetate şi a familiei sale).
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 11/1968 (pct. 1—4). şi dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 7/1973 (pct. 5—6).
1. Soluţia: Prevederea cuprinsă în art. 2 alin. 1 din Legea nr. 18/19681, ca între bunurile persoanei în cauză şi veniturile sale să existe o vădită disproporţie, are atît caracterul unei condiţii prealabile
pentru declanşarea controlului, cît şi al unei condiţii pentru ca instanţa
de judecată să poată aplica sancţiunea prevăzută de lege.
Motivarea: Potrivit art. 2 alin. 1 din Legea nr. 18/1968, pentru a putea fi supusă controlului provenienţa bunurilor unei persoane fizice, este necesar să existe date sau indicii din care să rezulte o vădită disproporţie între valoarea bunurilor şi veniturile legale ale acesteia, iar dobîndirea licită a bunurilor să nu fie justificată.
Dacă pentru exercitarea controlului este suficient să existe date sau indicii cu privire la vădita disproporţie între valoarea bunurilor persoanei în cauză şi veniturile sale legale, pentru aplicarea sancţiunii prevăzute de lege este necesar să se stabilească, pe baza verificărilor şi a probelor administrate, că această vădită disproporţie este reală. De aceea, după cum o disproporţie oarecare nu poate să ducă la declanşarea controlului, tot aşa nu ar putea să ducă nici la aplicarea sancţiunii. în consecinţă, deşi persoana nu justifică provenienţa bunurilor, aplicarea sancţiunii nu va fi posibilă dacă se va constata că între avere şi venituri nu există o vădită disproporţie.
Împrejurarea că în art. 2 alin. 1 din lege nu a fost prevăzută condiţia văditei disproporţii pentru aplicarea sancţiunii nu poate fi invocată împotriva acestei interpretări, deoarece dacă legiuitorul ar fi voit să ceară condiţia văditei disproporţii numai pentru declanşarea controlului, ar fi prevăzut separat cele două condiţii, şi anume în art. 2 alin. 1 condiţia văditei disproporţii, iar în art. 1 alin. 2 condiţia justificării dobîndirii licite a bunurilor. De altfel, în art. 5 alin. 3 legiuitorul se referă din nou la condiţia văditei disproporţii după ce controlul a fost declanşat şi s-au făcut unele verificări, ceea ce confirmă concluzia că această condiţie este necesară în tot cursul procedurii de control.
In sfîrşit, finalitatea urmărită de lege este aceea de a lovi averile ce nu au fost dobîndite în mod licit, iar nu de a supune sancţiunii prevăzute
de lege unele diferenţe, relativ neînsemnate, dintre valoarea bunurilor şi veniturile persoanei în cauză.
Desigur că vădita disproporţie dintre avere şi venituri urmează a se aprecia în concret, ţinîndu-se seama atît de situaţia patrimonială a persoanei, cît şi, în general, de cuantumul absolut al diferenţei nejustificate.
2. Soluţia: Sumele de bani depuse la C.E.C. nu pot fi indisponibilitate şi urmărite pentru aplicarea sancţiunii prevăzute de lege.
Motivarea: Potrivit art. 20 din Statutul C.E.C., aprobat prin Decretul nr. 371 din 19 august 1958, indisponibilizarea sau urmărirea sumelor depuse la C.E.C. se poate face numai pe bază de hotărîri judecătoreşti definitive şi executorii, date în acţiuni penale sau în acţiuni civile decurgînd din cauze penale.
Prin natura lor, acţiunile privind controlul provenienţei unor bunuri în condiţiile Legii nr. 18/1968 nu sînt însă nici acţiuni penale şi nici acţiuni civile care să decurgă din cauze penale. Pe de altă parte, în Legea nr. 18/1968 nu există vreo dispoziţie derogatorie de la menţionata prevedere din Statutul C.E.C. Aceasta înseamnă că sumele depuse la C.E.C. nu pot fi indisponibilizate şi urmărite pentru aplicarea sancţiunii prevăzute de lege.
Din faptul că prin art. 5 alin. 2 din Legea nr. 18/1968 sînt exceptate unităţile C.E.C. de la obligaţia ce revine organizaţiilor socialiste de a pune la dispoziţia comisiei de cercetare actele cerute şi de a da relaţiile necesare, nu se poate deduce că dintre dispoziţiile speciale ale Statutului C.E.C. s-a menţinut numai cea referitoare la păstrarea secretului depunerilor şi că celelalte dispoziţii speciale din Statut, referitoare la indisponibilizarea şi urmărirea sumelor depuse, ar fi fost înlăturate. Finalitatea menţionatului text este aceea de a deroga, pentru C.E.C., de la prevederea că toate organizaţiile socialiste sînt obligate să pună la dispoziţia comisiei actele cerute şi de a da relaţiile necesare „chiar dacă prin dispoziţiile speciale se dispune altfel“. în lipsa unei menţiuni exprese pentru unităţile C.E.C. ar fi însemnat că s-a derogat de la prevederile contrare din art. 5 al Statutului C.E.C., prin care se garantează secretul depunerilor.
Dacă s-ar admite interpretarea contrară — dedusă din faptul că art. 8 din Legea nr. 18/1968, prevăzînd că se poate lua măsura indisponibilizării1 bunurilor, nu face precizarea expresă că este vorba de bunuri urmări-bile — ar însemna că prin efectul Legii nr. 18/1968 au fost abrogate implicit toate celelalte dispoziţii din Codul de procedură civilă, din Decretul nr. 221/1960 şi din alte acte normative referitoare la exceptarea de la urmărire a unor anumite bunuri, concluzie care este lipsită însă de orice temei. Pe de altă parte, chiar şi dispoziţia legală privitoare la secretul operaţiunilor C.E.C. ar fi anihilată, deoarece în cadrul măsurii de indis-ponibilizare sau al contestaţiei la executare introduse de cel în cauză, Casa de Economii şi Consemnaţiuni ar putea fi obligată să dea relaţii cu privire la existenţa şi cuantumul depunerilor.
Exceptarea de la indisponibilizare şi urmărire a sumelor depuse la C.E.C. nu implică excluderea lor din calculul valorii bunurilor aparţinînd persoanei în cauză atunci cînd aceste sume au fost declarate chiar de către depunător. Luarea lor în calcul, care se impune ca urmare a formulării generale date de art. 2 din lege, nu implică însă şi indisponibilizarea sau urmărirea lor, executarea hotărîrii urmînd a se face asupra celorlalte bunuri ale debitorului.
3. Soluţia : Dovada caracterului licit al mijloacelor folosite pentru dobîndirea sau sporirea bunurilor, a valorii1 acestora, precum şi a cheltuielilor necesitate de întreţinerea persoanei în cauză şi a familiei sale se poate face prin toate mijloacele de probă prevăzute de lege.
Instanţa de judecată, cît şi comisia de cercetare au însă îndatorirea să analizeze cu deosebită atenţie depoziţiile martorilor audiaţi, verifi-cîndu-le, pe cît este posibil, cu alte probe ordonate chiar din oficiu.
Motivarea : După cum se prevede în art. 2 alin. 2 din Legea
nr. 18/1968, persoana a cărei avere este supusă controlului are obligaţia de a dovedi caracterul licit al mijloacelor folosite pentru dobîndirea sau sporirea bunurilor. Sub acest aspect însă, deşi în principiu sarcina de a dovedi provenienţa licită a bunurilor o are persoana în cauză, totuşi este necesar şi chiar obligatoriu ca atît instanţa de judecată, cît şi comisia de cercetare să-şi exercite în cea mai largă măsură rolul activ pentru stabilirea adevărului.
Din prevederile aceleiaşi legi rezultă că s-a urmărit a se pune la dispoziţia comisiei de cercetare, instanţei de judecată, precum şi părţilor, cele mai largi posibilităţi de stabilire a adevărului în legătură cu provenienţa veniturilor persoanei în cauză. Astfel, în afară de proba cu înscrisuri şi cu martori, la care se referă art. 5 alin. 2 şi art. 6, „Comisia poate şi din oficiu efectua cercetări locale sau dispune efectuarea unor expertize tehnice sau contabile, pentru lămurirea cauzei“ (art. 7, alin. I)2.
Intr-adevăr, verificarea provenienţei bunurilor cu privire la care s-a declanşat procedura de control prezintă caracterul unei cercetări în fapt a universalităţii bunurilor persoanei în cauză şi nu stabilirea unor raporturi juridice determinate între părţile contractante sau faţă de terţi.
în ceea ce priveşte proba cu martori, pentru aflarea adevărului va trebui ca declaraţiile date de aceştia să fie analizate cu deosebită atenţie, urmînd a fi verificate şi confruntate cu alte probe, administrate la cerere sau ordonate din oficiu.
