Pretenţii. Decizia nr. 127/2012. Tribunalul ILFOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 127/2012 pronunțată de Tribunalul ILFOV la data de 23-10-2012 în dosarul nr. 127/2012
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL I.
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.: 127A
Ședința publică din data de 23.10.2012
Tribunalul constituit din:
Președinte: E. M. O.
Judecător: L. C. C.
Grefier: T. S.
Pe rol se află soluționarea apelului civil, formulat de apelanta C. V., împotriva sentinței civile nr. 5573/02.11.2011, pronunțată de Judecătoria B., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații Ș. V. și Ș. C. A., având ca obiect pretenții.
Dezbaterile pe fond și susținerile părților au avut loc în ședință publică de la 16.10.2012, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, parte integrantă din prezenta când, instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunțării soluției la data de 23.10.2012, când:
TRIBUNALUL,
Deliberând asupra apelului de față, constata următoarele:
Prin sentința civilă nr. 5573 pronunțată la data de 02.11.2011, Judecătoria B. a respins excepția prescripției dreptului material la acțiune invocată de pârâți ca neîntemeiată, a respins cererea formulată de reclamanta C. V. în contradictoriu cu pârâții Ș. V. și Ș. C. ca neîntemeiată și a obligat reclamanta să plătească pârâtei Ș. V. 1500 lei cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că, prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei B. la data de 24.06.2010, reclamanta C. V. a chemat în judecată pe pârâții Ș. V. și Ș. C., solicitând obligarea acestora la plata sumei de_ lei, reprezentând valoarea contribuției reclamantei la edificarea imobilului situat în B., . și a sumei de 8000 lei reprezentând jumătate din prețul autovehiculului Renault Clio. De asemenea, reclamanta a solicitat să i se recunoască un drept de retenție asupra acestor bunuri până la plata integrală a sumelor solicitate, precum și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că s-a aflat într-o relație de concubinaj cu autorul pârâților (soțul, respectiv tatăl acestora) Ș. C. și că în timpul acestei relații au edificat împreună construcția menționată, la care reclamanta a contribuit cu sume de bani provenite din economii personale, salariu, venituri ale firmei sale, sume primite de la fratele său ca despăgubire pentru renunțarea la o moștenire și cu muncă fizică. A mai arătat reclamanta că în aceeași perioadă defunctul a mai construit, cu mijloace proprii, o locuință pentru fiul său minor.
În privința autovehiculului, reclamanta a arătat că suma de bani necesară achiziționării acestuia a provenit de la mama defunctului, fiind donată concubinilor.
În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 1073 C. civ.
Împreună cu cererea de chemare în judecată, pârâta a depus la dosar certificate de stare civilă, proces-verbal de recepție la terminarea lucrărilor, certificat de urbanism, contract de vânzare-cumpărare pentru un vehicul folosit, carte de identitate a autovehiculului, contract de cesiune de părți sociale, ordin de plată, facturi.
Pârâții au depus întâmpinare, solicitând respingerea ca neîntemeiată a cererii, cu motivarea că soții nu au fost niciodată despărțiți în fapt, că ei au hotărât de comun acord să achiziționeze un teren pe care să edifice două imobile, construcția acestora începând în anul 2005, perioadă în care pârâta era foarte ocupată, astfel încât defunctul a angajat mai multe persoane care să se ocupe de lucrări, printre care și reclamanta, că soții au contractat credite bancare că de la momentul recepției lucrării nu s-au mai făcut alte cheltuieli cu imobilul, că reclamanta nu a realizat venituri cu societatea sa pentru a justifica sumele de bani.
În privința autovehiculului, pârâții au arătat că acesta este folosit în prezent de reclamantă și că suma de bani a fost donată doar defunctului.
Ulterior, pârâții au invocat excepția autorității de lucru judecat, respinsă prin încheierea din 22.06.2011, și excepția prescripției dreptului material la acțiune, unită cu fondul prin aceeași încheiere.
Au fost încuviințate și administrate proba cu înscrisuri, interogatorii și martori.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța de fond a reținut, cu privire la excepția prescripției dreptului material la acțiune în privința cheltuielilor cu construcția, unită cu fondul la 22.06.2011:
Reclamanta a solicitat recunoașterea unui drept de creanță, constând în sumele de bani și valoarea muncii prestate pentru edificarea unei construcții. Un asemenea drept este prescriptibil în termenul general de trei ani stabilit de decretul 167/1958, termen care, în speță, curge de la data efectuării cheltuielilor/prestării muncii.
