ARTICOLUL 1 Statul român
| Comentarii |
|
ARTICOLUL 1
Statul român
(1) România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.
(2) Forma de guvernământ a statului român este republica.
(3) România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.
(4) Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor - legislativă, executivă şi judecătorească - în cadrul democraţiei constituţionale.
(5) În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.
| ARTICOLUL 2 Suveranitatea → |
|---|
ROMANIA ROMANIA ROMANIA ROMANIA ROMANIA
Primul principiu, fundamentat de Montesquieu, înainte de revoluţia franceză din 1789, are ca obiect evitarea abuzurilor în dauna drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, separaţia puterii legislative, executive şi judecătorească având drept scop ca astfel, datorită regimului de separaţie, „puterea să oprească puterea”, întrucât separaţia priveşte cele trei funcţii principale prin care puterea
Citește mai mult
se exercită în stat: funcţia legislativă, cea executivă şi funcţia judecătorească, ele trebuie îndeplinite de autorităţi diferite, ce colaborează însă între ele, pentru a evita ruperea însăşi a puterii statului care, prin natura ei, nu poate fi decât unică, chiar dacă se manifestă în modalităţi şi forme diferite.Pentru prima oară principiul a fost proclamat în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului adoptată în plină desfăşurare a revoluţiei franceze din 1789, potrivit căreia o societate în care separarea puterilor nu este determinată „nu are Constituţie” (art.16 din Declaraţie). Soluţia a fost preluată în toate constituţiile democratice ulterioare, chiar dacă nu în mod expres ci, aşa cum arăta însăşi Montesquieu, prin „amenajarea lucrurilor”, adică prin determinarea echilibrului instituţional al autorităţilor publice.
Este concepţia normativă a Constituţiei din 1991, ce se regăseşte şi în majoritatea constituţiilor democratice şi care a permis Curţii Constituţionale în numeroase decizii să proclame separaţia şi echilibrul puterilor ca fiind un principiu constituţional.
Consacrarea expresă a acestui principiu are însă avantajul pe care întotdeauna o normă expresă o prezintă faţă de aceea rezultată din interpretare: certitudinea, în mod strict, previzibilitatea, în mod indubitabil.
Principiul neagă opusul său, care este cel al unanimismului, care întotdeauna a fost o caracteristică a statului totalitar sau dictatorial.
In ceea ce priveşte referirea la democraţia constituţională, legiuitorul a avut în vedere autorităţile ce nu se pot încadra în nici una din cele trei puteri clasice - puterea legiuitoare, puterea executivă şi puterea judecătorească - întrucât sunt expresia şi consecinţa colaborării lor, cum este Curtea Constituţională, Avocatul Poporului sau Curtea de Conturi.
In ce priveşte principiul supremaţiei Constituţiei şi al obligativităţii legii, prevederea a preluat soluţia art.51 din Constituţie pe care, prin consecinţă, îl abrogă. Avantajul constă în faptul că, pe lângă o obligaţie fundamentală a cetăţenilor, principiul supremaţiei Constituţiei se întemeiază pe poziţia sa supraordonată, în vârful piramidei sistemului juridic, generând supralegalitatea constituţională, aplicabilă întreg acestui sistem, astfel încât legea însăşi exprimă voinţa generală numai cu respectarea normei constituţionale. Obligativitatea legii -principiul legalităţii - asigură ordinea de drept. Ca şi principiul supremaţiei Constituţiei, legalitatea este de esenţa cerinţelor statului de drept, adică a preeminenţei legii în reglementarea relaţiilor sociale, în sensul art. 16, alin.2 din Constituţie, potrivit căniia „Nimeni nu este mai presus de lege”.
In altă ordine de idei, menţionăm că la alin. 3, ce reglementează caracteristicile statului legate de drepturile omului, s-a precizat că ele se fundamentează pe tradiţiile democratice ale poporului român şi pe idealurile Revoluţiei Române din decembrie 1989.
b) In procesul de revizuire, o dezbatere - care de altfel este continuarea controverselor ce au avut loc pe această temă şi în cadrul Adunării Constituante iniţiale - a fost legată de caracterul naţional al statului. Amendamentul referitor la această trăsătură urmărea eliminarea caracterului naţional al statului de la alin. 1 al art. 1, pe argumentul, în esenţă, că ar fi o trăsătură depăşită. Acest punct de vedere nu a triumfat. Au trebuit numeroase generaţii pentru a se forma naţiunea, consacrată încă de Constituţia din 1866, primul război mondial, pentru ca principiul naţionalităţilor să triumfe, pacea de la Trianon, după încheierea acestui război, pentru reîntregirea neamului. De aceea, noi, cei de astăzi, nu putem uita că libertatea şi propăşirea fiecăruia depind de libertatea şi propăşirea naţiunii. Deformarea etnică a conceptului de naţiune este altceva. Ea nu are nici o legătură cu concepţia democratică a statului naţional. Naţiunea este a tuturor cetăţenilor. Tocmai de aceea, în proiectul tratatului constitutiv al Uniunii Europene, ca federaţie a statelor componente, se prevede, în mod expres, că Uniunea respectă identitatea naţională a statelor membre.
