Anulare act administrativ. Sentința nr. 3497/2014. Tribunalul DOLJ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 3497/2014 pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 05-12-2014 în dosarul nr. 6715/63/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL D.
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
SENTINȚA NR. 3497/2014
Ședința publică de la 05 Decembrie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE J. S.
Grefier C. A.
Pe rol pronunțarea asupra dezbaterilor ce au avut loc în ședința publică din ziua de 21 noiembrie 2014, consemnate în încheierea de ședință de la acea dată ce face parte integrantă din prezenta sentință, privind judecarea cauzei C. administrativ și fiscal formulată de reclamantul M. D. C. în contradictoriu cu pârâta C. DE A. DE SĂNĂTATE D. și chematul în garanție DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE C. - A.J.F.P. D., având ca obiect anulare act administrativ.
La apel au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită din ziua dezbaterilor.
INSTANȚA
Deliberând asupra cauzei de față:
La data de 05 mai 2014, reclamantul M. D. C. a formulat contestație împotriva deciziilor de impunere din oficiu nr._/23.12.2013 și nr. 524/21.02.2014, emise de pârâta C. DE A. DE SĂNĂTATE D., solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea celor două decizii menționate ca nelegale.
În motivare arată că:
1. In primul rând, arată că, din cuprinsul Deciziei nr. 524/21.02.2014 prin care a fost respinsa contestația formulata de către reclamant împotriva deciziei de impunere din oficiu nr._/23.12.2013, este evident faptul ca parata nu a analizat motivele invocate prin contestația inițiala, punctul de vedere al pârâtei așa cum rezultă din decizia 524/21.02.2014, prin care i-a fost respinsă contestația, fiind unul eliptic de motivare, care nu răspunde la argumentele și apărările invocate de mine în contestație.
Astfel, așa cum a arătat, pentru veniturile realizate pe Cabinet de Avocat, nu datorează contribuțiile calculate in sarcina sa deoarece activitatea Cabinetului de Avocat este reglementata prin legi speciale, singurele aplicabile in materie; procedura fiscala invocata nu are aplicabilitate in cauza, fata de dispozițiile Legii 95/2006, Ordinului Președintelui CNSAS nr. 617/2007 si fața de dispozițiile legilor speciale.
Legile speciale care reglementează activitatea de avocat sunt: Legea 51/1995 cu modificările si completările ulterioare, Statutul profesiei de avocat, Statutul Casei de A. a Avocaților, Regulamentul de organizare si funcționare a Casei de A. a Avocaților, OUG 221/2000 si Legea 452/2001.
Potrivit acestor legi speciale, in cadrul UNBR București funcționează C. de A. a Avocaților, si Filialele Casei de A. a Avocaților, ca instituții autonome, investite cu personalitate juridica, patrimoniu si buget propriu.
Toate drepturile de asigurări sociale ale avocaților, inclusiv cel de asigurări de sănătate se exercita numai in condițiile Legii 51/1995, a Statutului CAA prin sistemul unic propriu si autonom de pensii si alte drepturi de asigurări sociale, gestionat numai de C. de A. a Avocaților din România.
Astfel, potrivit art. 33 din Legea 51/1995, republicata in Monitorul Oficial nr. 98 din 14 februarie 2011, avocații au propriul sistem de asigurări sociale; sistemul de asigurări sociale al avocaților este reglementat prin lege, si se bazează pe contribuția acestora, precum si pe alte surse prevăzute de lege, ori de Statutul Casei de asigurări a Avocaților; potrivit art. 1 din OUG 221/2000, drepturile de asigurări sociale ale avocaților se exercita in condițiile acestei ordonanțe, prin sistemul unic propriu si autonom gestionat de CAA din România.
C. de A. a Avocaților din România este instituție recunoscuta si pe plan internațional, mai exact de legislația europeana: Decizia nr. 208/2008 a Comisiei Administrative a Comunităților Europene pentru securitatea sociala, Regulamentul nr. 1408/1971, etc.
Fiecare avocat din cadrul UNBR București - România este asigurat prin efectul Legii speciale si achita lunar pentru asigurările sociale o cota lunara de 10% din venitul brut realizat.
În calitate de avocat, arată că este membru al Casei de A. a Avocaților București -Filiala CAA D., unde plătesc lunar cota sus menționata si toate drepturile si obligațiile mele in acest domeniu se asigura si se exercita prin acest sistem unic, propriu, si autonom, gestionat de CAA București, iar jurisdicția sistemului se realizează numai in condițiile prevăzute de legea speciala si Statutul CAA.
In aceste condiții, fiind vorba de asigurare speciala prin lege speciala, la casa proprie de asigurări, nu mai pot fi obligat sa contribui si la o alta casa de asigurări pentru aceleași drepturi (aceeași sănătate si aceeași viata nu pot fi asigurate decât o singura data, asigurările facultative nu intra nici sub incidența legii speciale si nici a legii generale, mai exact daca am o asigurare pentru aceleași drepturi nu mai pot fi obligat sa inchei o alta asigurare pentru același bun (in cazul de fata propria sănătate).
Legile speciale mai sus menționate primează, au prioritate fata de legea generala care este Legea 95/2006, este vorba despre o casa proprie de asigurări a avocaților, reglementata integral prin legile speciale.
De precizat in sensul celor de mai sus, este si faptul ca art. 2 din Anexa 2 a HG 791/2010 pentru aprobarea normelor metodologice de aplicare a prevederilor art III din OUG 58/2010 pentru modificarea si completarea Codului fiscal si alte masuri financiar fiscale, menționează in mod explicit ca prevederile fiscale nu sunt aplicabile persoanelor asigurate in alte sisteme neintegrate sistemului public.
2. De asemenea, un alt motiv invocat consta in aceea ca aceste cote sunt datorate numai de asigurații care au incheiat contract cu Casa de Asigurări de Sănătate, iar in lipsa acestui contract nu exista titlu de creanța si prin urmare nu pot fi luate nici masuri de executare silita, cum s-a procedat prin emiterea deciziilor de impunere.
