Principiul legalității în materia anulării autorizațiilor de construire
| Comentarii |
|
Toate formele de activitate a administrației trebuie să respecte legea (în sens larg). Ori de câte ori aceasta este încălcată, legalitatea trebuie restaurată. Tocmai de aceea, dacă o autorizație de construire nu respectă legea, ea trebuie anulată.
Dar, în mod evident, această măsură abstractă - anularea autorizației - nu este suficientă și, de regulă, nu îl satisface pe reclamant. Aceasta pentru că cel puțin unele dintre efectele juridice ale actului administrativ s-au materializat deja, așa încât, dacă se admitem că o cale de atac trebuie să fie efectivă, iar nu teoretică și iluzorie, atunci, de asemenea, și urmele materiale ale efectelor juridice ale autorizației trebuie înlăturate.
În concluzie, recunoscând aplicabilitatea principiului legalității și în această materie, vom stabili că, urmare a anulării unei autorizații de construire, un petit de desființare a construcțiilor realizate în baza acestui act administrativ ar trebui să fie admisibil. Altfel spus, el nu ar trebui respins de plano. în acest sens s-a pronunțat și jurisprudența noastră recentă:
„în privința capătului de cerere având ca obiect desființarea lucrărilor de construire edificate în baza autorizației de construire nelegale, instanța va reține pentru început că anularea unui act administrativ presupune lipsirea actului în cauză de orice efecte juridice produse de acesta și încetarea pentru viitor a oricăror efecte.
Anularea actului administrativ determină «dispariția» acestuia din circuitul civil, prin urmare, actului juridic astfel «dispărut» nu îi pot supraviețui efectele pe care acesta le produce cât timp se află în ființă în raport de părți sau terți (...).
(...) fără a dispune cu privire la efectele nulității actului administrativ, hotărârea judecătorească va fi redusă la o simplă premisă în raport de care autoritatea administrativă
(aflată oricum în culpă pentru emiterea actului administrativ cu încălcarea dispozițiilor legale care reglementează în materie) va fi liberă să aprecieze limitele conduitei sale ulterioare".
Următoarele principii, corelate, ne vor spune, în plus, în ce măsură această consecință este și obligatorie. Altfel spus, principiul (restaurării) legalității (efective) nu ne spune că petitul de demolare este admisibil în mod necesar odată cu cel de anulare a autorizației de construire și nici măcar că una și aceeași instanță este competentă să îl soluționeze, chiar separat, ulterior anulării autorizației de construire, ci doar că, subsecvent acestei anulări, demolarea este una dintre consecințele posibile.
În legătură cu acest principiu, Curtea de la Strasbourg a pronunțat o hotărâre (Antonetto c. Italiei, 2000) foarte relevantă, pe care o reproducem în totalitate:
„1. La originea cauzei se află o cerere (nr. 15918/89) îndreptată împotriva Italiei, prin care o cetățeană a acestui stat, dna Irma Antonetto («reclamanta») a sesizat Comisia Europeană pentru Drepturile Omului («Comisia») pe 31 august 1989, în baza vechiului art. 25 din Convenție. Reclamanta a decedat pe 20 noiembrie 1993. Asociația Culturală Italiană («ACI»), moștenitoarea reclamantei, și-a exprimat dorința de a continua procedura în fața Curții.
2. Reclamanta este reprezentată de dl. Federico Sorrentino, avocat in Baroul din Roma. Guvernul italian a fost reprezentat de agentul său. dl. Umberto Leanza, și de coagentul său, dl. Vitaliano Esposito.
3. Reclamanta a invocat încălcarea art. 6 din Convenție prin imposibilitatea de a obține executarea unei hotărâri definitive a Consiliului de Stat. Ea pretinde in egală măsură că imobilul a cărui demolare nu a putut-o obține a privat-o de lumina naturală și de vederea de care se bucura înainte și, prin urmare, i-a fost redusă valoarea proprietății.
4. Cauza a fost transmisă Curții pe 1 noiembrie 1998, data intrării în vigoare a Protocolului nr. 11 adițional la Convenție (art. 5 parag. 2 din Protocolul nr. 11).
