 | Guru
Vizitator |
|
Pe scurt, da.
Pentru a răspunde complet întrebării, aveți mai jos un studiu asupra regimului juridic al locurilor de înmormântare din cimitire, pentru a putea aprecia în ce măsură acesta este influenţat de noua legislaţie.
în anul 1821, pe locul amplasamentului actual al cimitirului Bellu se afla, conform datelor istorice, curtea boierească şi grădina lui Barbu Bellu, fost ministru al cultelor şi justiţiei, despre care documentele epocii arată că le-a donat în scopul folosirii lor pentru destinaţia de cimitir. Cealaltă parte a actualului amplasament aparţinea Mănăstirii Văcăreşti, care îl dăduse în arendă între anii 1836-1843, Sfatului orăşenesc, care, în 1852, a hotărât începerea lucrărilor pentru amenajarea cimitirului, obţinând în acest scop consimţământul Mitropoliei sub a cărei autoritate funcţiona mănăstirea. Ulterior, în imediata lui vecinătate, a luat fiinţă şi cimitirul militar Bellu (în prezent unit cu cimitirul ortodox), al cărui tum de la intrare (edificat în 1916) a consfinţit hotărârea dc a fi folosit pentru militari (în general, victime ale primului război mondial) şi familiile lor.
Din punct de vedere istoric, primele informaţii privind crearea unor cimitire în Bucureşti datează din anul 1850; până la acea dată, se obişnuia ca înmormântarea persoanelor decedate să se facă în curtea unor biserici şi mănăstiri. Din informaţiile documentare pe care le deţinem, reiese că cimitirul Bellu a luat fiinţă în acel an, iar din Condica concesionarilor de locuri a Serviciului cimitirelor pe anii 1859-1874 reiese că înmormântările în acest cimitir se fac începând cu 1859. De altfel, printre primii concesionari se numără C.A Rosetti şi Cezar Bolliac, figuri emblematice ale epocii. Cimitirul Bellu este un adevărat monument de cultură. In cimitirul Bellu se remarcă o dezvoltare a arhitecturii funerare reprezentată prin cele mai ilustre personalităţi ale epocii: arhitecţii Ion Mincu, Grigore Cerkez, A. Clavel, I.Berindei, Albert Galleron (autorul Ateneului Român) şi sculptorii Karl Storck, Ion Georgescu (autor şi al monumentului funerar al domniţei Bălaşa din
incinta bisericii cu acelaşi nume), Cari Stork şi Frederic Stork, Oscar Spathe, Dumitru Paciurea ş.a.
Dintr-o perioadă apropiată de mijlocul secolului al XEX-lea datează cimitirul Ghencea ortodox (Sfânta Troiţă), iar la sfârşitul anului 1877, Bucureştiul avea deja 17 cimitire, între care enumerăm: Sfântul Gheorghe Nou (Capra), Iancu Nou (Bălăneanu) amplasat pe Şos. Mihai Bravu nr. 119, Colentina (mai târziu numit Reînvierea, fost Pătrunjel), Cimitirul Izvorul Nou (din Drumul Ogorului nr. 37, amintit în Monitorul Comunal Bucureşti nr. 7/1890); la acestea se adaugă Crematoriul Uman Cenuşa din Calea Şerban Vodă nr. 183, care funcţionează de la 25 ianuarie 1928.
La 25 aprilie 1955, prin Hotărârea Consiliului de miniştri, s-a dispus instituirea unui organ de păstrare şi studiere permanentă a monumentelor din cimitire care să restabililească monumentele istorice şi inscripţiile distruse, aflate pe acestea.
Din documentarea juridică pe care am întreprins-o, nu reiese că regimul juridic al cimitirelor a fost vreodată reglementat prin lege; funcţionarea lor, precum şi reglementarea dreptului de folosinţă (concesiune) acordat concesionarilor s-a făcut prin regulamente succesive, aprobate de Primăria oraşului Bucureşti.
