Probele în materie comercială

Dicționar juridic (DEX)

probele în materie comercială, obligaţiunile comerciale şi liberaţiunile se probează: cu acte autentice; cu acte sub semnătură privată; cu facturi acceptate; prin corespondenţă; prin telegrame; cu registrele părţilor; cu martori, de câte ori autoritatea judecătorească ar crede că trebuie să admită proba testimonială şi aceasta chiar în cazurile prevăzute de art. 1191 C.civ.; prin orice alte mijloace de probă admise de legea civilă, părţile fiind libere să dovedească obligaţiile comerciale cu orice mijloc de probă, urmând ca instanţele de judecată să aprecieze de la caz la caz valoarea probatorie a acestora

(raport de expertiză, interogatoriul, prezumţiile) (art. 46 C.com.).

I. Telegrama face probă, ca act sub semnătură privată, când originalul este subscris de însăşi persoana arătată într-însa ca trimiţătorul ei. Ea face aceeaşi probă, chiar dacă această persoană este subscrisă de o altă mână, când ar fi probat că originalul a fost predat oficiului telegrafic sau trimis spre a i se preda, de însăşi acea persoană. Dacă subscrierea originalului este autentificată de autoritatea competentă, atunci se aplică principiile generale. în caz când identitatea persoanei care a subscris sau predat originalul telegramei s-a stabilit prin alte moduri prevăzute de regulamentele telegrafo-poştale, proba contrarie este admisă. Data telegramelor stabileşte, până la proba contrarie, ziua şi ora în care ele au fost în adevăr expediate de oficiurile telegrafice (art. 47 C.com.). în caz de eroare, schimbare sau întârziere în transmiterea unei telegrame, se aplică principiile generale asupra culpei. Cu toate acestea trimiţătorul unei telegrame se prezumă afară de orice culpă dacă a îngrijit a o colaţiona sau recomanda conform dispoziţiu-nilor regulamentelor telegrafo-poştale (art. 48 C.com.). în comerţ, mandatul şi orice declaraţiune de consimţământ, chiar judiciar, transmise prin telegraf cu subscrierea declarată autentică de autoritatea competentă, sunt valabile şi fac proba în justiţie (art. 49 C.com.).
II. Registrele comercianţilor, ţinute în regulă, pot face probă în justiţie între comercianţi pentru fapte şi chestiuni de comerţ. înscrierea în registre, făcută de prepusul care ţine scriptele sau este însărcinat cu contabilitatea, are acelaşi efect ca şi când ar Fi făcută de însuşi stăpânul (art. 50 C.com.). Registrele pe care comercianţii sunt obligaţi a le avea şi care nu vor fi ţinute în regulă şi nici învestite cu formele prevăzute de lege, nu sunt primite a face proba injustiţie, spre folosul celui ce le-a ţinut (art. 51 C.com.). Registrele comercianţilor, chiar neţinute în regulă fac probă, contra lor. Partea însă care voieşte a se referi la dânsele nu poate scinda conţinutul lor (art. 52 C.com.). Instanţa de judecată este în drept a aprecia dacă se poate atribui conţinutului registrelor unui comerciant un caracter de validitate mai mult sau mai puţin mare, dacă trebuie a se renunţa la această probă în caz când registrele comerciale ale părţilor nu concordă, sau a atribui o credinţă mai mare registrelor uneia din părţi (art. 54 C.com.).

Când Codul comercial cere proba prin înscris, proba testimonială nu poate fi admisă decât în cazurile în care este permisă şi de Codul civil (art. 55 C.com.).

III. Proba cu comunicările efectuate prin poştă electronică (e-mail). O asemenea comunicare are forţă probantă legală, numai atunci când i se ataşează o semnă-
tură electronică, caz în care urmează, sub aspect probator, regulile prevăzute de Legea nr. 455/2001, respectiv: i) când înscrisului în formă electronică i s-a încorporat, ataşat sau asociat logic o semnătură electronică extinsă bazată pe un certificat calificat valabil la momentul respectiv, acest înscris este asimilat, în ceea ce priveşte condiţiile şi efectele sale cu înscrisul sub semnătură privată, ii) înscrisul în formă electronică, căruia i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică, recunoscut de cel căruia i se opune, are acelaşi efect ca actul autentic între cei care l-au subscris şi între cei care le reprezintă drepturile.

