Pretentii. Sentința nr. 748/2014. Tribunalul DOLJ
| Comentarii |
|
Sentința nr. 748/2014 pronunțată de Tribunalul DOLJ la data de 17-02-2014 în dosarul nr. 26118/63/2012*
Dosar nr._
ROMÂNIA
TRIBUNALUL D.
SECȚIA C. ADMINISTRATIV ȘI FISCAL
SENTINȚA Nr. 748/2014
Ședința publică de la 17 Februarie 2014
Completul compus din:
PREȘEDINTE A. G. V.
Grefier L. M.
Pe rol judecarea cauzei C. administrativ și fiscal privind pe reclamantul C. I. și pe pârât ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE D., având ca obiect pretenții REJUDECARE
La apelul nominal făcut în ședința publică au lipsit părțile.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier după care.
Nemaifiind alte cererii de formulat, excepții de ridicat sau probe de administrat s-a reținut cauza spre rejudecare.
INSTANȚA
Asupra cauzei de față.
Prin sentința nr. 3647 din data de 13 martie 2013, pronunțată de Tribunalul D., Secția C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._, s-a admis acțiunea formulată de reclamantul C. I. în contradictoriu cu pârâta ADMINISTRAȚIA FINANȚELOR PUBLICE C..
A obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 1546 lei, reprezentând taxă de poluare și s-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată
Împotriva sentinței 3647 din data de 13 martie 2013, pronunțată de Tribunalul D., Secția C. Administrativ și Fiscal în dosarul nr._, a formulat recurs pârâta Administrația Finanțelor Publice C. actualmente Administrația Județeană a Finanțelor Publice D. prin Direcția Generală a Finanțelor Publice D. actualmente Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice C.
Prin decizia nr._/2013, Curtea de Apel C. a admis recursul, a casat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la instanța de fond, pentru considerentele ce succed:
Din conținutul acțiunii introductive reiese că instanța de fond a fost investită cu o cerere având ca obiect restituire taxă pentru emisii poluante, achitată la data de 22.02.2012 (fila 4 dosar fond), în temeiul Legii nr. 9/2012, iar din considerentele hotărârii rezultă că instanța de fond a analizat o cerere de restituire a taxei de poluare încasată în temeiul O.U.G. nr. 50/2008.
Soluționarea acțiunii în aceste condiții constituie o încălcare evidentă a principiului disponibilității părților și a prevederilor art. 129 alin. 6 C.proc.civ.
Potrivit dispozițiilor art. 129 alin. 6 Cod procedură civilă „în toate cazurile judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecății”. Din cuprinsul acestor dispoziții rezultă că procesul civil este guvernat de principiul disponibilității părților, potrivit căruia obiectul cererilor formulate de părți este stabilit de acestea, iar instanța este obligată să soluționeze cauza în cadrul juridic determinat de reclamant, nefiindu-i permis să schimbe obiectul acțiunii, natura juridică a cauzei sau părțile din proces.
Instanța de fond trebuia să rețină faptul că reclamantul a achitat taxa pentru emisii poluante la data de 22.02.2012, cu chitanța aflată la fila 4 din dosarul de fond și că a investit instanța cu cerere de restituire a acestei taxe, și nu cu o cerere de restituire a taxei de poluare, fiind evident că la data achitării taxei, dispozițiile O.U.G. nr. 50/2008 erau abrogate prin Legea nr. 9/2012.
Prin Legea nr. 9/2012 privind taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule, a fost abrogată O.U.G. 50/2008 începând cu data de 13.01.2012, iar prin modificările aduse noului act normativ prin O.U.G. 1/2012 publicată în Monitorul Oficial nr. 79/31.01.2012, s-a prevăzut că aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. 2 din Legea nr. 9/2012 ce instituie obligația de plată a taxei cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, conform Legii nr. 571/2003, cu modificările și completările ulterioare, sau taxa pe poluare pentru autovehicule și care nu face parte din categoria autovehiculelor exceptate sau scutite de la plata acestor taxe, potrivit reglementărilor legale în vigoare la momentul înmatriculării, se suspendă în perioada 31 ianuarie 2012 - 1 ianuarie 2013.
Ca urmare a suspendării obligației de plată a taxei pe poluare pentru anumite categorii de autovehicule, instanța de fond trebuia să analizeze caracterul discriminatoriu al regimului fiscal aplicabil la înmatricularea în România a unui autoturism second-hand achiziționat dintr-un stat membru al U.E., reglementat prin Legea nr. 9/2012, prin prisma dispozițiilor art. 110 TFUE.
