Art. 323 Ascultarea inculpatului Desfăşurarea judecării cauzelor JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ
| Comentarii |
|
JUDECATA ÎN PRIMĂ INSTANŢĂ
Secţiunea I
Desfăşurarea judecării cauzelor
Art. 323
Ascultarea inculpatului
Instanţa procedează apoi la ascultarea inculpatului.
Inculpatul este lăsat să arate tot ce ştie despre fapta pentru care a fost trimis în judecată, apoi i se pot pune întrebări de către preşedinte şi în mod nemijlocit de ceilalţi membri ai completului, de către procuror, de partea vătămată, de partea civilă, de partea responsabilă civilmente, de ceilalţi inculpaţi şi de apărătorul inculpatului a cărui ascultare se face.
Instanţa poate respinge întrebările care nu sunt concludente şi utile cauzei.
Inculpatul poate fi reascultat ori de câte ori este necesar.
Codul de procedură penală actualizat prin:Legea 356/2006 - pentru modificarea şi completarea Codului de procedură penală, precum şi pentru modificarea altor legi din 21 iulie 2006, Monitorul Oficial 677/2006;
| ← Art. 322 Începerea cercetării judecătoreşti Desfăşurarea... | Art. 324 Ascultarea coinculpaţilor Desfăşurarea judecării... → |
|---|
Apelurile declarate de inculpaţi au fost respinse ca nefondate.
împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel au declarat recurs toţi inculpaţii, solicitând achitarea, pentru motivul că nu au săvârşit faptele
Citește mai mult
reţinute în sarcina lor; inculpatul L. L. mai susţine că nu a fost audiat cu ocazia cercetării judecătoreşti la prima instanţă şi, prin aceasta, i s-a încălcat dreptul de apărare.Din examinarea actelor dosarului se constată că, într-adevăr, deşi la instanţa de fond inculpatul L. L. a fost prezent la mai multe termene când, procedura de citare fiind îndeplinită cu toate părţile, putea fi ascultat, prima instanţă nu l-a audiat, încălcând astfel prevederile art. 323 C. proc. pen.
Potrivit acestui text, instanţa, după citirea actului de sesizare, procedează la ascultarea inculpatului, căruia i se dă posibilitatea să spună tot ce ştie cu privire la faptele pentru care este trimis în judecată.
Neprocedând în acest fel, prima instanţă a pronunţat o hotărâre lovită de nulitate absolută în condiţiile art. 197 alin. 1 C. proc. pen., deoarece prin aceasta inculpatul a fost lipsit de posibilitatea de a-şi exercita dreptul de apărare în raport cu faptele ce constituie obiectul învinuirii.
în consecinţă, se vor admite recursurile declarate de toţi inculpaţii, se vor casa în întregime atât sentinţa primei instanţe cât şi decizia instanţei de apel iar cauza se va trimite, pentru rejudecare, la instanţa de fond.
Soluţia se impune cu atât mai mult cu cât acelaşi motiv a fost invocat şi în apel, însă a fost respins greşit, făcându-se confuzie între dispoziţiile legale privitoare la ascultarea inculpatului şi cele referitoare la procedura de citare.
C. Apel Bucureşti, s. a II-a pen., dec. nr. 1460/1998
Notă: a. Neascultarea inculpatului de către prima instanţă - dacă este prezent şi procedura de citare completă - constituie, evident, o încălcare a prevederilor art. 323 C. proc. pen. Această încălcare nu atrage însă nulitatea absolută a hotărârii, ci, eventual, o nulitate relativă, deoarece nu este menţionată printre cazurile de nulitate absolută expres şi limitativ enumerate în art. 197 alin. 2 C. proc. pen. (de altfel, chiar instanţa de recurs, deşi vorbeşte despre existenţa unei nulităţi absolute, se referă la art. 197 alin. 1 C. proc. pen., care este sediul nulităţilor relative).
