Înfiinţarea popririi
| Comentarii |
|
înfiinţarea popririi, fază iniţială a procedurii popririi constând în ordinul dat terţului debitor al datornicului să nu plătească datornicului suma poprită şi s-o ţină la dispoziţia executorului judecătoresc sau a instanţei care a înfiinţat poprirea. Din momentul î.p. terţul debitor al datornicului devine terţ poprit. Poprirea se înfiinţează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terţului poprit; în cazul sumelor datorate cu titlu de obligaţie de întreţinere sau de alocaţie pentru copii, precum şi în cazul sumelor datorate cu titlu de despăgubiri pentru repararea pagubelor cauzate prin moarte, vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, î.p. se dispune de instanţa de fond, din oficiu, de îndată ce hotărârea este executorie potrivit legii. Poprirea se înfiinţează fără somaţie, prin adresă însoţită de o copie certificată de pe titlul executoriu, comunicată celei de-a treia persoane, înştiinţându-se, totodată, şi debitorul despre măsura luată. î.p. este succedată de o a doua fază procedurală, şi anume executarea propriu-zisă, prin plata efectivă către creditor a sumei pe care terţul poprit o datorează debitorului urmărit.
înfiinţarea popririi, procedura execuţională a popririi are ca scop realizarea efectivă a creanţei prin plata sumei de bani sau remiterea titlurilor de valoare ori a altor bunuri mobile incorporale sau corporale pe care terţul le datorează debitorului sau le va datora în viitor în vederea valorificării în condiţiile legii, şi a distribuirii preţului atunci când urmărirea este pornită de mai mulţi creditori.
Scopul urmărit prin această procedură de executare deosebeşte poprirea executorie de cea asigurătorie, fiindcă aceasta de pe urmă presupune numai blocarea sumelor de bani şi a titlurilor de valoare în mâinile terţului poprit, existenţa sa depinzând de exercitarea efectivă a acţiunii în cadrul căreia s-a înfiintat.
Întotdeauna s-a urmărit simplificarea procedurii popririi, pentru ca executarea să presupună forme procedurale suple şi rapide, suprimarea procedurii validării fiind unul din scopurile urmărite de legiuitor, poprirea devenind de regulă executorie de drept fără nicio intervenţie a instanţei de executare.
O procedură simplificată a popririi a fost reglementată pentru prima dată în sistemul nostru de drept procesual civil prin Decretul nr. 387 din 13 octombrie 1952, care privea urmărirea unor creanţe pe cale notarială în cadrul procedurii, validarea popririi nemaiavând un caracter obligatoriu.
Prin Decretul nr. 38 din 16 februarie 1959 a fost introdus în codul de procedură civilă art. 461 care reglementa înfiinţarea popririi din oficiu asupra salariilor ori a altor venituri din muncă ale debitorului pentru sume datorate cu titlu de obligaţii de întreţinere.
în asemenea cazuri poprirea înfiinţată era executorie, terţul poprit având obligaţia să plătească creditorului suma obţinută, fiind astfel suprimată cea de-a doua fază a popririi şi anume validarea.
în sistemul Decretului nr. 221/1960 fostele organizaţii socialiste creditoare puteau înfiinţa direct poprirea fără intervenţia instanţei printr-o adresă, de la primirea căreia poprirea devenea executorie. Sesizarea instantei de validare avea loc numai atunci când terţul nu-şi îndeplinea obligaţiile instituite prin adresa de înfiinţare a popririi.
O altă formă simplificată de poprire a fost reglementată prin Decretul nr. 884/1967 pentru realizarea creanţelor constând în sume de bani plătite cu titlu de recompensă autorilor unor creaţii tehnice.
Simplificarea procedurii popririi prin renunţarea la procedura obligatorie a validării evită întârzierea executării obligaţiei de plată a debitorului, acesta constituind un obiectiv important în modificările aduse vechiului Cod de procedură civilă prin O.U.G. nr. 138/2000, precum şi prin reglementările cuprinse în Codul de procedură fiscală.
În actuala reglementare, în baza adresei de înfiinţare a popririi se instituie în sarcina terţului poprit obligaţia de a bloca sumele de bani şi de a-i plăti direct creditorului, ceea ce presupune că prin acelaşi act se produc concomitent două efecte : unul conservatoriu, de indisponibilizare a sumei, şi altul executoriu, de transfer al creanţei de la debitor la credi-torul, poprirea devenind executorie în termen de 5 zile de la comunicarea adresei de înfiinţare, respectiv de la data la care tertul confirmă că datorează suma de bani debitorului în cazul procedurii urmăririi creanţelor fiscale.
Validarea sau, după caz, menţinerea popririi are loc numai atunci când terţul nu-şi îndeplineşte obligaţiile stabilite în sarcina sa prin adresa de înfiinţare a popririi, astfel că de regulă executarea efectivă a creanţei se realizează de către executorul judecătoresc, fără intervenţia instanţei de executare ce poate fi sesizată numai pentru soluţionarea incidentelor procedurale ce apar în cursul executării.
