Art. 329 Cod penal Proxenetismul ALTE INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR RELAŢII PRIVIND CONVIEŢUIREA SOCIALĂ
| Comentarii |
|
ALTE INFRACŢIUNI CARE ADUC ATINGERE UNOR RELAŢII PRIVIND CONVIEŢUIREA SOCIALĂ
Art. 329
Proxenetismul
Îndemnul ori înlesnirea practicării prostituţiei sau tragerea de foloase de pe urma practicării prostituţiei de către o persoană se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.
Recrutarea unei persoane pentru prostituţie ori traficul de persoane în acest scop, precum şi constrângerea la prostituţie se pedepsesc cu închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi.
Dacă fapta prevăzută în alin. 1 sau 2 este săvârşită faţă de un minor sau prezintă un alt caracter grav, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 18 ani şi interzicerea unor drepturi.
Banii, valorile sau orice alte bunuri care au servit sau au fost destinate să servească, direct sau indirect, la comiterea infracţiunii prevăzute la alin. 1-3 şi cele care au fost dobândite prin săvârşirea acesteia se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc, condamnatul este obligat la plata echivalentului lor în bani.
Tentativa se pedepseşte.
Cod penal actualizat prin:Ordonanţă de urgenţă nr. 143/2002 - pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal şi unele legi speciale, în vederea ocrotirii minorilor împotriva abuzurilor sexuale din 24 octombrie 2002, Monitorul Oficial 804/2002;
Lege nr. 169/2002 - privind modificarea şi completarea Codului penal, a Codului de procedură penală şi a unor legi speciale din 10 aprilie 2002, Monitorul Oficial 261/2002;
| ← Art. 328 Cod penal Prostituţia ALTE INFRACŢIUNI CARE ADUC... | Art. 330 Cod penal Jocul de noroc ALTE INFRACŢIUNI CARE ADUC... → |
|---|
► Art. 213 "(1) Determinarea sau înlesnirea practicării prostituţiei ori obţinerea de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei de către una sau mai multe persoane se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) În cazul în care determinarea la începerea sau continuarea practicării prostituţiei s-a realizat prin constrângere, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
(3) Dacă faptele sunt săvârşite faţă de un minor, limitele speciale ale
Citește mai mult
pedepsei se majorează cu jumătate.(4) Prin practicarea prostituţiei se înţelege întreţinerea de acte sexuale cu diferite persoane în scopul obţinerii de foloase patrimoniale pentru sine sau pentru altul."
Detalii: legeaz.net/noul-cod-penal/art-213
întrucât apelul său a fost respins, inculpatul a declarat recurs, întemeiat pe cazurile de casare prevăzute la art. 385^9 pct. 9 şi 10 C. proc. pen.; el susţine că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se
Citește mai mult
întemeiază soluţia adoptată şi că instanţa de apel, nepronunţându-se asupra unor probe administrate şi apărări formulate, a reţinut în mod greşit vinovăţia sa.Din examinarea deciziei apelate rezultă că tribunalul, printr-o singură frază a constatat că apelul este nefondat - şi l-a respins -, apreciind că prima instanţă a stabilit corect situaţia de fapt, gradul de vinovăţie a inculpatului, cuantumul şi modul de executare a pedepsei.
întrucât, conform art. 385^9 pct. 9 C. proc. pen., hotărârile care nu cuprind motivele pe care se întemeiază soluţia dată sunt supuse casării, iar, în speţă, decizia atacată nu este motivată - căci simpla înşiruire a celor dispuse de instanţa de fond nu echivalează cu o motivare -, urmează a se admite recursul şi a se trimite cauza spre rejudecarea apelului la aceeaşi instanţă, în baza art. 385^15 pct. 2 lit. c C. proc. pen., deoarece nu a fost rezolvat fondul cauzei.