Este de neînţeles ca cineva să-şi imagineze că după secole de luptă pentru eliberarea omului prin recunoaşterea comunităţilor ajunse la gradul de maturitate necesar spre a constitui naţiuni, ar fi cineva în stare să se întoarcă în trecut, negând saltul calitativ realizat, pentru a decade la stadiul în care, conglomerate de popoare erau ţinute în chingile asupritoare ale unor state bazate pe violenţa forţei, alcătuind de aceea închisoarea lor.
O Constituţie este rezultatul al unor condiţionări istorice, politice, sociale şi economice specifice. Importanţa ei pentru funcţionarea democratică a instituţiilor statului şi a societăţii este esenţială, de vreme ce prin Constituţie se reglementează atât drepturilefundamentale ale cetăţeanului, cât şi principiile de organizare şi funcţionare a puterilor în stat. Tocmai de aceea, dreptul constituţional modern a impus
Citește mai mult
principiul stabilităţii constituţionale, potrivit căruia modificarea legii fundamentale a unui stat trebuie să intervină la intervale mari de timp, în funcţie de transformările ce au loc la nivelul societăţii, de periodicitatea şi intensitatea lor. Cerinţa revizuirii Constituţiei poate apare însă mai devreme decât ar accepta doctrina, din imperative obiective ce depăşesc estimările teoretice. Aşa, de pildă, Constituţia Franţei, adoptată în 1958, a trebuit să fie modificată esenţial, sub aspectul modului de alegere a Preşedintelui Republicii, după mai bine de 10 ani de la adoptare. Intr-o astfel de situaţie, marcată de imperativele istorice ale integrării României în NA TO şi în U.E., precum şi de caracteristicile perioadei de tranziţie, s-a aflat, oarecum, România în cursul anului 2003.Constituţia României a fost adoptată prin referendum la 8 decembrie 1991; rolul său a fost acela de a consfinţi noua ordine politică, socială şi economică creată în România în urma Revoluţiei din decembrie 1989. Ea a corespuns exigenţelor de reglementare a societăţii româneşti la momentul istoric respectiv, autorităţile optând inclusiv pentru varianta creării unor forme ce urmau să îşi determine conţinutul la un moment ulterior.
Revizuirea Constituţiei din cursul anului 2003 a urmărit nu doar să elimine, pe cât posibil, imperfecţiunile textului observate mai ales în practică, ci, în primul rând, să permită integrarea României în structurile euroatlantice. Revizuirea unei Constituţii, ca şi adoptarea acesteia, este, însă, şi un delicat exerciţiu de democraţie şi de negociere politică, ea implicând o înţelegere între diferiteleforţe politice şi curente de idei, precum şi interese, iar interpretarea soluţiilor juridice, mai ales a celor mai dificile, trebuie realizată prin luarea în considerare şi a acestor aspecte. In constituţionalism idealul îl reprezintă realizarea unei Constituţii care să dea expresie „pactului" la care au ajuns după laborioase negocieri forţele politice ale ţării. Este motivul pentru care textele Constituţiei sau, după caz, ale Legii de revizuire a acesteia, conţin uneori şi soluţii ce reprezintă rezultatul unui compromis politic.
Citește mai mult
aceea, în democraţie, statul este expresia voinţei cetăţenilor săi şi există cât timp aceştia cred în el. în consecinţă, demnitatea omului, libera dezvoltare a personalităţii sale, dreptatea şi pluralismul politic, ce se exprimă în drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, sunt constituţional garantate. Aceasta corespunde spiritului tradiţiilor democratice ale poporului nostru şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989. Este o precizare a Legii de revizuire din noiembrie 2003. Tot prin această lege s-a consacrat expres principiul separaţiei şi echilibrului puterilor, între principalele funcţii ale statului - legislativă, executivă, judecătorească - ce sunt la baza organizării acestuia. Principiul neagă opusul său, care este cel al unanimităţii, caracteristic statului totalitar şi dictatorial.Toate aceste trăsături şi elemente sunt instituite de Constituţie. De aceea, respectarea Constituţiei, şi a supremaţiei sale în structura piramidală a sistemului legislaţiei şi a normelor de drept sunt obligatorii. Prin aceasta se exprimă principiul legitimităţii constituţionale, aşa cum respectarea obligatorie a legii exprimă principiul legalităţii.
II. Dreptul comparat cunoaşte o largă răspândire a consacrării explicite în textul constituţiilor a principiului separaţiei puterilor în stat. Practic, nu există constituţie a unui stat membru al Uniunii Europene care să nu cuprindă o referire la principiul separaţiei puterilor în stat.