5. Cauza a fost repartizată Secției a doua a Curții. În cadrul acesteia. Camera desemnată pentru examinarea cauzei a fost constituită conform art. 26 parag. 1 din Regulament.
6. Prin Decizia din 16 decembrie 1999, Curtea a declarat cauza admisibilă. Atât reclamanta, cât și Guvernul au depus observații scrise cu privire la fondul cauzei (art. 59 parag. 1 din Regulament).
I. Circumstanțele de fapt
A. Faptele anterioare datei de 1 august 1973
7. Reclamanta este proprietara unei case în Torino. În anul 1964, Primăria Torino a autorizat construirea unui imobil de locuințe cu mai multe etaje pe un teren învecinat cu proprietatea reclamantei (autorizația de construire nr. 541 din 5 martie 1964 și actul adițional nr. 226 din 9 septembrie 1964). Construirea acestui imobil a fost finalizată în cursul anului 1967.
8. Apreciind că autorizația de construire fusese acordată în condiții de ilegalitate, reclamanta a atacat-o la Consiliul de Stat pe 4 septembrie 1966. Printr-o hotărâre din 17 octombrie 1967, depusă la grefă pe 12 decembrie 1967. Consiliul de Stat a anulat autorizația de construire, invocând trei motive: distanța legală de 6 m între căile publice de acces și clădire nu fusese respectată, imobilul depășea înălțimea maximă prevăzută de planul de urbanism al zonei (construcția avea 15,70 m în loc de 15 m), imobilul depășea dimensiunile maxime autorizate pentru construcții în zona respectivă.
9. Hotărârea Consiliului de Stat a fost notificată părților pârâte, respectiv titularilor autorizației și Primăriei orașului Torino, și a intrat în autoritatea de lucru judecat. Reclamanta a cerut apoi punerea în executare a hotărârii, respectiv distrugerea acelei părți din imobil care fusese construită cu încălcarea legii, ceea ce presupunea, dacă imobilul nu putea fi demolat în parte, să fie desființat în întregime. Primăria Torino nu a procedat în acest sens.
10. Prin urmare, pe 13 mai 1969, reclamanta a acționat instituția în judecată în fața Consiliului de Stat, pentru executarea hotărârii din 12 decembrie 1967. Prin hotărârea din 17 februarie 1970, Consiliul de Stat a hotărât că municipalitatea este obligată să pună în executare decizia respectivă, mai ales că primarul a avut posibilitatea să aleagă modalitatea de aducere la îndeplinire (demolare parțială sau totală); Consiliul de Stat a decis, printre altele, ca. În cazul neexecutării hotărârii în termen de 90 de zile, un comisar ad acta să fie desemnat în acest sens.
11. Municipalitatea din Torino nu a executat hotărârea, motivând că înălțimea clădirii urma să fie redusă pe cale amiabilă, iar în ceea ce privește distanța minimă de 6 m față de drumul public, Consiliul municipal a decis, la 20 aprilie 1970, să creeze o excepție de la regulă pentru clădirea în cauză.
12. Pe 7 octombrie 1970, reclamanta a sesizat din nou Consiliul de Stat, cerând ca municipalitatea să fie obligată la respectarea hotărârii din 12 decembrie 1967. Printr-o hotărâre parțială din 4 iulie 1972, Consiliul de Stat a anulat decizia Consiliului municipal din 20 aprilie 1970 și a stabilit că singurul mod prin care se putea pune de acord situația Imobilului cu situația urbanistică a zonei era demolarea părților construite în ilegalitate și, în cazul in care s-ar fi periclitat structura de rezistență a imobilului, acesta trebuia demolat în întregime (s.n.); a mai considerat necesară depunerea de noi documente și a obligat municipalitatea să le furnizeze în termen de 40 de zile. Prin hotărârea din 20 martie 1973, Consiliul de Stat a obligat în cele din urmă Primăria la demolarea integrală a clădirii.
B. Faptele ulterioare datei de 1 august 1973
13. Primăria Torino nu a trecut la executarea hotărârii, astfel că reclamanta a inițiat o nouă acțiune în fața Consiliului de Stat pe 14 decembrie 1973; prin hotărârea din 11 aprilie 1975, Consiliul a dispus demolarea clădirii în termen de 60 de zile alternativ cu desemnarea unui comisar ad acta.