C. Apel Bucureşti, s. a ll-a pen., dec. nr. 143/1998
Notă: a. în conformitate cu prevederile art. 383 alin. 1 C. proc. pen., decizia instanţei de apel trebuie să cuprindă, în expunere, temeiurile de fapt şi de drept care au dus, după caz, la admiterea sau la respingerea apelului. Se pune, însă, întrebarea: cum trebuie formulate aceste temeiuri? întrucât în cazul respingerii apelului instanţa de apel confirmă soluţia primei instanţei, iar în cazul admiterii apelului o infirmă, total sau parţial, este limpede că din motivarea deciziei instanţei de apel trebuie să rezulte că aceasta a procedat la un nou examen al cauzei. Dar, pe când decizia prin care instanţa de apel admite apelul, infirmând hotărârea atacată, trebuie întotdeauna motivată într-un mod diferit de hotărârea primei instanţe, pe care o desfiinţează, căci o altă soluţie implică cu necesitate o altă motivare, în cazul în care, respingând apelul confirmă hotărârea atacată, instanţa de apel nu este obligată - potrivit unei opinii exprimată în literatura juridică (v.: R. Garraud, R Garraud, Trăite theorique et pratique d'instruction criminelle et de procedure penate, vol. V, Paris, 1928, p. 238-241) şi în practica judiciară antebelică (v. Cas. II, dec. pen. nr. 7041/1940; Cas. II, dec. pen. nr. 4702/1940; Cas. II, dec. pen. nr. 6328/1940 etc., citate de I. N. Lungulescu şi I. M. Drag omi re seu, Recursul în materie penală, Bucureşti, 1946, p. 197-198) - să-şi motiveze decizia în termeni diferiţi de aceia ai primei instanţe. (în sens contrar, v. Faustin H e 1 i e, Trăite d'instruction criminelle, vol. VI, Paris, ed. 2-a, p. 846) Conform acestui punct de vedere, deciziile de respingere a apelului sunt suficient motivate chiar şi numai prin adoptarea motivelor ce au stat la baza soluţiei atacate. O asemenea motivare, pentru a fi considerată suficientă, trebuie totuşi să satisfacă anumite cerinţe. întrucât instanţa de apel este obligată să procedeze la un examen propriu al cauzei, hotărârea sa nu se poate referi pur şi simplu la aprecierea personală a judecătorilor de la prima instanţă; de asemena, întrucât este vorba de adoptarea de către instanţa de apel a motivelor primei instanţe, este necesar ca această însuşire să rezulte, cel puţin implicit, din termenii folosiţi, nefiind suficient ca instanţa de apel să confirme pur şi simplu hotărârea atacată, prin respingerea apelului; în fine, dacă în faţa instanţei de apel s-au ridicat excepţii ori s-au formulat apărări noi, aceasta nu se poate limita la adoptarea pură şi simplă, a motivelor pe care s-a întemeiat prima instanţă, ci trebuie să se pronunţe în mod expres asupra mijloacelor de apărare ce i-au fost prezentate. Este dificil să se aprecieze, în lipsa deciziei incriminate, dacă, în speţă, acea decizie a fost sau nu suficient motivată. în orice caz, la baza unei asemenea aprecieri ar trebui avute în vedere - credem - consideraţiile de mai sus. b. Nemotivarea deciziei instanţei de apel nu poate fi asimilată nerezolvării fondului cauzei.
Atât în cazul nemotivării, cât şi în cazul nerezolvării fondului, este vorba de încălcarea unor prevederi procedurale, dar cu efecte deosebite, ceea ce vădeşte imposibilitatea de a le asimila. în cazul nerezolvării fondului cauzei s-a produs o nulitate absolută, deoarece instanţa, deşi legal sesizată cu judecarea unei acţiuni penale şi a unei acţiuni civile, a omis să le soluţioneze, fie pe amândouă, fie numai pe una dintre ele; în cazul nemotivării, însă, ne aflăm în faţa încălcării unei dispoziţii de procedură sancţionată cu nulitatea relativă, motiv pentru care cazul de casare prevăzut în art. 385^9 pct. 9 C. proc. pen. nici nu poate fi invocat din oficiu (v. Gr. T h e o d o r u, Drept procesual penal, Partea specială, Editura Cugetarea, laşi, 1998, p. 400, 429). între nemotivare şi nerezolvarea fondului cauzei există, de altfel, şi o incompatibilitate conceptuală; însuşi faptul că o hotărâre este nemotivată implică constatarea că instanţa a rezolvat cauza, căci nemotivarea nu se poate referi decât la o soluţie, la o rezolvare - bună sau rea - a cauzei.
