Pretenţii. Decizia nr. 587/2013. Tribunalul ILFOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 587/2013 pronunțată de Tribunalul ILFOV la data de 23-04-2013 în dosarul nr. 587/2013
DOSAR NR._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL I.
SECȚIA CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR.587R
ȘEDINȚA PUBLICĂ DIN 23.04.2013
TRIBUNALUL CONSTITUIT DIN:
P.: M. E.
JUDECĂTOR: A. D.
JUDECĂTOR: C. S.
GREFIER: L. I.
Pe rol se află soluționarea recursurilor civile, formulate de recurenții reclamanții G. N. și G. V. și recurenții pârâți S. I. și S. C. împotriva sentinței civile nr.2106/11.04.2012, pronunțată de Judecătoria B., în dosarul nr._ /2011, având ca obiect pretenții.
Dezbaterile și susținerile părților au avut loc în ședința publică din data de 16.04.2013, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată, care face parte integrantă din prezenta și când având nevoie de timp pentru a delibera și pentru a da posibilitatea părților să depună concluzii scrise la dosar instanța a amânat pronunțarea pentru data de astăzi, când
TRIBUNALUL,
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătorie B. la data de 24.06.2011 sub numărul_, reclamanții G. V. și G. N. au solicitat instanței ca prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților S. I. și S. C. la plata sumei de 45.000 lei reprezentând daune morale și despăgubiri astfel: pârâta S. C. să fie obligată la plata sumei de 30.000 lei către reclamanta G. V., pârâtul S. I. la plata sumei de 5000 lei către reclamanta G. V. și suma de 10.000 lei către reclamantul G. N., cu cheltuieli de judecată.
În motivare, reclamanta G. V. arată că la dta de 8.08.2008 s-a constituit parte civilă în plângerea penală formulată împotriva pârâtei S. C. pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art.181(1) din Codul penal și împotriva lui S. I. pentru comiterea infracțiunii prevăzute de art.193 din Codul penal. Reclamantul G. N. arată, de asemenea, că la data de 11.08.2008 s-a constituit parte civilă în plângerea penală formulată împotriva pârâtului S. I. pentru comiterea infracțiunilor prevăzute de art.193 și art.180(2) din Codul penal. Mai arată că prin Ordonanța din 31.03.2011 pârâții au fost scoși de sub urmărire penală și li s-a aplicat o sancțiune cu caracter administrativ, fără a fi soluționată și latura civilă, motiv pentru care au formulat plângere împotriva Ordonanței, astfel că prin hotărârea pronunțată în dosarul nr._ al Judecătoriei B. s-a menținut Ordonanța Parchetului fără a se soluționa latura civilă. Reclamanții mai arată că loviturile aplicate de către pârâți le-au produs suferință fizică și traumă psihică.
În drept au fost invocate disp. art.112 din Codul de rpocedură civilă, art.998-999 din Codul civil, art.1169-1170 din Codul civil, art.21 din Constituția Românbiei, art.6 din Convenția Cedo.
În dovedirea acțiunii, reclamanții au depus la dosar, în copie, următoarele înscrisuri: Ordonanța de scoatere de sub urmărire penală din data de 31.12.2009, Ordonanța din 24.03.2009, Ordonanța din 09.05.2011, Ordonanța din 31.03.2011, certificate medico – legale, bilet de externare.
Pârâții nu a formulat întâmpinare.
Prin sentința civilă nr. 2106/11.04.2012, Judecătoria B. a admis în parte acțiunea și a obligat â pârâta S. C. să-i plătească reclamantei, G. V. suma de 7.000 lei daune morale; a oblgat pârâtul S. I. să-i plătească reclamantului G. N. suma de 2000 lei și a obligat pârâții la 800 lei cheltuieli de judecată (onorariu avocat).
Pentru a hotărî astfel instanța de fond analizând materialul probator administrat în cauză, a reținut următoarele:
La data de 07.08.2008 pe fondul unor neînțelegeri mai vechi, pârâtul, S. I. i-a aplicat reclamantului G. N. mai multe lovituri care i-au provocat acestuia leziuni corporale ce au necesitat pentru vindecare un număr de 1-2 zile de îngrijiri medicale, conform certificatului medico-legal nr. A2/J/898/2008, iar parata S. C. a lovit-o pe reclamanta, Gâlceava V., cu o halbă de bere în cap, cauzându-i acesteia vătămari corporale care au necesitat spre vindecare un număr de 8 zile de îngrijiri medicale, potrivit certificatului medico-legal nr. A2/J/897/2008 emis de SML București.