Cu toate acestea, pârâții nu au contestat afirmațiile reclamantei, în sensul că aceasta a locuit în imobil, având și în prezent posesia acestuia. Acest aspect a fost dovedit și de martorul audiat în cauză, dar și din modul în care pârâta a răspuns la întrebarea nr. 11 din interogatoriul administrat la solicitarea reclamantei (f. 203, verso), din care rezultă că la momentul decesului lui Ș. C. reclamanta avea acces neîngrădit la acest imobil în care se găsea certificatul de deces.
Instanța de fond a reținut că lăsarea reclamantei în posesia bunurilor echivalează cu o recunoaștere din partea pârâților care, conform art. 16 litera a din decretul 167/1958, întrerupe cursul prescripției extinctive, astfel încât s-a impus respingerea excepției.
Cu privire la fondul cauzei, instanța de fond a apreciat că, din ansamblul probelor administrate (declarația martorului audiat, necontestarea de către pârâți a faptului că reclamanta folosește autovehiculul defunctului, accesul neîngrădit al acesteia în imobil, astfel cum s-a reținut mai sus) rezultă că reclamanta a conviețuit în fapt cu defunctul din anul 2001 și până la decesul acestuia.
Reclamanta a invocat o contribuție proprie la edificarea construcției, în bani și în muncă. Potrivit art. 1169 C. civ., sarcina probei revine reclamantului, astfel încât reclamanta era ținută să dovedească în detaliu aceste contribuții. Rolul activ al instanței, invocat de reclamantă în cererea depusă la dosar după respingerea probei cu expertiză ca nefiind utilă cauzei, nu înseamnă că instanța trebuie să caute probe în favoarea reclamantului. Instanța trebuie să administreze toate probele care pot duce la aflarea adevărului însă, fiind vorba de raporturi private, instanța ar putea identifica asemenea probe doar cu contribuția părților sau în măsura în care rezultă din celelalte probe administrate.
În ceea ce privește contribuția în muncă, singura probă administrată de reclamantă în acest sens a fost cea cu martorul audiat în cauză. Martorul a declarat că reclamanta a prestat muncă fizică ce a constat în cărarea unor materiale ușoare și a apei.
Față de faptul că imobilul a fost edificat, astfel cum rezultă chiar din declarația martorului, de muncitori specializați, instanța de fond nu a putut reține că asemenea activități sporadice ar fi reprezentat o contribuție semnificativă în edificarea imobilului. Reclamanta nu este calificată în activități de construcții ci, dimpotrivă, după cum ea însăși declară, în perioada construirii imobilului desfășura o activitate intensă în cadrul propriei societăți comerciale (societate care, potrivit facturilor depuse la dosar, comercializa articole de birou ca mape, agende, seturi de protocol). În plus, despre supravegherea muncitorilor, chiar din declarația martorului rezultă că aceasta s-a realizat alături de defunct.
Este de notorietate că edificarea unei construcții complexe (parter plus etaj, conform autorizației de construire) presupune cu precădere muncă specializată, astfel încât contribuțiile descrise de reclamantă și martorul audiat la solicitarea acesteia nu au fost reținute ca semnificative din punct de vedere economic. Față de acest aspect, precum și de faptul că reclamanta nici nu a dovedit în concret fiecare activitate astfel prestată, administrarea expertizei în specialitatea construcții pe care aceasta a solicitat-o nu ar fi fost utilă cauzei.
Instanța de fond a considerat firesc ca reclamanta, conviețuind cu defunctul, de la un anumit moment chiar în imobilul în curs de construire, să acorde, în virtutea relațiilor lor apropiate, un ajutor în gospodărie, însă un asemenea ajutor nu are valoare pecuniară semnificativă și nu naște un drept de creanță în favoarea reclamantei.
În ceea ce privește contribuția financiară la edificarea imobilului, astfel cum rezultă din declarația martorului, autorizația de construire și certificatul de urbanism depuse la dosar, demersurile pentru construire au început în anul 2003, construcția fiind recepționată la 29.10.2008.
Reclamanta a pretins că a avut o contribuție constantă pe toată perioada edificării imobilului, din venituri provenind din următoarele surse: economii personale, salariu, venituri ale firmei sale, sume primite de la fratele său ca despăgubire pentru renunțarea la o moștenire la care a renunțat.