Numărul în continuă creştere al cetăţenilor a făcut imposibil ca să se poată atribui un mormânt individual fiecărei persoane decedate şi a determinat administraţia cimitirelor să-i oblige pe concesionari să edifice lucrări funerare (cripte, cavouri etc); pe lângă valoarea artistică a unor monumente funerare, valoarea lor patrimonială intrinsecă a determinat ca, în privinţa acestora, să se recunoască existenţa unui drept de proprietate al concesionarilor. Această constatare a justificat în bună măsură şi soluţia de vacanţă succesorală, pronunţată în anumite cauze succesorale, în privinţa locurilor de înmormântare ai căror concesionari nu aveau moştenitori.
Din perspectivă juridico-istorică, în Codul civil de la 1864 se remarcă faptul că dreptul de concesiune nu avea o reglementare distinctă, de sine-stătătoare; astfel, se întâlnesc doar două prevederi referitoare la acest drept, pe care le vom reda şi analiza în cele ce urmează:
- Art. 537 (1) Uzufructuarul se foloseşte asemenea întocmai ca proprietarul de minele, pietrăriile şi nisipurile ce sunt în exploatare la deschiderea dreptului de uzufruct.
(2) Dacă însă se atinge de o exploatare, care nu s-ar putea face Jără o concesiune, uzufructuaml nu se va putea bucura de ea fără a dobândi mai întâi învoirea guvernului.
- Art. 1414 (1) Se consideră ca o locaţiune orice concesiune temporară a unui imobil drept o prestaţie anuală, ori sub ce titlu ar fi făcută.
(2) O asemenea concesiune nu trece către cesionar nici o proprietate, chiar când s-ar fi stipulat contrariul, ceea ce va fi fără niciun efect.
Se constată că dreptul de concesiune nu era definit ca drept real conferit de proprietar (concedent) către concesionar, astfel cum a fost reglementat ulterior, după anul 1990. Din primul text citat reiese că pentru bunurile ce constituiau monopol de stat era necesar să se respecte regimul juridic al concesionării; următorul articol conferă concesiunii efectul unui drept personal, de creanţă, din moment ce o compară şi o raportează la locaţiunc. Pc de altă parte însă, în alineatul 2 al ultimului articol se subliniază că dreptul de concesiune nu este susceptibil să-i confere concesionarului dreptul dc proprietate asupra imobilului la care se referă, dispoziţie ce apropie reglementarea anterioară de unele efecte ale celei actuale.
Constituţia din 1923 se referea la regimul juridic al concesiunilor pentru exploatarea resurselor naturale, care constituiau domeniul public al statului şi a căror durată o limitau în timp.
De asemenea, în legislaţia anterioară se regăsesc dispoziţii referitoare la dreptul de concesiune şi în acte normative, cu caracter spccial, între care amintim: Legea minelor din 1895, Legea pentru reglarea şi consolidarea drepturilor de a exploata petrolul din 1904, Legea minelor din 4 iulie 1924; nu am procedat la cercetarea acestora întrucât nu este relevantă pentru obiectul analizei pe care o întreprindem.
în legislaţia interbelică, regimul concesiunilor şi contractul de concesiune nu au format obiectul de cercetare al dreptului civil, ci al celui administrativ. La rândul său, contractul de concesiune a bunurilor din domeniul public era considerat act administrativ, deoarece principalele sale clauze impun concesionarului obligaţii de care acesta nu se poate deroba. cum sunt: obligaţia de a se supune controlului concedentului şi de executare a dispoziţiilor date de acesta, clauze privind dreptul concedentului de a modifica unilateral contractul, în scopul adaptării sale la nevoile şi cerinţele interesului general etc.
în concluzie, până în 1990, legislaţia era insuficientă pentru determinarea naturii juridice a dreptului de concesiune, sub aspectul reglementării şi exercitării acestuia asupra locurilor de înmormântare.
După anul 1990, actele normative apărute au determinat o altă abordare a regimului juridic al dreptului de concesiune, în general. Astfel, potrivit art.3 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, domeniul public al comunelor, al oraşelor şi al municipiilor este alcătuit din bunurile prevăzute la pct. III din anexă, precum şi din alte bunuri de uz sau de interes public local, declarate ca atare prin hotărârea consiliului local, dacă nu sunt declarate prin lege bunuri de uz sau de interes public naţional ori judeţean. Potrivit anexei la lege, intitulată Lista cuprinzând unele bunuri care alcătuiesc domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale, printre alte bunuri incluse în domeniul public local al comunelor, oraşelor şi municipiilor se regăsesc cimitirele orăşeneşti şi comunale (III. pct. 10). Acest act normativ are rolul să stabilească apartenenţa cimitirelor la domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale pc raza căreia se află situate, determinând o reglementare unitară pentru toate cimitirele, cu excepţia celor aflate sub autoritatea cultelor.