Trebuie subliniat că, faţă de secretul operaţiunilor C.E.C., unităţile acestei instituţii de credit, prin art. 5 alin. 2 din Legea nr. 18/1968, au fost exceptate de la obligaţia de a da relaţii şi de a pune la dispoziţia
comisiei de cercetare şi, implicit, a instanţei de judecată date în legătură cu sumele de bani depuse de persoanele ale căror bunuri sînt supuse controlului. Prin urmare, unităţile C.E.C. nu vor fi îndreptăţite să dea relaţii sau să elibereze adeverinţe în legătură cu operaţiunile respective decît numai la solicitarea persoanei vizate prin control.
Din veniturile celui în cauză, astfel determinate, urmează a se scădea cheltuielile de întreţinere (pentru hrană, îmbrăcăminte şi alte asemenea), care se vor stabili prin orice mijloace de probă, de la caz la caz, în raport cu numărul membrilor de familie şi nivelul de trai obişnuit.
Pentru justa soluţionare a pricinilor de această natură, de o deosebită importanţă este ca, o dată cu stabilirea veniturilor persoanei fn cauză, să se evalueze cît mai exact bunurile sale, în care scop se vor putea folosi, de asemenea, toate mijloacele de probă. De regulă, dat fiind că transmisiunea bunurilor de valoare mai mare are loc prin încheiere de acte scrise, ca acte de vînzare-cumpărare, facturi, bonuri, valoarea care se va lua în considerare va fi aceea trecută în acele acte. Ministerul Finanţelor va putea să dovedească însă că preţul înscris într-un act de vînzare-cumpărare nu corespunde realităţii.
In cazul în care există date sau indicii că între valoarea bunurilor şi veniturilor persoanei în cauză este o vădită disproporţie, va trebui să se facă o evaluare şi în cadrul măsurii de indisponibilizare a bunurilor respective. Dacă părţile nu vor fi de acord cu evaluarea făcută sau aceasta ar da loc la îndoieli cu privire la realitatea ei, se vor putea administra probele necesare pentru determinarea exactă a valorii bunurilor indispo-nibilizate.
Cît priveşte condiţiile în care urmează a se administra probele, ţinînd seama că dispoziţiile acestei legi se completează cu prevederile din dreptul comun, este necesar a se preciza că administrarea probelor, deci şi audierea martorilor, trebuie să aibă loc în plenul instanţei de judecată, ca de altfel şi al comisiei de cercetare, cu respectarea principiului nemijlocirii şi contradictorialităţii.
4. Soluţia: Competenţa în pricinile privind controlul provenienţei bunurilor care nu au fost dobîndite în mod licit aparţine instanţei de judecată —■ şi implicit comisiei, de cercetare — în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul persoana în cauză.
Persoana ale cărei bunuri sînt supuse controlului poate fi asistată sau reprezentată de avocat numai în faţa instanţei de judecată, nu şi în faţa comisiei de cercetare.
în cazul cînd persoana ale cărei bunuri sînt supuse controlului este căsătorită, întrucît „controlul urmează a se face şi cu privire la bunurile comune, el extinzîndu-se şi asupra celuilalt soţ, referitor la această categorie de bunuri14, celălalt soţ va fi citat în tot cursul procedurii de control, atît în faţa comisiei de cercetare, cît şi în faţa instanţei de judecată. , Motivarea: întrucît prin art. 9 alin. 1 din Legea nr. 18/1968 se prevede competenţa de soluţionare a cauzelor de către judecătoria în raza căreia se află domiciliul persoanei în cauză, aceeaşi normă de competenţă după domiciliul persoanei urmează a se aplica şi în faza procedurii de cercetare. De altfel, sesizarea sau cererea de control priveşte întreg patrimoniul şi nu un anumit bun imobil, iar competenţa după locul unde este situat imobilul se aplică doar acţiunilor reale imobiliare, caracter pe care nu-1 au acţiunile de control al provenienţei bunurilor.
în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de apărare, el este garantat în tot cursul procesului, atît în faţa instanţei de judecată, cît şi a comisiei
de cercetare, în condiţiile prevăzute de legea civilă. Asistarea sau reprezentarea părţilor de către avocaţi poate avea loc în faţa instanţei de judecată, dar nu şi în faţa comisiei de cercetare, dat fiind caracterul special al lucrărilor şi dezbaterilor în faza de cercetare a provenienţei bunurilor supuse controlului.
In sfîrşit, în cazul cînd persoana ale cărei bunuri sînt supuse controlului este căsătorită, întrucît controlul se extinde şi asupra celuilalt soţ în privinţa bunurilor comune, pentru a se asigura exercitarea dreptului de apărare în legătură cu provenienţa bunurilor comune, urmează ca celălalt soţ să fie citat în tot cursul procedurii de control, atît în faţa comisiei de cercetare, cît şi în faţa instanţei de judecată, deoarece numai astfel hotărîrea pronunţată îi poate deveni opozabilă.
5. Soluţia : Constatarea văditei disproporţii dintre valoarea bunurilor şi veniturilor legale ale unei persoane, în sensul art. 2 alin. 1 din Legea nr. 18/1968, trebuie să aibă la bază o verificare temeinică a situaţiei şi să rezulte din probele administrate.
In acest scop, instanţa are îndatorirea să examineze veniturile şi cheltuielile persoanei cercetate în dinamica lor prin scindarea perioadei supuse controlului în intervale de timp determinate de achiziţionarea unor bunuri mai importante.
In caracterizarea văditei disproporţii, instanţa va trebui să ţină seama de durata de timp mai mare sau mai mică pe care se constată o diferenţă între venituri şi cheltuieli, de importanţa veniturilor realizate în perioada supusă controlului, profesia persoanei cercetate, nivelul ei obişnuit de viaţă, numărul membrilor de familie aflaţi în întreţinerea sa, precum şi de orice alte elemente care sînt concludente sub acest aspect.
Motivarea : Potrivit art. 2 din Legea nr. 18/1968 pentru a putea fi supusă controlului provenienţa bunurilor unei persoane fizice, este necesar să existe date sau indicii din care să rezulte o vădită disproporţie între valoarea bunurilor şi veniturilor legale ale acelei persoane, iar dobîndirea licită a bunurilor să nu fie justificată.
In lipsa unei sume prestabilite care să indice ce se înţelege prin vădita disproporţie între valoarea bunurilor şi veniturile licite ale unei persoane, instanţa de judecată, ca de altfel şi comisia de cercetare, trebuie să ţină seama, pe baza unei interpretări raţionale a legii, că nu orice diferenţă cade sub incidenţa prevederilor ei, ci numai aceea care reprezintă o „vădită disproporţie".
După cum s-a învederat prin decizia de îndrumare nr. 11 din 5 decembrie 1968 a Plenului Tribunalului Suprem, condiţia văditei disproporţii dintre valoarea bunurilor şi veniturilor legale, necesară potrivit legii nu numai pentru declanşarea procedurii de control, ci şi pentru a se putea constata în final că unele bunuri nu au provenienţă licită, urmează a fi stabilită în concret, ţinîndu-se seama atît de situaţia patrir monială a persoanei cercetate, cît şi, în general, de cuantumul absolilt al diferenţei nejustificate.
Deşi legea nu statorniceşte criterii de orientare în acest sens, nu înseamnă că stabilirea disproporţiei dintre valoarea bunurilor şi veniturile legale a fost lăsată pe seama unei simple aprecieri subiective, ci ea trebuie să aibă la bază o verificare temeinică a împrejurărilor de fapt din care să rezulte criterii obiective de apreciere a întinderii acestei disproporţii. Aceste împrejurări şi criterii trebuie să rezulte din probele administrate.
Astfel, pentru a se putea pronunţa o soluţie corectă cu privire la existenţa sau inexistenţa văditei disproporţii, se impune examinarea veniturilor şi cheltuielilor în dinamica lor, prin scindarea perioadei supuse controlului în intervale de timp determinate de achiziţionarea pe parcurs a unor bunuri mai importante, deoarece numai în acest mod se poate stabili dacă fiecare investiţie se justifică sau nu cu veniturile legale realizate pînă la acea dată. Intr-adevăr, verificarea provenienţei mijloacelor de dobîndire a bunurilor numai în raport de totalitatea veniturilor şi cheltuielilor pe întreaga perioadă supusă controlului este greşită, întrucît veniturile legale ulterioare nu pot fi luate în considerare pentru justificarea unor achiziţii sau cheltuieli anterioare şi deci nu pot să împiedice constatarea văditei disproporţii dintre veniturile legale şi cheltuielile efectuate la o anumită dată.