În ceea ce privește economiile personale, instanța de fond a reținut că nicio dovadă în acest sens nu a fost administrată. În ceea ce privește salariul, reclamanta nu a dovedit că ar fi fost salariată în perioada 2003-2008.
Reclamanta nu a administrat probe din care să rezulte că pe perioada construirii ar fi avut acces la sume de bani atât de substanțiale cum sunt cele necesare edificării unui imobil cu destinația de locuință. Și în cursul judecății fondului reclamanta a dovedit o stare financiară mai mult decât precară, dovedită prin înscrisurile administrate la soluționarea cererii de ajutor public judiciar, cerere admisă.
În ceea ce privește societatea comercială la care face referire, susținerile reclamantei au fost contradictorii. Astfel, veniturile dintr-o societate comercială pot fi obținute de titularul părților sociale ca distribuire a profitului. Or, reclamanta nu a dovedit un profit atât de substanțial al acestei societăți și nici faptul că asemenea sume i s-au distribuit efectiv, deși o asemenea dovadă putea fi făcută prin prezentarea de documente contabile. Facturile depuse la dosar dovedesc doar vânzări ale acestei societăți (câteva facturi pe an pe perioada 2002-2009), iar nu profiturile acesteia și modul de distribuire. Pe de altă parte, reclamanta a afirmat cu claritate că sumele au fost achitate în nume propriu, din fonduri proprii, iar nu din fondurile societății comerciale (în ultima situație, dreptul la restituire putând fi invocat cel mult de societate, care are un patrimoniu distinct de cel al asociatului unic).
Nici în privința sumei primite pentru o pretinsă renunțare la moștenire reclamanta nu a făcut vreo dovadă. Astfel, o asemenea renunțare se face prin act autentic potrivit dispozițiilor legale în vigoare, însă un asemenea înscris nu a fost depus la dosar, după cum nu a depus nici măcar o chitanță care să ateste primirea acestor sume de bani ori extrase de cont. Reclamanta nici nu a precizat cuantumul acestei sume.
Reclamanta a prezentat mai multe facturi, însă acestea sunt întocmite în perioada 08.08._08, perioadă ce coincide cu declanșarea bolii defunctului (aspect necontestat) și cu finalizarea construcției. Aceste facturi dovedesc doar faptul că reclamanta a remis efectiv anumite sume de bani furnizorilor de materiale de construcții, mobilă, ș.a. Ele nu se coroborează însă cu restul probatoriului din dosar, reclamanta nedovedind că în această perioadă a avut venituri care să îi permită plata acestor sume. Dimpotrivă, având in vedere conviețuirea cu defunctul, grav bolnav, instanța de fond a prezumat că în această perioadă reclamanta s-a ocupat de achiziționarea materialelor în numele acestuia, ca urmare a faptului că el însuși se afla în imposibilitate fizică de a o face.
Instanța de fond a motivat această concluzie cu faptul că reclamanta nu a făcut dovada niciunui venit propriu pe durata edificării construcției: ea nu a prezentat carte de muncă, adeverințe de salariu, chitanțe sau contracte între persoane fizice care să ateste primirea cu orice titlu a vreunei sume de bani sau documente contabile care să ateste distribuirea profitului societății comerciale și nici dovada că ar fi deținut în proprietate bunuri de valoare pe care le-ar fi putut înstrăina. Mai mult, ea a indicat și în cursul judecării fondului o situație materială precară fără a dovedi vreun motiv pentru care o asemenea schimbare substanțială a condițiilor sale de trai ar fi intervenit.
În ceea ce privește autovehiculul, contractul de vânzare-cumpărare a acestuia este încheiat exclusiv pe numele defunctului iar faptul că prețul ar fi fost plătit din sume donate de un terț nu a fost probat. De altfel, având în vedere că se pretinde că sumele proveneau de la mama defunctului, se impune o puternică prezumție simplă, susținută de înscrisul amintit mai sus și de relația de rudenie, în sensul că donația s-a făcut fiului, iar nu concubinei acestuia.
Prin urmare, cererea a fost respinsă ca neîntemeiată.