Reclamanții au formulat plângeri penale prealabile pentru săvârșirea infracțiunii de loviri sau alte violențe, prevăzute și pedepsite de art. 180 al. 2 cod penal, care au făcut obiectul dosarului penal nr. 4045/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria B..
În urma cercetărilor, prin ordonanța nr. 4045/P/2008 emisă la data de 31.03.2011 de P. de pe lângă Judecătoria B. s-a dispus în temeiul art.249, art. 11 pct. 1 lit. b și art. 10 lit. b ¹ cod procedură penală și art. 18 ¹ și art. 91 lit. c cod penal, scoaterea de sub urmărire penală a pârâților din prezenta cauză, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 180 al. 2 cod penal și aplicarea unei sancțiuni cu caracter administrativ-amendă în cuantum de 1000 lei, fiecare.
Această soluție a fost menținută prin Ordonanța nr. 909/II-2/2011 emisă de P.-procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria B. la data de 09.05.2011, prin care a fost respinsă ca neîntemeiată plângerea reclamanților din prezenta cauză, împotriva soluției de netrimitere în judecată.
Ulterior, reclamanții au formulat plângere la Judecătoria B., în temeiul art. 278 ¹ cod procedură penală, împotriva soluției dată de P. de pe lângă Judecătoria B..
Prin sentința penală nr. 317 pronunțată de Judecătoria B. în la data de 06.06.2011 în dosarul nr._ s-a respins ca neîntemeiată plângerea petentților G. V. și G. N. împotriva soluției de scoatere de sub urmărire penală a învinuiților S. I. și S. C., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de loviri sau late violențe, prevăzute și pedepsite de art. 180 al. 2 cod penal, menținându-se soluțiile atacate.
Din analizarea dosarului de urmărire penală nr. 4045/P/2008 al Parchetului de pe lângă Judecătoria B., se constată că reclamanții s-au constituit părți civile în cadrul procesului penal pornit la plângerea lor prealabilă, solicitând despăgubiri în cuantum de 2.500 lei, fiecare, precizând că suma finală va fi precizată în fața instanței de judecată.
Potrivit art. 20 cod procedură penală, persoana vătămată constituită parte civilă în procesul penal poate să pornească acțiune în fața instanței penale, dacă instanța penală, prin hotărârea rămasă definitivă a lăsat nesoluționată acțiunea civilă.
În cauza de față, acțiunea civilă formulată de reclamanți în faza de urmărire penală a rămas nesoluționată, ca urmare a netrimiterii pârâților în judecată de către P. de pe lângă Judecătoria B., soluție menținută în mod irevocabil de către instanța de judecată, respectiv Judecătoria B. prin sentința penală nr. 317 pronunțată la data de 06.06.2011 în dosarul nr._, astfel că sub acest aspect acțiunea de față este admisibilă.
Potrivit art. 22 cod procedură penală, hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.
Sub acest aspect, prin sentința penală sus-menționată s-a reținut că cu autoritate de lucru judecat că faptele imputate există au fost comise de pârâți, dar că nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, motiv pentru care s-a dispus soluția de scoatere de sub urmărire penală a acestora.
În aceste condiții, aplicând principiul statuat de art. 22 cod procedură penală, instanța a analizat și verificat dacă în prezenta cauză sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 998-999 cod civil, celelalte condiții, fiind deja analizate de instanța penală.
Din analizarea actelor și lucrărilor dosarului, instanța a constatat că sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale: fapta ilicită – fapta penală săvârșita, prejudiciul suferit de natură morală, acesta este cert și nereparat inca, legătura de cauzalitate directa dintre fapta ilicită si prejudiciul produs, vinovatia sub forma intenției.
Prejudiciul suferit de către reclamanți, prin încălcarea dreptului subiectiv nepatrimonial (dreptul la integritate si inviolabilitate fizica) este de natura morala, astfel incat despăgubirile civile pe care instanța urmează sa le acorde acestora nu reprezintă o modalitate de repunere in situația anterioara savarsirii faptei, ci o modalitate prin care se urmărește a se compensa echitabil valoarea de care a fost privata, in raport de modalitatea in care au fost resimțite loviturile primite, ținând cont ca orice durere fizica este resimțita cu ajutorul creierului, este corticalizata, astfel incat orice durere fizica presupune automat și o suferința psihica, astfel cum rezultă din certificatele medico-legale existente la dosarul cauzei.