III. Principii fundamentale. Legea de revizuire a completat prevederile art. 1 cu două principii fundamentale: separaţia şi colaborarea puterilor în stat şi supremaţia Constituţiei şi obligativitatea legilor.
Primul principiu, fundamentat de Montesquieu înainte de revoluţia franceză din 1789, are ca scop evitarea abuzurilor în dauna drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, separaţia puterii legislative, executive şi judecătoreşti având drept scop ca astfel, datorită regimului de separaţie, „puterea să oprească puterea". întrucât separaţia priveşte cele trei funcţii principale prin care puterea se exercită în stat (funcţia legislativă, funcţia executivă şi funcţia judecătorească) ele trebuie îndeplinite de autorităţi diferite, ce colaborează însă între ele, pentru a evita ruperea însăşi a puterii statului, care, prin natura ei, nu poate fi decât unică, chiar dacă se manifestă în modalităţi şi forme diferite.
Pentru prima dată principiul a fost proclamat în Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului adoptată în plină desfăşurare a Revoluţiei franceze din 1789, potrivit căreia o societate în care separaţia puterilor nu este determinată „nu are Constituţie" (art. 16 din Declaraţie). Soluţia a fost preluată în toate constituţiile democratice ulterioare, chiar dacă nu în mod expres ci, aşa cum arată însuşi Montesquieu, prin „amenajarea lucrurilor", adică prin determinarea echilibrului instituţional al autorităţilor publice. Aceasta este concepţia normativă a Constituţiei din 1991, ce se regăseşte şi în majoritatea constituţiilor democratice şi care a permis Curţii Constituţionale în numeroase decizii să proclame separaţia şi echilibrul puterilor ca fiind un principiu constituţional.
Consacrarea expresă a acestui principiu are însă avantajul pe care întotdeauna o normă expresă îl prezintă faţă de aceea rezultată din interpretare, anume certitudinea, în mod strict, previzibilitatea, în mod indubitabil.
în ceea ce priveşte referirea la democraţia constituţională, legiuitorul constituant a avut în vedere autorităţile ce nu se pot încadra în nici una din cele trei puteri clasice, puterea legiuitoare, puterea executivă şi puterea judecătorească, întrucât sunt expresia şi consecinţa colaborării lor, cum este Curtea Constituţională, Avocatul Poporului sau Curtea de Conturi.
Referitor la principiul supremaţiei Constituţiei şi al obligativităţii legii, prevederea a reluat soluţia din vechiul art. 51 din Constituţie, pe care, pe cale de consecinţă, îl abrogă. Avantajul constă în faptul că, pe lângă o obligaţie fundamentală a cetăţenilor, principiul supremaţiei Constituţiei se întemeiează pe poziţia sa supraordonată în vârful piramidei sistemului juridic, generând supralegalitatea constituţională, aplicabilă întregului sistem, astfel încât legea însăşi exprimă voinţa generală numai cu respectarea normei constituţionale.
Obligativitatea legii, principiul legalităţii, asigură ordinea de drept. Ca şi principiul supremaţiei Constituţiei, legalitatea este de esenţa cerinţelor statului de drept, adică a preeminenţei legii în reglementarea relaţiilor sociale, în sensul art. 16 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia „nimeni nu este mai presus de lege".
In altă ordine de idei, menţionăm că la alin. (3), prin care sunt reglementate caracteristicile statului legate de drepturile omului, s-a precizat că acestea se fundamentează pe tradiţiile democratice ale poporului român şi pe idealurile Revoluţiei Române din Decembrie 1989.
IV. Caracterul naţional al statului. în procesul de revizuire a Constituţiei, o dezbatere a fost legată de caracterul naţional al statului, continuare a controverselor ce au avut loc pe această temă şi în cadrul Adunării Constituante din 1991. Amendamentul referitor la această trăsătură urmărea eliminarea caracterului naţional al statului de la alin. (1) al art. 1 cu argumentul că, în esenţă, ar fi o trăsătură depăşită. Acest punct de vedere nu a triumfat. Au trebuit numeroase generaţii pentru a se forma naţiunea şi a trebuit să treacă primul război mondial pentru ca principiul naţionalităţilor să triumfe. De aceea, noi, cei de astăzi, nu putem să uităm că libertatea şi propăşirea fiecăruia depind de libertatea şi propăşirea naţiunii. Deformarea etnică a conceptului de naţiune este o chestiune diferită. Ea nu are nici o legătură cu concepţia democratică a statului naţional. Naţiunea este a tuturor cetăţenilor. Tocmai de aceea, în Tratatul instituind o Constituţie pentru Europa al Uniunii Europene se prevede, în mod expres, că Uniunea respectă identitatea naţională a statelor membre.