Proba înscrisurilor în formă electronică. înscrisul în formă electronică, căruia i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la momentul respectiv şi generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice, este asimilat, în ceea ce priveşte condiţiile şi efectele sale, cu înscrisul sub semnătură privată. înscrisul în formă electronică, căruia i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică, recunoscut de către cel căruia i se opune, are acelaşi efect că actul autentic între cei care l-au subscris şi între cei care le reprezintă drepturile. în cazurile în care, potrivit legii, forma scrisă este cerută ca o condiţie de probă sau de validitate a unui act juridic, un înscris în formă electronică îndeplineşte această cerinţă dacă i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat şi generată prin intermediul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii. în cazul în care una dintre părţi nu recunoaşte înscrisul sau semnătura, instanţa va dispune întotdeauna ca verificarea să se facă prin expertiză tehnică de specialitate. în acest scop, expertul sau specialistul este dator să solicite certificate calificate, precum şi orice alte documente necesare, potrivit legii, pentru identificarea autorului înscrisului, a semnatarului ori a titularului de certificat. Partea care invocă înaintea instanţei o semnătură electronică extinsă, un certificat calificat sau un mecanism securizat de creare a semnăturii trebuie să probeze că acestea îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege.

IV. Proba cu prezumţii. în materie comercială, sunt prezumţii legale: prezumţia de solidaritate pasivă a codebitorilor şi a fidejusorului şi prezumţia datei telegramelor. Utilizarea prezumţiilor simple pentru dovedirea existenţei şi întinderii contractului este liberă, deoarece şi proba cu martori este admisibilă.

V. Proba cu mărturisirea. în materie comercială principiul indivizibilităţii mărturisirii are o aplicaţie mai restrânsă, deoarece art. 46 C.com. admite folosirea oricărui mijloc de probă. Sunt asimilate cu mărturisirea menţiunile făcute în registrele comerciale, chiar neregulat ţinute. V. factură comercială, telegramă, registru, comerciant, prepus.

probele în materie comerciala, regimul juridic al probelor în materie comercială este consacrat în art. 46 C. com. Acest text de lege prevede că „obligaţiile comerciale şi liberaţiunile se probează: cu acte autentice: cu acte sub semnătură privată: cu facturi acceptate: prin corespondenţă: prin telegrame: cu registrele părţilor; cu martori, de câte ori autoritatea judecătorească ar crede că trebuie să admită proba testimonială, şi aceasta chiar în cazurile prevăzute de art. 1.191 Noul Cod Civil; în fine, prin orice alte mijloace de probă admise de legea civilă&" Rezultă că obligaţiile comerciale se probează cu mijloacele de probă specifice dreptului comun, dar şi cu cele reglementate de Codul comercial.

Proba prin înscrisuri

Deşi raporturile comerciale sunt caracterizate de celeritate şi lipsă de formalism, înscrisurile sunt destul de prezente în relaţiile comerciale. Mai mult, există anumite cazuri pentru care legea impune forma scrisă actelor juridice ad validitatem, şi alte cazuri în care forma scrisă a actului juridic comercial este cerută ad probationem de lege.

Actele juridice pentru care legea cere forma scrisă ad validitatem sunt cele precum: cambia, care potrivit prevederilor art. 2 din Legea nr. 58/1934 trebuie să îmbrace forma scrisă şi să cuprindă menţiunile obligatorii enumerate de lege; contractul de societate, care potrivit art. 5 alin. (6) lit. a)-c) din Legea nr. 31/1990 trebuie să îmbrace forma autentică; contractul între societatea cu răspundere limitată şi asociatul unic al acesteia se încheie în formă scrisă sub sancţiunea nulităţii absolute (art. 15 din Legea nr. 31/1990).

Actele juridice pentru care legea impune forma scrisă ad probationem sunt, de exemplu: contractul de societate în participaţie, contractul de agenţie, contractul de consignaţie.