În consecință, stabilind că în cauză, reclamanții au suferit un prejudiciu de natură morală, nepatrimonială, ce nu poate fi cuantificat într-o sumă de bani, și față de natura loviturilor primite și numărul de zile de îngrijiri medicale necesare pentru vindecare (1-2 zile în cazul reclamantului și 8 zile în cazul reclamantei), instanța de fond a admis în parte acțiunea civilă și va obliga pârâta, S. C. să-i plătească reclamantei suma de 7.000 lei, daune morale.
Pentru aceleași considerente pârâtul a fost obligat să-i plătească reclamantului suma de 2.000 lei, cu același titlu (daune morale).
Fiind în culpă procesuală față de dispozițiile art. 274 cod procedură civilă, a obligat pârâții la plata sumei de 800 lei, cheltuieli de judecată (onorariu avocat).
Împotriva sentinței civile nr. 2106/11.04.2012, au formulat recurs reclamanții solicitând admiterea recursului și casarea sentinței civile dacă se va aprecia că există vreun motiv de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. Civ. sau că modificarea hotărârii nu este posibilă fiind necesară administrarea de probe noi, iar dacă se va aprecia motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ. să se modifice sentința civilă și să deispună admiterea acțiunii așa cum a fost formulată și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.
În motivarea recursului s-a arătat că nu există nici un motiv legal pentru care instanța a acordat doar în parte daunele morale.
În opinia recurenților reclamanți cuantumul despăgubirilor acordate de prima instanță este prea mic față de cuantumul solicitat atâta timp cât S. I. este recidivist și amândoi pârâții le-au pus viața în pericol, lovitura în cap cu halba aplicată de S. C. putea să cauzeze decesul reclamantei G. V. iar loviturile cu pumnii primite de Gîlceava N. putea să-i provoce decesul prin impactul cu caldarâmul.
Au mai susținut recurenții reclamanți că viața le este pusă în pericol în continuare, atâta timp cât activitatea infracțională a lui S. I. continuă.
Este adevărat, susțin recurenți pârâți că traumatismul fizic și psihic nu poate fi cuantificat și nici înlăturat prin nicio sumă de bani acordată ca despăgubire, însă cu cât măsurile aplicate de instanță împotriva celor doi pârâți sunt mai blânde și nu-i obligă să suporte în totalitate severitatea rigorilor legii, pârâții nu vor putea înțelege gravitatea faptelor comise și vor continua activitatea infracțională
În drept au fost invocate disp. art. 299-316 C. proc. Civ.
Prin cererea de recurs s-a solicitat încuviințarea probei cu înscrisuri.
Împotriva sentinței civile nr. 2106/11.04.2012, au formulat recurs și pârâții.
În motivarea recursului, recurenții pârâți au arătat că întemeierea în drept efectuată în prezenta cauză și anume acțiunea civilă în urma acțiunii penale, aceasta apare ca și inadmisibilă pe cale de excepție, întrucât nu a existat fapta penală, lipsind un element constitutiv al infracțiunii. Astfel conform art. 10 lit. b1 din C.P., atunci când fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracțiuni, situație reținută prin ordonanța ce sta la baza prezentei acțiuni, nu exista infracțiune și deci nu există temei pentru promovarea unei despăgubiri civile. Art. 10 C.P.P. limitează strict cazurile în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată. Ori, dacă nu a existat acțiune penală, nu a existat nici infracțiune, și nici posibilitatea exercitării acțiunii civile în acțiunea penală, sau pe cale separată cum este cazul de față. Ca atare singura întemeiere în drept posibilă este aceea a reparării prejudiciului izvorât din fapta ilicită.
În opinia recurenților pârâți faptul ilicit cauzator de prejudicii este o chestiune ce trebuia analizată după plata taxei de timbru aferentă și care presupune verificarea prin probațiune a legăturii de cauzalitate, a prejudiciului produs și a faptului ilicit.
În fapt recurenții pârâți au arătat că sunt vecinic cu recurenții reclamanți iar între cele două familii a existat de-a lungul timpului o relație tensionată datorită nerespectării de către reclamanții a unei normale vecinătăți. Că așa stau lucrurile o confirmă și o hotărâre a instanțe de judecată care a obligat pe reclamanții din prezenta cauză să astupe geamurile de vedere, să retragă limite de vecinătate etc. Când a avut loc atacul reclamanților împotriva pârâților aceștia au fost de asemenea loviți și au certificat medico-legal dar la rugămințile reclamanților nu au depus reclamație.