Instanța de fond a soluționat acțiunea cu încălcarea principiului disponibilității, prin depășirea cadrului procesual, fiind încălcate dispozițiile art. 129 alin. 6 C.proc.civ., instanța necercetând pe fond obiectul cauzei.
În mod evident, instanța de fond nu s-a pronunțat asupra lucrului cerut, procedeul juridic utilizat de instanța de fond echivalând cu necercetarea fondului cauzei, încălcarea principiului disponibilității, dar și a dispozițiilor legale care dispun judecătorului să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale.
Aspectele semnalate echivalează cu o necercetare a fondului cauzei, ce face imposibilă efectuarea controlului judiciar, astfel că în cauză se impune admiterea recursului și casarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare, în temeiul art. 312 alin. 1, 3 și 5 C.proc.civ..
În rejudecare, instanța de fond va interpreta în mod corect acțiunea în funcție de motivele menționate și de data achitării taxei, cu luarea în considerare și a apărărilor formulate în fața instanței de recurs, în vederea pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.
Primind dosarul spre rejudecare s-a înregistrat sub nr._, a primit termen de judecată și s-a dispus citarea părților.
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța reține că reclamantul a solicitat, pe calea prezentului demers judiciar, restituirea taxei de poluare, achitată în temeiul legii nr.9/2012, invocând incompatibilitatea dreptului național cu dispozițiile dreptului comunitar, respectiv cu art. 90 alin. 1 TCE.
În acest sens, a formulat cerere de restituire a taxei, adresată organului fiscal competent, în speță Administrația Finanțelor Publice C., solicitând restituirea taxei ca fiind contrară dreptului comunitar.
Procedura de restituire a sumelor achitate de un contribuabil care urmare a aplicării eronate a prevederilor legale este reglementată de art. 117 alin.1 lit. d din codul de procedură fiscală, precum și de Ordinul MFP 1899/22.12.2004.
Conform textului enunțat se restituie la cererea debitorului sumele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale.
Organul fiscal a adus la cunoștința reclamantului dispozițiile legii 9/2012 potrivit cărora se restituie diferența dintre taxa de poluare achitată în temeiul OUG 50/2008 și cea calculată în baza prezentei legi, dacă prima taxă este mai mare decât cea de-a doua.
Reclamantul nu contestă însă cuantumul stabilit cu ocazia înmatriculării, ci susține că dispozițiile legale creează o discriminare, apărări ce nu au fost avute in vedere de organul fiscal.
Astfel, instanța apreciază că răspunsul pârâtului conține un refuz nejustificat, de vreme ce reiese clar că nu s-a pronunțat asupra solicitării reclamantului și, mai mult, că restituirea integrală a taxei, în opinia organului fiscal, nu este posibilă.
În consecință, sunt aplicabile dispozițiile art. 8 alin. 1 teza a II-a din Legea nr. 554/2004, obiectul acțiunii în contencios administrativ constituindu-l refuzul nejustificat al organului fiscal de a restitui o taxă. Cu alte cuvinte, simplul refuz de restituire a unei taxe, pe care reclamantul o consideră nedatorată, îl îndrituiește pe acesta să se adreseze direct instanței de judecată. În cauză, reclamantul a ales în mod legal să se supună legislației interne în materie și mai apoi să apeleze la organul fiscal pentru a recupera taxa considerată nedatorată.
Art. 8 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 permite reclamantului să se adreseze instanței de judecată după ce se află în posesia refuzului explicit de soluționare favorabilă a cererii sale.
Reclamantul nu a atacat decizia de calcul, dar acest aspect nu poate conduce la inadmisibilitatea cererii în restituirea taxei.
Decizia de calcul a taxei de poluare nu este un act administrativ fiscal, în sensul Codului de procedură fiscală, pentru că prin ea nu se stabilește o obligație de plată în sarcina contribuabilului, cu privire la plata taxei de poluare, singurul ei rol fiind acela de a determina suma datorată de contribuabil. Decizia nu stabilește un termen de plată și nici nu generează obligația de plată a unor majorări de întârziere, nefiind susceptibilă de executare silită.
Pe fondul cauzei, pe de o parte, legea 9/2012 stabilește cadrul legal pentru instituirea taxei de poluare pentru autovehicule, care se constituie venit la bugetul fondului pentru mediu și se gestionează de administrația fondului pentru mediu, în vederea finanțării programelor și proiectelor pentru protecția mediului, iar potrivit art.4, obligația de plată intervine cu ocazia primei înmatriculări a unui autovehicul în România.