Intre reclamant, ca avocat si CAS D. nu a existat un contract prin care se obligă sa plătească vreo asigurare si prin urmare nu exista un titlu de creanța care sa devină titlu executoriu.
Art. 259 alin. 4 din Legea 95/2006 stabilește si el necesitatea încheierii unui contract de asigurare in vederea achitării contribuției la fond.
A admite ca, ope legis, toate persoanele au obligata de plata a acestor contribuții, ținând cont de baza de calcul, înseamnă a accepta ca aceasta este un impozit, iar nu o contribuție, impunându-se in acest context a se face diferența intre cele doua noțiuni, codul fiscal definind impozitul ca plata băneasca obligatorie, generala, definitiva si nereciproca efectuata de persoanele fizice si juridice in favoarea Bugetului Public N., in cuantumul si termenele stabilite de lege, fara obligata statului de a presta plătitorului un echivalent direct si imediat.
Art. 211 din Legea 95/2006 se refera la obligativitatea CAS de a încheia contract de asigurare cu evidențierea unui pachet de baza de servicii medicale de la data începerii plații contributei la fond, conform art. 211 (1) din aceeași lege.
Chiar daca potrivit art. 211 alin. 1 din Legea 95/2006 s-ar trage concluzia ca, deși legiuitorul a avut in vedere instituirea obligației de plata a contribuțiilor cetățenilor la FN -UASS, calitatea de asigurat nu se poate dobândi decât daca se face dovada plații contribuției la fond prin incheierea unui contract de asigurare cu casele de asigurări de sănătate, direct sau prin angajator, contribuabilul fiind liber sa își aleagă casa de asigurare.
In consecința, in lipsa unui contract de asigurare, persoana nu poate avea calitatea de asigurat si deci nu poate fi obligata sa achite contribuția de asigurări sociale de sănătate, fiind evident ca neexistand un co-contractant asigurător, nu exista nici un subiect de drept căruia sa i se poată face plata acestei contribuții.
Desi art. 21 alin. 4 din Legea 95/2006 instituie obligata persoanelor sa se asigure in condițiile art. 211 (adică sa incheie contract de asigurare) si sa plătească contribuția la asigurările sociale de sănătate, legea nu reglementează situația in care persoanele prevăzute de art. 257, alin. 2, lit. b (cele ce obțin venituri din activități independente) nu incheie un astfel de contract de asigurare.
In aceste condiții, rezulta ca persoana care avea obligata de asigurare, dar nu si-a respectat-o, nu poate fi obligata, in lipsa unui acord liber consimțit de voința (contract) sa plătească contribuția de asigurări sociale de sănătate, caci in caz contrar s-ar incalca principiul fundamental al libertății contractului ce izvorăște din prevederile art. 1166 Cod Civil.
In concluzie, câtă vreme Legea 95/2006 a consacrat prevalenta principiului libertății contractuale in raport cu principiul obligativității contribuției la FN — UASS, este nelegala stabilirea unor prestații cu titlu de contribuții de asigurări sociale in lipsa contractului de asigurare.
Tocmai pentru a suplini aceasta carența a legislației in materia asigurărilor de sănătate, art. I pct. 109 din OUG 125/2011 a completat Codul Fiscal, acesta reglementând prin nou introdusele art. 296/21-296/26, contribuțiile sociale obligatorii la Fondul de A. sociale de sănătate.
Astfel, potrivit noii reglementari, art. 296/24 Cod Fiscal, contribuțiile de asigurări sociale de sănătate se calculează si se stabilesc de organele fiscale prin decizie de impunere, nemaifiind necesara incheierea unui contract de asigurare cu casa de asigurări de sănătate.
In acest fel, obligația de plata a FN - UASS a dobândit regimul unei obligații fiscale care ia naștere in regim de drept public, prin voința organului fiscal si independent de acordul de voința al contribuabilului. Este de remarcat insa, ca, potrivit art. VII alin. 1 lit. d din OUG 125/2011, noile articole 296/21 - 296/26 Cod fiscal se aplica incepand cu data de 01.07.2012, ceea ce semnifica faptul ca pentru contribuțiile de asigurări sociale de sănătate de pana la data de 01.07.2012 rămane in vigoare sistemul instituit de legea 95/2006.
De asemenea, in conformitate cu dispozițiile art. 4 alin. (1) din OUG 150/2002, sunt asigurați, potrivit prezentei ordonanțe de urgenta, toti cetățenii romani cu domicilul in tara.
Potrivit dispozițiilor art. 15 din OUG 150/2002 privind organizarea si funcționarea sistemului de asigurări sociale de sănătate, Casa de Asigurări de Sănătate are obligația de a informa asigurații cel puțin o data pe an asupra nivelului de contribute si a modalității de plata, precum si asupra drepturilor si obligațiilor ce le revin.
In ceea ce privește nivelul contribuțiilor, arată ca potrivit art. 8 din OUG 150/2002 persoanele juridice sau fizice angajatoare sau persoanele care exercita profesii liberale sau celor care sunt autorizate potrivit legii, sa desfășoare activități independente au obligația virării contribuției pentru asigurările sociale de sănătate precum si a declarării lunare a obligațiilor ce le revin fata de fond, nerespectarea acestor obligații sancționându-se contravențional potrivit art. 95 din OUG 150/2002.
Ulterior, prin . Legii 95/2006, art. 317 alin. (3) din acest text normativ abroga dispozițiile OUG 150/2002, reglementarile acestui act normativ fiind prevăzute de titlul VII din Legea 95/2006 privind reforma in domeniul sanatatii.