Data actelor comerciale este reglementată de prevederile art. 57 C. com. Potrivit dispoziţiilor acestui text de lege. data actelor şi contractelor comerciale trebuie să arate locul, ziua, luna şi anul încheierii lor. Expresie a lipsei de formalism a raporturilor comerciale, art. 57 alin. (2) C. com. dispune că data actelor şi contractelor comerciale poate fi stabilită, faţă de cel de-al treilea, prin mijloacele de probă arătate în art. 46. Rezultă că inclusiv data actelor şi contractelor comerciale este supusă regimului probator consacrat de art. 46 C. com. Cu specială privire asupra titlurilor de credit, art. 57 alin. (3) C. com. prevede că data arătată în cambie şi în orice alt titlu la ordin, precum şi în girurile lor, se consideră drept adevărate până la proba contrarie.

Proba cu martori

Libertatea contractuală care guvernează raporturile comerciale de drept material se răsfrânge şi asupra raporturilor comerciale de drept procesual care se exprimă mai ales în folosirea probei cu martori în litigiile comerciale.

Se impune a fi reţinut că administrarea probei cu martori, în condiţiile de mai sus, este supusă încuviinţării instanţei de judecată. Aceasta, deoarece însăşi art. 46 C. com. dispune că obligaţiile comerciale se probează cu martori ori de câte ori instanţa judecătorească „ar crede că trebuie să admită proba testimonială”. Deci, administrarea probei cu martori în litigiile comerciale nu este obligatorie, ci facultativă, în sensul că trebuie solicitată de părţi şi încuviinţată de instanţa de judecată.

Raportul de expertiză

în litigiile comerciale rapoartele de expertiză sunt destul de frecvent folosite, dar, cu toate acestea, Codul comercial nu cuprinde reglementări cu privire la acest mijloc de probă. Aşa stând lucrurile, aspectele privind administrarea probei cu expertiză în materie comercială vor fi regularizate potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă (art. 201 şi urm).

Facturile acceptate

Facturile acceptate reprezintă unul din mijloacele de probă specifice raporturilor comerciale. Facturile sunt deosebit de răspândite în activitatea comercială, fiind emise în cadrul operaţiunilor de vânzare-cumpărare, dar ele pot însoţi, în principiu, orice altă operaţiune comercială (de locaţiune, leasing, comision, agenţie etc.). De aceea, factura comercială este definită ca fiind un înscris sub semnătură privată prin care se constată executarea unei operaţiuni comerciale.

Forţa probantă a facturii comerciale este cea a înscrisului sub semnătură privată. Fiind un înscris sub semnătură privată, factura face dovada împotriva

emitentului. Dacă este acceptată, factura comercială poate fi folosită şi în favoarea emitentului, adică împotriva destinatarului.

Ca orice act juridic, factura poate fi acceptată expres sau tacit.

Acceptarea facturii este expresă când există menţiunea «acceptat» pe aceasta sau o formulă asemănătoare. Cu atât mai mult se consideră acceptată factura în cazul în care destinatarul comunică emitentului poziţia sa de acceptare a facturii. Trebuie reţinut că, în practica curentă a raporturilor comerciale, dacă factura poartă semnătura reprezentantului destinatarului şi ştampila acestuia, se consideră că respectiva factură este acceptată expres. Desigur că destinatarul are posibilitatea administrării oricărui mijloc de probă pentru a dovedi contrariul.

Factura se consideră acceptată tacit în situaţia în care, de exemplu, destinatarul emite un instrument de plată (cec, bilet la ordin etc.), sau când foloseşte marfa livrată în procesul de producţie, o revinde mai departe sau întreprinde alte operaţiuni din care rezultă acceptarea neîndoielnică a facturii.

Corespondenţa comercială

Datorită celerităţii raporturilor comerciale, tot mai multe acte şi contracte comerciale se negociază şi se încheie prin corespondenţă. în doctrină s-a precizat că prin corespondenţă comercială se înţelege orice fel de înscrisuri (scrisori, telegrame, note, fax, e-mail etc.) intervenite între comercianţi în scopul perfectării, modificării sau stingerii unor obligaţii comerciale. Forţa probantă a înscrisurilor ce alcătuiesc corespondenţa comercială este aceea a înscrisurilor sub semnătură privată, indiferent de modalitatea de transmitere ori suportul pe care sunt conservate.