Reclamantul, care a achiziționat un autoturism second hand a fost obligat, cu ocazia înmatriculării, să achite taxa de poluare în cuantum de 1546 lei; taxa a fost achitată cu chitanța . nr._/22.02.2012, fiind calculată în baza legii 9/2012.
Pe de altă parte, în conformitate cu prevederile art. 90 alin.1 din Tratatul Comunității Europene (actual art.110) " (1) Nici un stat membru nu aplică direct sau indirect, produselor altor state membre impozite interne de orice natură, mai mari decât cele care se aplică, direct sau indirect, produselor naționale similare. (2) De asemenea, niciun stat membru nu aplică produselor altor state membre impozite interne de natură să protejeze indirect alte sectoare de producție"
Prin aceste prevederi se limitează libertatea statelor membre în materie fiscală de a restricționa libera circulație a mărfurilor prin interzicerea taxelor discriminatorii, respectiv discriminarea intre produsele importate și cele autohtone de natură similar
Scopul acestui articol este acela de a împiedica periclitarea obiectivelor art. 23-25 TCE, respectiv realizarea unei uniuni vamale și a unei piețe unice.
Aceasta nu înseamnă că statele membre trebuie să adopte un anumit regim fiscal, ci impune acestora, ca indiferent de sistemul ales, acesta să se aplice fără discriminare produselor similare importate.
Se recunoaște în mod constant în jurisprudența comunitară libertatea statelor membre de a stabili un sistem de taxare diferențiată pentru anumite produse, chiar similare în sensul art.90 al. 1 TCE, în funcție de criterii obiective. Asemenea diferențieri sunt compatibile cu dreptul comunitar dacă urmăresc obiective compatibile cu exigențele tratatului și ale dreptului derivat și dacă evită orice formă de discriminare, directă sau indirectă, în privința importurilor provenind din state membre, sau de protecție în favoarea produselor naționale concurente (hot. Outokumpu, C-213/96, hot. Nadasdi și N. C-290/05).
Un sistem de impozitare este compatibil cu art.90 TCE dacă este conceput de manieră a exclude în orice ipoteză ca produsele importate să fie taxate la un nivel superior față de produsele naționale și dacă nu are, în nicio situație, efecte discriminatorii (hot.Comisia/Luxemburg, C-152/89, Comisia/G., C-375/1995).
Art.90 TCE interzice discriminarea directă, respectiv tratarea inegală a autoturismelor naționale și a celor care provin dintr-un alt stat membru.
Din acest punct de vedere, se constată că dreptul intern nu face vreo deosebire între vehicule nici în funcție de proveniența lor, nici raportat la proprietarii acestor vehicule, în funcție de cetățenia sau naționalitatea lor.
Astfel, taxa este datorată independent de cetățenia sau naționalitatea proprietarului vehiculului, de statul membru în care acest vehicul a fost produs și de faptul că vehiculul a fost cumpărat pe piața națională sau importat.
Cu toate acestea, chiar dacă nu sunt întrunite condițiile unei discriminări directe un impozit intern poate fi indirect discriminatoriu din cauza efectelor sale.
Importanța distincției dintre discriminarea directă și cea indirectă este dată de faptul că discriminarea directă nu poate fi justificată în vreme ce discriminarea indirectă poate fi permisă dacă există o justificare obiectivă.
Pentru a verifica dacă aceasta taxa creează o discriminare indirectă între autovehiculele de ocazie importate și autovehiculele de ocazie similare prezente deja pe teritoriul național, trebuie stabilit în primul rând dacă aceasta taxă este neutră față de concurența dintre vehiculele de ocazie importate și vehiculele de ocazie similare, înmatriculate anterior pe teritoriul național și supuse, cu ocazia acelei înmatriculări, taxei în cauză.
În ceea ce privește acest aspect al neutralității taxei, Curtea amintește că există o încălcare a dreptului Uniunii atunci când valoarea taxei aplicate unui vehicul de ocazie importat depășește valoarea reziduală a taxei încorporate în valoarea vehiculelor de ocazie similare deja înmatriculate pe teritoriul național.
În această privință, Curtea a constatat (cauza T. contra României) că reglementarea națională este conformă cu dreptul Uniunii întrucât ia în considerare, la calcularea taxei de înmatriculare, deprecierea vehiculului și asigură astfel că aceasta taxă nu depășește valoarea reziduală încorporată în valoarea vehiculelor de ocazie similare care au fost înmatriculate anterior pe teritoriul național și au fost supuse acestei taxe cu ocazia înmatriculării lor.