Astfel, dispozițiile art. 8 din OUG 150/2002 sunt prevăzute de dispozițiile art. 215 din Legea 95/2006, dispozițiile art. 15 din OUG 150/2002 sunt prevăzute de dispozițiile art. 222 din Legea 95/2006 iar in ceea ce privește dispozițiile art. 96 din OUG 150/2002 acestea sunt prevăzute de dispozițiile art. 305 din Legea 95/2006.
In consecința, potrivit prevederilor legale, obligația asiguratului persoana fizica ce realizeza venituri din activități independente este de a depune declarația privind veniturile realizate in scopul calculării si virării contribuției la fondul asigurărilor de sănătate.
Așadar, declarația asiguratului reprezintă titlu de creanța.
Aceasta deoarece potrivit art. 211 alin. 1 din Legea 95/2006 „Sunt asigurați, potrivit prezentei legi, toti cetățenii romani cu domiciliul in tara, precum si cetățenii străini si apatrizii care au solicitat si obținut prelungirea dreptului de ședere temporara sau au domiciliul in România si fac dovada plații contribuției la fond, in condițiile prezentei legi.
In aceasta calitate persoana in cauza incheie un contract de asigurare cu casele de asigurări de sănătate, direct sau prin angajator, al cărui model se stabilește prin ordin al președintelui CNAS cu avizul consiliului de administrație."
Ori, reclamantul nu a depus o astfel de declarație, nu a încheiat pana un contract de asigurare cu CAS D. si nu este nici in situația prevăzuta de art. 31 din Ordinul 617/2007 pentru aprobarea Normelor Metodologice privind stabilirea documentelor justificative pentru dobândirea calității de asigurat, in raport de care: „pentru situațiile prevăzute la art. 28-30 termenele de prescripție privind obligațiile fiscale se calculează incepand cu data primei solicitări de acordare a serviciilor medicale ,la notificarea CAS sau la solicitarea persoanelor in vederea dobândirii calității de asigurat, dupa caz".
3. Mai mult, sumele menționate în decizia de impunere comunicată nu sunt rezultatul unui control și al aprecierii directe de către CAS D..
Protocolul semnat între CNAS și ANAF nu îi este opozabil, nu este nici public, iar CNAS trebuia să facă o verificare proprie și directă.
În acest sens s-a pronunțat și practica judiciară, prin sentința nr. 621 din 30 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul M., secția comercială și contencios administrativ (rămasă definitivă și irevocabilă prin respingerea recursului de către Curtea de Apel C., prin decizia nr. 2684 din 22 noiembrie 2010 - dosarul cu nr._ ) fiind admisa cererea în anulare a deciziei de impunere emisă de C. Județeană de A. de Sănătate M. reținând „stabilirea contribuției calculate precum și a obligațiilor accesorii stabilite în sarcina reclamantei nu sunt rezultatul verificării bazelor de impunerea a existenței obligației de plată în raport cu perioada impusă",adică „fără să aibă la bază o cercetare și o verificare proprie privind existența obligației".
Art. 4 alin. (3) din H.G. nr. 972/2006 privind aprobarea Statutului Casei Naționale de A. de Sănătate, precum și art. 222 din Legea nr. 95/2006 reglementează dreptul asiguratului de a fi informat cel puțin o dată pe an prin casele de asigurări asupra serviciilor de care beneficiază, nivelul de contribuție personală și modalitățile de plată, precum și asupra drepturilor și obligațiilor sale.
Așadar, aceste drepturi sunt stabilite doar pentru cei care au calitate de asigurați, iar aceștia nu sunt, potrivit art. 211 din Legea nr. 95/2006, decât cei ce au încheiat un contract de asigurare. De altfel, chiar și în art. 4 alin. (4) din H.G. 972/2006 se prevede obligativitatea încheierii contractului de asigurare cu casele de asigurări direct sau prin angajator. Legiuitorul a stabilit anumite drepturi pentru persoanele asigurate, astfel că, a admite că există și persoane neasigurate (adică fără respectarea art. 211), care ar datora aceste contribuții, înseamnă a recunoaște implicit și că aceste persoane nu au dreptul la informare. Cum legiuitorul a stabilit expres ce drepturi au persoanele asigurate, adică cele care au încheiat un contract, implicit, a stabilit că celelalte persoane nu sunt asigurați și nu au acest drept.
Art. 220 din Legea nr. 95/2006 reglementează tipul de servicii de care beneficiază persoanele care nu fac dovada calității de asigurat. Deci, legiuitorul prin această dispoziție recunoaște că există categorii de persoane care nu fac dovada calității de asigurat și care totuși beneficiază de anumite servicii.
Ca și practică judiciară, invocă si decizia civilă nr. 141 l/R/2009 a Tribunalului Cluj, secția mixtă de contencios administrativ și fiscal, de conflicte de muncă și asigurări sociale (dosarul nr._ ), prin care s-a admis recursul declarat de contestator, s-a modificat sentința Judecătoriei Cluj-N. și s-a admis contestația la executare, s-au anulat titlul executoriu și actele de executare, reținând în considerente că „între contestator și intimată nu există încheiat un contract de asigurare și că acesta nu a încheiat un astfel de contract nici cu o altă casă de asigurări de sănătate" și că „măsurile de executare silită se fac în baza unui titlu de creanță care devine titlu executoriu potrivit art. 141 C.proc.fisc." și „chiar dacă contestatorul este obligat să își asigure sănătatea potrivit art. 259 alin. (4) din Legea nr. 95/2006, în prevederile acestei legi nu se specifică faptul că urmărirea silită ar putea fi executată fără existența unui titlu de creanță", „care să fi devenit scadent pentru a fi executor".
In plus, sumele invocate de CAS D. nu sunt creanțe fiscale, astfel că acestea nu primesc regimul acestora.
Singura legătură cu Codul fiscal este privitor la executarea silită: art. 216 din Ordinul Președintelui CNAS nr. 617/2007 prevede că, în caz de neachitare la termen, CNAS procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor datorate bugetului fondului și a majorărilor în condițiile Codului de procedură fiscală.