In caracterizarea văditei disproporţii dintre valoarea bunurilor persoanei şi veniturile sale legale urmează a se avea în vedere durata de timp mai mare sau mai mică pe care se constată această diferenţă, cît şi importanţa veniturilor realizate de cel în cauză în perioada supusă controlului, împrejurări în raport de care se poate trage concluzia că veniturile acestuia depăşeau în mod evident nevoile cotidiene de trai şi îi creau posibilităţi sporite de achiziţionare a unor bunuri, astfel că şi o eventuală diferenţă — într-un cuantum rezonabil — poate apărea ca fiind lipsită de relevanţa necesară pentru aplicarea măsurii prevăzute de lege. Alte elemente care trebuie să fie avute în vedere în formarea convingerii instanţei privesc profesia persoanei cercetate, nivelul ei obişnuit de viaţă, numărul membrilor de familie aflaţi în întreţinerea sa, precum şi orice alte împrejurări care sînt concludente sub acest aspect.
Instanţa de judecată nu va fi îndreptăţită aşadar să tragă concluzii bazate pe simple aprecieri, ci pe examinarea concretă a împrejurărilor de fapt rezultate din analiza temeinică a probelor administrate, atît la cererea părţilor, cît şi din oficiu.
6. Soluţia: Cheltuielile de întreţinere a persoanei cercetate şi a familiei sale nu se vor putea stabili prin simpla apreciere a instanţei, ci pe bază de probe. In acest scop vor fi avute în vedere numărul şi vîrsta persoanelor pe care cel în cauză le-a întreţinut în perioada supusă controlului, veniturile, profesia şi nevoile social-culturale ale membrilor de familie care au locuit şi gospodărit împreună cu el, mediul (urban sau rural) în care au trăit, nivelul obişnuit de viaţă, precum şi orice alte împrejurări de fapt concludente. Aceste criterii vor fi analizate în timp, ţinîndu-se seama de modificările intervenite în cursul perioadei supuse controlului.
Cheltuielile de întreţinere nu vor putea fi stabilite la o sumă ce ar depăşi veniturile licite ale persoanei cercetate, decît dacă din probele administrate ar rezulta o atare situaţie.
M o t i v a r ea : La stabilirea cheltuielilor de întreţinere a persoanei cercetate şi a familiei sale trebuie să se ţină seama de numărul şi vîrsta persoanelor pe care le-a întreţinut în perioada supusă controlului, de veniturile, profesia şi nevoile social-culturale ale celui în cauză şi ale membrilor de familie care au locuit şi gospodărit împreună cu el, mediul (urban sau rural) în care au trăit, de nivelul obişnuit de trai, precum şi orice alte împrejurări de fapt concludente.
întrucît însă aceste criterii de stabilire a cheltuielilor de întreţinere sînt variabile, este necesar ca ele să fie analizate în timp, ţinîndu-se seama
de modificările intervenite în cursul anilor sub toate aspectele învederate. Astfel, este greşit modul de a proceda al acelor instanţe sau comisii de cercetare care iau în considerare la stabilirea cheltuielilor de întreţinere aceeaşi sumă pentru întreaga perioadă supusă controlului, fără a ţine seama de variaţia inevitabilă a menţionatelor criterii, care se produce în timp şi care face ca aceste cheltuieli să crească sau să scadă.
Tot astfel, este greşit şi modul de a proceda al acelor instanţe sau comisii care fixează suma ce reprezintă cheltuieli de întreţinere a persoanei cercetate şi a familiei sale la o cifră ce depăşeşte veniturile legale realizate din muncă, deşi nu au administrat probe convingătoare care să o confirme.
Aşadar, orice constatare privitoare la cheltuielile de întreţinere trebuie să se bazeze pe împrejurări şi criterii reţinute din probe legal administrate şi nu pe aprecieri subiective. în acest scop, aşa cum s-a arătat şi în decizia de îndrumare nr. 11 din 5 decembrie 1968, se pot administra toate probele legale. Trebuie subliniat însă că declaraţiile martorilor urmează să fie analizate cu deosebită atenţie, să fie verificate şi confruntate cu alte probe. De aceea pentru anumite cheltuieli, ca, de pildă, plata chiriei, cheltuielile de întreţinere a locuinţei, costul articolelor vestimentare şi altele asemenea, verificarea se va putea face prin relaţii cerute de la unităţile socialiste. Proba cu martori nu va fi însă admisă, potrivit art. 25 alin. 2 din lege, împotriva propriei recunoaşteri a persoanei cercetate.
b) Problema : Încheierea de clasare pronunţată de comisia de cercetare, în cadrul procedurii Legii nr. 18/1968, poate fi atacată pe calea extraordinară a revizuirii ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1437/1978.
Soluţia : Da.
Motivarea : Activitatea comisiei de cercetare are un dublu caracter : ca organ de sesizare, în cazul în care a ajuns la concluzia că există o vădită disproporţie între veniturile şi cheltuielile persoanei cercetate ; ca organ de jurisdicţie, în cazul în care clasează cauza (art. 8 alin. 2 şi 3 din Legea nr. 18/1968).
în ceea ce priveşte caracterul jurisdicţional al comisiei de cercetare, acesta rezultă dintr-o serie de prevederi ale Legii nr. 18/1968, potrivit cărora clasarea se dispune prin încheiere motivată, care se comunică părţilor şi este supusă recursului. Aceasta demonstrează că legiuitorul i-a dat încheierii de clasare aceeaşi eficienţă juridică pe care o au şi hotărîrile judecătoreşti, premisă care duce la concluzia că este supusă căilor de atac prevăzute de lege. Pe de altă parte, încheierea de clasare dobîn-deşte putere de lucru judecat, întrucît cercetările pot fi reluate numai în termen de cel mult un an şi numai în anumite condiţii. în sfîrşit, acelaşi caracter al încheierii de clasare mai rezultă şi din dispoziţia legală potrivit căreia prevederile Legii nr. 18/1968 se întregesc cu cele ale Codului de procedură civilă, fără a se deroga în ceea ce priveşte încheierea de clasare cu privire la exercitarea căilor de atac (art. 8, 12 şi 22 din lege).
Prin urmare, împotriva încheierii de clasare pronunţată de către comisia de cercetare se poate folosi şi calea extraordinară a cererii de revizuire.
E. TEMA : PROCEDURA DE SOLUŢIONARE A LITIGIILOR DE NATURĂ PATRIMONIALA Şl A LITIGIILOR DE MUNCĂ DE CĂTRE COMISIILE DE JUDECATĂ
Problema: Cu privire la modul de soluţionare a unor probleme ivite in aplicarea Legii nr. 59 din 27 decembrie 1968 privind comisiile de judecată (1. Care sînt normele de procedură cu care se completează dispoziţiile Legii nr. 59/1968 ? 2. Competenţa în cazul comisiilor de judecată din cooperativele agricole de producţie. 3. Competenţa în cazul litigiilor de muncă privind persoanele încadrate în muncă ce jac parte din organele de conducere ale organizaţiilor socialiste. 4. Aspecte procedurale privind activitatea comisiilor de judecată şi a instanţelor).
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 10/1970 modificată prin dec. de îndrumare nr. 10/1973.
1. Soluţia; (pct. 1 din decizie). Prevederile procedurale ale Legii nr. 59/1968 privind comisiile de judecată se completează cu dispoziţiile Codului de procedură civilă în cazul judecării litigiilor de natură patrimonială, cu normele din Codul muncii sau din actele normative referitoare la astfel de litigii, întregite cu prevederile Codului de procedură civilă cînd litigiul este de muncă şi cu dispoziţiile Codului de procedură penală în cazul judecării abaterilor de la regulile de convieţuire socială ori a unor fapte prevăzute de legea penală.
Motivarea : Prin Legea nr. 59/1968 s-au creat comisiile de judecată, organe obşteşti de influenţare şi jurisdicţie, cărora li s-a dat sarcina de a încerca împăciuirea părţilor în unele pricini şi de a judeca abateri de la regulile de convieţuire socială, litigii de muncă, precum şi unele litigii patrimoniale.
Pentru exercitarea atribuţiilor de judecată ale acestor comisii legea specială a prevăzut o serie de norme procedurale generale, cum şi diferite norme specifice fiecărei categorii de pricini date în competenţa comisiilor de judecată.
Astfel, prin art. 30 s-au fixat termene de sesizare a comisiei de judecată diferite, în funcţie de natura litigiului stabilindu-se termenele de o lună pentru efectuarea procedurii de împăciuire şi făcîndu-se apoi trimitere, pentru litigiile de muncă şi cele patrimoniale, la Codul muncii sau la actele normative speciale, cum şi la legea civilă.
De asemenea, cu privire la compunerea comisiei de judecată, în art. 6 se arată că aceasta îşi exercită atribuţiile în complet de 3 membri, iar cînd rezolvă litigii de muncă privind persoanele încadrate în muncă la organizaţii socialiste, completul de judecată se întregeşte — conform art. 7 — cu încă 2 membri, constituindu-se astfel în comisie cu atribuţii de soluţionare a litigiilor de această natură.
