Obligaţie de a face. Sentința nr. 2977/2015. Tribunalul ILFOV
| Comentarii |
|
Sentința nr. 2977/2015 pronunțată de Tribunalul ILFOV la data de 24-11-2015 în dosarul nr. 2977/2015
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL I.
SECȚIA CIVILĂ
SENTINȚA CIVILĂ NR. 2977
Ședința publică de la 24 Noiembrie 2015
Tribunalul constituit din:
PREȘEDINTE E. M. O.
Grefier M. P. M.
Pe rol judecarea cauzei Civile privind pe reclamantul N. I. în contradictoriu cu pârâții C. L. B. P. S. D. DE PROPRIETATE PRIVATĂ ASUPRA TERENURILOR, C. JUDEȚEANĂ I. P. S. D. DE PROPRIETATE PRIVATĂ ASUPRA TERENURILOR, având ca obiect obligație de a face.
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă reclamantul personal, lipsă fiind pârâții.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință care învederează tribunalului faptul că reclamantul nu a evaluat obiectul cererii de chemare în judecată.
Tribunalul procedează la legitimarea reclamantului N. I., prezentând CI . nr._, având CNP -_.
Tribunalul, constatând că prin cererea de chemare în judecată reclamantul a evaluat terenul la suma de 27.720 lei, în aplicarea dispoz. art. 131 Cod proc. civilă, pune în discuție competența de soluționare a cauzei.
Reclamantul personal apreciază că Tribunalul I. este competent să soluționeze cauza.
Tribunalul reține cauza în pronunțare asupra excepției de necompetență materială.
TRIBUNALUL
Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei B. la data de 29 iunie 2015 sub nr._, reclamantul, N. I., a chemat în judecată pe pârâtele, C. L. B. P. S. D. DE PROPRIETATE PRIVATĂ ASUPRA TERENURILOR, C. JUDEȚEANĂ I. P. S. D. DE PROPRIETATE PRIVATĂ ASUPRA TERENURILOR, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtelor să-i confere amplasamentul stabilit prin procesul-verbal de punere în posesie pentru suprafața de 4400 mp extravilan și, pe cale de consecință, să se dispună modificarea Titlului de proprietate nr._/20.05.1999, în sensul radierii din titlul de proprietate a T 28,P 253 și a înscrierii aceleiași suprafețe de 4400 mp extravilan în T 34, P 317/2.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin procesul-verbal de punere în posesie, modificat din data de 22.06.2009, a fost pus în posesie pe amplasamentele ce au aparținut autorului său, N. N., și care i se cuveneau de drept. Cu toate acestea, a fost emis titlul de proprietate nr._/20.05.1999, prin care i s-a atribuit un alt amplasament care nu corespundea registrului agricol.
Față de această împrejurare, reclamantul a promovat prezenta acțiune, solicitând instanței pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună modificarea titlului de proprietate menționat în concordanță cu procesul-verbal de punere în posesie.
În drept, au fost invocate Teza a doua din art. 58 din Legea 18/1991, modificată și republicată.
În susținere, reclamantul a solicitat instanței încuviințarea probei cu acte (filele 4-11), interogatoriul pârâților, actele care au stat la baza emiterii titlului de proprietate nr._/20.05.1999.
Potrivit art. 248 alin. 1 C.proc.civ., instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedura, precum si a celor de fond care fac de prisos, in totul sau in parte, cercetarea in fond a pricinii.
Prin sentința civilă nr. 5674/17.09.2015 s-a admis excepția de necompetență materială a judecătoriei.