Așadar, până la data de 1 iulie 2012 acestea nu sunt obligații fiscale, astfel că nu se aplică dispozițiile aferente din domeniu cu privire la emiterea deciziei de impunere, caracterul de titlu executoriu al actelor emise de CAS.
4. De asemenea, în măsura în care se reține că obligația de plată a contribuției izvorăște ope legis, invocă nerespectarea drepturilor sale de contribuabil, așa cum este conturat de legislația internă și europeană:
-certitudinea impunerii prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu ducă la interpretări arbitrale, iar termenele, modalitatea și sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceștia să poată urmări și înțelege sarcina fiscală ce le revine (art. 3 lit b din Codul fiscal). Din motivarea făcută de mine mai sus la pct. 2 si 3 rezulta fără dubiu că acest principiu este încălcat.
-dreptul de a fi ascultat art. 9 C.pr.fiscală.
-previzibilitatea și predictibilitatea obligației fiscale, precum și dreptul de a fi informat anual, obligații ce rezultă din principiul rolului activ al organului fiscal reglementat de art. 7 C.pr.fiscală.
-art. 41 "dreptul la bună administrare" din Carta drepturilor fundamentale ale U.E. potrivit cărora autoritățile administrației sunt obligate să-și motiveze deciziile, iar în cazul în care actul administrativ nu este motivat sancțiunea este aceea a anulării actului, întrucât norma legală indicată are caracter imperativ, reglementarea comunitară prevăzând obligația, ci nu posibilitatea sau dreptul autorităților administrative a a-și motiva deciziile. în speță, decizia de impunere nu este motivată în fapt.
-cu privire la Ordinele Președintelui CNAS, înțeleg să arăt lipsa caracterului normativ al acestora, sens in care invoc decizia 2270 din 05.10.1999 a fostei Curți de Casație și Justiție publicată în Jurisprudența CSJ 1998/2001, Ed. AII B., București, 2001 pagina 148-149.
Așadar, niciunul din Ordinele invocate de CAS in emiterea deciziei nu poate să producă efecte juridice. Prin aceste Ordine, se adaugă la lege si nu sunt cunoscute de contribuabili, nerespectându-se astfel dreptul la informare si restrângându-se sfera de aplicare a legii.
In concluzie, având in vedere toate motivele enunțate, solicită admiterea acțiunii așa cum a fost formulata si sa dispuneți anularea Deciziei de impunere din oficiu nr._/23.12.2013, precum si a Deciziei nr. 524/21.02.2014 prin care a fost soluționata contestația formulata de către subsemnatul in procedura prealabila, ca acte nelegale.
Solicită în apărare probe: înscrisuri, expertiza contabila si orice alt mijloc de proba care ar rezulta din dezbateri.
In drept, își întemeiază cererea pe dispozițiile Legii 554/2004.
Depune la dosar Decizia de impunere din oficiu nr. nr._/23.12.2013, Decizia nr. 524/21.02.2014, dovada comunicării deciziei si taxa judiciara de timbru nr._-119-0052/29.04.2014.
La data de 26 mai 2014 pârâta CAS D. a formulat întâmpinare și cerere de chemare în garanție a Administrației Județene a Finanțelor Publice D. D. – DGRFP C..
Prin întâmpinare solicită respingerea acțiunii ca netemeinica și menținerea celor doua acte administrative emise ca temeinice si legale pentru următoarele considerente:
Casa de Asigurări de Sănătate D. a emis decizia contestata in baza art. 215, art. 256, art. 257, art. 261 si art. 288 alin. 5 din Legea nr. 95/2006 privind reforma in sănătate, art. 35 alin. 1 si 2 din Ordinul Președintelui CNAS nr. 617/2007 precum si art. 83 alin. 4 din OG nr. 92/2003 provind Codul de procedura fiscala, ca urmai c a nedepunerii declarației/declarațiilor privind obligațiile de constituire si plata la FNUASS datorate de alte persoane decât cele care desfășoară activitate in baza unui contract individual de munca, pentru perioada de prescripție fiscala, pe baza datelor transmise de ANAF, potrivit Protocolului P/5282/_/2007.
Natura veniturilor pentru care se calculează contribuția de asigurări sociale de sănătate, asa cum rezulta din actele emise de către ANAF este rezultatul veniturilor realizate din activități independente - cum de altfel si contestatorul recunoaște.
Referitor la competenta CAS D. sub aspectul verificării si stabilirii contribuției datorate FNUASS, respectiv in speța pentru asigurații care realizează venituri impozabile din activități independente, este stabilita de art. 215, art. 216, art. 257. art. 258 si art. 288 alin. 5 din Legea nr. 95/2006 privind reforma in sănătate, art. 6, 7, 8 si 35 alin. 1 si 2 din Ordinul Președintelui CNAS nr. 617/2007 pentru aprobarea Normelor metodologice privind stabilirea "documentelor jț"stif:- aîlve pentru do"uandirea calității de asigurat, si art. 6, 7 ciln Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedura fiscala, republicat cu modificările si completările ulterioare.
Conform dispozițiilor art. 35 alin. 1, ultima teza din Ordinul nr. 617 din 13 august 2007 cu modificările si completările ulterioare, publicat in Monitorul Oficial al României, "Decizia de
impunere poate fi emisă dc organul competent al CAS și pe baza informațiilor primite pe bază de protocol de la ANAF."
In ceea ce privește susținerea ca potrivit căreia in conf cu dispozițiile OUG 150/2002 "sunt asigurați toti cetățenii romani cu domiciliul in România" va rugam sa observați ca reclamantul interpretează trunchiat dispozițiile acestui act normativ care de altfel este si abrogat. Conform art. 211 din Legea nr. 95/2006: "Sunt asigurați, potrivit prezentei legi (...) toți cetățenii români cu domiciliul în țară și care fac dovada plății contribuției la fond. în condițiile prezentei legi."
