Sancționarea discriminării în Convenția europeană a drepturilor omului
| Comentarii |
|
Principiul nediscriminării este consacrat atât de prevederile art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, cât și de Protocolul adițional nr. 12. Prin dispozițiile Protocolului nr. 12 sunt sancționate toate formele de discriminare. C.E.D.O. a statuat, în mod repetat, că a distinge nu înseamnă a discrimina; pentru a fi vorba de discriminare, situațiile în discuție trebuie să fie compatibile. Diferența de tratament devine discriminatorie în sensul art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului numai atunci când autoritățile statale „introduc distincții între situații analoge și compatibile”, fără ca acestea să se bazeze pe „o justificare rezonabilă și obiectivă”.
În jurisprudența C.E.D.O. s-a precizat că primul criteriu ce trebuie luat în discuție spre a se vedea dacă există discriminare în sensul art. 14 din Convenție este acela al aplicării de diferențe de tratament unor situații analoge sau compatibile, cu precizarea că acestea sunt elemente care rezultă din împrejurările de fapt invocate în fiecare cauză. Între principiul nediscriminării și cel al egalității de tratament există o legătură foarte strânsă: principiul egalității de tratament cere ca situațiile egale să fie tratate într-o manieră identică, iar situațiile inegale, în mod diferit, nerespecta-rea acestei reguli constituie o discriminare, cu excepția situației în care există o justificare obiectivă și rezonabilă.
Convenția europeană a drepturilor omului se referă numai la drepturile civile și politice, iar, în vederea garantării drepturilor economice și sociale, au fost adoptate o serie de convenții, dintre care cele mai importante sunt Carta socială europeană
(1961), Codul european de securitate socială'1’ (1964), revizuit în 1990, Convenția europeană de securitate socială (1972) și Convenția europeană privind statutul juridic al muncitorului mi-grant (1977).
Atât prevederile art. 14, cât și cele ale art. 1 din Protocolul nr. 12 interzic discriminarea pentru aceleași motive. Singura diferență semnificativă dintre art. 14 din Convenție și art. 1 din Protocolul nr. 12 se referă la domeniul de aplicare'2’. Articolul 14 din Convenție se aplică numai în legătură cu alte drepturi materiale ale Convenției; acesta poate fi invocat numai cu privire la drepturile și libertățile reglementate de Convenție neavând o existență independentă, în timp ce Protocolul 12 stabilește un drept autonom la nediscriminare.
Ca natură juridică, dreptul la nediscriminare prevăzut de art. 14 din Convenție este un drept subiectiv substanțial, care nu are o existență independentă în sistemul de protecție europeană a drepturilor și libertăților fundamentale pe care aceasta le instituie, deoarece nu poate fi invocat decât prin raportare la acestea. Curtea a decis cu valoarea de principiu, încă de la prima cauză în materie asupra căreia a avut a se pronunța, că: „o măsură conformă prin ea însăși exigențelor unui articol (din Convenție) ce consacră un drept sau o libertate determinată poate, totuși, să-l încalce - coroborat cu art. 14 - pentru motivul că ea are caracter discriminatoriu”.
„Interzicerea discriminării consacrată de art. 14 din Convenție este limitată, în măsura în care privește numai drepturile și libertățile consacrate de Convenția europeană a drepturilor omului: aceste drepturi și libertăți sunt cu siguranță cele mai importante, însă nu sunt singurele, întrucât acest text nu acoperă ansamblul vieții sociale. Această lipsă de autonomie este semnificativă pentru caracterul limitat al interdicției, însă acest lucru nu împiedică o protecție eficace, judecătorii europeni atribuind o largă aplicabilitate art. 14. Principiul nediscriminării este astfel afirmat cu vigoare, iar aplicabilitatea sa este semnificativă pentru dorința de eficacitate.
C.E.D.O. a statuat cu valoare de principiu că lista diferitelor motive de discriminare prevăzută de art. 14 din Convenție nu este limitativă, ci doar enumerativă. Orice diferențiere în situații similare constituie o diferență de tratament discriminatorie. Articolul 14 din Convenție interzice tratamentul juridic diferit al persoanelor aflate în situații compatibile. Similitudine de situații nu este întotdeauna ușor de stabilit, cu atât mai mult cu cât în majoritatea cazurilor este implicită. Articolul 14 nu împiedică diferențele de tratament, atât timp cât acestea se sprijină pe o apreciere obiectivă a circumstanțelor de fapt diferite și dacă, ghidându-se după interesul public, se menține un echilibru just între apărarea intereselor comunității și respectarea drepturilor garantate prin convenție.
Odată cu adoptarea Protocolului 12, principiul nediscriminării poate fi invocat chiar și cu privire la drepturi care nu sunt consacrate în Convenția europeană a drepturilor omului. Scopul urmărit este acela de a sancționa toate formele de discriminare.Astfel, art. 1 din Protocolul nr. 12 prevede că exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nicio discrimi-nare bazată, în special, pe sex, pe rasă, pe culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.
Tratamentele diferențiate nu sunt interzise conform jurisprudenței C.E.D.O. Astfel, C.E.D.O., în cauzele Engel și alții c. Olanda, 1976, Marckxc. Belgia, 1979, Moustaquim c. Belgia, 1991, a apreciat că egalitatea nu înseamnă uniformitate, fiind posibilă stabilirea unui tratament juridic diferit pentru situații diferite, când aceasta se justifică în mod rațional și obiectiv. În cauza Thlimme-nos c. Grecia, din 6 aprilie 2000, C.E.D.O. a decis că dreptul de a exercita drepturile garantate prin Convenție fără a fi supus discriminărilor este de asemenea încălcat dacă, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, statele nu aplică un tratament diferențiat persoanelor ale căror situații nu sunt identice.