P. a pronunța această hotărâre, a reținut următoarele:
Potrivit art. 94 N.C.proc.civ., "Judecătoriile judecă:
1. în primă instanță, următoarele cereri al căror obiect este evaluabil sau, după caz, neevaluabil în bani:
a) cererile date de Codul civil în competența instanței de tutelă și de familie, în afară de cazurile în care prin lege se prevede în mod expres altfel;
b) cererile referitoare la înregistrările în registrele de stare civilă, potrivit legii;
c) cererile având ca obiect administrarea clădirilor cu mai multe etaje, apartamente sau spații aflate în proprietatea exclusivă a unor persoane diferite, precum și cele privind raporturile juridice stabilite de asociațiile de proprietari cu alte persoane fizice sau persoane juridice, după caz;
d) cererile de evacuare;
e) cererile referitoare la zidurile și șanțurile comune, distanța construcțiilor și plantațiilor, dreptul de trecere, precum și la orice servituți sau alte limitări ale dreptului de proprietate prevăzute de lege, stabilite de părți ori instituite pe cale judecătorească;
f) cererile privitoare la strămutarea de hotare și cererile în grănițuire;
g) cererile posesorii;
h) cererile privind obligațiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe;
h^1) cererile de declarare judecătorească a morții unei persoane;
i) cererile de împărțeală judiciară, indiferent de valoare;
j) orice alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, indiferent de calitatea părților, profesioniști sau neprofesioniști;
3. căile de atac împotriva hotărârilor autorităților administrației publice cu activitate jurisdicțională și ale altor organe cu astfel de activitate, în cazurile prevăzute de lege;
4. orice alte cereri date prin lege în competența lor."
Potrivit art. 95 N.C.proc.civ., "Tribunalele judecă:
1. în primă instanță, toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe;
2. ca instanțe de apel, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță;
3. ca instanțe de recurs, în cazurile anume prevăzute de lege;
4. orice alte cereri date prin lege în competența lor."
Potrivit dispozițiilor Noului Cod de Procedură Civilă, judecătoria nu mai este instanță de drept comun, întrucât art. 95 pct. 1 N.C.proc.civ. prevede atribuirea către tribunal, spre soluționare, în primă instanță, a tuturor cererilor care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe, în timp ce judecătoria soluționează doar cererile care îi sunt expres încredințate spre competentă soluționare.
Instanța a constatat că nu sunt incidente dispozițiile art. 94 alin. 1 pct. 4, întrucât nu există prevederi legale care să reglementeze competența judecătoriei în materia fondului funciar.
Excepția o constituie plângerea împotriva hotărârilor Comisiei Județene și a Comisiei Locale, procedură reglementată de dispozițiile art. 53 din Legea nr. 18/1991, unde se prevede competența judecătoriei, dispoziții care nu se pot aplica prin analogie și altor tipuri de cauze din materia fondului funciar, în lipsa unui text expres de lege.
Instanța nu poate reține interpretarea ce reiese din jurisprudența Tribunalului I. în această materie, respectiv acțiunile de modificare titlu au ca obiect obligație de a face, astfel că din punctul de vedere al competenței litigiului îi sunt aplicabile dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. h din Noul Cod de Procedură Civilă, potrivit cărora judecătoriile judecă în primă instanță cererile privind obligațiile de a face sau de a nu face, neevaluabile în bani indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe, întrucât:
Interpretarea conferită acestui tip de cerere încalcă principiul previzibilității legii, principiu afirmat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în vasta sa jurisprudență. Astfel, criteriul previzibilității legii presupune ca norma în discuție să fie suficient de precisă spre a permite individului să-și regleze conduita în funcție de prescripțiile ei. Uneori, chiar soluțiile instanțelor naționale prin care sunt interpretate anumite dispoziții legale pot asigura îndeplinirea criteriului previzibilității legii.
În absența unei precizări exprese a instanței competente, interpretarea normelor legale invocate anterior în sensul aplicării dispozițiilor art. 94 pct. 1 lit. h din Noul Cod de Procedură Civilă nu este de natură a oferi un minim de garanție împotriva arbitrariului, pentru asigurarea preeminenței dreptului într-o societate democratică.