Referitor la motivul invocat cu privire la sistemul propriu de asigurări sociale al avocatilor:
In conformitate cu dispozitiile art. 208 alin. 3 din Legea nr. 95/2006, cu modificările si completările ulterioare, "Asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii și funcționează ca un sistem unitar, iar obiectivele menționate la alin. (2) se realizează pe baza următoarelor principii: (...) b) solidaritate și subsidiaritate în constituirea și utilizarea fondurilor; (...) e) participarea obligatorie la plata contribuției de asigurări sociale de sănătate pentru formarea Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate;" Conform alin. 4, 5 si 6 ale aceluiași articol, pot funcționa și alte forme de asigurare a sănătății în diferite situații speciale. Aceste asigurări nu sunt obligatorii și pot fi oferite voluntar de organismele de asigurare autorizate conform legii. Asigurarea voluntară complementară sau suplimentară de sănătate poate acoperi.riscurile individuale în situații speciale și/sau pe lângă serviciile" acoperite de asigurările sociale de sănătate. Asigurarea voluntară de sănătate nu exclude obligația de a plăti contribuția pentru asigurare socială de sănătate.
Cu privire la motivele care vizează efectele încheierii contractului de asigurări sociale de sănătate, potrivit prevederilor art. 211 din Legea nr. 95/2006 incheierea contactului de asigurare cu casa de sănătate nu constituie izvorul obligației de a contribui la FNUASS, aceasta obligație isi are izvorul in art. 208 pct. (3)din Legea nr. 95/2006 "Asigurările sociale de sănătate sunt obligatorii și funcționează ca un sistem unitar, iar obiectivele menționate la alin. (2) se realizează pe baza următoarelor principii: (...) e) participarea obligatorie la plata contribuției de asigurări sociale de sănătate pentru formarea Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate;"
-Conform dispozițiilor art. 7 alin. 1 din Ordinul Președintelui CNAS nr. 617/2007 si "Persoanele care desfășoară activități independente au obligația de a vira trimestrial contribuția (...) iar conform alin. 3 al aceluiași articol, "Pentru veniturile realizate din activități independente, contribuția se plătește de persoana care le realizează";
-dispozițiile imperative ale Legii nr. 95/2006, precum si cele ale Ordinului Președintelui CNAS nr. 617/2007 sunt aplicabile tuturor persoanelor din aceasta categorie si nu numai acelor persoane care sunt deja asigurate si au incheiat un contract de asigurare;
- incheierea contractului cu casa de asigurări de sănătate este prevăzuta de art. 211 ca o urmare a achitării contribuției la FNUASS, întrucât numai persoanele asigurate "care fac dovada achitării contribuției la fond, (...) încheie, in aceasta calitate, un contract de asigurare(....)." Ori, asa cum însuși contestatorul recunoaște, acesta nu are calitatea de asigurat, considerent pentru care nici nu a putut perfecta contractul de asigurări sociale de sănătate. In acest context, contestatorul nu isi poate invoca propria culpa pentru a-si crea un drept, in sensul exonerării de la plata contribuției la FNUASS. Categoriile de persoane si situațiile in care acestea sunt scutite de la plata contribuției sunt enumerate in mod expres de dispozițiile art. 213 din Legea nr. 95/2006, cu modificările si completările ulterioare, conte;tntorul neregasindu-se in aceste dispoziții legale.
Cu privire la susținerea ca nu a fost informat despre aceste obligații de plata arată ca reglementarea dreptului de a fi informat (art. 222 din Legea nr. 95/2006) este menita sa asigure transparenta sistemului de asigurări de sănătate si nu susține existenta unei obligații in sarcina caselor de asigurări de sănătate, de a comunica asiguraților date si informări cu privire la intinderea contribuției personale si modalitățile de plata, din oficiu sau in lipsa unei cereri din partea contribuabilului. Dacă s-ar considera ca atare, dispozițiile cuprinse în art. 257 alin. (1), alin. (2) lit. b) și alin. (5) lit. b) ar rămâne fără efecte, de vreme ce obligația de plată s-ar naște numai după informarea contribuabilului. Dimpotrivă, legea are în vedere posibilitatea reclamantului de a cere informații, iar nu obligația organului fiscal de a comunica din oficiu astfel de relații, cu atât mai mult cu cât datele respective nu se află la dispoziția reprezentanților CAS în lipsa unei declarații din partea contribuabilului.
De asemenea contestatorul nu face dovada ca ar fi solicitat aceste informații.
Mai mult decât atat, dispozițiile legii nr. 95/2006, precum si art. 7 si 8 din Ordinul Președintelui CNAS nr. 617/2007 prevăd faptul ca persoanele care desfășoară activități independente au obligația de a declara si vira trimestrial contribuția.
Astfel instituția pârâtă, in mod corect si legal, a emis pe numele reclamantului decizia de impunere contestata in baza informațiilor comunicate de ANAF.
Având in vedere cele prezentate mai sus, solicită respingerea ca netemeinica a contestației formulate împotriva actelor administrative emise, cu consecința menținerii acestora ca temeinice si legale .
In drept, formulează prezenta întâmpinare in baza disp. art. art. 205 si urm. din Legea 134/2010 privind Cod Proc Civ.
In conformitate cu dispozițiile art. 411 alin (1) pct. 2 din Legea 134/2010 privind C., solicita judecarea cauzei chiar si in lipsă.
Solicită și chemarea in garanție a DGRFP C./AJFP D. - cu sediul in C., pentru următoarele motive:
Actul administrativ contestat, a avut la baza actele administrativ fiscale întocmite de organul fiscal competent sau datele prvind veniturile impozabile realizate de contestator, date preluate informatic in baza Protocolului nr. P/5282/2007/_/2007 incheiat intre ANAF si CNAS. In acest sens apreciază ca responsabilitatea, cu privire la realitatea datelor in baza cărora instituția noastră a intocmit prezentul act administrativ, revine in mod exclusiv organului fiscal.