După ce, în cuprinsul legii, se mai stabilesc şi alte norme procedurale diferenţiate, în funcţie de natura litigiilor, în art. 52 din lege se arată că prevederile referitoare la procedură se completează, în mod corespunzător, cu dispoziţiile procedurale din dreptul comun.
In fine, în alin. 2 al art. 52 se precizează că termenii sau expresiile al căror înţeles este anume explicat în Codul penal au acelaşi înţeles şi în această lege.
Faţă de toate aceste prevedei'i legale, concluzia care se impune nu poate fi alta decît aceea că ori de cîte ori legea specială nu prevede norme speciale procedurale, atît comisiile de judecată cît şi judecătoriile sesizate cu soluţionarea plîngerilor făcute împotriva hotărîrilor comisiilor de judecată vor aplica normele procedurale specifice naturii litigiului.
Deci, cînd litigiul este de natură patrimonială se vor aplica normele stabilite de Codul de procedură civilă, iar cînd litigiul este de muncă, normele din Codul muncii sau din actele normative referitoare la astfel de litigii, completate cu prevederile Codului de procedură civilă.
Astfel, deşi Legea nr. 59/1968 nu a reglementat în mod expres repunerea în termen, aceasta poate fi obţinută în temeiul art. 177 din Codul muncii şi art. 19 din Decretul nr. 167/1958. Tot astfel, în lipsa unei dispoziţii legale contrare, îşi vor găsi aplicarea şi alte prevederi de ordin procedural din Codul muncii, cum sînt acelea din art. 110 referitoare la posibilitatea organului de jurisdicţie de a suspenda executarea dispoziţiei de reţinere.
Cînd însă se judecă abateri sau fapte prevăzute de legea penală — acestea din urmă conform prevederilor art. 12 alin. ultim şi art 20 alin. ultim din lege — se vor aplica normele procedurale penale.
împrejurarea că abaterile date în competenţa comisiilor de judecată constau în fapte care faţă de gradul redus de pericol social pe care îl prezintă — datorită locului şi împrejurărilor în care au fost săvîrşite — nu sînt considerate infracţiuni, nu poate duce la concluzia că judecarea trebuie făcută după normele procedurii civile.
Abaterile date în competenţa comisiilor de judecată, ca şi faptele care sînt trimise spre soluţionare aceloraşi comisii ca urmare a înlocuirii răspunderii penale constau în activităţi care întrunesc toate trăsăturile caracteristice ale unor infracţiuni : or, pentru stabilirea existenţei lor şi a vinovăţiei făptuitorului este firesc să se poată recurge la toate posibilităţile şi mijloacele stabilite de legea care indică modul în care se poate constata existenţa acestor elemente, şi anume Codul de procedură penală. Astfel, pentru ca lovirea, vătămarea integrităţii corporale, furtul, abuzul de încredere, abuzul în serviciu, neglijenţa în serviciu să poată constitui abateri — în sensul prevăzut de Legea nr. 59/1968 — este necesar, în primul rînd, să se stabilească dacă faptele săvîrşite întrunesc trăsăturile caracteristice ale infracţiunilor respective, aşa cum sînt ele arătate în Codul penal, şi numai după aceea să se constate dacă în raport de calitatea şi antecedentele celui vinovat şi de locul unde au fost săvîrşite ele urmează a nu fi „considerate infracţiuni11, ci abateri ; or, constatarea existenţei elementelor componente ale unei infracţiuni şi a vinovăţiei nu se poate face decît după regulile înscrise în Codul de procedură penală.
în consecinţă, judecarea abaterilor de la regulile de convieţuire socială de către comisiile de judecată şi a plîngerilor făcute la judecătorie împotriva hotărîrilor prin care comisiile de judecată au soluţionat pricini privind astfel de abateri se face potrivit normelor de procedură prevăzute de Legea nr. 59 din 1968 completate cu dispoziţiile Codului de procedură penală.
2. Soluţia (pct. 3 din decizie) : Termenul de sesizare a comisiei de judecată în litigiile la care se referă art. 16 din Legea nr. 59/1968 este acela de 30 zile prevăzut în art. 30 din Regulamentul de ordine interioară al cooperativei agricole de producţie.
Hotărîrile pronunţate de comisie în asemenea litigii al căror obiect are o valoare ce nu depăşeşte 1 000 lei pot fi reexaminate la sesizarea comisiei de revizie, iar cele al căror obiect are o valoare între 1 000 şi 5 000 lei pot fi atacate cu plîngere la judecătorie.
Motivarea : Din prevederile art. 29 lit. b, art. 41 alin 1 lit b, art. 43 alin. 1 şi art. 58, ca şi din întreaga economie a Legii nr. 59/1968 rezultă că prin litigii de muncă, în sensul acestei legi, se înţeleg atît litigiile de muncă propriu-zise — dintre organizaţiile socialiste şi persoana încadrată în muncă —, cît şi litigiile dintre organizaţiile cooperatiste şi membrii lor. Deci litigiile prevăzute în art. 16 din lege fiind considerate litigii de muncă, aşa cum se arată de altfel în mod expres în art. 58 citat, sînt supuse reglementării instituite prin această lege pentru litigiile de muncă, atît în ceea ce priveşte termenul de sesizare a comisiei de judecată, cît şi căile de atac împotriva hotărîrilor pronunţate în atare litigii.
Astfel, potrivit art. 30 alin. 3 din Legea nr. 59/1968, termenele de sesizare în litigiile de muncă sînt cele prevăzute în Codul muncii „sau în alte acte normative". Textul statorniceşte în mod evident termenele din Codul muncii pentru persoanele încadrate în muncă şi din Regulamentul de ordine interioară al cooperativei agricole de producţie pentru membrii acesteia. El se referă la regulamentul existent la data intrării în vigoare a legii, care prevede termenul de 30 de zile înăuntrul căruia cooperatorii se pot adresa comisiei de judecată potrivit art. 14 din statut. Astfel, prin trimiterea la „alte acte normative11, s-a asigurat şi în aceste situaţii un regim legal asemănător celui aplicabil persoanelor încadrate în muncă.
In ceea ce priveşte calea de atac, urmează a se face aplicarea art. 41 alin. 1 lit. b şi art. 43 alin. 1 din Legea nr. 59/1968, în sensul că hotărîrile pronunţate în litigiile al căror obiect are o valoare mai mare de 1 000 lei pot fi atacate cu plîngere la judecătorie, iar acelea date în litigii al căror obiect are o valoare ce nu depăşeşte 1 000 lei sînt susceptibile de a fi reexaminate Ia sesizarea comisiei de revizie. Litigiile din această categorie, al căror obiect are o valoare mai mare de 5 000 lei sînt, potrivit art. 16 din lege, întocmai ca şi cele ale persoanelor încadrate în muncă, de competenţa în primă instanţă a judecătoriei.
3. Soluţia: (pct. 5 din decizie). Litigiile de muncă privind persoanele încadrate în muncă ce fac parte din organele de conducere ale organizaţiilor socialiste se rezolvă de către comisiile de judecată din unităţile respective.
In atare situaţii cei doi membri care vor întregi comisia de judecată vor fi delegaţi, unul de către comitetul sindicatului, iar celălalt de către organul administrativ ierarhic superior.
Motivarea : Potrivit art. 2 lit. a din Legea nr. 59/1968, comisiile de judecată se constituie în întreprinderi, organizaţii economice, instituţii şi celelalte organizaţii socialiste de stat, pe lîngă comitetele de direcţie şi, respectiv, organele de conducere ale acestora.
Cînd rezolvă litigii de muncă privind persoanele încadrate în muncă din organizaţiile socialiste, completul de judecată se întregeşte — potrivit art. 7 din aceeaşi lege — cu doi membri delegaţi, unul de către conducerea organizaţiei socialiste şi celălalt de către comitetul sindicatului.
Legea nu face distincţie după felul muncii prestate de persoanele încadrate în muncă, aşa că, în lipsa unei prevederi derogatorii, aceeaşi raţiune impune ca litigiile dintre organizaţia socialistă respectivă şi persoana încadrată în muncă să fie rezolvate în cadrul unităţii, şi nu de către o altă comisie de judecată.
In cazul în care persoana încadrată în muncă face parte din organele de conducere ale unităţii, este însă firesc ca membrul care în mod obişnuit este delegat de conducerea acelei unităţi să fie desemnat de organul administrativ ierarhic superior. Altminteri s-ar ajunge la consecinţa inadmisibilă ca în litigiile privind astfel de persoane încadrate în muncă delegatul unităţii să fie desemnat chiar de către organul de conducere din care face parte persoana încadrată în muncă aflată în litigiu cu unitatea.