Pe de altă parte, în materia fondului funciar nu poate fi aplicabil nici criteriul valoric de determinare a competentei materiale, prevăzut de art. 94 pct. 1 lit. j C.proc.civ., în raport de varietatea de situații litigioase în aceasta materie, ceea ce ar determina o lipsa de previzibilitate a normei de competență, incompatibilă cu caracterul reparator al Legii 18/1991, rep., fapt ce ar genera și o insecuritate juridică privind competența materială de soluționare a cererilor în materia fondului funciar.
Mai mult, modificarea titlului de proprietate de către emitentul acestuia este o acțiune de sine stătătoare căreia, în măsura în care nu este formulată urmare a unei erori materiale cu caracter omisiv care s-ar putea situa fie pe tărâmul procedurii necontencioase, fie pe tărâmul contenciosului administrativ și în măsura în care legea fondului funciar nu conține o normă specială de competență, îi sunt aplicabile dispozițiile art. 95 pct. 1 din Noul Cod de Procedură Civilă.
Având în vedere că în cauză se solicită obligarea comisiilor de fond funciar la modificarea titlului de proprietate, instanța a apreciat întemeiată excepția necompetenței materiale și a declinat cauza în favoarea Tribunalului I., ca instanță de drept comun.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului I. la data de 07.10.2015, sub nr._ .
La termenul de judecată din data de 24.11.2015, tribunalul a reținut cauza în pronunțare asupra competenței materiale de soluționare a cauzei..
Analizând excepția necompetenței materiale a Tribunalului I., se rețin următoarele:
Competența materială a unei instanțe este reprezentată de posibilitatea acesteia acordată în mod expres de lege de a proceda la judecarea unei cauze. Având în vedere că normele privind competența materială a unei instanțe judecătorești sunt stabilite prin norme imperative, legiuitorul a considerat că trebuie să stabilească un mijloc procesual atât la îndemâna părților, cât și a instanței, prin care aceștia pot proceda la realizarea ocrotirii efective a acesteia. Acest mijloc procesual a fost consacrat de către legiuitor în forma excepției de necompetență materială.
Legat de competența materială a unei instanțe judecătorești învestite cu judecarea unei cauze având ca obiect obligarea pârâtelor să-i confere amplasamentul stabilit prin procesul-verbal de punere în posesie pentru suprafața de 4400 mp extravilan și, pe cale de consecință, să se dispună modificarea Titlului de proprietate nr._/20.05.1999, în sensul radierii din titlul de proprietate a T 28,P 253 și a înscrierii aceleiași suprafețe de 4400 mp extravilan în T 34, P 317/2, tribunalul constată următoarele:
Competența materială a unei instanțe judecătorești presupunând posibilitatea acordată acesteia în mod expres de prevederile legale corespunzătoare în vigoare, instanța consideră că cel mai important demers în vederea justei soluționări a excepției este determinarea exactă a acelor texte legale care acordă această posibilitate urmată de respingerea sau admiterea exceției în funcție de instanța stabilită expres de lege.
În determinarea textului legal corespunzător demersului individualizării competenței instanței, tribunalul retine că este relevantă cercetarea obiectului acțiunii, deoarece legiuitorul înțelege să realizeze o împărțire a competențelor în funcție de obiectul acțiunii, natura sau valoarea acesteia.
Prin urmare, tribunalul, cercetând obiectul acțiunii cu care a fost sesizata, constată că reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor să-i confere amplasamentul stabilit prin procesul-verbal de punere în posesie pentru suprafața de 4400 mp extravilan și, pe cale de consecință, să se dispună modificarea Titlului de proprietate nr._/20.05.1999, în sensul radierii din titlul de proprietate a T 28,P 253 și a înscrierii aceleiași suprafețe de 4400 mp extravilan în T 34, P 317/2.
Potrivit art. 94 pct. 1 lit. h C. proc. civ., judecătoriile judecă în primă instanță cererile privind obligațiile de a face sau de a nu face neevaluabile în bani, indiferent de izvorul lor contractual sau extracontractual, cu excepția celor date de lege în competența altor instanțe.
Astfel, prin „obligație de a face” se înțelege orice prestație pozitivă din partea pârâtului.
