autentificarea înscrisurilor, operaţie juridică prin care se conferă actelor şi documentelor scrise o anumită putere doveditoare. Prin autentificare, înscrisul dobândeşte forţă probantă după cum urmează: 1) considerat în întregul său, actul se bucură de prezumţia de autenticitate, dacă, chiar şi numai aparent, a fost corect întocmit; 2) menţiunile din act referitoare la fapte materiale săvârşite de agentul instrumentator sau la cele petrecute în faţa sa şi constatate de acesta prin propriile sale simţuri au putere doveditoare deplină (adică nu pot fi înlăturate decât prin înscriere în fals); 3) menţiunile făcute numai pe baza declaraţiilor pot avea, după caz, fie forţă doveditoare până la proba contrară, fie doar valoarea unui început de dovadă scrisă. A.î. se face de către notarul public, care conferă forţă probantă înscrisurilor referitoare la: contractul de partaj voluntar, împărţeala făcută de ascendenţi între descendenţii lor, donaţii, testamente, acte confirmative, contracte de vânzare-cumpărare, cesiunea de creanţă, contractele de schimb, locaţiune, mandat, societate, comodat, împrumut, depozit, contractul de rentă viageră, fidejusiune, gaj, ipotecă, declaraţii, procuri etc. Toate exemplarele originale ale înscrisului autentificat, împreună cu anexele lor, se semnează, în faţa notarului, de către părţi sau de reprezentanţii lor, respectiv de cei chemaţi a încuviinţa actele respective şi de martorii asistenţi, după caz. Actul autentificat de notarul public care constată o creanţă certă şi lichidă devine titlu executoriu la data exigibilităţii acesteia.
Vezi şi altă definiţie din dicţionarul juridic:
Comentarii despre Autentificarea înscrisurilor