14. Pe 14 august 1975, municipalitatea a notificat locatarii imobilului în cauză (care au achiziționat apartamentele după data emiterii hotărârii Consiliului de Stat) că va trece la demolarea acelor părți din imobil care nu sunt conforme planului urbanistic. Pe 30 aprilie 1976, municipalitatea din Torino a emis dispoziția de desființare a imobilului. Această dispoziție a fost contestată de proprietarii imobilului în fața tribunalului administrativ regional (TAR), apoi în fața Consiliului de Stat, însă contestațiile au fost respinse la 11 aprilie 1978 și, respectiv, la 24 octombrie 1980.
15. Municipalitatea din Torino a împuternicit organele sale competente cu aducerea la îndeplinire a dispoziției; pe 29 decembrie 1981, a anunțat licitația pentru serviciile de demolare parțială a imobilului. Nicio societate nu s-a înscris la licitație, astfel că, prin actul emis la 12 martie 1984, primarul a aplicat titularilor autorizației de construire o simplă amendă.
16. În mai 1984, reclamanta s-a adresat din nou Consiliului de Stat, care, prin decizia nr. 6 din 11 ianuarie 1985, a confirmat faptul că Primăria Torino trebuia să se conformeze hotărârii din 12 decembrie 1967 și că această obligație consta în restabilirea-chiar cu prețul demolării întregului imobil- ordinii juridice încălcate prin edificarea imobilului în cauză. În acest sens a subliniat că amenda aplicată de primar nu valora executare.
17. Nici municipalitatea, nici comisarul ad acta, numit la expirarea termenului dat de Consiliu, nu au trecut la executarea silită.
18. Pe 28 iulie 1985, reclamanta s-a adresat din nou Consiliului de Stat, care, prin hotărârea nr. 233 din 24 aprilie 1986, a confirmat faptul că municipalitatea era obligată să desființeze construcția. A subliniat în acest sens că dispozițiile art. 43 din Legea nr. 47/1985 - care permiteau intrarea în legalitate a construcțiilor abuzive, chiar și dacă existau sancțiuni administrative neexecutate - nu puteau fi aplicabile în speță, deoarece executarea unei hotărâri nu constituie o sancțiune administrativă în sensul legii citate.
19. Refuzul de a realiza o astfel de intrare în legalitate a făcut obiectul unui recurs în fața TAR. promovat de proprietarii imobilului în cauză. Printr-o hotărâre din 9 aprilie 1987, TAR a respins acest recurs.
20. În continuare, la solicitarea de executare silită formulată de reclamantă, Primăria și comisarul ad acta numit între timp au dat eficiență art. nr. 12 bis din Legea nr. 68 din 13 martie 1988, care extindea posibilitatea de intrare in legalitate șl la construcțiile unde neregularitatea era constatată prin hotărâre judecătorească (s.n.).
21. Reclamanta a sesizat din nou Consiliul de Stat. Prin hotărârea din 1 martie 1989, Consiliul a respins acțiunea reclamantei, apreciind că situația de fapt intra sub incidența art. 12 bis din Legea nr. 68 din 13 martie 1988.
22. Făcând aplicarea dispozițiilor acestei legi, pe 26 mai 1988, municipalitatea din Torino a acordat proprietarilor imobilului o autorizație de construire care permitea intrarea în legalitate. În octombrie 1988, reclamanta a introdus acțiune la TAR. pentru anularea acestei autorizații. Această acțiune a fost respinsă de TAR prin hotărârea din 16 aprilie 1993, iar apelul împotriva acestei decizii este în curs de judecată în fața Consiliului de Stat.
ÎN DREPT
I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenție
23. Invocând dreptul la o protecție judiciară efectivă, reclamanta se plânge de imposibilitatea de a obține executarea silită a hotărârii Consiliului de Stat, în primul rând din cauza refuzului municipalității de a se conforma acestei hotărâri, iar în al doilea rând din cauza adoptării legii din 1988. care permitea intrarea în legalitate a construcțiilor. Reclamanta invocă art. 6 din Convenție, care prevede că « Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale (...) de către o instanță (...) care va hotări asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil (...)».