Recursul declarat de inculpată - care susţinea că instanţa de apel nu a audiat toţi martorii din lucrări, aşa cum a cerut - a fost respins ca nefondat.
Din oficiu, curtea a constatat că hotărârile sunt nelegale în ceea ce priveşte
Citește mai mult
încadrarea juridică a faptelor comise de inculpată, deoarece aceasta a comis câte o infracţiune de proxenetism distinctă - pentru care trebuia să i se aplice câte o pedeapsă deosebită - în raport cu fiecare dintre cele 5 femei pe care le-a îndemnat şi le-a ajutat să practice prostituţia, însă, întrucât prin aplicarea art 33 lit a) şi art 34 lit a) C. pen. s-ar agrava situaţia inculpatei în propriul recurs, soluţia pronunţată de instanţele de fond a fost menţinută.C. Apel Bucureşti, s. I pen., dec. nr. 304/1996
NOTĂ. Instanţa de recurs nu şi-a motivat opinia cu privire la existenţa, în speţă, a unui concurs de infracţiuni, şi nu a unei infracţiuni continuate. în lipsa oricărei explicaţii, credem că instanţa şi-a bazat concluzia - căci altă fundamentare a acestui punct de vedere nu întrezărim - pe două premise. Prima premisă ar fi aceea că îndemnul la prostituţie şi înlesnirea prostituţiei - ambele modalităţi alternative de săvârşire a infracţiunii de proxenetism - reprezintă, în esenţă, o formă de instigare şi, respectiv, de complicitate, la infracţiunea de prostituţie, pe care, din consideraţii de politică penală, legiuitorul le-a încriminat de sine stătător. Cea de-a două premisă ar putea fi formulată în modul următor: actele de instigare şi cele de complicitate fiind - după cum se ştie - indisolubil asociate acţiunii săvârşite de autor, căreia îi sunt subordonate şi cu care formează un întreg, atunci când aceeaşi persoană îndeamnă sau ajută la săvârşirea unor infracţiuni autonome, dar similare, comise de autori diferiţi, actele sale de instigare sau complicitate, chiar săvârşite în realizarea unei rezoluţii unice, nu pot fi sustrase legăturii care le uneşte cu fiecare dintre aceste infracţiuni şi înmă-nunchiate artificial, numai ele, într-o unitate infracţională deosebită; cu alte cuvinte, din moment ce acţiunile săvârşite de autori sunt, obiectiv şi subiectiv, distincte, actele de instigare şi complicitate sunt şi rămân disociate, neputându-se constitui, ele singure, într-o unitate infracţională autonomă, de tipul infracţiunii continuate, căreia nu i-ar corespunde, şi sub aspectul executării, o infracţiune unică. Or, dacă este aşa şi cum îndemnul la prostituţie şi înlesnirea prostituţiei nu sunt, în esenţă, decât acte de instigare şi complicitate la prostituţie - a gândit, probabil, instanţa de recurs - atunci nici aceste acte, dacă se raportează la infracţiuni de prostituţie săvârşite de mai multe persoane, nu pot constitui o singură infracţiune, continuată, de proxenetism, ci reprezintă o pluralitate de asemenea infracţiuni, atâtea câte persoane au fost îndemnate sau ajutate să practice prostituţia.
Acest raţionament - dacă într-adevăr aşa a raţionat instanţa de recurs - nu este decât în aparenţă corect. Prin incriminarea lor ca infracţiuni autonome, îndemnarea la prostituţie şi înlesoirea prostituţiei şi-au pierdut - în pofida esenţei lor - caracterul de acte de pârticipaţie la infracţiunea de prostituţie, subordonate autoratului la această infracţiune, şi au devenit acte de executare, cu o individualitate proprie, a infracţiunii de proxenetism, fiindu-le, deci, aplicabile, toate - normele care guvernează materia pluralităţii de infracţiuni şi, respectiv, a unităţii infracţionale.
De aceea credem că, atâta vreme cât, în speţă, inculpata a acţionat în baza aceleiaşi rezoluţii, ea a săvârşit o singură infracţiune - continuată - de proxenetism, indiferent de numărul persoanelor pe care le-a îndemnat ori le-a ajutat să practice prostituţia.