Dar dacă este vorba de o nulitate relativă, atunci, pentru ca aceasta să opereze, este necesară îndeplinirea a trei condiţii: 1) să existe o încălcare a unei dispoziţii legale care reglementează desfăşurarea procesului penal;
2) să existe o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului;
3) partea care a suferit vătămarea să invoce încălcarea - aşa cum se prevede în art. 197 alin. 4 C. proc. pen. - într-un anumit termen (în cursul efectuării actului când partea este prezentă sau la primul termen de judecată cu procedura completă când partea a lipsit la efectuarea actului).
în sensul acestei din urmă condiţii - pe care art. 197 alin. 4 C. proc. pen. o stipulează expres - încă în literatura juridică antebelică era în mod constant admis că dacă în cursul urmăririi penale se săvârşeşte vreo încălcare de lege sancţionată cu nulitatea relativă iar inculpatul sau apărătorul său au cunoştinţă de ea sau dacă în cursul desfăşurării procesului se comite vreo asemenea încălcare de lege - adică o dispoziţie procedurală fie s-a aplicat greşit, fie nu s-a aplicat deloc - nulitate nu există decât dacă cel interesat (Ministerul Public, inculpatul sau apărătorul său) a relevat organului de urmărire penală sau instanţei de judecată acea încălcare de lege şi a cerut apoi să se aplice dispoziţiile legii ce n-au fost observate; neprocedându-se astfel nulitatea nu mai poate fi propusă ca motiv de casare, ea fiind prezumată ca acoperiă prin tăcerea părţii (v., de exemplu, în acest sens, I. N. Lungulescu, I. M. Dragomirescu, Recursul în materie penală, Bucureşti, 1946, p. 226-227). Practica judiciară a fostei Curţi de Casaţie era în acelaşi sens: "Luarea interogatoriului inculpatului este obligatorie pentru a doua instanţă numai atunci când inculpatul n-a fost interogat la prima instanţă şi chiar în acest caz omisiunea nu este sancţionată cu nulitatea decât dacă partea a cerut instanţei îndeplinirea acestei obligaţii şi aceasta a refuzat" (Cas. II, dec. pen. nr. 3017/1939, citată de I. N. Lungulescu, I. M. Dragomirescu, op. cit, p. 251).
în speţă, primele două condiţii sunt, neconstestat, îndeplinite, nu însă şi cea de-a treia: deşi prezent la mai multe termene cu procedura completă (desigur, asistat de apărător, căci infracţiunea imputată este dintre acelea pentru care asistenţa juridică este obligatorie, iar inculpatul n-a invocat nici un moment lipsa acesteia), inculpatul nu a cerut niciodată să fie audiat şi, în acest fel, nulitatea s-a acoperit. Ca atare, ea nu mai putea fi invocată cu succes nici în apel şi nici, cu atât mai puţin, în recurs.
Dar inculpatul a invocat încălcarea legii în apel, iar instanţa de apel - în loc să respingă susţinerea inculpatului pentru motivul că nulitatea s-a acoperit -, a înlăturat-o pentru alt motiv, acesta din urmă greşit. Cum însă soluţia se menţine pentru consideraţiile mai sus-arătate legate de neinvocarea încălcării legii în termenul prevăzut în art. 197 alin. 4 C. proc. pen, este evident că nu există caz de casare. Deci recursul trebuia respins, însă corectată motivarea deciziei atacate.
b. Să presupunem, însă, că nulitatea n-ar fi fost acoperită şi că instanţa de apel a respins greşit apelul făcut de inculpatul L. L. în acest caz, desigur, recursul inculpatului ar fi trebuit admis, dar obiectul casării nu-1 putea constitui decât decizia instanţei de apel,, nu şi sentinţa primei instanţe. Prof. Gr. Theodoru scrie, în acest sens, că - exceptând cazurile de incompetenţă după materie sau după calitatea persoanei care atrag casarea indiferent dacă s-au produs la urmărirea penală, la judecata în prima instanţă sau la judecata în apel şi impun trimiterea cauzei la procuror sau la prima instanţă - "nu pot fi cazuri de casare decât acele încălcări ale legii de procedură penală sancţionate cu nulitatea absolută care s-au produs la judecata în apel"; tot astfel, "nulităţile relative constituie cazuri de casare numai dacă s-au produs... la judecata în apel ori în conţinutul hotărârii date de instanţa de apel..." (Gr. Theodoru, Drept procesual penal, Partea specială, Editura Cugetarea, Iaşi, 1998, p. 391).