Telegramele

Potrivit dispoziţiilor Codului comercial, telegrama reprezintă unul dintre mijloacele de probă specifice raporturilor comerciale. în doctrină , telegrama a fost definită ca fiind o comunicare a unei manifestări de voinţă transmisă la distanţă prin telegraf de către o persoană (expeditorul) altei persoane (destinatarul) prin intermediul oficiului telegrafic. Pe această cale, destinatarul primeşte un înscris care reproduce conţinutul comunicării, iar nu înscrisul original predat de expeditor oficiului telegrafic.

în ceea ce priveşte forţa probantă a telegramei, art. 47 C. com. dispune: „Telegrama face probă ca act sub semnătură privată, când originalul este subscris de însăşi persoana arătată într-însa ca trimiţătorul ei&" Aşadar, în conformitate cu prevederile Codului comercial, forţa probantă a telegramei este cea specifică înscrisurilor sub semnătură privată.

Realitatea actuală ne arată că telegrama este tot mai rar folosită ca mijloc de comunicare în raporturile comerciale, locul ei fiind luat de alte tehnici moderne de comunicare precum: telexul, telefaxul, e-mailul etc.

Mijloacele moderne de comunicare şi valoarea lor probatorie în raporturile comerciale

Aşa cum am precizat şi în cele de mai sus, în practica actuală a relaţiilor comerciale se folosesc noi tehnici şi mijloace de comunicare la distanţă precum telexul, telefaxul şi e-mailul.

Telexul constituie un mecanism mixt de telefonie şi de telegrafie în teleimprimator, care foloseşte prin comutare acelaşi circuit de transmisiune. Telefaxul reprezintă o metodă de transmitere a textelor, desenelor, fotografiilor etc. pe liniile de comunicaţie telefonice. La fel ca şi în cazul telegramei, prin telex şi telefax destinatarul primeşte un înscris care cuprinde conţinutul comunicării, iar nu înscrisul original al expeditorului. în concret, destinatarul primeşte o copie de pe originalul înscrisului transmis prin telex sau telefax.

De aceea, în literatura de specialitate se apreciază că forţa probantă a telexului şi a faxului ar putea fi cea a telegramei, adică forţa probantă a înscrisului sub semnătură privată, dacă sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 47 C. com.

E-mailul reprezintă o tehnică de comunicare la distanţă sub formă electronică. Prin Legea nr. 455/2001 s-a reglementat regimul juridic al înscrisurilor sub formă electronică. în conformitate cu art. 4 pct. 2 din această lege, înscrisul în formă electronică reprezintă o colecţie de date în formă electronică între care există relaţii logice şi funcţionale şi care redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificaţie inteligibilă, destinate a fi citite prin intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar.

Legea nr. 455/2001 prevede că înscrisului în formă electronică căruia i s-a încorporat, ataşat, sau i s-a asociat logic o semnătură logică extinsă, bazată pe un certificat calificat nesuspendat sau nerevocat la momentul respectiv şi generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare a semnăturii electronice, este asimilat, în ceea ce priveşte condiţiile şi efectele sale, cu înscrisul sub semnătură privată (art. 5 din lege). Tot legea prevede că înscrisul sub formă electronică, căruia i s-a încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură logică, recunoscută de cel căruia i se opune, are acelaşi efect ca actul autentic între cei care l-au subscris şi între cei care le reprezintă drepturile.

Comunicările pe cale electronică pot fi imprimate pe suporturi electronice sau pe suport de hârtie şi folosite ca mijloace de probă în faţa instanţei de judecată.

Registrele comerciale

Una din principalele obligaţii profesionale ale comercianților o constituie ţinerea registrelor comerciale.

Principalele registre ce privesc activitatea comercianţilor şi pe care aceştia trebuie să le ţină sunt: registrul jurnal, registrul inventar, registrul copier şi registrul cartea mare. La acestea se adaugă registrul acţionarilor în cazul societăţilor pe

acţiuni, registrele de şedinţă a adunărilor generale ale acţionarilor, registrele organelor de administrare şi conducere ale societăţii (consiliul de administraţie, consiliul de supraveghere, directoratul) etc.