La rândul ei, procedura concesiunii de bunuri a fost reglementată prin Legea nr. 219/1998 privind regimul concesiunilor (în prezent, abrogată). Legea defineşte contractul dc concesiune ca fiind acela prin care o persoană, numită concedent, transmite pentru o perioadă determinată, de cel mult 49 de ani (cu posibilitatea prelungirii cu încă jumătate a acestui termen) unei alte persoane, numită concesionar, care acţionează pe riscul şi pe răspunderea sa, dreptul şi obligaţia dc exploatare a unui bun, a unei activităţi sau a unui serviciu public, în schimbul unei redevenţe. Art. 2 prevede că bunurile proprietate publică sunt inalienabile. în condiţiile legii, ele pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice, potfi concesionate ori închiriate. în alin. 2 al aceluiaşi articol, se enumeră categoriile dc bunuri, activităţi sau servicii publice care pot forma obiect al concesiunii, iar în final dispune că pot fi concedate orice alte bunuri, activităţi sau servicii publice care sunt interzise prin legi organice speciale. De asemenea, art. 3 din aceeaşi lege precizează că autorităţile publice pot aproba, prin hotărâre, concesionarea altor bunuri, activităţi sau servicii ce aparţin proprietăţii private a statului, care sunt prevăzute în art. 2. Au calitatea de concedent, în numele statului, al judeţului, al oraşului sau al comunei, autorităţile publice de la nivel central - ministere sau alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale - pentru bunurile proprietate publică a statului ori pentru activităţile şi serviciile publice de interes naţional, precum şi cele de la nivelul unităţilor admninistrativ-teritoriale, pentru bunurile ce le aparţin în proprietate publică ori pentru activităţile şi serviciile publice de interes local (art. 5). Concesionarul trebuia să plătească concedentului o redevenţă proporţională cu beneficiile obţinute din exploatarea bunului concesionat, care se face venit la bugetul de stat sau la bugetele locale, după caz; aşadar, concesiunea este un contract cu titlu oneros şi are caracter intuita personae. Referitor la concesiunea de bunuri, aceasta a fost definită ca fiind acel contract prin care o autoritate publică permite unei persoane fizice sau juridice de drept privat să posede şi să folosească, în condiţiile legii şi ale contractului de concesiune, un bun ce aparţine domeniului public sau privat al statului ori al unităţilor administrativ-teritoriale.
Contractul de concesiune poate să înceteze de drept prin ajungere la termen, afară de situaţia prelungirii lui prin acordul părţilor, pentru o perioadă de cel mult jumătate din durata sa iniţială (art. 30). De asemenea, conccdcntul poate modifica unilateral, în anumite condiţii, contractul de concesiune, cu despăgubiri pentru concesionar, dacă, urmare a unei asemenea denunţări unilaterale, acesta suferă un prejudiciu. Fiind un contract cu executare succesivă, concesiunea poate înceta şi prin reziliere, în cazul neexecutării culpabile a obligaţiilor contractuale de către oricare dintre părţile sale. Contractul dc concesiune a unui bun mai poate înceta ca urmare a dispariţiei, dintr-un caz de forţă majoră, a bunului concesionat sau în cazul imposibilităţii obiective a concesionarului de a-l exploata, prin renunţare, fară plata unei despăgubiri (art. 29).
De asemenea, Legea nr.50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii în vigoare şi în prezent deşi se referă doar la acordarea dreptului de concesiune în vederea realizării unor construcţii, a reprezentat, fără îndoială, modelul după care s-a inspirat Regulamentul, prevăzând posibilitatea transmiterii dreptului de concesiunc. Astfel, art. 41 dispune următoarele: dreptul de concesiune asupra terenului se transmite în caz de succesiune sau de înstrăinare a construcţiei, pentru a cărei realizare acesta a fost constituit, în aceleaşi condiţii se transmite şi autorizaţia de construire.