În al doilea rând, trebuie examinată neutralitatea acestei taxe între vehiculele de ocazie importate și vehiculele de ocazie care au fost deja înmatriculate pe teritoriul național înainte de . taxei.
Și aceasta întrucât vehiculele de ocazie importate și vehiculele de ocazie care au fost deja înmatriculate pe teritoriul național, fără a fi supuse taxei, trebuie considerate produse similare;
Noțiunea de produse similare a fost interpretată de Curte în cauza 168/78 Comisia contra Franței, statuând că trebuie considerate produse similare produsele care prezintă, din perspectiva consumatorilor, proprietăți analoage sau care răspund acelorași necesități.
"În această privință, trebuie amintit că autovehiculele prezente pe piața unui stat membru sunt „produse naționale” ale acestuia în sensul art. 110 TFUE. Atunci când aceste produse sunt puse în vânzare pe piața vehiculelor de ocazie a acestui stat membru, ele trebuie considerate „produse similare” vehiculelor de ocazie importate de același tip, cu aceleași caracteristici și aceeași uzură. Astfel, vehiculele de ocazie cumpărate pe piața statului membru menționat și cele cumpărate, în scopul importării și punerii în circulație în acest stat, în alte state membre constituie produse concurente" (cauza T. contra României).
Stabilirea faptului că între cele 2 categorii de produse există un raport de concurență atrage incidența alineatului 2 al art.110 TCE (fost 90), a cărui funcție este de a include orice formă de protecționism fiscal indirect în cazul produselor care se află într-o relație de concurență, chiar parțială, indirectă sau potențială, cu anumite produse din țara de import.
În privința acestui al doilea aspect al neutralității taxei, se constată că deși forma inițială a legii 9/2012 a prevăzut obligația de plată a taxei și cu ocazia primei transcrieri a dreptului de proprietate, în România, asupra unui autovehicul rulat și pentru care nu a fost achitată taxa specială pentru autoturisme și autovehicule, conform Legii nr. 571/2003 (art. 4 al. 2 Legea 9/2012), prin OUG 1/2012 art. 1 s-a prevăzut că „începând cu data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență aplicarea dispozițiilor art. 2 lit. i), ale art. 4 alin. (2) și a celor privind prima transcriere a dreptului de proprietate ale art. 5 alin. (1) din Legea nr. 9/2012 se suspendă până la 1 ianuarie 2013”.
OUG 1/2012 a intrat in vigoare la data de 30.01.2012, prin urmare de la aceasta data obligația de plata a taxei de poluare este menținuta, in ceea ce privește autoturismele second-hand, numai pentru cele înmatriculate anterior într-un alt stat.
Este adevărat că Legea 9/2012 în forma inițială (în vigoare de la 13.01.2012 la 30.01.012) prevedea obligația de plată a taxei de poluare pentru autoturismele second-hand, indiferent de statul în care era înmatriculat anterior (România sau alt stat european), însă de la data intrării în vigoare a OUG 1/2012, obligația este menținută doar pentru cele înmatriculate anterior în alt stat (fiind exceptate cele înmatriculate în România).
Mai mult, potrivit normelor tranzitorii „Contribuabilii care au achitat taxa pentru emisiile poluante provenite de la autovehicule ca urmare a primei transcrieri a dreptului de proprietate, în conformitate cu prevederile art. 4 alin. (2) din Legea nr. 9/2012, în perioada cuprinsă între data intrării în vigoare a acestei legi și data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, pot solicita restituirea acesteia”.
Prin urmare, și în forma actuală textul de lege menționat stabilește indirect, pentru produsele provenind din Uniune, impuneri interne superioare celor stabilite pentru produsele naționale similare, dat fiind că respectiva taxă de poluare este percepută numai pentru autoturismele înmatriculare în Comunitatea Europeană și reînmatriculate în România, în timp ce pentru autoturismele deja înmatriculate în România (indiferent dacă vehiculul fusese produs în România sau în alte state membre UE) - în cazul unei vânzări -, taxa nu mai este percepută.
Reglementată în acest mod, taxa de poluare diminuează sau este destinată să diminueze introducerea în România a unor autovehicule second-hand deja înmatriculate într-un alt stat membru al Uniunii Europene, cumpărătorii fiind orientați din punct de vedere fiscal să achiziționeze autovehicule second-hand deja înmatriculate în România.