Prin cererea de recurs recurenții pârâți au solicitat instanței să se pronunțe pe problema taxei de timbru la valoarea în condițiile în care prin încheierea din 21.12.2011 s-a reținut faptul că ordonanța invocată în cauză nu are autoritate de lucru judecat și că dosarul se judecă în temeiul răspunderii civile delictuale, adică conform dreptului comun.
Prin motivele de recurs depuse la dosar recurenții reclamanți G. V. și Gîlceava N. au arătat că în conformitate cu art. 1365 NCC Instanța civilă nu este legată de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce privește existența prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite.
Conform art. 1356 NCC cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție este obligat să-l repare. Acordarea unor sume cu titlul de reparare a prejudiciului moral suferit putând acorda o minimă satisfacție compensatorie atenuând suferințele psihice.
Recurenți reclamanți au mai arătat că ținând cont că în sarcina pârâților s-a constatat comiterea de infracțiuni care le-au adus traume fizice și psihice, subzistă nevoia acordării de despăgubiri sub forma daunelor morale.
În practica judiciară s-a statuat că atâta timp cât o persoană care a suferit o vătămare corporală, o lezare a integrității corporale continuă activitatea pe care o efectua anterior vătămării, dar munca îi este îngreunată urmare a suferinței produse prin vătămare, este îndreptățită la despăgubiri morale.
Astfel a arătat recurenta reclamantă că în urma loviturii aplicate de pârâta S. C. în cap a rămas cu stări de leșin și dureri de cap care-i afectează activitatea de asistentă medicală iar recurentul reclamant are probleme cu vederea ceea ce-l determină să lucreze doar un număr redus de ore pe zi.
Au mai susținut recurenții reclamanți că pârâtul S. I. a amenințat că le va răpi copilul, astfel încât traumatismul psihic provocat de comportamentul acestuia este foarte puternic.
Cu privire la admisibilitatea acțiuni, au arătat că aceasta este admisibilă așa cum a constatat și instanța de fond, întrucât în sarcina pârâților s-a constatat comiterea infracțiunii și chiar dacă s-au constituit parte civilă în cadrul procesului penal, latura civilă nu a fost soluționată și nici nu a fost pusă în discuție.
Cu privire la susținerile recurenților reclamanți în sensul că acțiunea trebuie timbrată, recurenții reclamanți arătat că instanța de fond s-a pronunțat asupra acestui aspect reținând că acțiunea este scutită de la plata taxelor de timbru.
În ceea ce privește afirmațiile recurenților pârâți în sensul că nu există vinovăție atâta timp cât nu s-a stabilit existența unei infracțiuni, recurenții pârâți au arătat că în realitate prin respingerea plângerii formulate conform art. 278 C.p.p. s-a menținut Ordonanța Procurorului prin care celor doi li s-a stabilit vinovăția și s-a stabilit că au comis infracțiuni dar care au fost sancționate cu amenda.
Recurenții reclamanți au mai arătat că afirmațiile recurenților pârâți în sensul că la data producerii incidentului s-ar fi aflat în stare de ebrietate întrucât se întorceau de la o aniversare nu sunt fondate, întrucât nu sunt consumatori de alcool, având meserii incompatibile cu consumul de alcool iar din analizeze medicale efectuate ulterior nu a reieșit consumul de alcool.
Recurenții reclamanți au susținut că recurenții pârâți au încercat să acrediteze ideea falsă că au suferit la rândul lor vătămări, depunând la dosar un bilet de externare din spital din anul 2010, și un certificat medico legal din 2008 care nu au legătură cu incidentul din cauză.
În cauză a fost încuviințată și administrată proba cu înscrisuri și a fost respinsă proba cu interogatoriu și proba testimonială solicitată de recurenții pârâți, față de disp. art. 305 C. proc. Civ.
Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate de către recurenți, dar și a dispozițiilor art. 3041 Cod proc. civ., tribunalul constată următoarele:
Prin cererea de recurs formulată de către recurenții Gilceavă V. și Gilceavă N. s-a invocat faptul că sentința pronunțată de către prima instanță este nelegală și netemeinică deoarece au fost admise doar în parte daunele morale solicitate.
