Pretentii. Sentința nr. 1071/2014. Tribunalul DOLJ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 1071/2014 pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 12-03-2014 în dosarul nr. 19654/63/2012*
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL D.
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
SENTINȚA Nr. 1071/2014
Ședința publică de la 12 Martie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE E. S.
Grefier L. V. N.
Pe rol judecarea cauzei privind pe reclamantul C. E. G. PRIN PROCURATOR C. C. LUXIȚA, în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. D. - A.N.A.F. ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE A MUN. C., având ca obiect pretentii REJUDECARE.
La apelul nominal făcut în ședința publică a răspuns pârâta, reprezentată de cons. jur. U. N., lipsind reclamantul.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier.
Cons. jur. Unugreanu N. pentru pârâtă învederează că nu mai are cereri de formulat.
Nemaifiind cereri de formulat, excepții de invocat sau probe de administrat instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul asupra fondului.
Cons. jur. U. N. pentru pârâtă solicită respingerea contestației, învederând că organul fiscal nu poate aprecia cu priire la contestația formulată de către reclamant în procedura prealabilă, întrucât nu îndeplinește condițiile de formă și de fond, fiind calificată ca o adresă prin care se solicită informații.
INSTANȚA
Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului D., sub nr._, la data de 06.11.2012, reclamantul C. E. E., prin reprezentant legal C. C. L. a solicitat instanței să dispună desființarea deciziei de impunere anuală nr._/26.03.2012, comunicată la data de 02.11.2012 și a adresei nr._/30.10.2012, comunicată la aceeași dată, ca fiind nelegale și nereale.
Reclamantul învederează instanței faptul că se află în litigiu privind actul de înstrăinare a bunului imobil, apartamentul din C., ., ., . s-a înscris la AFP C. că a existat un transfer de proprietate și, în numele său a depus acte în acest sens, astfel că decizia reflectă că a transferat proprietatea și datorează suma de 4400 lei.
Menționează faptul că decizia nu relevă un adevăr și vine în contradicție cu hotărârea nr. 4151/19.03.2012 pronunțată de Judecătoria C. pronunțată în dosarul nr._/215/2010, prin care s-a respins acțiunea numitului Ș. F., care a dorit să-și însușească imobilul.
Reclamantul precizează că nu a înstrăinat niciodată acest imobil, nu a încasat bani, iar actul pe care contestat în instanță dovedește că este nevalabilă așa zisa vânzare-cumpărare. Solicită instanței să desființeze decizia de impunere pentru anul 2012, pentru suma de 4404 lei.
Pârâta a formulat întâmpinare la data de 18.01.2013 prin care a solicitat instanței să respingă contestația formulată de către reclamant și a invocat excepția inadmisibilității potrivit art. 7 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, învederând instanței faptul că reclamantul înainte să se adreseze instanței de judecată, trebuia să solicite autorității publice emitente a actului prin care i s-a adus o vătămare, pentru revocarea actului respectiv. Se arată că reclamantul nu a făcut dovada că a formulat contestații împotriva actului administrativ fiscal, decizia nr._/26.03.2012, ci a depus la instituția pârâtă următoarele acte:
- adresa nr._/30.10.2012 prin care reprezentantul reclamantului a solicitat comunicarea anumitor înscrisuri, la care s-a emis răspunsul nr._/30.10.2012;
- adresa nr._/06.11.2012 prin care s-a solicitat desființarea Deciziei de impunere nr._/26.03.2012, fără a fi motivată în fapt și în drept.
Se arată că niciuna dintre aceste adrese nu puteau fi calificate ca fiind contestații îndreptate împotriva unui act administrativ fiscal, având în vedere că nu îndeplineau condițiile de fond și de formă, conform art. 206 din O.G. nr. 92/2003, privind Codul de Procedură Fiscală. Pârâta menționează faptul că dacă instanța califică adresele indicate ca fiind contestații formulate în cadrul procedurii prealabile, soluția pe care poate să o adopte este aceea de a obliga organul fiscal să le analizeze prin prisma unor contestații îndreptate împotriva actului administrativ fiscal, pronunțându-se asupra lor printr-o decizie motivată.
Referitor la capătul de cerere prin care se solicită anularea adresei nr._/30.10.2012, pârâta invocă excepția inadmisibilității, având în vedere că acesta nu are calitatea de act administrativ fiscal, în raport de prevederile art. 206 alin. 2 din O.G. nr. 92/2003.
Pârâta solicită instanței respingerea contestației reclamantului, ca inadmisibilă. În drept își întemeiază acțiunea pe disp. art. 115-118 C.p.c.
Reclamantul, prin reprezentant, a răspuns la întâmpinarea formulată de către pârâtă, precizând faptul că plângerea prealabilă la actul administrativ contestat a fost formulată și înregistrată sub nr._ și prin cea cu nr._/30.10.2012, prin care s-au contestat actele administrative. Se solicită respingerea excepției invocate de către pârâtă.