Se poate observa că regimul concesiunilor, reglementat de Legea nr. 219/1998, se referea în egală măsură şi la concesionarea unor terenuri din proprietatea privată a unităţii administrativ-teritoriale, care au putut să fie ulterior vândute foştilor concesionari, deveniţi astfel proprietari.
Actele normative la care ne-am referit mai sus erau în vigoare în anul 2003, când a fost adoptat ultimul Regulament pentru organizarea şi funcţionarea cimitirelor şi crematoriilor umane, aflat sub autoritatea Consiliului Local al Municipiului Bucureşti, în vigoare şi în prezent.
Din corelarea actelor normative, mai sus analizate, rezultă că cimitirele fac parte din domeniul public al unităţii administrativ-teritoriale, adică în cazul de faţă din domeniul public al Municipiului Bucureşti, care este titularul dreptului de proprietate. Administrația Cimitirelor și Crematoriilor Umane administrează aceste cimitire şi crematoriul uman, în temeiul unei hotărâri a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, care conţine ca anexă regulamentul cu dispoziţii referitoare la concesionarea locurilor de înmormântare, precum şi alte prevederi.
Deşi Legea nr. 219/1998 reglementa regimul general de concesionare al bunurilor proprietate publică ori privată a statului, judeţului, oraşului sau comunei, precum şi activităţile şi serviciile publice de interes naţional sau local, se poate observa că actualul Regulament cuprinde unele dispoziţii care derogă de la acest act normativ, adică de la dreptul comun în materie. Astfel, prin art. 12 din Regulament, se dispune că locurile concesionate pe termen nelimitat şi cele de 25 de ani se pot transmite prin moştenire sau prin donaţie, deci dreptul de concesiune nu încetează prin expirarea duratei stabilite prin actul de concesiune şi nici prin decesul concesionarului.
De asemenea, prevederile art 19 alin 3 sunt derogatorii de la însuşi principiul instituit prin art. 680 din Codul civil de la 1864, potrivit căruia în lipsă de moştenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defiinct trec în proprietatea statidui; astfel, regulamentul dispune că ele vor trece în proprietatea Administraţiei cimitirelor, deşi după cum am arătat mai sus, cimitirele au ca proprietar unitatea administrativ-teiitorială pe raza căreia funcţionează, iar nu oiganul de specialitate ce le administrează
O explicaţie a caracterului derogatoriu faţă de dreptul comun rezidă că folosinţa asupra locurilor de înmormântare reprezintă o concesiune de un tip cu totul special: astfel concesionarul nu poate obţine foloase patrimoniale din exploatarea lor, motiv pentru care nici nu este ţinut să plătească o redevenţă dimensionată, în funcţie de valoarea acestor foloase. Această afectaţiune specială explică şi faptul că dreptul de concesiune se poate transmite inter vivos, prin donaţie, iar mortis causa, prin succesiune legală sau testamentară.
Dacă acest regim special a fost adoptat în condiţiile in care existau reglementări care impuneau concesiunii o altă figură juridică, după opinia noastră, afectaţiunea lor specială constituie un argument suficient ca acest regim special să fie menţinut şi în prezent.
Dispoziţiile cuprinse în noul Cod civil nu sunt substanţial diferite de cele din actele normative analizate mai sus, care se aflau în vigoare la data adoptării Regulamentului şi de la care am constatat că uneori acesta derogă. Codul civil reglementează concesiunea ca modalitate de exercitare a proprietăţii publice; prin natura ei, proprietatea publică este inalienabilă, imprescriptibilă şi insesizabilă, ceea ce explică raţionamentul potrivit căruia, ca principiu, concedentul nu poată să transmită concesionarului dreptul de proprietate, iar concesionarul nu poate transmite dreptul său de concesiune.
In această ordine de idei, nici concesionarul unui loc de înmormântare nu a avut niciodată posibilitatea să devină proprietar şi nici să dispună cu titlu oneros de dreptul său, deci să efectueze acte de vânzare, schimb etc.