Ca atare, și actuala formă a Legii 9/2012 este contrară art. 90 din Tratatul de Instituire a Comunității Europene, întrucât este destinată să facă mai puțin atractivă opțiunea de a introduce în România autovehicule second-hand deja înmatriculate într-un alt stat membru UE, favorizând astfel vânzarea autovehiculelor second-hand deja înmatriculate în România. Or, după aderarea României la UE, nu este admisibil ca o normă fiscală națională să descurajeze sau să fie susceptibilă să descurajeze - chiar și potențial -, importul produselor provenind din alte state membre – în speță Bulgaria -, influențând astfel alegerea cumpărătorilor.
În altă ordine de idei, Tribunalul remarcă și un alt tip de discriminare - între persoanele care au solicitat înmatricularea autovehiculelor anterior datei de 1 iulie 2008 (cand a intrat in vigoare OUG50/2008) și cele care înmatriculează autovehicule ulterior (si in prezent in temeiul Legii 9/2012), doar acestea din urmă achitând taxa de poluare, deși este evident că poluează si autovehiculele primei categorii de persoane. Discriminarea este realizată de legiuitor care a legat plata taxei pe poluare de faptul înmatriculării, deși din preambulul O.U.G. nr. 50/2008 (dispozitii reluate de Legea 9/2012) rezultă că s-a urmărit asigurarea protecției mediului prin realizarea unor programe si proiecte pentru îmbunătățirea calității aerului, ceea ce implică instituirea unei taxe de poluare pentru toate autovehiculele aflate în trafic, potrivit principiului „poluatorul plătește".
Date fiind cele expuse anterior, se constată că statul român a creat premizele discriminării între produsele provenite din alte state membre ale comunității europene și produsele de pe piața internă, ceea ce este de natură a încălca principiul neutralității impozitării interne, în cazul competiției dintre produsele aflate pe piața națională și produsele importate, încălcând în acest mod disp. art. 90 din Tratatul Uniunii Europene (art. 110 TFUE).
Conform prevederile art. 148 din Constituție, "Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare".
Obligativitatea instanțelor din statele membre de a aplica prioritar Tratatul Uniunii a fost statuată și prin Hotărârile pronunțate de CEJ în cauzele Flaminio C. v. Enel (15 iulie 1964), precum și Amministratione delle Finanze dello Stato v. Simmenthal S.p.a ( 9 martie 1978).
Potrivit considerentelor CEJ, redate în aceste hotărâri, la . Tratatului, acesta a devenit parte integrantă a ordinii juridice a statelor membre, instanțele din aceste state fiind obligate să îl aplice. Curtea a reținut că „o instanță națională ce este chemată, în limitele competenței sale, să aplice prevederi ale dreptului comunitar are obligația de a aplica aceste prevederi, dacă este necesar chiar refuzând să aplice legislația națională, inclusiv cea adoptată ulterior, nefiind necesar ca instanța să ceară sau să aștepte abrogarea prevederilor contrare de către puterea legislativă sau Curtea Constituțională". Aceeași obligație a judecătorilor naționali rezultă și din prevederile art. 10 din Tratat.
Având în vedere cele expuse, constatând incompatibilitatea dreptului național cu dispozițiile art.90 TCE, și față de art.148 din Constituție (autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării, așa încât judecătorul național trebuie să aplice, în caz de conflict între norma națională și norma comunitară, textul din dreptul comunitar), instanța apreciază că reclamantul este îndreptățit la restituirea integrală a taxei de poluare, achitată în temeiul legii nr.9/2012, motiv pentru care va admite acțiunea obligând pârâții să achite reclamantului suma de 1546 lei, reprezentând taxă pentru emisii poluante.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂȘTE
Admite acțiunea formulată de C. I. cu domiciliu în C., ..3, .. 1, . județul D., în contradictoriu cu pârâtele în contradictoriu cu pârâtele ADMINISTRAȚIA JUDEȚEANĂ A FINANȚELOR PUBLICE D. cu sediul în C. .. 2, județul D., ADMINISTRAȚIA FONDULUI PENTRU MEDIU, cu sediul în București, Splaiul Independenței, nr. 294, corp A, sectorul 6
Obligă pârâtele în solidar, la plata către reclamant a sumei de 1546 lei reprezentând taxă de emisii poluante.
Ia act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Cu recurs în termen de 15 zile de la comunicare .
Pronunțată în ședința publică de la 17 Februarie 2014
Președinte, A. G. V. | ||
Grefier, L. M. |
Red.A.V.
L.M. 17.03.2014
| ← Pretentii. Sentința nr. 1960/2014. Tribunalul DOLJ | Pretentii. Sentința nr. 1618/2014. Tribunalul DOLJ → |
|---|