Analizând actele și lucrările dosarului, cu prioritate asupra excepției invocate, instanța a constatat că prin acțiunea formulată în cauză reclamantul, prin reprezentant legal, contestă în mod expres decizia de impunere nr._/26.03.2012, împotriva căreia reclamantul a formulat contestație în procedura administrativă prealabilă, prin cererea nr. nr._/30.10.2012 și nr._/06.11.2012 ( filele 6 și 15) la care nu s-a emis o decizie administrativă de soluționare a contestației.
Se reține că deși dreptul comun, constituit în această materie de Legea nr. 554/2004 prin dispozițiile art. 18, reglementează în dreptul nostru contenciosul administrativ de plină jurisdicție, normele de procedură fiscală, derogă în această situație de la dreptul comun.
Astfel, în raport de prevederile normative cu caracter special din Codul de procedură fiscală în ceea ce privește calea administrativă de atac a unui act administrativ fiscal și competențele legale în materie, rezultă că în situația unei contestații nesoluționate pe fond de autoritatea administrativ fiscală, instanța de contencios administrativ nu are competența de a analiza direct pe fond actul administrativ fiscal contestat în procedura administrativă, ci doar după soluționarea pe fond a contestației împotriva acestuia act.
Prin urmare, în situația în care se va constata că soluționarea contestației petentului în procedura administrativă s-a făcut pe cale de excepție sau s-a adoptat o altă măsură procedurală prin care nu s-a ajuns la soluționarea fondului contestației, instanța de contencios administrativ va putea admite acțiunea formulată de reclamant și va anula decizia emisă în soluționarea contestației putând obliga autoritatea administrativ fiscală competentă în soluționarea contestației să treacă la soluționarea pe fond a acesteia.
A reținut că această soluție nu va putea fi însă adoptată în condițiile în care reclamantul, contestator în procedura administrativă, nu va investi instanța de judecată cu un astfel de obiect respectiv, cel al obligării autorității administrativ fiscale la soluționarea pe fond a contestației formulate.
Acest aspect rezultă cu claritate din dispozițiile art. 218 alin. 2 cod procedură fiscală care arată că obiectul acțiunii în contencios administrativ în situația actelor administrative fiscale îl constituie decizia emisă în soluționarea contestației, iar nu în mod direct actul administrativ fiscal contestat.
Cu alte cuvinte, se poate afirma că în materia actului administrativ fiscal controlul judecătoresc al acestuia nu se poate face omisso medio, ci numai după ce autoritatea administrativă fiscală competentă în soluționarea contestației contribuabilului a analizat pe fond contestația formulată în procedura administrativă.
Cum, în speță, cererea prin care reclamantul a invocat nelegalitatea deciziei de impunere nu a fost soluționată de organul fiscal prin emiterea unei decizii în condițiile art. 210 și 211 din OG 92/2003 privind C.pr.fiscală (răspunsul emis de pârâtă, nr._/30.10.2012 nefiind emis în condițiile art. 210 și 2011 din OG 2/2003), iar reclamantul nu a investit instanța cu o cerere având ca obiect obligarea pârâtei să soluționeze contestația, instanța a constatat că excepția inadmisibilității acțiunii privind anularea deciziei de impunere este inadmisibilă.
În consecință, s-a constatat că cererea privind anularea deciziei de impunere adresată instanței fără ca aceasta să fi fost soluționată de organul fiscal prin emiterea unei decizii ca urmare a contestației adresată organului fiscal și fără ca reclamantul să solicite instanței obligarea pârâtei la soluționarea contestației prin emiterea unei decizii, este inadmisibilă.
Având în vedere aceste considerente, prin sentința nr. 2436/20.02.2013, instanța a respins acțiunea reclamantului ca fiind inadmisibilă.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul C. E. G., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și în raport de actele depuse la dosarul cauzei, Curtea a apreciat că recursul este fondat, și prin decizia nr._/17.10.2013 a admis recursul, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare la aceeași instanță.
În speță, s-a reținut că a fost încălcat principiul rolului activ al instanței, având în vedere că, deși a reținut corect că împotriva deciziei de impunere nr._/26.03.2012 petentul a formulat contestație în procedura administrativă prealabilă, prin cererea nr._/30.10.2012, instanța nu a pus în discuția părților calificarea plângerii în raport de răspunsul la această contestație formulat prin adresa nr._/30.10.2012 și dispozițiile art. 1 și art. 2 din Legea nr. 554/2004, invocate în cuprinsul plângerii și nici aplicabilitatea dispozițiilor art. 218 alin.2 din codul de procedură fiscală reținute în motivarea soluției.
Procedând astfel, instanța a lipsit părțile de posibilitatea de a-și exprima punctul de vedere cu privire la calificarea dată plângerii formulate și temeiul de drept aplicabil în speță.
Cât privește art.6 pct.1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului acesta consacră, într-o largă accepție, asigurarea și recunoașterea, aplicarea universală și efectivă a obligației de a fi respectate drepturile omului, prin aceea că orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege care va hotărî asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil.