Referitor la dreptul de retenție, instanța de fond a reținut că acest drept real de garanție imperfect nu este consacrat cu caracter de principiu în legislația aplicabilă raportului juridic dintre părți (Noul cod civil nefiind aplicabil). În mod constant, el a făcut obiectul unor acumulări doctrinare și jurisprudențiale, astfel încât, în prezent, conținutul și posibilitatea recunoașterii sale sunt delimitate cu precizie atât în lucrările teoretice de drept civil cât și în practica judiciară. Astfel, un asemenea drept poate fi recunoscut în favoarea celui care deține un bun mobil sau imobil, pe care trebuie să îl restituie, și constă în posibilitatea recunoscută acestuia de a refuza restituirea bunului până ce creditorul titular al bunului îi va plăti sumele cheltuite cu conservarea, întreținerea sau îmbunătățirea acelui bun. Întrucât în speță nu s-a recunoscut pârâților, titulari ai dreptului de proprietate asupra imobilului și autoturismului, o datorie față de reclamantă, capătul de cerere având ca obiect dreptul de retenție a fost, de asemenea, respins.
În temeiul art. 274 C. civ., instanța de fond a obligat reclamanta să plătească pârâtei Ș. V. 1500 lei cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri, apelanta Chirnoaga V. a formulat apel, înregistrat pe rolul Tribunalului I. – Secția Civilă, la data de 07.12.2011.
În fapt, apelanta a arătat că, împreună cu defunctul Ș. C., autorul intimaților, a avut o relație de concubinaj timp de 11 ani. Pe fondul acestei relații, apelanta a contribuit cu sume proprii de bani, obținute din venituri salariale, nesalariale și cu sumele date de fratele său, la edificarea construcției casă de locuit, din acești bani fiind cumpărate materiale de construcții și fiind plătită manopera. Având în vedere imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris în sensul recunoașterii contribuției apelantei, precum și având în vedere că această contribuție a apelantei cu sume de bani este un fapt juridic ce poate fi dovedit cu orice mijloc de probă, aceasta a considerat că a dovedit că a contribuit cu sume de bani și muncă fizică la edificarea imobilului și că a contribuit la cumpărarea autoturismului, cu o sumă de bani primită drept dar manual.
A mai arătat apelanta că la termenul dedicat discutării și încuviințării probatoriului instanța de fond a respins reclamantei proba cu martori, pe motiv că aceștia nu au fost indicați prin acțiune și a respins proba cu expertiza pe motiv că nu s-au indicat obiectivele de expertiză. La următorul termen de judecată, instanța de fond a încuviințat audierea martorului doar pe aspectul contribuției în muncă a reclamantei.
Referitor la proba cu interogatoriul, apelanta a arătat că a fost administrat interogatoriul pârâtei iar la momentul administrării probatoriului propus de către reclamantă, pârâta a depus un certificat medical în probațiunea imposibilității de prezentare, instanța de fond înțelegând să revină asupra probei cu interogatoriul încuviințată pentru pârât.
Privitor la respingerea probei cu expertiza, apelanta a arătat că este neadevărată și ilogică constatarea instanței de fond conform căreia prin această probă s-ar fi încercat dovedirea valorii muncii prestate de reclamantă.
A mai arătat apelanta că este de notorietate publică și nu mai trebuie probat faptul că a conviețuit cu autorul intimaților și a contribuit cu importante sume de bani și muncă la edificarea de către acesta a imobilului din B., . și la dobândirea bunului mobil cu sume de bani primite drept dar manual. De asemenea, a considerat că prin interogatoriul administrat a dovedit că a avut la dispoziție sumele pretinse, circa_ Euro, și că a contribuit cu muncă.
Apelanta a criticat sentința de fond atacată, arătând că instanța de fond a respins proba cu martori apoi a revenit asupra acesteia însă a audiat un singur martor doar pe o singură teză probatorie, și anume aceea a muncii depuse de reclamantă și nu pe teza probatorie a contribuției financiare sau a celei a dobândirii bunului mobil. A mai arătat că instanța de fond a revenit într-un mod neprocedural asupra probei cu interogatoriul pârâtului, a respins proba cu expertiza și a ignorat înscrisurile care dovedesc faptul că apelanta a avut în posesie și a folosit pentru ridicarea imobilului importante sume de bani.
Apelanta a considerat că instanța de fond a încălcat norme procedurale și i-a încălcat accesul la justiție și la un proces echitabil, iar dacă ar fi fost lăsată să administreze probele, ar fi dovedit că suma pretinsă a fost investită în imobil și că a primit sume de bani pentru achiziționarea autoturismului.
În drept, apelanta a invocat prevederile art. 282 Cod proc. civ.