24. Guvernul susține că. În sistemul legal italian, dreptul de a pune în executare o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat poate fi limitat de interesele publice care îi sunt contrare. Primăria din Torino, atunci când a acordat proprietarilor clădirii o autorizație de construire în vederea intrării in legalitate, a ținut cont de acest interes public protejat prin legea din 1988. De asemenea. TAR. atunci când a respins cererea reclamantei prin hotărârea din 16 aprilie 1993. a ținut cont de acest interes public care primează asupra dreptului reclamantei de a cere executarea hotărârii Consiliului de Stat.
25. Reclamanta susține, din contră, că administrația publică avea obligația de a se conforma deciziilor judiciare care intraseră în puterea de lucru judecat. Mai mult, reclamanta subliniază că dreptul său de a vedea pusă în executare hotărârea Consiliului de Stat nu a fost sacrificat în fața unui interes public, ci pentru a proteja interesele altor particulari care ocupau imobilul construit ilegal.
26. Reclamanta a susținut că Legea din 13 martie 1988, prin care s-a pretins că se dorea rezolvarea problemelor legate de inerția organelor administrative în fața deciziilor autorităților judiciare, a încălcat drepturile sale și a lipsit de eficiență toate demersurile sale.
27. Curtea reamintește că, potrivit propriei jurisprudențe, dreptul de acces la o instanță ar fi iluzoriu dacă ordinea juridică a unui stat ar permite ca o decizie judiciară definitivă și obligatorie să rămână neoperantă, în detrimentul uneia dintre părți. Executarea unei hotărâri, indiferent de tipul de jurisdicție emitentă, trebuie considerată ca făcând parte integrantă din noțiunea de «proces» cuprinsă in art. 6 (vezi cauzele Immobiliare Saffi, parag. 63 in fine și Hornsby c. Greciei, parag. 40).
28. Aceste afirmații primesc o semnificație și mai importantă în contextul contenciosului administrativ, atunci când este vorba despre un diferend în care se pune problema drepturilor civile ale justițiabilului. Atunci când se promovează o acțiune in anulare, in fața celei mai înalte autorități jurisdicționale administrative a statului, această acțiune nu vizează numai dispariția actului juridic litigios, dar mai ales ștergerea efectelor sale. Or. protecția efectivă a justițiabilului și restabilirea legalității presupun în sarcina administrației obligația de a se conforma oricărei hotărâri emise de o astfel de jurisdicție. Curtea reamintește in acest sens că administrația constituie un element esențial al statului de drept și că interesul său include și o bună administrare a justiției. Dacă administrația refuză sau omite să participe la executare ori doar întârzie să se conformeze, garanțiile prevăzute de art. 6 de care a beneficiat justițiabilul in decursul fazei judiciare a procedurii își pierd orice utilitate (vezi Hornsby, parag. 41).
29. În cauză, după mai mult de 40 de ani începând de la data recunoașterii de către Italia a competenței Curții pentru recursuri individuale (1 august 1973)- la acea dată situația de fapt supusă dezbaterii dura deja de 6 ani - și în ciuda a 5 hotărâri executorii, Primăria Torino a refuzat să se conformeze hotărârii Consiliului de Stat din 17 octombrie 1967 prin care se dispunea desființarea în tot sau în parte a imobilului în litigiu. Prin lipsa de diligență manifestată pe o perioadă atât de îndelungată prin neluarea măsurilor necesare în vederea respectării unei decizii judiciare definitive și executorii, autoritățile naționale au privat practic art. 6 parag. 1 din Convenție de orice efect util.
30. Într-adevăr, așa cum semnala și Guvernul, intrarea în vigoare a Legii nr. 68 din 13 martie 1988 a extins posibilitatea de intrare în legalitate și cu privire la construcțiile referitor la care exista o decizie judecătorească, privând astfel de orice efect deciziile judecătorești definitive care, ca și în prezenta cauză, nu fuseseră puse încă in executare. Curtea apreciază că nu este cazul să mai examineze dacă după 13 martie 1988 comportamentul autorităților a fost justificat, deoarece, dacă Primăria Torlno s-ar fi conformat, așa cum avea obligația, hotărârii Consiliului de Stat din 1967, legea în cauză nu ar fi avut niciun efect asupra situației reclamantei (s.n., ). Prin urmare, a existat o încălcare a art. 6 parag. 1 din Convenție.
