Identificarea criminalistică
| Comentarii |
|
identificarea criminalistică, stabilirea cu ajutorul urmelor a persoanelor sau a obiectelor care se află în legătură cauzală cu fapta cercetată, în scopul obţinerii de probe judiciare. I.c. a apărut şi s-a dezvoltat ca o parte de sine stătătoare a ştiinţei criminalistice, fiind impusă de nevoile practicii de descoperire şi cercetare a infracţiunii şi infractorului.
identificarea criminalistică, mai întâi, trebuie să precizăm că procesul identificării poate fi întâlnit în toate domeniile de cercetare științifică, dar și în diferite alte activități umane. Acest proces se bazează pe posibilitatea recunoașterii obiectelor lumii materiale, prin fixarea în procesul nostru de gândire a caracteristicilor acestora datorită neschimbării relative a lor, cel puțin pentru un anumit timp. Recunoașterea diferitelor obiecte este determinată de proprietatea gândirii de a compara caracteristicile unor obiecte cu cele ale altora, urmată de judecata privind identitatea sau neidentitatea lor.
A identifica înseamnă a constata identitatea unei ființe, lucru sau fenomen. Identitatea reprezintă starea unui obiect de a fi ceea ce este, de a-și păstra un anumit timp caracterele fundamentale, rămânând el însuși. În egală măsură, identitatea presupune implicit existența unor deosebiri, deoarece orice obiect este o unitate a contrariilor care se află în permanentă mișcare și schimbare.
Identificarea unui obiect este posibilă numai în măsura în care el rămâne același, identic lui însuși. Pe de altă parte, se știe că toate obiectele însuflețite și neînsuflețite sunt supuse schimbărilor. Unele dintre proprietățile lor se modifică mai repede și într-o măsură mai mare, altele mai încet și mai puțin, unele dispar, altele reapar. Un obiect rămâne același, identic lui însuși atâta vreme cât aceste schimbări privesc doar anumite proprietăți, cât vreme acestea nu sunt schimbări de adâncime, cât nu-l privesc în totalitatea sa. Însă, cu toate schimbările arătate, identitatea unui astfel de obiect se poate stabili. Când însă schimbările au mers atât de departe, încât au schimbat esența obiectului, au schimbat proprietățile esențiale ale acestuia, obiectul încetează a mai fi același, el devenind alt obiect. Astfel, un factor important de care trebuie să se țină seama, căci poate modifica rezultatul cercetărilor, este acela al timpului scurs de la data comiterii crimei sau a delictului până la data anchetei, căci timpul poate modifica, dacă nu chiar distruge, unele elemente identificative, atât ale obiectului ce se identifică, cât și pe acelea ce servesc drept comparație.
Unul dintre primii gânditori care au încercat să definească identitatea a fost Aristotel. În lucrările sale despre logică, mai precis în Topica, acesta exprima următoarea opinie despre identitate: „Dar înainte de toate trebuie definit identicul, anume, câte sensuri are. Identicul, luat în genere, ar părea de trei feluri. Căci obișnuim să numim ceva identic fie ca număr, fie ca specie, fie ca gen. După număr, ceea ce are mai multe nume, dar este un singur lucru, de exemplu, „haină” și „manta”. După specie, mai multe lucruri nediferite sub o specie, precum omul este identic omului și calul, calului; deci se numesc identice cele ce sunt identice sub raport specific, atâtea câte sunt sub aceeași specie. În mod asemănător, și după gen [le numim] identice, atâtea câte sunt sub același gen, de exemplu calul este identic omului”.
Identificarea unor persoane sau obiecte, privită în sensul ei cel mai larg - proprie multor domenii ale științei - reprezintă elementul definitoriu al investigațiilor criminalistice. Prin rezonanța sa practică, acest proces deține un loc bine conturat, de maximă importanță în ansamblul cercetărilor criminalistice. Pe bună dreptate se spune despre identificare că reprezintă „problema centrală a investigațiilor criminalistice”. Raportându-se la necesitățile practice, în literatura de specialitate se învederează că acest gen de activitate este „indisolubil legat de actul de justiție”. În același timp, menționăm că identificarea criminalistică nu trebuie înțeleasă ca reducându-se numai la activitatea de laborator, după cum nici Criminalistica nu se confundă cu componenta sa tehnică.