C.E.D.O. a precizat criteriile discriminării. Astfel, egalitatea de tratament este încălcată dacă diferențierea nu are o justificare obiectivă și rezonabilă: scopul, dar mai ales efectele măsurii trebuie să permită aprecierea justificării. O diferență de tratament admisibilă trebuie nu numai să urmărească un scop legitim, ci să se caracterizeze printr-un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit. Două criterii cumulative caracterizează discriminarea: pe de o parte, o diferență de tratament în exercitarea drepturilor; pe de altă parte, lipsa unei justificări obiective și rezonabilei.
Sintagma „situații analoge și compatibile" se referă la cazuri similare care pot fi comparate în aspectele lor relevante și pentru care judecătorul european poate să stabilească anumite criterii ce permit compararea celor două situații. Pentru ca testul compatibilității să aibă sens, trebuie avute în vedere doar acele criterii care au relevanță pentru stabilirea egalității de tratament în cauza analizată.
Articolului 14, astfel cum a remarcat Curtea, nu are o „existență independentă", deoarece se limitează la a interzice orice discriminare „privind drepturile și libertățile recunoscute prin prezenta Convenție"; o încălcare a art. 14, luată izolat, nu este de conceput, întrucât nu reprezintă un drept „în sine”; dreptul la ne-discriminare își vede aplicabilitatea depinzând de legătura cu pretinsa discriminare privind unul dintre drepturile garantate prin Convenție sau protocoalele sale. Aplicabilitatea art. 14 nu poate fi, de fapt, limitată doar la ipotezele încălcării concomitente a unui alt articol din Convenție, deoarece acest lucru înseamnă lipsirea lui de orice efect practic.
Articolul 14 completează celelalte clauze normative ale Convenției și, după cum precizează Curtea (Hotărârea din 23 iulie 1968, Afacerea lingvistică belgiană, § 9), este „o parte integrantă a fiecăruia dintre articolele care consacră drepturi și libertăți”. Cerința nediscriminării este așadar încorporată în fiecare dintre drepturile garantate prin Convenție. Articolul 14 interzice discriminarea în exercitarea unui drept respectat: de exemplu, o măsură de control a imigrării, conformă dreptului la respectarea vieții private și de familie, dar cu un caracter discriminatoriu, este incompatibilă cu Convenția europeană, prin aplicarea combinată a art. 14 și a art. 8 (cauza Abdulazizc. Regatul Unit, 28 mai 1985). Deși art. 14 conține o clauză de nediscriminare care nu are o existentă de sine stătătoare, aplicându-se doar drepturilor și libertăților garantate de convenție, Curtea a extins domeniul de incidență al acestui articol ca răspuns la refuzul multor state europene de a ratifica Protocolul nr. 12 ce stabilește o interdicție generală a discriminării, în raport cu exercițiul oricărui drept prevăzut prin legea internă. În avizul C.E.D.O. privind proiectul Protocolului nr. 12 se face trimitere la noțiunea de discriminare astfel cum aceasta a fost interpretată în jurisprudența Curții în cauzele în care a fost invocat art. 14 din Convenție.
În jurisprudența C.E.D.O. s-a statuat că nu există o justificare obiectivă și rezonabilă dacă distincțiile în cauză nu urmăresc un scop legitim sau când nu există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite. O diferență de tratament care se bazează în mod exclusiv sau în ceea mai mare parte pe originea etnică a unei persoane nu poate a fi obiectiv justificată. C.E.D.O. a apreciat că statele se bucură de o marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce condiții este justificată o diferență de tratament în situații similare.
România a ratificat Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și protocoalele adiționale la această convenție prin Legea nr. 30/1994. De asemenea, România a ratificat și Protocolul nr. 12 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, adoptat la Roma la 4 noiembrie 2000 prin Legea nr. 103/2006.
În jurisprudență s-a reținut că, din punct de vedere al naturii juridice, dreptul la nediscriminare, prevăzut de art. 14 din Convenția europeană a drepturilor omului, este un drept subiectiv substanțial. Textul în discuție exemplifică un număr de 13 motive de nediscriminare, însă această listă nu este limitativă. Cu alte cuvinte, este interzisă orice formă de discriminare, indiferent de criteriul care stă la baza ei.
Conform jurisprudenței Curții Constituționale, în concordanță cu cea a C.E.D.O., principiul constituțional al egalității în drepturi presupune identitatea de soluții numai pentru situații identice, acest principiu neopunându-se la stabilirea unor soluții diferite pentru persoanele aflate în situații distincte. în plus, Protocolul nr. 12 la Convenția europeană a drepturilor omului impune interdicția generală a oricărei forme de discriminare.
Curtea de la Strasbourg reține două criterii cumulative de definire a discriminării: o inegalitate de tratament în exercitarea sau beneficierea de un drept recunoscut (C.E.D.0,23 noiembrie 1983, Van der Mussele, Seria A nr. 70, p. 46; C.E.D.O, 18 februarie 1991, Fredin, Seria A nr. 192, p. 60) și lipsa unei justificări obiective și rezonabile (C.E.D.O, 23 iulie 1968, Affaire linguistique belge c. Belgique, Seria A nr. 6, p. 9).
În sistemul nostru juridic, principiul analizat se găsește reglementat în art. 16 alin. (1) din Constituție și în O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată”.