II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1
31. Reclamanta pretinde că imobilul a cărui desființare nu a reușit să o obțină a privat-o de lumină naturală și de vederea de care se bucurase înainte de construire și, astfel, i-a redus valoarea propriei clădiri. Aceasta pretinde că proprietarii celuilalt imobil au fost privilegiați. Invocă art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, care prevede următoarele: «Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor».
32. Guvernul susține că construcția unui imobil de către vecinii reclamantei nu i-a încălcat acesteia vreun drept, mai ales că înainte exista pe același teren un imobil mai vechi și cu puțin mai mic decât cel construit ulterior. Din acest motiv, reclamantul nu a suferit niciun prejudiciu material.
A. Regulile aplicabile
33. Potrivit jurisprudenței Curții, art. 1 din Protocolul nr. 1, care garantează substanța dreptului de proprietate, conține trei norme distincte (vezi cauza James și alții c. Regatului Unit, parag. 37): prima, cuprinsă în prima frază a primului paragraf și care are un caracter general, enunță principiul respectării dreptului de proprietate; a doua, cuprinsă în a doua frază a aceluiași paragraf, vizează privarea de proprietate și enu-meră anumite condiții pentru aceasta; iar a treia, cuprinsă în al treilea paragraf, recunoaște statelor semnatare puterea, printre altele, de a reglementa posesia bunurilor conformă interesului general. A doua și a treia, atunci când se referă la situații particulare de atingere a dreptului de proprietate, trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de cea dintâi normă.
34. În cauză, Curtea observă că refuzul autorităților administrative de a se conforma hotărârii Consiliului de Stat a avut drept consecință menținerea in ființă a imobilului construit abuziv, cu toate că acest imobil priva parțial de vedere și lumină naturală locuința reclamantei și astfel îi reducea valoarea. În aceste condiții, autoritățile italiene sunt responsabile de ingerința asupra dreptului de proprietate al reclamantei; ingerința în cauză nu constituie nici o expropriere, nici o reglementare a folosirii bunurilor, dar este legată de prima frază a primului paragraf al ari. 1.
B. Respectarea art. 1 din Protocolul nr. 1
35. Curtea reamintește că art. 1 din Protocolul nr. 1 impune, mai întâi de toate, ca orice ingerință a unei autorități în exercițiul dreptului de proprietate să fie legală: a doua frază a primului paragraf nu permite privarea de proprietate decât «în condițiile prevăzute de lege»; al doilea paragraf recunoaște statelor dreptul de a reglementa folosirea bunurilor și de a adopta în acest sens «legi». În plus, preeminența dreptului, unul dintre principiile fundamentale ale societăților democratice, este subînțeleasă în toate articolele Convenției (vezi Belvedere Alberghiera S.R.L, c. Italiei, parag. 63, Amuur c. Franței, parag. 50) și presupune disponibilitatea statului sau a unei autorități publice de a se conforma unei hotărâri pronunțate împotriva lor (a se vedea, mutatis mutandis. cauza Hornsby. parag. 41). Rezultă că necesitatea de a verifica dacă s-a menținut un just echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativul de protejare a drepturilor fundamentale ale individului (vezi cauza Sporrong și Ldnnroth c. Suediei, parag. 69) nu se face simțită decât dacă ingerința în cauză a respectat principiul legalității și nu a fost arbitrară (vezi cauza latridis c. Greciei, parag. 58).
36. Guvernul susține că neexecutarea hotărârii Consiliului de Stat a dobândit caracter legal prin Legea nr. 68 din 13 martie 1988, care consfințea posibilitatea de intrare în legalitate și in materia construcțiilor al căror caracter abuziv fusese constatat pe cale judiciară.