Astfel consideră ca sunt intrunite condițiile cerute de art. 59, art. 60 si art.435 Cod Proc Civ si se impune introducerea in cauza a ANAF - respectiv DGRFP C./AJFP D., pentru opozabilitate, deoarece, in eventualitatea in care contestația va fi admisa, DGRFP C./AJFP D. C. sa fie obligata la plata cheltuielilor de judecata ocazionate cu acest proces.
Mai mult decât atat, menționează ca in conformitate cu prevederile art. V alin. 4 din OUG 125/2011, incepand cu data de 1 iulie 2012, reclamanta a predat Agenției Naționale de Administrare Fiscala, in vederea colectării, "creanțele reprezentând contribuții sociale datorate de persoanele fizice (....) stabilite si neachitate pana la data de 30 iunie 2012."
Având in vedere cele de mai sus solicită admiterea ca întemeiata a cererii de chemare in garanție formulata.
In drept, își intemeiază cererea pe dispozițiile art. 72-74 din Legea 134/2010 privind Cod Proc Civ.
In conformitate cu dispozițiile art. 242 C. (art. 411 alin (1) pct. 2 din Legea 134/2010 privind C.) solicită judecarea cauzei in lipsă.
Chematul în garanție Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice – C. a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea cererii de chemare în garanție formulată de către Casa de Asigurări de Sănătate D., având în vedere următoarele motive:
În fapt, prin cererea formulată de către pârâta Casa de Asigurări de Sănătate D., se solicită chemarea în garanție a Agenției Naționale de Administrare Fiscală - AJFP D. cu motivația că actul administrativ contestat a avut la bază informațiile privind veniturile impozabile realizate de contestator, iar în conformitate cu prevederile art. V alin. 4 din OUG nr. 125/2011, începând cu 01.07.2012 pârâta a predat A.N.A.F., în vederea colectării, creanțele reprezentând contribuții sociale datorate de persoanele fizice stabilite și neachitate până la data de 30.06.2012.
Solicită să se constate că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 72 -74 din Legea nr. 134/2010, privind Noul Cod de procedură civilă), în conformitate cu care partea interesată poate să cheme în garanție o terță persoană, împotriva căreia ar putea să se îndrepte cu o cerere separată în despăgubiri.
Actele contestate, care se presupune că ar vătăma dreptul sau interesul legitim al reclamantului, sunt emise de către pârâta Casa de Asigurări de Sănătate D. și nu de către AJFP D..
In ceea ce privește susținerea pârâtei cu privire la faptul că potrivit art. V alin. 4 din OUG nr. 125/2011, începând cu 01.07.2012 casele de asigurări sociale predau organelor fiscale din subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, în vederea colectării, creanțele reprezentând contribuțiile sociale datorate de persoanele fizice prevăzute la cap. II și III din titlul IX A2 al Codului fiscal, stabilite și neachitate până la data de 30 iunie 2012, arată că dispozițiile actului normativ anterior menționat sunt citate în mod trunchiat.
Astfel, pârâta susține că cererea de chemare în garanție ar fi admisibilă prin prisma faptului că ar fi predat creanțele reprezentând contribuțiile sociale datorate de persoanele fizice prevăzute la cap. II și III din titlul IXA2 al Codului fiscal, stabilite și neachitate până la data de 30 iunie 2012, dar omite să precizeze că, în conformitate cu dispozițiile art. V, alin. (2), din OUG nr. 125/2011 "competența de administrare a contribuțiilor sociale datorate de persoanele fizice prevăzute la alin.(1) pentru veniturile aferente perioadelor fiscale anterioare datei de 1 ianuarie 2012, precum și perioadei 1 ianuarie - 30 iunie 2012 cu titlu de contribuții sociale aferente anului 2012 și, totodată, pentru soluționarea contestațiilor împotriva actelor administrative prin care s-a făcut stabilirea revine caselor de asigurări sociale, potrivit legislației specifice aplicabile fiecărei perioade."
Solicită să se constate că, în speță, pârâta a emis decizia de impunere pentru veniturile reclamantului aferente perioadei fiscale anterioare datei de 1 ianuarie 2012, precum și perioadei 1 ianuarie - 30 iunie 2012, astfel încadrându-se în dispozițiile art. V, alin. (2), din OUG nr. 125/2011, pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal.
În concluzie, pentru motivele expuse anterior, solicită respingerea cererii de chemare în garanție a Agenției Naționale de Administrare Fiscală - AJFP D. ca netemeinică și nelegală.
În drept, își întemeiază întâmpinarea pe dispozițiile art. 205 - 208 din Legea nr. 134/2010, privind Codul de procedură civilă.
La data de 02.10.2014, reclamantul a depus note de ședință, prin care a arătat că decizia contestată este nelegală, întrucât nu a fost emisă de un organ cu competențe materiale în acest sens, având în vedere că Legea nr. 95/2006 nu îi conferă pârâtei calitatea de organ fiscal în înțelesul art. 17 alin. 5 din OG nr. 92/2003 rep., ci doar atribuții în colectarea contribuțiilor și aplicarea măsurilor de executare silită.
Analizând ansamblul materialului probator administrat în cauză, instanța reține următoarea situație de fapt:
Prin Decizia de impunere nr._/23.12.2013, pârâta a stabilit în sarcina reclamantului obligația de a achita contribuția de asigurări sociale de sănătate pentru veniturile realizate din activități independente – în perioada 2007-2012-, în cuantum de 4667 lei.
Împotriva acestei Decizii reclamantul a formulat contestație, însă prin Decizia nr. 524/21.02.2014, pârâta a respins contestația formulată.