Codul civil reprezintă legea civilă cu cea mai largă sferă de aplicare, care însă nu poate să reglementeze situaţiile particulare, al căror regim rămâne în sarcina altor acte normative, cu caracter special.
Dată fiind destinaţia specială a cimitirelor şi caracterul restrictiv actual al transmiterii locurilor dc înmormântare, regimul juridic aplicabil atât acestora, cât şi nişelor din Crematoriul Uman ar putea ca şi în viitor să deroge dc la dreptul comun. Concesiunea atribuită unui concesionar asupra locului de înmormântare sau nişei nu este de natură să-i creeze acestuia dreptul de a le exploata, în scopul obţinerii unor avantaje de natură patrimonială, similare celor rezultate din concesionarea unui teren (pc care se poate ridica o locuinţă, o unitate de producţie industrială, realiza producţia agricolă etc.). în această ordine de idei, se justifică modificarea cuantumului redevenţei pc parcursul concesiunii unui imobil destinat altui scop decât înmormântarea; după opinia noastră, redevenţă nu reprezintă corespondentul taxei anuale pentru întreţinerea cimitirului de concesionarul unui loc dc veci, ci o obligaţie de natură specială, corespunzătoare tipului special de concesiune pe care o deţine. Pe de altă parte, concesionar al unui loc dc înmormântare nu poate fi decât o persoană fizică, nu şi una juridică, pentru că aceasta din urmă este susceptibilă să-şi înceteze existenţa, dar nu prin moarte.
De asemenea, concesionarul nu poate îndeplini decât anumite acte materiale asupra locului de înmormântare şi nici nu-1 poate exploata, în sensul art. 872 alin. 1 din Codul civil. Conform Regulamentului în vigoare, nici în prezent concesionarul nu-1 poate greva şi nici înstrăina prin acte cu titlu oneros; nu poate să culeagă fructe (de exemplu, chirii) pentru că locul de înmormântare nu este susceptibil să le producă, iar despre producte nici nu se pune problema (n.b.: sunt considerate producte cele care prin percepere consumă substanţa bunului până la dispariţia acestuia - de exemplu, sarea dintr-o salină, marmura dintr-o carieră etc.).
Astfel, se poate observa că, spre deosebire de precedentele acte normative ce reglementau concesiunea, noul Cod civil instituie reguli generale pentru bunuri aparţinând numai unei anumite categorii de proprietate:
domeniului public al statului şi al unităţii administrativ-teritoriale, fiind excluse cele aparţinând domeniului privat al acestora; sfera largă de aplicare şi regimul restrictiv sunt date de calitatea acestor bunuri de a satisface nevoi de interes general. Principiile care reglementează această categorie de bunuri au în vedere destinaţia lor specială, motiv pentru care nu se pot aplica în toate cazurile şi în mod nediferenţiat, indiferent de bunurile care fac obiectul dreptului de proprietate public. De altfel, potrivit art. 871 din Codul civil, procedura de concesionare, precum şi încheierea, executarea şi încetarea contractului de concesiune vor fi supuse şi pe viitor unor condiţii prevăzute prin legi speciale.
Prin destinaţia cu totul specială pe care o au locurile de înmormântare, considerăm că şi pe viitor regimul lor poate fi reglementat printr-un act normativ cu caracter special care să cuprindă dispoziţii derogatorii, în anumite privinţe, de la norma juridică cu caracter general instituită prin Codul civil; sub acest aspect, potrivit unui principiu general acceptat în materia dreptului civil, reglementarea cu caracter special derogă de la cea cu caracter general.
în această ordine de idei, după opinia noastră, se impune ca titularul dreptului de proprietate al cimitirelor, prin reprezentantul său legal (Consiliul General al Municipiului Bucureşti) să revadă regulamentul cimitirelor şi, luând în considerare şi elementele la care ne-am referit mai sus, să aprecieze dacă se impun modificări ale acestuia; totuşi, acesta va rămâne cadrul juridic special de reglementare al dreptului de concesiune pentru locurile de înmormântare derogatoriu de la dreptul comun. | |
|
|
Instrainare loc de veci prin donatie