Viciile de procedură de care este afectată judecata în primă instanţă pot fi invocate în faţa instanţei de recurs numai în măsura în care, constând în nulităţi absolute, instanţa de apel nu le-a luat în considerare din oficiu, sau în măsura în care, constând fie în nulităţi absolute, fie în nulităţi relative, partea le-a invocat în apel, însă instanţa de apel a înlăturat în mod greşit susţinerile părţii. Casarea va opera, însă, în ambele situaţii, numai asupra deciziei instanţei de apel, care, deşi avea obligaţia să înlăture nulitatea, nu a făcut-o.
în lumina celor ce preced rezultă că dacă - prin ipoteză - nulitatea decurgând din neascultarea inculpatului L. L. nu s-ar fi acoperit recursul declarat de acest inculpat ar fi trebuit admis, casându-se decizia instanţei de apel şi, întrucât nu există nici una din situaţiile enumerate în art. 385^15 pct. 2 lit. c C. proc. pen, în care rejudecarea se face de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată, instanţa de recurs urma să reţină ea însăşi cauza, în vederea ascultării inculpatului L. L. şi a rejudecării, conform art. 385'5 pct. 2 lit. d C. proc. pen.
De asemenea, se impune observaţia că, constatând întemeiat recursul declarat de inculpatul L. L, pentru motivul că acesta nu a fost audiat de prima instanţă iar instanţa de apel n-a înlăturat omisiunea, instanţa de recurs nu putea admite, în mod automat, şi recursurile celorlalţi inculpaţi, atâta vreme cât n-a examinat temeinicia motivelor invocate de aceştia şi n-a constatat, în ceea ce îi priveşte, existenţa vreunui caz propriu de casare. "Când instanţa de recurs - scrie prof. Gr. Theodoru, (op. cit., p. 424) - a fost sesizată cu mai multe recursuri penale, va trebui să soluţioneze fiecare recurs în parte, în raport cu motivele de recurs formulate şi motivele ce pot fi invocate din oficiu; în această situaţie se pot adopta şi soluţii diferite pentru fiecare recurs, cum ar fi admiterea unui recurs şi respingerea altuia", c. în speţă, neprocedându-se conform celor arătate la lit. a şi admiţându-se automat toate recursurile, s-a ajuns la situaţia ca după 9 ani de la săvârşirea faptelor, judecata să se reia de la început, cu parcurgerea din nou a întregului ciclu procesual faţă de toţi inculpaţii, numai pentru că prima instanţă a omis să-l audieze pe unul dintre ei, deşi toţi, inclusiv acesta din urmă, s-au putut apăra nu numai la instanţa de fond, unde au fost prezenţi, asistaţi de apărători, ci şi prin exercitarea ambelor căi de atac ordinare.
Dreptul inculpatului de a nu face nicio declaraţie în cursul cercetării judecătoreşti constituie, potrivit jurispru-denţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, una dintre garanţiile dreptului la un proces echitabil prevăzut în art. 6 parag. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi, în consecinţă, inculpatul are dreptul de a nu face nicio declaraţie în cursul cercetării judecătoreşti, chiar dacă acest drept, stabilit în art. 70 alin. (2) C. proc. pen., nu este prevăzut expres şi în art.
Citește mai mult
323 C. proc. pen. (I.C.C.J., s. pen., decizia nr. 828 din 8 februarie 2006)