De asemenea, se observă că, această normă atributivă de competență pune probleme de delimitare în raport cu cererile care, deși au ca obiect obligații de a face neevaluabile în bani, sunt date de lege în competența altor instanțe. Sub acest aspect, tribunalul reține că obiectul prezentului litigiu nu este reglementat de niciuna din dispozițiile legale speciale din materia fondului funciar, ceea ce atrage incidența prevederilor de drept comun cuprinse în Codul de procedură civilă.
Prin urmare, se impune a fi stabilit dacă, prin raportare la obiectul cauzei sunt incidente dispozițiile art. 94 pct. 1 lit. h C. proc. civ.. Astfel, având în vedere că reclamanții solicită modificarea unui titlu de proprietate, tribunalul constată că aceștia solicită ca pârâtele să fi obligate să efectueze o prestație în favoarea reclamanților.
Pe cale de consecință, în conformitate cu prevederile art. 94 pct. 1 lit. h C. proc. civ., competentă de a judeca cauza din punct de vedere material este judecătoria.
În plus, analizând și eventuala incidență a prevederilor art. 94 pct. 1 lit.k Cod proc. civilă, tribunalul reține următoarele:
Astfel, sub aspectul patrimonial al cererii deduse judecății, tribunalul constată că aceasta are un asemenea caracter, dat fiind faptul că dreptul subiectiv ce intră în conținutul raportului juridic litigios poate fi exprimat valoric. A susține că acțiunea în desființarea unui act juridic producător de consecințe patrimoniale nu are caracter evaluabil în bani înseamnă a ignora natura însăși a dreptului pe care se fundamentează acțiunea, drept care este personal și cu conținut economic. Or, dreptul subiectiv litigios este însuși dreptul de proprietate asupra imobilului teren în suprafață de 4400 mp.
Prin urmare, având în vedere obiectul cererii, caracterul evaluabil al acestuia, precum și valoarea astfel cum a fost indicată de reclamant de 27.720 lei (fila 3) ca fiind în conformitate cu prevederile art. 94 pct. 1 lit. k C. proc. civ., competentă de a judeca cauza din punct de vedere material este judecătoria.
P. aceste motive, având in vedere norma legala imperativa menționata care reglementează un caz de competenta materiala de la care nu sunt permise derogări, văzând si dispozițiile art. 130 alin. 2 și art. 131 Cod procedura civila, tribunalul apreciază întemeiata excepția invocata, urmând sa o admită si, in temeiul dispozițiilor art. 132 alin. 3 Cod procedura civila, sa decline competenta de soluționare a cererii în favoarea Judecătoriei B..
În temeiul dispozițiilor art. 134 C. proc. civ., tribunalul constată ivit conflictul negativ de competență, motiv pentru care va suspenda din oficiu judecata cauzei și, în condițiile art. 135 alin. 1 C. proc. civ., va înainta dosarul Curții de Apel București in vederea soluționării conflictului de competenta.
P. ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite excepția necompetentei materiale a Tribunalului I..
Declina competenta de soluționare a cauzei privind pe reclamantul N. I. în contradictoriu cu pârâții C. L. B. P. S. D. DE PROPRIETATE PRIVATĂ ASUPRA TERENURILOR, C. JUDEȚEANĂ I. P. S. D. DE PROPRIETATE PRIVATĂ ASUPRA TERENURILOR, in favoarea Judecătoriei B..
Constata ivit conflictul negativ de competenta.
Suspenda din oficiu judecata cauzei.
Înaintează dosarul Curții de Apel București in vederea soluționării conflictului de competenta.
Pronunțată în ședința publică de la 24 Noiembrie 2015
PREȘEDINTE GREFIER
Judecător E. M. O. M. M.
M.M. 02 Decembrie 2015
Red. MEO – 07.12.2015 – 2 ex.
| ← Obligaţie de a face. Sentința nr. 1831/2015. Tribunalul ILFOV | Partaj judiciar. Decizia nr. 2558/2015. Tribunalul ILFOV → |
|---|