37. Reclamanta contestă susținerile Guvernului.
38. Curtea constată că, la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 68 din 13 martie 1988, abuzurile în materie de construcții constatate prin hotărârea unui organ judiciar aveau deja autoritate de lucru judecat și nu mai putea fi vorba despre intrarea în legalitate. Prin urmare, autoritățile administrative trebuia să se conformeze deciziilor judiciare și să dispună, acolo unde era cazul, ca și în cauza de față, desființarea parțială sau totală a imobilelor nelegal construite. Refuzul de punere în executare a deciziilor judiciare nu avea, așadar, nicio bază legală. O astfel de concluzie scutește Curtea de a mai verifica dacă s-a respectat justul echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativul de protejare a drepturilor individului.
39. Această concluzie se menține și pentru perioada de după intrarea în vigoare a Legii nr. 68 din 13 martie 1988, când Guvernul susține că ingerința ar fi căpătat o bază legală în dreptul intern. În concluzie, a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1.
III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenție
40. În exprimarea art. 41 din Convenție, «Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale și dacă dreptul intern al înaltei Părți Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecințelor acestei încălcări. Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o reparație echitabilă».
A. Daune materiale
41. Reclamanta pretinde repararea prejudiciului material suferit și I-a cuantificat, în baza unui raport de evaluare întocmit de un arhitect, la 100.000.000 lire italiene, echivalentul reducerii valorii de circulație a proprietății sale.
42. Guvernul a susținut că lipsește orice legătură de cauzalitate între daunele pretinse și încălcările constatate.
43. Curtea constată că în cauză ingerința a dus la scăderea valorii de circulație a casei reclamantei (vezi parag. 34 supra). Curtea, având în vedere și considerentele cuprinse în parag. 38. apreciază că există temei pentru acordarea către reclamantă a unei sume cu titlu de daune materiale. Întrucât Guvernul nu a contestat suma cerută de reclamantă, Curtea i-o va acorda integral.
B. Daune morale
44. Reclamanta solicită, de asemenea, repararea prejudiciului moral suferit și lasă cuantumul daunelor la aprecierea Curții.
45. Guvernul consideră că, constatând existența încălcării dreptului, prejudiciul suferit a fost suficient reparat.
46. Curtea, ținând cont în special de profundul sentiment de injustiție cauzat de faptul că administrația italiană nu s-a conformat hotărârii Consiliului de Stat (vezi Hornsby c. Greciei, parag. 18), consideră echitabilă acordarea către reclamantă a sumei de 15.000.000 lire.
C. Cheltuieli de judecată
47. Reclamanta solicită restituirea cheltuielilor de judecată în procedura internă, care se ridică la suma de 6.000.000 lire italiene pentru fiecare instanță, raportate la 10 astfel de instanțe (60.000.000 lire). Reclamanta nu a furnizat nicio justificare pentru aceste solicitări. Aceasta mai cere și restituirea cheltuielilor făcute în procedura în fața Comisiei și a Curții, în cuantum de 24.352.000 lire italiene.
48. Guvernul a lăsat aceste aspecte la aprecierea Curții.
49. Având în vedere că reclamanta nu a furnizat documente justificative în sprijinul cererii sale pentru cheltuielile făcute în jurisdicțiile interne, Curtea respinge această cerere (vezi E.P. c. Italiei, parag. 80). În ceea ce privește suma pretinsă pentru procedurile la organele de la Strasbourg, Curtea consideră rezonabil să i le acorde în întregime.
C. Daune moratorii
50. Potrivit informațiilor aflate la dispoziția Curții, nivelul dobânzii legale aplicabile în Italia la data pronunțării prezentei hotărâri este de 2.5% pe an.
PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE,
1. constată că a existat o încălcare a art. 6 din Convenție;
2. constată că a existat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1;
3. dispune: a) că statul pârât trebuie să plătească reclamantei, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri conform art. 44 parag. 2 din Convenție, următoarele sume: - 100.000.000 lire daune materiale, - 15.000.000 lire daune morale. - 24.352.000 lire cheltuieli de judecată, b) că acestor sume li se va aplica o rată de dobândă de 2.5% pe an de la expirarea termenului prevăzut mai sus și până la achitarea integrală a sumelor"
Câteva concluzii personale care se pot desprinde din această decizie, dincolo de principiul pe care tocmai l-am analizat (respectarea legalității trebuie să fie concretă și efectivă, nu teoretică și iluzorie):
(a) niciuna dintre părți, nici măcar reclamanta (și nici Curtea de la Strasbourg), nu a contestat faptul că, dacă este posibil, demolarea construcției trebuie să fie parțială, iar nu totală. Vom dezvolta această idee ulterior, la un alt principiu aplicabil desființării construcțiilor;
(b) anularea autorizației de construire și desființarea imobilului nu au fost dispuse prin aceeași hotărâre (în fața jurisdicției interne, italiene) și nici Curtea de la Strasbourg nu a semnalat faptul că această stare de lucruri ar constitui, în sine, o încălcare a textelor Convenției. Iar cauza acestei abordări pare a răzbate din starea de fapt: nu era sigur, la momentul pronunțării deciziei de anulare a autorizației, dacă o demolare parțială este posibilă (din punct de vedere tehnic);
(c) faptul că reclamanta a solicitat în principal desființarea parțială a imobilului sugerează împrejurarea înțelegerii situației că. În principiu, posibilitatea de a solicita desființarea este limitată atât la caracterul ilicit al construirii (doar partea care depășește prevederile urbanistice aplicabile pe parcela în cauză), cât și la întinderea prejudiciului suferit de reclamantă; în cele din urmă, s-a dispus demolarea totală numai pentru că cea parțială nu era tehnic posibilă (parag. 9);
(d) și în sistemul italian par a exista mai multe posibilități distincte de intrare în legalitate, diferite de desființarea imobilului (care, astfel, trebuie să rămână ultima posibilitate); ceea ce a condamnat însă Curtea de la Strasbourg a fost faptul că, potrivit ultimei reglementări interne, era posibil să se intre în legalitate prin reautorizare chiar peste existența unei hotărâri judecătorești irevocabile de desființare a imobilului, ceea ce, cel puțin în situația contenciosului subiecții, este într-adevăr anormal din punct de vedere juridic, independent de faptul că, printr-o asemenea reglementare, s-ar aduce atingere principiului separației puterilor în stat, al autorității lucrului judecat și, în consecință, al securității raporturilor juridice. Totuși,
Curtea refuză să analizeze expres convenționalitatea legii care permitea intrarea în legalitate chiar peste o hotărâre judecătorească irevocabilă, arătând că acest lucru este inutil, de vreme ce obligația de punere în executare a hotărârii definitive exista anterior intrării ei în vigoare și că aceasta era suficient pentru a se constata violarea art. 6 din Convenție. Se lasă parcă astfel o portiță care ar sugera că adoptarea unei asemenea legi nu este de plano neconvențională, în măsura în care ea este adoptată pentru protejarea unui interes public, punându-se doar problema proporționalității ingerinței (parag. 30);
(e) modalitatea „românească” de intrare în legalitate prin adaptarea regulilor de urbanism la clădirile edificate ilegal nu pare chiar atât de „românească”, dată fiind starea de fapt din speță (parag. 11). Însă este de remarcat faptul că însăși
instanța internă (Consiliul de Stat italian) a apreciat derogarea (de la regulile de retragere obligatorie) acordată acestui imobil ca fiind ilegală. În mod evident, și în sistemul nostru de drept ar trebui apreciată la fel, inclusiv la nivel principial, căci încalcă regula constituțională a egalității în fața legii (art. 16);
(f) prejudiciul material nu a fost acordat de Curte într-un cuantum arbitrar, fiind stabilit pe bază de expertiză, la nivelul scăderii valorii imobilului reclamantei ca urmare a edificării imobilului ilegal construit.
În concluzie, în niciun caz din această decizie C.E.D.O, nu se poate trage o concluzie în sensul că anulând o autorizație de construire, în mod automat instanța de contencios administrativ ar trebui să dispună și demolarea imobilului edificat între timp (dacă reclamantul a solicitat acest lucru). Ar fi exagerat. Totul depinde astfel de motivul anulării, de posibilitatea de intrare în legalitate pe altă cale și de întinderea faptei ilicite a constructorului, respectiv a prejudiciului suferit de reclamant.