Textul art. 7 din lege nu poate fi considerat că ar împiedica această soluţie, cu privire la alcătuirea comisiei de judecată, deoarece se referă, în mod evident, la situaţia cea mai frecventă, în care persoana încadrată în muncă nu are o funcţie de conducere.
4. Soluţia (pct. 4 din decizie) : Compunerea comisiei de judecată în alt fel decît cel prevăzut de lege constituie o nulitate care nu poate fi înlăturată în nici un mod.
Lipsa minutei constituie, de asemenea, o nulitate a hotărîrii pronunţate de comisia de judecată.
Nesemnarea hotărîrii de către toţi membrii comisiei de judecată atrage anularea hotărîrii numai dacă această deficienţă nu poate fi înlăturată în alt mod.
în toate aceste cazuri, judecătoria, sesizată cu plîngere împotriva acestor hotărîri, le va desfiinţa şi reţinînd cauza va proceda la cercetarea ei, pronunţînd apoi o hotărîre definitivă.
în cazul în care procedura de împăciuire a fost făcută de o altă comisie de judecată decît cea prevăzută în art. 12 şi 20 din Legea nr. 59/1968, judecătoria va trimite pricina comisiei de judecată competente să efectueze această procedură.
Motivarea : Prin art. 6 şi 7 din Legea nr. 59/1968, reglemen-tîndu-se compunerea comisiilor de judecată, se precizează că, în afară de cazurile în care judecă litigiile de muncă, această comisie îşi exercită atribuţiile în completul de 3 membri, prezidat de preşedinte sau de înlocuitorul său.
Deşi legea specială nu prevede nici o dispoziţie cu privire la consecinţele nerespectării prevederilor legale referitoare la compunerea instanţei, totuşi o hotărîre pronunţată de o comisie de judecată compusă în alt mod decît cel prevăzut de lege nu poate fi considerată valabilă şi nu poate produce efecte, deoarece un organ colectiv nu-şi poate exercita atribuţiile în mod legal decît în compunerea prevăzută de lege.
în cazul în care hotărîrea împotriva căreia s-a făcut plîngerea la judecătorie nu este semnată de toţi membrii comisiei de judecată, instanţa judecătorească poate lua măsuri în vederea semnării hotărîrii fie restituind dosarul comisiei de judecată pentru ca hotărîrea să fie semnată, fie chemînd la sediul judecătoriei pe membrii comisiei care au omis să semneze, deşi au luat parte la judecată, dacă aceştia domiciliază în aceeaşi localitate. Numai dacă, după ce s-au depus toate diligenţele, se constată că unii membri ai comisiei de judecată sînt în imposibilitate de a semna, ori că hotărîrea nu poate fi semnată de preşedintele comisiei de
judecată — conform prevederilor art. 261 alin. 2 C. proc. civ. — aceasta urmează a fi desfiinţată, deoarece nici un act nu poate fi considerat valabil dacă nu este semnat.
Lipsa minutei constituie, de asemenea, o cauză de nulitate a hotărîrii comisiei de judecată, deoarece aceasta este actul în care se consemnează în conformitate cu prevederile art. 258 C.proc.civ. şi art. 308 C.proc.pen., rezultatul deliberării.
In toate aceste cazuri de desfiinţare a hotărîrii comisiei de judecată, judecătoria nu va restitui cauza comisiei de judecată, ci o va reţine şi, după cercetarea ei, va pronunţa o hotărîre definitivă, deoarece, astfel cum rezultă din art. 41 alin. 2 din Legea nr. 59/1968, plîngerea contra hotărîrii comisiei de judecată este o cale de atac specială, cu caracter devolutiv, care, în cazul admiterii duce la cercetarea din nou a cauzei de către judecătorie.
încercarea de împăcare a părţilor în infracţiunile pentru care Codul penal prevede necesitatea unei atari proceduri şi pentru care art. 12 şi 20 din Legea nr. 59/1968 stabileşte comisia de judecată competentă să o efectueze nu poate fi îndeplinită în mod valabil decît de comisia indicată prin textele menţionate.
Lipsa de valabilitate a acestei proceduri, în cazul în care a fost făcută de o altă comisie de judecată decît cea competentă, rezultă din prevederile art. 285 C.proc.pen., în care se arată că plîngerea prealabilă îndreptată greşit se trimite organului competent. Or, procedura de împăcare, în cazurile prevăzute de art. 12 şi 20 din Legea nr. 59/1968, fă-cîndu-se în baza plîngerii prealabile, nu poate fi efectuată decît de comisia de judecată competentă.
Ca atare, în aceste situaţii, judecătoria, admiţînd plîngerea va trimite cauza comisiei de judecată competente să încerce împăcarea părţilor.
— Soluţia (pct. 7 din decizie) : Dispoziţiile art. 242 C.proc.civ. referitoare la suspendarea judecării pricinii sînt aplicabile numai la judecarea litigiilor patrimoniale şi a litigiilor de muncă, iar nu şi la judecarea abaterilor de la regulile de convieţuire socială a unor fapte prevăzute de legea penală.
Motivarea : După cum s-a mai arătat, judecarea pricinilor privind abateri de la regulile de convieţuire socială se face după normele procedurale prevăzute de Legea nr. 59/1968, completate cu dispoziţiile Codului de procedură penală.
Nici în legea specială şi nici în Codul de procedură penală nu există vreo dispoziţie potrivit căreia judecarea pricinilor poate fi suspendată, ci, din contră, în art. 291 C.proc.pen. se prevede, în mod expres, că ne-prezentarea părţilor citate nu împiedică judecarea cauzei.
Singurele dispoziţii legale care reglementează consecinţele nepre-zentării părţilor, în pricinile privind abateri de la regulile de convieţuire socială sau în pricini în care se efectuează procedura împăciuirii sînt acelea prevăzute în art. 35 din Legea nr. 59/1968, însă ele se referă numai la procedura împăciuirii, iar nu a judecării cauzei şi prevăd consecinţe cu totul diferite de cele prevăzute în art. 242 C.proc.civ.
In consecinţă, instanţele sesizate cu judecarea plîngerii făcute împotriva hotărîrilor prin care comisiile de judecată au soluţionat pricini privind abateri de la regulile de convieţuire socială, sau fapte prevăzute de legea penală, ori pricini trimise de organele judiciare în vederea luării unei măsuri de influenţare, nu pot suspenda judecarea acestor plîngeri
pentru lipsa părţilor, ci sînt obligate să le judece şi în lipsă, bineînţeles dacă acestea au fost legal citate şi procedura este îndeplinită.
— Soluţia (pct. 8 din decizie) : Plîngerile contra hotărîrilor comisiilor de judecată nu pot fi anulate pentru motivul că au fost depuse direct la judecătorie, iar nu la comisia de judecată care a pronunţat hotărîrea atacată. In această situaţie, judecătoria va trimite plîngerile comisiilor de judecată, pentru ca acestea să le înregistreze şi să le înainteze Împreună cu dosarul.
Motivarea : Competenţa comisiilor de judecată este limitată numai de fapte a căror judecare nu poate avea loc decît în urma sesizării făcute de partea vătămată, de conducerea organizaţiei socialiste sau de comitetul sau biroul executiv al consiliului popular.
Această sesizare se adresează comisiei de judecată, însă prin art. 30 alin. 4 din Legea nr. 59/1968 se arată că sesizarea este considerată valabilă, chiar dacă a fost adresată unui organ de urmărire penală sau unei instanţe de judecată, ori unei alte comisii decît cea îndreptăţită, dacă a fost făcută în termen legal.
Considerarea ca valabile a sesizărilor adresate unui alt organ decît acela îndreptăţit să le primească şi obligarea organului care le-a primit să le trimită celui competent dovedeşte grija deosebită pe care legiuitorul a avut-o pentru ca aceste organe obşteşti — expresie a democraţiei socialiste — să-şi poată realiza sarcinile, în toate cazurile în care părţile interesate înţeleg să apeleze la această formă de influenţare şi jurisdicţie. Impunerea unor norme procedurale rigide ar fi îngreuiat activitatea comisiilor de judecată şi, implicit, realizarea scopului creării acestor organe obşteşti de influenţare şi jurisdicţie.
Cu privire la locul unde trebuie depusă plîngerea făcută împotriva hotărîrilor date de comisiile de judecată, legea specială conţine o singură dispoziţie — în art. 41 alin. 2 — prin care se arată că ea se depune la comisia de judecată.
Nerespectarea acestei dispoziţii nu este sancţionată însă în mod expres, cu nulitatea, aşa cum se prevede, spre exemplu, în art. 302 C.proc.civ., potrivit căruia recursul se depune la instanţa a cărei hotărîre se atacă sub pedeapsa nulităţii.