Este de remarcat că, prin Sentința civilă nr. 835/08.02.2012, pronunțată de Curtea de Apel București – rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 6192/17.09.2013 a Î.C.C.J. -, s-a dispus anularea parțială a dispozițiilor art. 35 alin. 1 din Ordinul președintelui CNAS nr. 617/2007, respectiv în ceea ce privește posibilitatea organului competent al CAS de a emite decizii de impunere.
În motivarea respectivei hotărâri s-a reținut că textul de lege anterior menționat statuează "în conformitate cu art. 215 alin. (3) din lege și art. 81 din Codul de procedură fiscală, pentru obligațiile de plată față de fond ale persoanelor fizice care se asigură pe bază de contract de asigurare, altele decât cele pentru care colectarea veniturilor se face de ANAF, titlul de creanță îl constituie, după caz, declarația prevăzută la art. 32 alin. (4), decizia de impunere emisă de organul competent al CAS, precum și hotărârile judecătorești privind debite datorate fondului. Decizia de impunere poate fi emisă de organul competent al CAS și pe baza informațiilor primite pe bază de protocol de la ANAF."
Curtea de Apel București a stabilit că "dispozițiile art. 35 alin. (1) din Ordinul președintelui Casei Naționale de A. de Sănătate nr. 617/2007 încalcă prevederile art. 86 alin. (1) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003, potrivit cărora decizia de impunere se emite de organul fiscal competent, iar, potrivit art. 17 alin. (5) din același act normativ, organe fiscal sunt Agenția Națională de Administrare Fiscală și unitățile subordonate acesteia, precum și compartimentele de specialitate ale autorităților administrației publice locale. Ca urmare, organele Casei Naționale de A. de Sănătate nu sunt organe fiscale și, în consecință, nu pot emite decizii de impunere".
De asemenea, s-a precizat că, deși "Este adevărat că, potrivit art. 216 din Legea nr. 95/2006, "CNAS, prin casele de asigurări sau persoane fizice ori juridice specializate, procedează la aplicarea măsurilor de executare silită pentru încasarea sumelor cuvenite bugetului fondului și a majorărilor de întârziere în condițiile Ordonanței Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală", iar, potrivit art. 141 alin. (1) din acest din urmă act normativ, "Executarea silită a creanțelor fiscale se efectuează, în temeiul unui titlu executoriu emis potrivit prevederilor prezentului cod de către organul de executare competent... ".
Dar decizia de impunere este un act de stabilire a impozitelor (reglementat de titlul VI al Codului de procedură fiscală) și nu un act de executare silită. Ca urmare, decizia de impunere nu se confundă cu titlul executoriu, în condițiile în care acesta din urmă este emis în mod separat conform dispozițiilor art. 141 alin. (4). În consecință, competența de a emite titluri executorii nu o include pe aceea de a emite decizii de impunere - așa cum s-a arătat mai sus, aceste competențe sunt stabilite de legiuitor în mod distinct.
Sentința civilă nr. 835/08.02.2012 a fost publicată în Monitorul Oficial nr. 243/04.04.2014.
Potrivit dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 554/2004 "Hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor. Acestea se publică obligatoriu după motivare, la solicitarea instanțelor, în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau, după caz, în monitoarele oficiale ale județelor ori al municipiului București, fiind scutite de plata taxelor de publicare”.
Prin urmare după rămânerea irevocabilă a Sentinței anterior menționate - 17.09.2013 -, cele decise de Curtea de Apel București – și anume că organele competente ale Caselor de A. de sănătate nu au posibilitatea de a adopta Decizii de Impunere pentru contribuțiile de asigurări sociale de sănătate, o astfel de prerogativă revenind organelor fiscale -, sunt obligatorii pentru Casele județene de A. de sănătate, astfel încât aceste instituții nu mai pot emite Decizii de Impunere ulterior datei de 17.09.2013.
În mod similar, după publicarea în Monitorul Oficial a Sentinței civile nr. 835/08.02.2012, instanțele judecătorești investite a soluționa acțiunile prin care se solicită anularea unor Decizii de Impunere adoptate de C.A.S., nu pot face abstracție – atunci când analizează legalitatea unor astfel de acte administrative -, de cele stabilite în mod irevocabil de către Curtea de Apel București, ci sunt ținute a lua în considerare faptul că a fost anulat în mod parțial art. 35 alin. 1 din Ordinul președintelui CNAS nr. 617/2007 – text de lege care conferea posibilitatea organului competent al CAS prerogativa de a adopta decizii de impunere pe baza informațiilor primite pe bază de protocol de la ANAF.
Pârâta a invocat faptul că prevederile art. V alin. 2) și 7) din O.U.G. 125/2011 – care modifică și completează Codul fiscal (Legea 571/2003) statuează "2) Competența de administrare a contribuțiilor sociale datorate de persoanele fizice prevăzute la alin. (1) pentru veniturile aferente perioadelor fiscale anterioare datei de 1 ianuarie 2012, precum și perioadei 1 ianuarie - 30 iunie 2012 cu titlu de contribuții sociale aferente anului 2012 și, totodată, pentru soluționarea contestațiilor împotriva actelor administrative prin care s-a făcut stabilirea revine caselor de asigurări sociale, potrivit legislației specifice aplicabile fiecărei perioade", respectiv "7) După stabilirea contribuțiilor sociale obligatorii datorate de persoanele fizice potrivit alin. (2), casele de asigurări sociale transmit Agenției Naționale de Administrare Fiscală o copie a titlurilor în care sunt individualizate contribuțiile sociale astfel stabilite, până cel târziu la data de 30 iunie 2013" -, îi confereau prerogativa de a administra contribuțiilor sociale obligatorii datorate de persoanele fizice, prin noțiunea de administrare înțelegându-se inclusiv posibilitatea de "stabilire" a contribuțiilor, prin emiterea Deciziilor de Impunere.