Intimații, legal citați, nu au formulat întâmpinare.
În cauză, instanța a încuviințat și administrat proba cu înscrisuri, proba testimonială cu martorul I. G., propus de apelantă, și proba cu interogatoriul intimatei Ș. V..
Examinând apelul formulat, în limitele învestirii, tribunalul constată că este nefondat, pentru următoarele considerente:
Sub aspectul încuviințării și administrării probelor la instanța de fond, se observă că au fost respectate dispozițiile legale, judecătorul fondului argumentând fiecare măsură dispusă.
Prin încheierea de ședință din data de 22.06.2011, nu a fost încuviințată proba cu martori solicitată de către reclamantă prin cererea de chemare în judecată, cu motivarea că nu s-a depus lista cu numele și domiciliile martorilor.
Potrivit art. 112 pct. 1 alin. 6 din Codul de procedură civilă, dacă reclamantul cere dovada cu martori, trebuie să menționeze în cuprinsul cererii de chemare în judecată numele și adresa martorilor.
Se observă că reclamanta nu a indicat în cererea introductivă numele și adresa martorilor și nici ulterior, prin cererea înregistrată la data de 20.06.2011 (fila 190 dosar).
Aceste date erau necesare pentru ca la momentul discutării încuviințării probei testimoniale, oricare dintre părți să aibă cunoștință de martorii propuși de partea adversă, putând formula obiecții, în condițiile art. 189 din Codul de procedură civilă.
Totodată, prin obligația de a atașa cererii de chemare în judecată numele și adresa martorilor propuși se urmărește împiedicarea tergiversării judecății.
Sancțiunea nepropunerii probelor în modalitățile arătate în art. 138 alin. 1, care face trimitere la art. 112 din Codul de procedură civilă, este decăderea părții din dreptul de a mai propune și administra dovezi în respectiva etapă procesuală.
Prin urmare, cu respectarea dispozițiilor legale, prima instanță nu a încuviințat proba cu martori la termenul de judecată din data de 22.06.2011.
În același timp, art. 138 pct. 2 din codul de procedură civilă nu era aplicabil în speță, astfel cum a solicitat reclamanta, prin reprezentant convențional, la data de 28.09.2011, în condițiile în care necesitatea administrării probei cu martori nu reieșise din dezbateri, ci a fost solicitată chiar prin cererea de chemare în judecată și respinsă la termenul din 22.06.2012. Astfel, o nouă solicitare de încuviințare a unei probe, ce a fost respinsă anterior, nu întrunește cerințele art. 138 pct. 2, în sensul că necesitatea a apărut pe parcursul judecății și partea nu a putut-o prevedea înainte de acest moment.
Însă, reține tribunalul că, în condițiile art. 167, 138 pct. 3 din Codul de procedură civilă, judecătorul fondului a încuviințat și a administrat, la solicitarea reclamantei, proba testimonială, aspect ce reiese din încheierea de ședință de la data de 28.09.2011.
Încuviințarea probei cu martori doar pe aspectul contribuției în muncă a reclamantei la edificarea construcției este corectă având în vedere că aspectul referitor la contribuția financiară a reclamantei pentru edificarea construcției și a achiziționării bunului mobil putea fi dovedit cu înscrisuri, din care să rezulte veniturile reclamantei.
În ceea ce privește proba cu interogatoriul pârâtului, tribunalul apreciază că încuviințarea unei probe nu înlătură posibilitatea instanței de judecată de a reveni la un termen ulterior și a aprecia că respectiva probă nu mai întrunește cerințele de a fi legală, verosimilă, pertinentă și concludentă.
În acest sens, se are în vedere faptul că încheierea prin care s-au încuviințat probele are caracter preparatoriu, astfel încât instanța de judecată nu este legată de măsurile dispune sub acest aspect, putând reveni asupra lor.
În același timp, art. 218 din Codul de procedură civilă, stabilește că interogatoriul trebuie să vizeze fapte personale care, fiind în legătură cu pricina, pot duce la dezlegarea ei.
Or, astfel cum a reținut și prima instanță, reclamanta nu a indicat în cuprinsul cererii de chemare în judecată fapte personale ale pârâtului sau împrejurări din care să rezulte că pârâtul avea cunoștință de o eventuală contribuție materială a reclamantei la edificarea construcției și dobândirea autoturismului.