În cazul identificării persoanelor suspecte după obiecte sau urme ce le aparțin, se recurge întotdeauna la experți crimina-liști, specializați prin studii sau prin profesiunea lor. Rolul lor este de multe ori foarte dificil și delicat din punct de vedere tehnic, deoarece lor nu le este permis să-și exprime simple impresii sau păreri, ci sunt ținuți a face demonstrații științifice. Răspunderea lor fiind profund angajată în soluționarea diverselor cauze penale și civile, trebuie să-și întemeieze concluziile pe o serie de considerații de natură foarte diferită, în legătură cu elementele materiale pe care le au de interpretat.
Spre exemplu, trebuie să aibă totdeauna trează în minte, posibilitatea simulării sau a falsificării elementelor identificative de către infractor cu scopul de a înlătura și a le orienta în altă direcție. Astfel, în materie de falsificare de semnături, o coincidentă perfectă a tuturor detaliilor nu constituie dovada identității originalului cu piesa de comparație, căci este imposibil ca o persoană să semneze de două ori perfect la fel. O perfectă asemănare nu face decât să sugereze ideea că semnătura în litigiu a fost copiată, fie prin transparență, fie cu ajutorul hârtiei-carbon, fie prin alte tehnici de imprimare. Un expert improvizat s-ar fi putut înșela și ar fi putut ajunge la concluzii contrare realității. Unul experimentat va băga de seamă că semnătura ce trebuie identificată este copiată, scrisă încet, cu întreruperi, că mișcarea normală a scrisului este alterată.
În practica de anchetă există mai multe procedee de identificare, dintre care amintim: stabilirea identității unei persoane sau a unui obiect după memorie (recunoaștere de către martor sau victimă); stabilirea identității pe calea examinării științifice (a urmelor, a manuscriselor, a fotografiilor sau a altor elemente descriptive). Se înțelege că în acele cazuri în care identificarea se face pe baza unei examinări științifice, concluziile desprinse sunt, de regulă, mai temeinice decât în cazurile în care aceasta se face pe baza unor impresii subiective sau pe bază de memorie.
Spre deosebire de alte domenii, identificarea criminalistică impune recunoașterea unui obiect concret, ce poate avea elemente sau însușiri de natură să-l apropie de alte obiecte asemănătoare, de același gen sau specie, dar care se deosebește de toate acestea prin trăsături ce-l fac să fie identic numai cu sine însuși. Procesul de identificare în criminalistică prezintă o serie de deosebiri față de aplicarea lui generală, deoarece în cercetarea criminalistică interesează deopotrivă atât identitatea, cât și neidentitatea între obiecte.
Potrivit teoriei generale a identificării criminalistice, acest proces este posibil datorită perceperii realității obiective și sesizării proprietăților, a trăsăturilor caracteristice unei persoane sau unui obiect, ce se individualizează în raport cu alte ființe sau lucruri asemănătoare. Ne aflăm în prezența recunoașterii de persoane ori obiecte, rezultată dintr-un proces de gândire prin care s-au comparat caracteristicile mai multor obiecte, în vederea stabilirii identității sau neidentității lor. În majoritatea cazurilor, procesul de identificare în criminalistică se face nu prin studierea directă, nemijlocită, a obiectului ce urmează a fi identificat, ci a urmei acestuia, a oglindirii caracteristicilor lui de către un alt obiect.
Condițiile pe care caracteristicile fundamentale de individualizare a persoanei sau a obiectului trebuie să le îndeplinească sunt:
a) pentru stabilirea identității nu este absolut necesar să se apeleze la toate trăsăturile obiectului identificării, fiind suficiente caracteristicile esențiale prin care acestea se individualizează și se distanțează de celelalte obiecte;
b) deși identitatea presupune durata în timp a trăsăturilor particulare, dublată de relativa lor stabilitate, în practica criminalistică există cazuri de identificare pe baza unor caracteristici temporare, (ex.: o piatră fixată între nervurile tocului cizmei);
c) identificarea nu trebuie interpretată într-un mod fixist, ci dialectic, întrucât orice lucru, orice element caracteristic al acestuia, se află în permanentă mișcare și transformare, fiind supus acțiunii și influenței unor factori externi sau interni. Procesul este propriu atât ființelor, cât și obiectelor, inclusiv urmelor acestora.