În primul rând, este de remarcat că respectivele dispoziții au intrat în vigoare în data de 01.01.2012, așadar erau în vigoare la momentul pronunțării Sentinței civile nr. 835/08.02.2012 și, ca atare, ar fi trebuit invocate în apărare în fața Curții de Apel București sau, eventual, în fața instanței de recurs.
În al doilea rând, este de remarcat că art. V alin. 2) din O.U.G. 125/2011 face trimitere în mod expres la "legislația specifică aplicabilă fiecărei perioade" – din moment ce, în mod evident, acest act normativ nu poate produce efecte decât pentru viitor, nu și pentru perioade anterioare intrării în vigoare întrucât, în caz contrar, ar contraveni principiului neretroactivității legii civile, consacrat de art. 15 alin. 2 din Constituția României – or, Curtea de Apel București, analizând cadrul normativ în vigoare la momentul adoptării anterior menționate, a apreciat că, din coroborarea prevederilor Legii 95/2006 cu dispozițiile O.G. 92/2003, se desprinde concluzia că Deciziile de Impunere pot fi emise doar de organul fiscal competent – A.N.A.F și unitățile subordonate acesteia, precum și compartimentele de specialitate ale autorităților administrației publice locale -, nu și de către Casele de A. de sănătate.
În consecință, chiar dacă pârâta a primit - în baza Protocolului încheiat C.N.A.S și A.N.A.F. -, Declarațiile de venit care certificau faptul că reclamantul a realizat – în perioada 2007-2012, venituri din activități independente, nu avea - ulterior rămânerii irevocabile a Sentinței civile nr. 835/08.02.2012 -, competența de întocmi Decizii de Impunere în cuprinsul cărora să fie evidențiată cota de contribuție datorată de persoanele fizice la Fondul Național al Asigurărilor de Sănătate pentru respectivele venituri, o astfel de prerogativă revenind unităților subordonate A.N.A.F.
Or, în contextul în care respectiva Sentință a rămas irevocabilă în data de 17.09.2013 iar Decizia de Impunere contestată a fost adoptată în data de 23.12.2013, pârâta a procedat în mod nelegal, astfel încât reclamantul este îndreptățit a obține desființarea atât a Deciziei de Impunere nr._/23.12.2013, cât și a Deciziei nr. 524/21.02.2014 – prin care, în mod eronat, a fost respinsă Contestația declarată împotriva Deciziei de Impunere.
Pentru considerentele expuse anterior, va fi admisă cererea de chemare în judecată, cu consecința anulării actelor administrative anterior menționate.
Referitor la cererea de chemare în garanție formulată de instituția pârâtă în contradictoriu cu Administrația Județeană a Finanțelor Publice D., instanța reține că, potrivit disp. art. 72 alin. 1 N. C.pr.civ., „Partea poate să cheme în garanție o terță persoană, împotriva căreia ar putea să se îndrepte, cu o cerere separată în garanție sau în despăgubiri”.
Textul de lege anterior menționat implică faptul că, între persoana care formulează o astfel de cerere și chematul în garanție există anumite raporturi juridice care îndreptățesc pe cel care introduce acțiunea să pretindă o anumită prestație din partea chematului în garanție. Or, între pârâtă și chematul în garanție nu există raporturi juridice preexistente care să îi permită CAS D. să o acționeze pe A.J.F.P. D. și să-i solicite să-i achite cheltuielile de judecată, în ipoteza în care pârâta va fi obligată, la rândul său, la plata unor astfel de cheltuieli. Este adevărat că, în baza Protocolului încheiat C.N.A.S și A.N.A.F. au fost transmise pârâtei Declarațiile de venituri pe care reclamantul le-a depus la organele fiscale, însă acest aspect nu îndreptățește concluzia că instituția chemată în garanție ar avea vreo responsabilitate în ceea ce privește emiterea Deciziei de Impunere contestate. Răspunderea pentru întocmirea actului administrativ-fiscal anterior menționat revine în exclusivitate pârâtei CAS D., care a calculat contribuții datorate FNUASS pentru veniturile realizate din activități independente deși, nefiind organ fiscal, nu era îndreptățită să evidențieze respectivele contribuții. Afirmația că "responsabilitatea cu privire la realitatea datelor in baza cărora instituția pârâtă a întocmit actul administrativ contestat revine in mod exclusiv organului fiscal", este lipsită de relevanță juridică, din moment ce reclamanta nici nu a pretins că sumele evidențiate în cuprinsul Declarațiilor de venituri ar fi fost transmise în mod incorect.
În altă ordine de idei, cererea apare ca fiind rămasă și fără obiect, în contextul în care a vizat doar eventualele cheltuieli de judecată pe care reclamantul le-ar fi pretins în ipoteza admiterii acțiunii, iar reclamantul nu a înțeles să solicite astfel de cheltuieli.
Date fiind aspectele prezentate anterior, urmează a fi respinsă cererea de chemare în garanție intentată, ca fiind neîntemeiată.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite acțiunea formulată de reclamantul M. D. C. domiciliat în mun. C. .. I. C. nr. 7, ., ., în contradictoriu cu pârâta C. DE A. DE SĂNĂTATE D. cu sediul în C., ., nr. 8, județul D. și chematul în garanție DIRECȚIA G. REGIONALĂ A FINANȚELOR PUBLICE C. - A.J.F.P. D., cu sediul în C., .. 2, jud. D..
Dispune anularea Deciziei de Impunere din oficiu nr._/23.12.2013 și a Deciziei nr. 524/21.02.2014 emisă de CAS D..
Respinge cererea de chemare în garanție.
Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare, cererea urmând a fi depusă la Tribunalul D..
Pronunțată în ședința publică de la 05 Decembrie 2014.
Președinte, J. S. | ||
Grefier, C. A. |
Red.J.S.
C.A.
Decembrie 2014
| ← Pretentii. Sentința nr. 1964/2014. Tribunalul DOLJ | Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Sentința... → |
|---|