Sancţionarea cu nulitate a depunerii plîngerii direct la judecătoria care ar urma să o judece ar însemna însă o depăşire a prevederilor legii speciale şi, în acelaşi timp, o ignorare a scopului urmărit prin crearea comisiilor de judecată.
Dar, în afară de aceasta, deşi art. 41 alin. 2 nu face nici o trimitere la prevederile art. 30 alin. 4 din Legea nr. 59/1968, totuşi dispoziţiile ambelor texte trebuie aplicate în acelaşi sens -— concordant cu caracterul obştesc al instituţiei şi cu existenţa înlesnirilor de a se apela la aceste organe obşteşti pentru soluţionarea unor anumite pricini —, deoarece ambele texte se referă la modul de sesizare a organului ce urmează să judece aceleaşi pricini.
Faptul că prin depunerea plîngerii direct la judecătorie s-ar putea ivi unele greutăţi cu privire la punerea în executare a hotărîrilor comisiilor de judecată — întrucît uneori depunerea plîngerii ar putea fi comunicată comisiei de judecată după expirarea termenului înăuntrul căruia urma a fi depusă şi deci comisia considerînd că hotărîrea a rămas definitivă ar pune-o în executare — nu constituie un impediment la aplicarea prevederilor legale, în sensul arătat mai sus, deoarece, pe de o
parte, hotărîrea comisiei de judecată nu este de aşa natură încît executarea ei să nu poată fi suspendată sau anulată, iar, pe de altă parte, faţă de prevederile art. 41 alin. 2 din Legea nr. 59 din 1968, depunerea plîngerilor este făcută în mod obişnuit la comisia de judecată şi numai în cazuri rare direct la judecătorie.
In consecinţă, plîngerile contra hotărîrilor comisiilor de judecată nu pot fi anulate pentru motivul că au fost depuse direct la judecătorie, iar nu la comisia de judecată care a pronunţat hotărîrea atacată.
Ca atare, în aceste situaţii, instanţele vor primi plîngerile, le vor înregistra în registrele de corespondenţă pentru a se putea stabili dacă au fost depuse în termenul legal şi le vor trimite apoi comisiei de judecată pentru ca aceasta să le înregistreze şi să le înainteze împreună cu dosarul.
F. TEMA: PROCEDURA URMĂRIRII DEBITORILOR PENTRU NEEXECUTAREA OBLIGAŢIILOR IZVORÎTE DIN CONTRACTELE DE CULTURĂ Şl DIN CONTRACTĂRILE DE ANIMALE Şl PRODUSE ANIMALE
Problema : Aplicarea unor dispoziţii ale Decretului nr. 274 din 19 iulie 1954 privitor la executarea obligaţiilor izvorîte din contractele de cultură şi din contractările de animale şi de produse animale (1. Neexecutarea, din culpa producătorului, a obligaţiei de predare a produselor sau animalelor contractate ; consecinţe pe plan procedural. 2. Executarea silită a hotărîrilor judecătoreşti care obligă la
plata amenzilor şi despăgubirilor. 3. Menţinerea efecte
lor sechestrului asigurător şi în faza executării silite).
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. II A/1959, modificată prin dec. de îndrumare nr. 3/1965 (pct. 1, 8 şi 9).
1. Soluţia : (pct. 1 din decizie) : în cazul în care producătorul nu a executat, din culpă, obligaţia de predare a produselor sau animalelor contractate, el va fi obligat, potrivit art. 4 al Decretului nr. 274/1954, atît la predarea produselor sau animalelor în natură, cît şi la plata amenzii prevăzute în text.
Cînd executarea în natură nu este posibilă, deoarece la aplicarea sechestrului nu au fost găsite produsele sau animalele contractate şi ele
nu au fost predate nici pînă la judecată, instanţa va aplica numai o
amendă care să reprezinte, prin cuantumul ei şi în limita maximă fixată în art. 4, atît repararea prejudiciului suferit de unitatea contractantă, cît şi sancţiunea corespunzătoare.
Motivarea : Art. 4 al Decretului nr. 274/1954 reglementează situaţia în care contractul nu a fost executat din culpa producătorului.
într-un atare caz, pe lîngă răspunderea penală prevăzută în text (atunci cînd producătorul a fost de rea-credinţă), acesta va fi obligat de instanţa de judecată, după caz, să predea în natură produsele datorate sau să restituie animalele încredinţate.
în afară de această obligaţie de executare în natură a contractului, producătorul va fi obligat şi la plata unei amenzi civile variabile, potrivit distincţiilor prevăzute în text.
Executarea în natură este singura formă de executare a contractului care asigură formarea fondului de produse agroalimentare.
In vederea asigurării executării în natură a contractului, art. 9 prevede că se vor sechestra şi ridica produsele găsite la producător în limita cantităţilor datorate, iar art. 20 arată că instanţa de judecată, constatînd că pîrîtul nu şi-a îndeplinit obligaţia de predare, va confirma ridicarea produselor sau animalelor datorate şi care fuseseră sechestrate, aplicînd şi amenda legală corespunzătoare.
Rezultă, din combinarea dispoziţiilor mai sus citate, că în cazul în care organele care efectuează urmărirea nu au găsit la producător produsele sau animalele contractate şi nici pînă la judecată, producătorul, potrivit art. 17, nu le-a predat, deci în mod practic executarea în natură nu mai este cu putinţă, instanţa de judecată va aplica numai amenda civilă prevăzută în art. 4. Intr-un atare caz deci nu se va mai dispune executarea în natură a contractului, aceasta fiind înlocuită prin echivalentul bănesc al amenzii. La stabilirea amenzii ce urmează a fi aplicată, instanţa va ţine seama de faptul că, în acest caz, nu este vorba de o simplă penalitate de întîrziere, ci de plata unei sume, în care se include atît suma care reprezintă sancţiunea civilă pentru neîndeplinirea obligaţiei contractuale, cît şi suma care reprezintă repararea prejudiciului suferit de unitatea contractantă, care, eventual, este silită să-şi procure produse similare la piaţa neorganizată.
Alta este situaţia atunci cînd predarea s-a făcut cu întîrziere sau pe calea sechestrării şi ridicării produselor sau animalelor, ori prin predarea lor pînă la judecată. In această ipoteză fie că aplică art. 4, fie că aplică art. 17, după caz, instanţa, la fixarea amenzii, va ţine seama de faptul că de data aceasta amenda nu mai are caracter de despăgubire decît pentru daunele produse prin întîrziere, ci are caracter de sancţiune, deci fără a o reduce la o sumă care, prin modicitatea ei, să-şi piardă rolul educativ, totuşi nu poate fi egală cu aceea care trebuie aplicată pentru neexecuta-rea contractului.
2 şi 3. Soluţia (pct. 8 şi 9 din decizie) : Executarea amenzilor şi despăgubirilor acordate unităţilor se face în conformitate cu prevederile Decretului nr. 221 din 1 iulie 1960.
La executările silite, efectuate de delegaţii unităţilor contractante, nu este necesară aplicarea sechestrului definitiv, ci executarea va continua în baza sechestrului asigurător, aplicat în temeiul art. 9 din Decretul nr. 274/1954.
Motivarea : Hotărîrile pronunţate de instanţele judecătoreşti, prin care producătorul a fost obligat la plata unei amenzi, se vor executa în conformitate cu prevederile Decretului nr. 221 din 1 iulie 1960.
întrucît în procedura reglementată de Decretul nr. 274/1954, potrivit art. 9 şi 10, aplicarea sechestrului prealabil şi ridicarea produselor datorate găsite la producător sînt obligatorii, ele avînd caracterul nu numai al unei măsuri asigurătorii, dar şi al unei executări anticipate, sub condiţia confirmării lor de către instanţa de judecată, iar, în conformitate cu art. 22, executarea şi a amenzii se face tot pe baza sechestrului aplicat ; din combinarea acestor dispoziţii legale rezultă că executorul judecătoresc sau organul propriu de executare al unităţii nu mai este obligat să aplice, în baza hotărîrii condamnatoare, un nou sechestru definitiv, ca în procedura execuţională de drept comun, ci el poate păşi direct la desăvârşirea executării, pe baza procesului-verbal de sechestru, întocmit de organul unităţii contractante. Această procedură simplificată uşurează
aducerea la îndeplinire a hotărîrilor judecătoreşti în materie şi înlătură dificultăţi de ordin practic, de care se lovesc unităţile contractante în executarea creanţelor lor.
G. TEMA: PROCEDURA EMITERII TITLURILOR EXECUTORII NOTARIALE
Problema : Cu privire la posibilitatea urmăririi pe cale notarială a avansurilor spre decontare nejustificate de către persoanele încadrate în muncă, dacă acestea nu mai sînt încadrate la organizaţia socialistă de la care au primit aceste avansuri, sau a sumelor plătite din eroare persoanelor încadrate în muncă (1. Competenţa organelor notariale. 2. Termenul de sesizare a organelor notariale).