Funcţia esenţială a acestor registre este aceea de evidenţă şi control al activităţii comerciantului. Codul comercial însă atribuie registrelor comerciale şi o funcţie probatorie prin folosirea lor ca mijloace de probă în litigiile dintre comercianţi şi, în anumite cazuri, în litigiile dintre comercianţi şi necomercianţi.

Forţa probantă a registrelor comerciale în raportul dintre comercianţi

Regimul juridic al registrelor comerciale ca mijloace de probă în raporturile dintre comercianţi este consacrat în art. 50-54 C. com. Potrivit textelor de lege citate, forţa probantă a registrelor comerciale diferă după cum aceste registre au fost legal sau nelegal ţinute.

Registrele comerciale legal ţinute

Registrele comerciale ţinute cu respectarea prevederilor legii aplicabile în materie pot fi folosite ca mijloace de probă nu doar în contra comerciantului care le ţine, ci şi în favoarea acestuia. Soluţia este consacrată în mod expres în art. 50

C. com. potrivit căruia „registrele comercianţilor, ţinute în regulă, pot face probă în justiţie între comercianţi, pentru fapte şi chestiuni de comerţ&" întrucât legea nu face distincţie, concluzia care se impune este aceea că registrele ţinute în regulă pot fi folosite şi împotriva şi în favoarea comerciantului care le deţine.

Justificarea folosirii registrelor comerciale ca mijloace de probă împotriva comerciantului care le deţine reprezintă o expresie a principiului potrivit căruia orice înscris poate fi opus celui de la care emană. în ceea ce priveşte posibilitatea folosirii registrelor comerciale ca mijloace de probă şi în favoarea celui care le deţine, respectiv împotriva comerciantului advers, în doctrină sunt expuse motivele care justifică regula consacrată de Codul comercial cu privire la posibilitatea întrebuinţării registrelor comerciale ca mijloace de probă în favoarea comerciantului de la care emană. Unul din motive îl constituie faptul că aceste registre sunt obligatorii prin lege, în sensul că toţi cei care au calitatea de profesionişti comercianţi sunt obligaţi să ţină registrele comerciale. Apoi, principalul scop al registrelor comerciale nu îl constituie crearea unor mijloace de probă, ci cunoaşterea, evidenţa şi controlul activităţii comerciantului. Un alt motiv este acela că registrele comerciale, fiind legal ţinute, conferă veridicitate înregistrărilor din aceste evidenţe. în fine, registrele comerciale sunt opuse unui comerciant care are şi el posibilitatea folosirii propriilor registre în care sunt înregistrate operaţiunile supuse litigiului.

în cazul în care comerciantul advers solicită în contraprobă prezentarea propriilor registre comerciale, instanţa de judecată va aprecia care dintre înregistrări prezintă mai mare încredere. Rolul judecătorului într-o astfel de situaţie este consacrat în art. 54 C. com. care dispune că: „judecata este în drept a aprecia dacă se poate atribui conţinutului registrelor unui comerciant un caracter de validitate mai mult sau mai puţin mare, dacă trebuie a se renunţa la această probă în caz când

registrele comerciale ale părţilor nu concordă, sau atribuie o credinţă mai mare registrului uneia din părţi”.

Registrele comerciale nelegal ţinute

Forţa probantă a registrelor comerciale nelegal ţinute în raporturile dintre comercianţi este consacrată în art. 52 C. com. Acest text de lege dispune: „Registrele comercianţilor chiar neţinute în regulă fac proba, contra lor. Partea însă care voieşte a se referi la dânsele nu poate scinda conţinutul lor.”. Dispoziţiile art. 52 trebuie coroborate cu cele ale art. 51, potrivit cărora registrele pe care comercianţii sunt obligaţi a le avea şi care nu vor fi ţinute în regulă şi nici învestite cu formele prevăzute de lege nu sunt primite a face proba în justiţie, spre folosul celui ce le-a ţinut. Din normele legale de mai sus rezultă că registrele comerciale care nu sunt ţinute cu respectarea dispoziţiilor legale ce le sunt aplicabile pot fi folosite ca mijloace de probă doar împotriva comerciantului care le ţine.