Riscul contractului
| Comentarii |
|
riscul contractului, suportarea consecinţelor păgubitoare ale încetării contractului pentru imposibilitate fortuită de executare. Regula de principiu este aceea că riscul contractului revine debitorului obligaţiei care nu poate fi executată din cauză de forţă majoră sau caz fortuit, deoarece aceasta, nefiind în măsură să-şi execute propria sa obligaţie, nu va putea cere celeilalte părţi executarea obligaţiei sale corelative, datorită interdependenţei obligaţiilor reciproce ale părţilor în contractele sinalagmatice, rămânând deci să suporte el însuşi pagubele ce i-ar fi cauzat prin încetarea contractului. în contractele translative de proprietate neafectate de vreun termen şi având ca obiect un lucru cert, proprietatea asupra lucrului se transmite de la înstrăinător la dobânditor, în virtutea legii şi contractului, în chiar momentul încheierii acestuia, chiar dacă predarea lucrului către dobânditor ar fi fost amânată; aşa fiind, pieirea ulterioară a lucrului, fie şi înainte de a fi fost efectiv predat dobânditorului, este în riscul acestuia (res perit domini), iar problema riscului contractului nu se mai pune, căci obligaţia înstrăinătorului este deja executată şi, ca atare, el poate pretinde plata preţului. Dacă însă înstrăinătorul a fost pus în întârziere cu privire la obligaţia sa de a preda lucrul, riscurile trec din nou asupra înstrăinătorului, care nu se poate exonera decât dovedind că lucrul ar fi pierit şi la dobânditor, dacă i-ar fi fost predat. în contractele în care însăşi transmiterea dreptului real urmează să aibă loc într-un moment ulterior încheierii contractului (de ex. înstrăinarea unor lucruri de gen încă neindividualizate prin măsurare, cântărire etc.; înstrăinările afectate de termen suspensiv etc.), pierirea fortuită a lucrului asupra căruia poartă acest drept, intervenită după încheierea contractului dar înainte de transmiterea dreptului, pune atât problema riscului lucrului (care revine înstrăinătorului ca proprietar - res perit domini), cât şi problema riscul contractului, care revine tot înstrăinătorului, ca debitor al obligaţiei - ce nu mai poate fi executată - de a transmite dreptul real (res perit debitori). în contractele în care transmiterea proprietăţii este afectată de o condiţie suspensivă, dacă lucrul piere fortuit înainte de îndeplinirea condiţiei, riscul lucrului revine înstrăinătorului, ca proprietar, iar riscul contractului nu se poate pune, căci obligaţia de transmitere n-a fost perfectată (nefiind încă îndeplinită condiţia). în contractele în care transmiterea proprietăţii este afectată de o condiţie rezolutorie, dacă lucrul piere fortuit înainte de îndeplinirea condiţiei, amândouă riscurile revin dobânditorului, care este proprietar câtă vreme condiţia rezolutorie nu s-a îndeplinit şi care, în eventualitatea îndeplinirii ei după pieirea lucrului nu mai poate restitui înstrăinătorului lucrul şi, drept urmare, nu poate nici să pretindă restituirea preţului plătit. în ipostaza pieirii parţiale a lucrului, riscul este suportat de proprietar, excepţie făcând situaţia în care pieirea parţială a lucrului s-ar datora culpei debitorului.
riscul contractului, este instituţia destinată a răspunde la întrebarea: cine va suporta pagubele contractului, în cazul imposibilităţii fortuite de executare a obligaţiei ce revine uneia dintre părţi?
Regula generală, impusă de art. 558 Noul Cod Civil, este că proprietarul suportă riscul pieirii bunului, „dacă acesta n-a fost asumat de o altă persoană sau dacă prin lege nu se dispune altfel.”
Precizăm că principiul res perit domino (potrivit căruia riscul pieirii lucrului este suportat de proprietar), nu are caracter imperativ. Astfel, părţile pot conveni ca vânzătorul să suporte riscurile după ce a operat transferul proprietăţii sau cumpărătorul să îşi asume riscurile înainte de momentul transferării dreptului de proprietate (de exemplu, în cursul executării lucrului viitor/.
în schimb, în contractele translative de proprietate operează o regulă specială potrivit căreia „cât timp bunul nu este predat, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobân-ditorului (art. 1274 alin. 1 Noul Cod Civil).
în contextul de mai sus, când bunul piere fortuit, debitorul obligaţiei de predare pierde dreptul la contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie (art. 1274 Noul Cod Civil).
Ca excepţie de la regula specială instituită de art. 1274 alin. 1 Noul Cod Civil, „creditorul pus în întârziere, va prelua riscul pieirii fortuite a bunului” (şi nu se poate libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare ar fi fost executată la timp).