Referitor la proba cu expertiza de specialitate, în mod corect, s-a apreciat, că un astfel de mijloc de probă nu este util, pertinent sau concludent, în raport cu restul ansamblului probator administrat.
Contrar susținerilor apelantei, contribuția acesteia la dobândirea bunurilor nu se putea demonstra prin stabilirea valorii construcției sau a contravalorii manoperei, fiind necesar să se stabilească cu prioritate dacă reclamanta a contribuit la edificarea casei sau achiziționarea bunului mobil.
Sub acest aspect, constată tribunalul că în mod corect prima instanță a apreciată că reclamanta nu a contribuit la construirea casei sau la dobândirea autoturismului cu veniturile proprii, având în vedere că nu a făcut dovada unor astfel de venituri.
Ordinele de plată privind sumele de bani primite de reclamantă de la fratele său și concubina acestuia, necoroborate cu o declarație de renunțare la succesiune nu pot conduce la concluzia că sumele respective au fost utilizate în scopul menționat de reclamantă.
Mai mult, reclamanta invocă faptul că banii au fost dați de fratele său pentru renunțarea la o moștenire, însă nu există nicio justificare pentru care o sumă de bani ar fi fost primită de reclamantă de la concubina fratelui său pentru o renunțare la o moștenire ce ar putea săi îi vizeze doar pe frați.
De asemenea, martora I. G., ascultată în calea de atac, a arătat că apelanta ar fi primit o sumă de 40.000 de euro de la fratele său pentru renunțarea la o moștenire, reclamanta și defunctul încheind un act notarial cu privire la această sumă. Deși a fost acordat apelantei un termen pentru a fi depus respectivul înscris notarial, se reține că actul nu a fost prezentat instanței de judecată.
Astfel, susținerile reclamantei sau ale martorei, în lipsa unor înscrisuri doveditoare (declarație de renunțare la moștenire, act notarial), nu pot fi reținute de tribunal.
Nici darul manual făcut de mama defunctului concubinilor, pentru a fi cumpărat bunul mobil, nu a fost probat în prezentul litigiu.
De asemenea, nu a fost depuse documente contabile din care să reiasă profitul societății comerciale la care apelanta deține părți sociale, profit amintit de martora I. G. și invocat și de parte.
Simpla depunere a unor facturi fiscale privind comercializarea unor anumite bunuri nu este suficientă pentru a concluziona că apelanta realiza venituri pe care le-a utilizat în edificarea construcției.
În ceea ce privește contribuția în muncă a apelantei, se constată că numai martorul R. G. Nicușor a declarat că reclamanta a cărat materiale, apă, martora I. G. arătând că apelanta a contribuit fizic la edificarea construcției, fără însă a preciza în ce a constat respectiva contribuție fizică.
Nu în ultimul rând, observă tribunalul că în calea de atac intimata a depus înscrisuri – contracte de credit, contracte de vânzare cumpărare, încheiate în perioada 2006-2008, perioadă în care edificarea construcției continua, din care rezultă că defunctul deținea sume de bani pentru dobândirea bunurilor.
Față de cele expuse, în temeiul art. 296 din Codul de procedură civilă, apelul va fi respins ca nefondat.
Constatând culpa procesuală a apelantei va fi obligată aceasta la plata sumei de
1000 de lei cu titlul de cheltuieli de judecată, către intimați, cheltuieli reprezentate de onorariu de avocat (chitanța nr._/20.03.2012).
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge apelul formulat de apelanta C. V. cu domiciliul procesual ales la S.C.A. ,,P. & Asociații’’ din București, sector 3, Splaiul Independenței nr. 2K, ., camerele 6-7, împotriva sentinței civile nr. 5573/02.11.2011, pronunțată de Judecătoria B., în dosarul nr._, în contradictoriu cu intimații Ș. V. și Ș. C. A., ambii cu domiciliul în B., jud. I., .. R6, ., ..
Obligă apelanta la plata sumei de 1000 de lei cu titlul de cheltuieli de judecată, către intimați.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședință publică azi, 23.10.2012.
Președinte Judecător E. M. O. L. C. C.
Grefier
T. S.
Concept red. gref. T.S. – 29.10.2012
Red. Jud: L.C.C./5ex/29.10.2012
Jud.fond :N. S. G. – Jud. B.
| ← Încuviinţare executare silită. Decizia nr. 1717/2015.... | Pretenţii. Decizia nr. 794/2012. Tribunalul ILFOV → |
|---|