Într-o opinie, prin identificare criminalistică „se înțelege stabilirea obiectului care are legătură cauzală cu fapta cercetată, în scopul obținerii de probe judiciare". Potrivit unei alte opinii, identificarea criminalistică este privită ca un „proces de stabilire cu ajutorul mijloacelor și metodelor proprii științei criminalistice, a factorului creator al urmei, pe baza caracteristicilor acestuia, constituite într-un sistem unitar și individualizat, conținute, transmise sau reflectate în urmă". La aceasta se adaugă opinia conform căreia identificarea criminalistică se constituie ca o metodă de cunoaștere științifică a obiectelor, relevante din punctul de vedere al probațiunii și de creare a posibilităților descoperirii relațiilor ce leagă obiectele unele de altele.
Identificarea criminalistică este, înainte de toate, o activitate, un proces de stabilire a persoanei sau obiectului concret, material, aflat în legătură cauzală cu fapta ilicită. La baza identificării stă un sistem de trăsături caracteristice sau de particularități. Aceste trăsături aparținând fie formei, fie conținutului obiectului, pot fi cunoscute, analizate și interpretate prin metode și mijloace științifice, proprii Criminalisticii. Prin urmare, identificarea criminalistică poate fi definită ca un proces de constatare a identității unor persoane, obiecte sau fenomene aflate în legătură cauzală cu fapta ilicită, prin metode științifice criminalistice, în scopul stabilirii adevărului în procesul judiciar.
Teoria identificării este sistemul normelor și al noțiunilor referitoare la modul de dovedire a identității sau a inexistentei acesteia. Ea definește scopul examinării, noțiunea de identitate, noțiunea de obiect de identificat și cea de obiecte cu ajutorul cărora se face identificarea. Ea caracterizează, în forma generală, trăsăturile pe baza cărora este posibilă identificarea, clasifică aceste trăsături și dă o reprezentare asupra criteriilor de apreciere a acestora.
În cercetarea cauzelor penale sunt folosite două noțiuni distincte, care atribuie identificării sensuri și semnificații diferite: identificarea criminalistică și identificarea judiciară. Identificarea criminalistică rezolvă probleme de natură faptică și vizează separarea obiectului sau a persoanei dintr-un grup nedeterminat de obiecte sau persoane posibile. Definitoriu pentru procesul de identificare criminalistică este stabilirea identității atât pe baza caracteristicilor și a însușirilor generale ale obiectului, cât și pe baza trăsăturilor care le individualizează și le deosebesc de obiectele din aceeași clasă.
Spre deosebire de identificarea criminalistică, identificarea judiciară își are specificul ei în procesul de aflare a adevărului și nu poate fi restrânsă doar la identificarea persoanei sau a obiectului pe baza urmelor ridicate din locul săvârșirii infracțiunii, deoarece aceasta atestă o simplă stare de fapt, care poate avea sau nu legătură cu cauza cercetată. Organul de urmărire penală sau instanța de judecată sunt obligate să stabilească legătura de cauzalitate între obiectul sau persoana individualizate prin intermediul identificării criminalistice și fapta incriminată de legea penală. De exemplu, identificarea unei persoane după urmele papilare ridicate din locul săvârșirii infracțiunii nu este suficientă pentru probarea vinovăției acesteia, mai ales dacă se are în vedere că apariția urmelor în locul faptei poate să fie anterioară sau ulterioară săvârșirii infracțiunii. De aceea organul judiciar trebuie să probeze că urmele papilare cu ajutorul cărora s-a realizat identificarea criminalistică au fost create în timpul acțiunilor întreprinse pentru săvârșirea infracțiunii. În acest context, identificării judiciare trebuie să i se atribuie un sens mai larg, întrucât ea se realizează atât prin intermediul elementelor de fapt stabilite prin cercetarea criminalistică a urmelor și a probelor materiale, cât și prin administrarea probelor obținute prin efectuarea altor acte de urmărire penală.