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 32/1962.
1. Soluţia: Notariatele de stat sînt competente să elibereze, la cererea organizaţiei socialiste creditoare, titluri executorii pentru recuperarea avansurilor spre decontare nejustificate de către persoanele încadrate în muncă, dacă acestea nu mai sînt încadrate la unitatea de la care au primit avansuri, precum şi pentru restituirea sumelor plătite din eroare persoanelor încadrate în muncă de către organizaţiile socialiste.
Motivarea: Decretul nr. 387 din 13 octombrie 1952 a instituit o procedură specială pentru urmărirea unor datorii pe cale notarială.
Potrivit art. 1 lit. g din menţionatul decret, astfel cum a fost modificat prin Decretul nr. 179 din 4 iunie 1959, pot fi urmărite pe cale notarială şi avansurile spre decontare nejustificate de către persoanele încadrate în muncă dacă acestea nu mai sînt încadrate la organizaţia socialistă de la care au primit aceste avansuri.
în ceea ce priveşte persoanele încadrate în muncă în funcţiune, aşa cum s-a precizat şi prin decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 17 din 25 august 1960, pentru sumele nejustificate serviciile de contabilitate pot proceda la reţinerea directă din retribuţie.
Tot pe cale notarială pot fi realizate, potrivit art. 1 lit. g din Decretul nr. 387/1952 modificat, şi sumele plătite din eroare persoanelor încadrate în muncă la organizaţiile socialiste de către aceste organizaţii.
Faţă de dispoziţia expresă a textului menţionat, notariatele de stat sînt deci competente să elibereze titluri executorii în cele două situaţii arătate.
Urmărirea pe cale notarială este însă facultativă pentru organizaţia socialistă creditoare, care poate să nu folosească această procedură, ci să recurgă, în vederea recuperării sumelor datorate la dispoziţiile din Codul muncii.
2. Soluţia: Sesizarea organului notarial în vederea eliberării titlului executoriu trebuie făcută în termenul prevăzut în art. 176 alin 1 din Codul muncii.
Motivarea : Prin faptul că unitatea păgubită a recurs în ambele situaţii la procedura notarială pentru recuperarea acelor sume datorate ei, nu s-a schimbat caracterul litigiului, care continuă să rămînă un litigiu de muncă existent între părţi.
în art. 2 din Decretul nr. 387/1952, modificat prin Decretul 'r. 179/1959 şi republicat la 7 iulie 1959, se prevede că urmărirea silită,
potrivit dispoziţiilor acelui decret, se va putea face oficînd, în măsura în care dreptul la acţiune nu este încă prescris.
Deoarece decretul nu prevede un termen special pentru introducerea cererii în vederea obţinerii titlului executoriu notarial, organizaţia socialistă nu poate recurge la urmărirea pe cale notarială, decît înăuntrul termenului de prescripţie prevăzut pentru acţiunea respectivă.
întrucît litigiul privitor la recuperarea sumelor plătite din eroare persoanelor încadrate în muncă sau a avansurilor spre decontare nejustificate de către persoanele încadrate în muncă este un litigiu de muncă, termenul de prescripţie este cel prevăzut în art. 176 alin. 1 din Codul muncii.
In consecinţă, sesizarea organului notarial pentru eliberarea titlului executoriu trebuie făcută, înăuntrul acestui termen, care, fiind mai scurt decît termenul general al prescripţiei de 3 ani, a fost menţinut prin art. 26 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă. | |
|
|
|
| 08-11-2013 |
| | Marius
Vizitator |
| TITLUL IV
EXECUTAREA SILITĂ
Capitolul I
PARTICIPANŢII LA EXECUTAREA SILITĂ, DREPTUL DE A O PORNI Şl OBIECTUL El
A. TEMA : PARTICIPANŢII LA EXECUTAREA SILITA
Problema : Dacă instanţa de executare poate să dispună eşalonarea plăţii ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 20/1962.
Soluţia: Instanţa judecătorească nu poate eşalona plata în cursul procedurii de executare silită deoarece această facultate aparţine instan-.ţei numai cu prilejul judecării fondului pricinii.
Motivarea: Potrivit art. 1101 C. civ., debitorul nu poate sili pe creditor să primească parte din datorie, chiar dacă este divizibilă. Cu toate acestea, judecătorii pot, luînd în considerare poziţia debitorului, să acorde mici termene pentru plată şi să oprească executarea urmăririlor, lăsînd lucrurile în starea în care se găseau. Ei nu vor uza însă de această facultate decît cu mare rezervă.
Dispoziţia prin care se permite judecătorilor să acorde xmul sau mai multe termene succesive de plată este — prin urmare — derogatorie de la regula de drept comun, concretizată în art. 969 din Codul civil, după care convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante, deoarece prin faptul că se întîrzie de către judecător plata unei datorii exigibile se nesocoteşte înţelegerea lor.
Instanţa poate să-şi exercite această facultate legală numai cu ocazia judecării procesului în fond. O dată ce debitorul a fost obligat printr-o
hotărîre definitivă să plătească întreaga datorie, soluţia dată litigiului nu se mai poate modifica, nici de către aceeaşi instanţă şi nici de alte instanţe, decît pe calea de atac a recursului extraordinar. Textul art. 262
C. proc. civ. este categoric în sensul că termenul pentru executarea hotărîrii se poate da chiar prin hotărîrea care dezleagă pricina şi cu obligarea de a se motiva această măsură. Aceeaşi concluzie rezultă în mod implicit şi din art. 381—383 C. proc. civ., potrivit cărora, dacă s-a dat un termen de plată, executarea nu se poate face pînă la împlinirea lui, afară de anumite situaţii în care decăderea din termen va fi pronunţată de instanţa care a investit hotărîrea cu formula executorie, adică de instanţa care a judecat fondul şi nu de instanţa de executare.
Prin urmare, dacă o instanţă a obligat pe debitor printr-o hotărîre definitivă la plata imediată a datoriei, instanţa de executare nu va mai putea să dispună eşalonarea plăţii.
B. TEMA: PRESCRIPŢIA DREPTULUI DE A CERE EXECUTAREA SILITĂ
a) Problema : Cu privire la termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a titlurilor executorii relative la drepturile reale.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 4/1965.
Soluţia : Dreptul de a cere executarea silită a titlurilor executorii privind drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitaţiune, servitute şi superficie se prescrie în termenul prevăzut în art. 6 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, vechea hotărîre neexecutată pierzînd şi puterea lucrului judecat.
Motivarea : Potrivit dispoziţiilor art. 6 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, dreptul de a cere executarea silită în temeiul oricărui titlu executoriu se prescrie prin împlinirea unui termen de 3 ani, iar în raporturile dintre organizaţiile socialiste, de un an.
Faţă de prevederile generale ale textului, dispoziţia înscrisă în articolul citat constituie o normă aplicabilă la executarea oricărui titlu executoriu.
Art. 21 din acelaşi decret, potrivit căruia dispoziţiile decretului nu se aplică dreptului la acţiune privitor la drepturile de proprietate, uzufruct, uz, abitaţiune, servitute şi superficie, se referă la prescripţia dreptului la acţiune, iar nu la prescripţia dreptului de a cere executarea silită.
Astfel fiind, şi întrucît dreptul la acţiune este distinct de dreptul de a cere executarea silită, menţionata dispoziţie nu constituie o excepţie de la prevederile art. 6 din decret.
In consecinţă, termenul de 30 de ani, prevăzut de art. 404 C. proc. civ., pentru hotărîrile judecătoreşti, a fost înlocuit prin termenul de 3 ani prevăzut în Decretul nr. 167/1958.
Deşi art. 6 din Decretul nr. 167/1958 nu a mai reprodus şi ultima parte a art. 404 C. proc. civ., potrivit căruia „hotărîrea judecătorească neexecutată în termenul prevăzut de lege va pierde puterea lucrului ju-decat“, totuşi, dată fiind legătura strînsă dintre cele două dispoziţii, trebuie să se considere că şi în prezent, după expirarea termenului de prescripţie privitor , la executarea unei hotărîri, aceasta îşi va pierde şi
puterea lucrului judecat. Explicaţia omisiunii constă în faptul că art. 6 din Decretul nr. 167/1958 nu se referă numai la hotărîrile judecătoreşti, ca art. 404 C. proc. civ., în mod generic, ci la toate titlurile executorii.
Într-adevăr, în cazul hotărîrilor, dacă acestea şi-ar păstra puterea de lucru judecat, deşi nu mai pot fi puse în executare, ar însemna ca, în notil proces introdus de titularul dreptului, pentru a putea obţine un alt titlu executoriu — care este posibil cît timp dreptul la acţiune nu s-a prescris —, instanţa să facă numai oficiul de înregistrare, ceea ce nu este admisibil.