În soluționarea cauzei, instanța de fond nu a respectat cu rigurozitate spiritul european al echității juridice, și nu a ținut cont de toate garanțiile conferite privitoare atât la exercitarea dreptului la apărare, contradictorialitate și al egalității armelor în procesul civil.
Pentru aceste considerente, în temeiul art. 312 C.pr.civ., Curtea a admis recursul declarat de reclamant, a casat sentința atacată și a trimis dosarul spre rejudecare la aceeași instanță.
În rejudecare, instanța urmând a pune în discuția părților calificarea acțiunii în raport de susținerile părților și actele depuse la dosar, și în raport de această calificare, să procedeze la soluționare cu aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului D. – Secția C. Administrativ și Fiscal sub nr._, având termen de judecată la data de 15 ianuarie 2014.
În raport de îndrumările deciziei de casare, instanța a dispus citarea reclamantului cu mențiunea de a preciza dacă cererea de chemare în judecată se întemeiază pe dispozițiile art. 1 și art. 8 din legea nr. 554/2004, în sensul că se solicită obligarea pârâtei la soluționarea contestației sau pe dispozițiile art. 218 din OG nr. 92/2013, sens în care acesta să precizeze decizia contestată.
La termenul de judecată din data de 12 februarie 2014 reclamantul, prin procurator, a depus la dosar precizare, în sensul că cererea de chemare în judecată se întemeiază pe dispozițiile art. 1 și art. 8 din legea nr. 554/2004, solicitând obligarea pârâtei la soluționarea contestației pe cale administrativă.
Reanalizând actele și lucrările dosarului, având în vedere îndrumările deciziei de casare și față de precizarea scrisa formulată de reclamant în rejudecare, instanța constată că împotriva deciziei de impunere nr._/26.03.2012, reclamantul a formulat contestație în procedura administrativă prealabilă, prin cererea nr._/30.10.2012 și nr._/06.11.2012 ( filele 6 și 15) la care nu s-a emis o decizie administrativă de soluționare a contestației.
Actul atacat (decizia de impunere nr._/26.03.2012) are valoare de act administrativ fiscal, în înțelesul art. 41 din Codul de procedură fiscală, astfel încât procedura de contestare a lui este supusă legii speciale – art. 205 din Codul de procedură fiscală, iar nu dispozițiilor Legii 554/2004 care reprezintă dreptul comun în materia contenciosului administrativ.
Așadar, reclamantul a formulat contestație în conformitate cu dispozițiile art. 205 din OG 92/2003 fără ca aceasta să fie soluționată de către pârâtă.
Astfel, în condițiile în care contestația nu a fost soluționată de către pârâtă, reclamantul nu poate contesta direct în instanță actul administrativ fiscal, înainte de a fi emisă decizia prin care se finalizează procedura administrativă.
În cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 218 cod procedură fiscală care prevăd că ,,deciziile emise în soluționarea contestațiilor pot fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura de soluționare a contestației potrivit art. 212, la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în condițiile legii", fiind o procedură derogatorie de la dreptul comun.
Rezultă de aici că obiectul acțiunii în contenciosul administrativ îl poate constitui numai decizia pronunțată în soluționarea contestației formulate împotriva actului administrativ fiscal, iar nu actul fiscal însuși în mod direct.
Potrivit art. 70 alin. 1 din OG 92/2003, cererile depuse de către contribuabil potrivit prezentului cod se soluționează de către organul fiscal în termen de 45 de zile de la înregistrare.
In cauză se constată că, deși reclamantul a formulat contestație la 30.10.2012 și 06.11.2012, pârâta nu a răspuns nici până în prezent, încălcând așadar dispozițiile legale anterior menționate.
Potrivit art. 18 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, instanța, soluționând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operațiune administrativă.
În temeiul acestor dispoziții, constatând că termenul de 45 zile a fost depășit, instanța urmează să admită acțiunea formulată de reclamant, astfel cum a fost precizată și să oblige pârâta să soluționeze contestația formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere nr._/26.03.2012.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite acțiunea precizată formulată de reclamantul C. E. G. PRIN PROCURATOR C. C. LUXIȚA, cu domiciliul în C., ., ., ., în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. D. - A.N.A.F. ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE A MUN. C., cu sediul în C., .. 2, jud. D..
Obligă pârâta să emită decizia de soluționare a contestației formulată de reclamant împotriva deciziei de impunere nr._/26.03.2012.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare.
Pronunțată în ședința publică de la 12 Martie 2014.
Președinte, E. S. | ||
Grefier, L. V. N. |
Red. E.S./21.03.2014/L.N. /4 ex./18 Martie 2014
| ← Litigiu cu funcţionari publici. Legea Nr.188/1999. Sentința... | Pretentii. Sentința nr. 1198/2014. Tribunalul DOLJ → |
|---|