Tribunalul constată că prima instanță a admis în parte acțiunea reclamanților și a obligat-o pe pârâta S. C. să îi plătească reclamantei Gilceavă V. suma de 7.000 de lei, reprezentând daune morale, iar pe pârâtul S. I. să îi plătească reclamantului Gilceavă N. suma de 2.000 de lei, cu același titlu. În motivarea admiterii în parte a cererii, tribunalul a reținut că potrivit certificatelor medicale depuse la dosarul cauzei, pârâta S. C. a lovit-o pe reclamantă cu o halbă de bere în cap, cauzându-i acesteia vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare un număr de opt zile de îngrijiri medicale, iar pârâtul S. I. i-a aplicat reclamantului Gilceavă N. mai multe lovituri care i-au provocat acestuia leziuni corporale ce au necesitat pentru vindecare un număr de 1-2 zile de îngrijiri medicale. În această situație, tribunalul apreciază că numărul mic al zilelor de îngrijiri medicale nu justifică pentru reclamanți acordarea unui cuantum mai mare al despăgubirilor civile decât cel acordat de către prima instanță. În același timp, din datele speței nu rezultă faptul că lovitura aplicată reclamantei Gilceavă V. i-ar fi pus acesteia viața în pericol, astfel cum a susținut în cuprinsul cererii de recurs. De asemenea, împrejurarea că pârâtul S. I. este recidivist nu poate justifica acordarea de daune morale suplimentare, acest aspect având relevanță numai în ceea ce privește latura penală a cauzei. Pe de altă parte, în situația în care activitatea infracțională a pârâtului S. I. ar continua, astfel cum susțin reclamanții, aceștia au posibilitatea de a sesiza organele judiciare competente.
În ceea ce privește recursul declarat de către recurenții S. I. și S. C., aceștia au susținut că acțiunea civilă este inadmisibilă, având în vedere că nu a existat fapta penală, lipsind un element constitutiv al infracțiunii. Această susținere este neîntemeiată întrucât, potrivit art. 346 alin. 2 C. pr. pen., când achitarea s-a pronunțat pentru cazul prevăzut în art. 10 alin. 1 lit. b1) ori pentru că instanța a constatat existența unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei sau pentru că lipsește vreunul dintre elementele constitutive ale infracțiunii, instanța poate obliga la repararea pagubei materiale și a daunelor morale, potrivit legii civile. În cauza de față se constată faptul că scoaterea de sub urmărire penală a recurenților – pârâți s-a fundamentat pe faptul că s-a adus o atingere minimă valorilor sociale ocrotite de lege, fapta prezentând un grad de pericol social redus. Așadar, s-a constatat că fapta ilicită săvârșită îi lipsește gradul de pericol social pentru a putea constitui o infracțiune, însă această nu înseamnă că se înlătură caracterul ilicit al acesteia, precum și posibilitatea de a fi solicitate despăgubiri civile în temeiul prevederilor art. 998 – 999 din Codul civil anterior, în vigoare la data nașterii raportului de drept.
Având în vedere considerentele expuse mai sus, tribunalul constată că prima instanță a pronunțat o soluție legală și temeinică, astfel încât, în temeiul prevederilor art. 312 alin. 1 C. pr. civ., recursurile vor fi respinse ca nefondate.
În temeiul prevederilor art. 274 C. pr. civ., având în vedere soluția pronunțată cu privire la cererile de recurs, vor fi respinse ca neîntemeiate cererile de acordare a cheltuielilor de judecată efectuate în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE
IN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursurile formulate de recurenții reclamanții G. N. și G. V. și recurenții pârâți S. I. și S. C. împotriva sentinței civile nr.2106/11.04.2012, pronunțată de Judecătoria B., în dosarul nr._ /2011 ca nefondate.
Respinge cererile de acordare a cheltuielilor de judecată ca neîntemeiate.
Pronunțată în ședință publică azi, 23.04.2013.
Președinte Judecător Judecător
M. E. A. D. C. S.
Grefier
L. I.
Concept red. gref. L.I-30.04.2013
Red. Jud: M.E./2
Jud.fond :–A. L. G. - Jud.B./
| ← Uzucapiune. Decizia nr. 598/2013. Tribunalul ILFOV | Fond funciar. Decizia nr. 750/2013. Tribunalul ILFOV → |
|---|
