Art. 269 Obligaţiile organelor competente TRIMITEREA ÎN JUDECATĂ

Capitolul V
TRIMITEREA ÎN JUDECATĂ

Art. 269

Obligaţiile organelor competente

Organul de cercetare penală sesizat prin trimiterea cauzei potrivit art. 268 procedează la ascultarea învinuitului sau inculpatului şi, ţinând seama de dispoziţiile art. 268 alin. 2, dispune în ce măsură trebuie refăcute celelalte acte procesuale şi ce anume acte mai trebuie efectuate în completarea cercetării penale.

Vezi şi alte articole din aceeaşi lege:

Comentarii despre Art. 269 Obligaţiile organelor competente TRIMITEREA ÎN JUDECATĂ




sabina 22.04.2013
Potrivit art. 269 alin. 3 C. pen., dacă în momentul evadării condamnatul se afla în executarea unei pedepse definitive, pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare se adaugă la pedeapsa ce se execută, fără ca prin aceasta să se poată depăşi maximul general al închisorii; din pedeapsa rezultată prin cumul instanţa trebuie să scadă însă timpul executat din pedeapsa aflată în curs de executare la data evadării.

C. Apel Bucureşti, s. a Il-a pen., dec. nr. 30/A/1997

NOTĂ. Există şi un alt punct de vedere, potrivit căruia, în aplicarea art. 269 alin. 3 C. pen., instanţa, con-damnându-l pe
Citește mai mult inculpat pentru infracţiunea de evadare, este obligată să determine timpul rămas neexecutat din pedeapsa în a cărei executare se afla acesta când a evadat, la care să adauge durata pedepsei aplicate pentru evadare (TS, sp., dec. nr. 129/1975, RRD nr. 2/1976, p. 63; Tj. Braşov, dec. pen. nr. 1245/1971, RRD nr. 7/1972, p. 158). Cu alte cuvinte, în loc să se totalizeze cele două pedepse, luate în considerare integral, şi apoi să se deducă din total durata timpului executat, instanţa ar trebui să procedeze mai întâi la calcularea restului neexecutat din pedeapsa anterioară şi apoi să adauge la acest rest pedeapsa aplicată pentru evadare.

Aparent, fixarea asupra unuia sau a altuia din cele două moduri de a proceda nu ar trebui să ne intereseze, deoarece rezultatul la care se ajunge în ambele variante este acelaşi: condamnatul va avea de executat numai partea neexecutată din prima pedeapsă şi pedeapsa stabilită pentru evadare, totalizate. Cu toate acestea, un interes există. Căci este posibil ca atunci când se însumează numai restul neexecutat din pedeapsa aflată în curs de executare în momentul evadării cu pedeapsa aplicată pentru evadare să nu se depăşească maximul general al pedepsei, dar acest maxim să fie depăşit când la pedeapsa aplicată pentru evadare s-ar adăuga pedeapsa din a cărei executare s-a evadat, în întregime.

în ceea ce ne priveşte, optăm pentru soluţia adoptată de curte, întrucât - după părerea noastră - sintagma “pedeapsa ce se execută”, folosită în art. 269 alin. 3 C. pen., nu se poate referi decât la pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare şi aflată în curs de executare, în întregime, şi nu doar la restul neexecutat din acea pedeapsă, căci dacă ar fi avut în vedere numai acest rest, legiuitorul ar fi spus-o expres, aşa cum a făcut, de pildă, în art. 39 alin. 2 C. pen., în care se referă la “pedeapsa cea a mai rămas de executat”, sau în art. 61 C. pen., în care este vorba de “restul de pedeapsă ce a mai rămas de executat din pedeapsa anterioară”.
Răspunde