In consecinţă, în a doua acţiune litigiul se va judeca din nou, părţile urmînd a-şi administra toate probele, iar vechea hotărîre va putea fi folosită numai ca mijloc de probaţiune.
In ceea ce priveşte hotărîrile pronunţate în acţiunile în constatare, care nu sînt susceptibile de executare silită, acestea desigur nu-şi pierd puterea lucrului judecat.
b) Problema : Dacă prescripţia dreptului de a cere executarea silită este întreruptă prin cererea creditorului adresată organului de executare, de a efectua urmărirea ?
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 5/1966.
Soluţia : Cererea adresată de creditor organului de executare de a efectua urmărirea întrerupe prescripţia dreptului de a cere executarea silită.
Motivarea: în conformitate cu dispoziţiile art. 16 din Decretul nr. 167/1958, prescripţia se întrerupe în anumite condiţii : a) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie ; b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată ori arbitrare şi c) printr-un act începător de executare.
Prin alineatul ultim al articolului menţionat se precizează că prescripţia nu este întreruptă dacă cererea de chemare în judecată „sau executare" a fost respinsă, anulată sau s-a perimat, ori dacă cel ce a făcut-o a renunţat la ea.
în ceea ce priveşte cererea de executare, ea nu este prevăzută în mod expres printre cauzele care întrerup prescripţia şi, de altfel, în sens literal, nici nu are caracterul unui act de executare. Justa interpretare a textului, în concordanţă cu toate dispoziţiile sale, impune însă concluzia că cererea de executare trebuie considerată ca o cauză de întrerupere a prescripţiei.
Această concluzie rezultă din art. 16 alin. ultim al decretului, în care cererea de executare este tratată la fel cu cererea de chemare în judecată sub aspectul arătat mai sus, în sensul că amîndouă îşi păstrează caracterul întrerupător numai dacă nu au fost respinse, anulate, dacă nu s-au perimat ori dacă cel ce le-a făcut nu a renunţat la ele. Prin urmare, cu privire la efectul întreruptiv de prescripţie, textul citat asimilează cererea de executare silită cu cererea de chemare în judecată.
De aceea dacă, potrivit art. 16 lit. b din Decretul nr. 167/1958, pentru dreptul la acţiune simpla cerere de chemare în judecată întrerupe cursul prescripţiei, nu există nici o raţiune ca în punerea în executare a hotărîrii obţinute să se adopte un alt sistem decît cel pentru introducerea acţiunii.
Mai mult, prescrierea unui drept apare, în general, ca o consecinţă a lipsei de diligenţă de care a dat dovadă titularul acelui drept. Drept urmare, nu se poate admite ca pentru titularul dreptului, care vrea să-şi
pună în executare titlul obţinut, cererea de executare, adică actul său evident de stăruinţă, să nu aibă acelaşi caracter întrerupător ca şi cererea de chemare în judecată, adică actul evident de stăruinţă al celui ce introduce acţiunea, deşi în ambele situaţii manifestarea de voinţă are loc în aceeaaî formă şi în acelaşi scop, de realizare a dreptului.
Soluţia contrară ar duce la consecinţe inechitabile şi evident contrare scopului urmărit de legiuitor.
într-adevăr, este de principiu că drepturile, pentru a căror exercitare este fixat prin lege un termen, pot să fie exercitate pînă în ultima zi a termenului. De aceea şi creditorului trebuie să i se dea posibilitatea de a-şi manifesta voinţa de realizare a dreptului, pe calea executării silite, chiar în ziua în care se împlineşte termenul de prescripţie. în cadrul soluţiei contrare însă, ar trebui să se admită că, datorită unei inadvertenţe legislative, după ce s-a fixat termenul de prescripţie a executării, durata acestuia să fie în fapt scurtată, deoarece, potrivit acestei soluţii, se scade din termenul de prescripţie timpul care trece de la data cererii de executare, considerată că nu întrerupe prescripţia, pînă la data cînd organul de executare îndeplineşte actele ulterioare de executare pro-priu-zisă, cărora li se recunoaşte efect întreruptiv de prescripţie. în felul acesta s-ar putea ajunge ca în cazul introducerii cererii de executare în ultima zi a termenului de prescripţie dreptul de a cere executarea să fie în fapt complet anihilat, dacă nu se reuşeşte ca organul de executare să efectueze, în aceeaşi zi, un act începător de executare. Pe de altă parte, sancţiunea gravă a pierderii dreptului de către creditor nu ar putea fi decît consecinţa neglijenţei acestuia, iar nu a organului de executare care, fără a ţine seama de data titlului executoriu, nu ar accelera îndeplinirea formelor de executare. Singurul act la care este obligat creditorul este introducerea cererii de executare, şi acest act ca atare trebuie să aibă eficienţă.
Posibilitatea recunoscută creditorului de a beneficia integral de termen nu este de natură să ducă la prelungirea acestuia prin inactivitatea creditorului după introducerea cererii, deoarece — în general — nu creditorul, ci debitorul este interesat să temporizeze executarea. Pe de altă parte, la executările care se efectuează pe baza Decretului nr. 221/1960, actele de executare se îndeplinesc din oficiu, fără a fi necesară intervenţia creditorului, caracterul de oficialitate fiind marcat mai energic decît în faza de judecare a procesului.
De altfel, este contrar concepţiei noi, socialiste, asupra procesului civil, să se impună părţilor obligaţia de a stărui mereu, fie în judecată, fie în executare, sub sancţiunea gravă a decăderii din drept.
Dacă în urma cererii de executare, aceasta a rămas fără rezultat ori creanţa nu a fost în întregime realizată, data pînă la care durează efectul întreruptiv este aceea a ultimului act de executare. Ulterior acestei date creditorul va trebui să ceară o nouă executare în termen de 3 ani. Efectul întreruptiv nu se va produce însă — aşa cum arată art. 16 alin. ultim —, dacă cererea de executare este respinsă, anulată ori perimată.
în cazul cînd creditorul este o organizaţie socialistă care a recurs la procedura popririi reglementată prin art. 26—28 din Decretul nr. 221/1960 şi art. 18 din H.C.M. nr. 792/1960, adresa acelei organizaţii către terţul poprit va avea acelaşi caracter întrerupător de prescripţie, ca şi cererea de executare. Această soluţie se impune pentru identitate de raţiune, deoarece realizarea creanţei prin poprire nu necesită intervenţia organului de executare şi, prin urmare, nici o cerere adresată acestui organ.
c) Problema : Cu privire la întreruperea prescripţiei executării silite
a creanţei unităţii socialiste cînd debitorul — persoană fizică a devenit insolvabil. (1. Dacă scoaterea creanţei din evidenţa curentă şi trecerea ei în evidenţa separată este o cauză de întrerupere ? 2. Dacă cererile ulterioare, adresate organului de executare neurmate de executare efectivă, datorită insolvabilităţii debitorului, sint întreruptive de prescripţie ?).
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 880/1978.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. I, T. II, Cap. III, lit.
C., e, p. 87.
d) Problema : Cu privire la prescripţia dreptului de a cere execu
tarea hotărîrilor judecătoreşti, prin care s-au stabilit drepturi personale nepatrimoniale.
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 1782/1979.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. I., T. II, Cap. III, lit. A, d, p. 82.
C. TEMA: TITLURILE EXECUTORII
Problema : Cu privire la efectele hotărîrilor de partaj.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 3/1968.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. IV, T. III, Cap. II, lit. C,
b, p. 378.
D. TEMA: OBIECTUL EXECUTĂRII SILITE
Problema : Dacă, după intrarea în vigoare a Legii nr. 58/1974 terenurile pot forma obiect al executării silite, prin vînzare la licitaţie publică ?
Dec. T.S., secţ. civ., nr. 2/1978.
Pentru soluţie şi motivare, a se vedea P. I, T. IV, Cap. III, lit. D, p. 115.
Capitolul II
PROCEDURILE DE EXECUTARE SILITA. CONTESTAŢIA LA EXECUTARE
A. TEMA: POPRIREA
a) Problema : Cu privire la poprirea executorie în cadrul Decretului nr. 221/1960. Obligaţiile terţului poprit şi consecinţe in caz de nerespectare ; aplicarea amenzii prevăzute de art. 27 alin. 3 şi calea de atac împotriva hotărîrii de amendare.
Dec. de îndrumare a Plenului T.S. nr. 34/1962. | |
|
|
|
|
|
| Răspuns rapid |
Nume: (Postezi ca vizitator. Ai cont pe site? Autentifică-te) E-mail: |
ÎNDREPTAR INTERDISCIPLINAR DE PRACTICĂ JUDICIARĂ (1983)
