ARTICOLUL 1 Legea 365/2002 comertul electronic Dispoziţii generale
| Comentarii |
|
Dispoziţii generale
ARTICOLUL 1
Definiţii
În înţelesul prezentei legi, următorii termeni se definesc astfel:
1. serviciu al societăţii informaţionale - orice serviciu care se efectuează utilizându-se mijloace electronice şi prezintă următoarele caracteristici:
a) este efectuat în considerarea unui folos patrimonial, procurat ofertantului în mod obişnuit de către destinatar;
b) nu este necesar ca ofertantul şi destinatarul să fie fizic prezenţi simultan în acelaşi loc;
c) este efectuat prin transmiterea informaţiei la cererea individuală a destinatarului;
2. mijloace electronice - echipamente electronice şi reţele de cablu, fibră optică, radio, satelit şi altele asemenea, utilizate pentru prelucrarea, stocarea sau transmiterea informaţiei;
3. furnizor de servicii - orice persoană fizică sau juridică ce pune la dispoziţie unui număr determinat sau nedeterminat de persoane un serviciu al societăţii informaţionale;
4. furnizor de servicii stabilit într-un stat - un furnizor de servicii având un sediu stabil pe teritoriul unui stat şi care desfăşoară efectiv o activitate economică utilizând acel sediu stabil pe teritoriul unui stat, pentru o perioadă nedeterminată; stabilirea unui furnizor de servicii într-un stat nu este determinată în mod necesar de locul în care sunt amplasate mijloacele tehnice şi tehnologice necesare furnizării serviciului;
5. domeniu - o zonă dintr-un sistem informatic, deţinută ca atare de o persoană fizică sau juridică ori de un grup de persoane fizice sau juridice în scopul prelucrării, stocării ori transferului de date;
6. destinatar al serviciului sau destinatar - orice persoană fizică sau juridică ce utilizează, în scopuri comerciale, profesionale sau de altă natură, un serviciu al societăţii informaţionale, în special în scopul căutării de informaţii sau al furnizării accesului la acestea;
7. consumator - orice persoană fizică ce acţionează în alte scopuri decât cele ale activităţii sale comerciale sau profesionale;
8. comunicare comercială - orice formă de comunicare destinată să promoveze, direct sau indirect, produsele, serviciile, imaginea, numele ori denumirea, firma sau emblema unui comerciant ori membru al unei profesii reglementate; nu constituie prin ele însele comunicări comerciale următoarele: informaţiile permiţând accesul direct la activitatea unei persoane fizice sau juridice, în special pe nume de domeniu sau o adresă de poştă electronică, comunicările legate de produsele, serviciile, imaginea, numele ori mărcile unei persoane fizice sau juridice, efectuate de un terţ independent faţă de persoana în cauză, mai ales atunci când sunt realizate cu titlu gratuit;
9. legislaţie coordonată - prevederile în vigoare ale legilor naţionale, aplicabile activităţilor ce fac obiectul serviciilor societăţii informaţionale sau furnizorilor de servicii în privinţa:
a) condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească furnizorii de servicii în vederea începerii acestor activităţi, precum sunt cele legate de eventualele calificări, autorizaţii sau notificări necesare;
b) condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească furnizorii de servicii pentru desfăşurarea acestor activităţi, precum sunt cele care privesc conduita acestora, calitatea sau conţinutul serviciilor oferite, inclusiv în materie de publicitate şi încheiere a contractelor, sau cele care privesc răspunderea furnizorilor;
10. nu constituie obiect al legislaţiei coordonate:
a) cerinţele aplicabile bunurilor ca atare şi livrării acestora;
b) cerinţele aplicabile serviciilor care nu sunt prestate prin mijloace electronice;
11. instrument de plată electronică - un instrument care permite titularului său să efectueze următoarele tipuri de operaţiuni:
a) transferuri de fonduri, altele decât cele ordonate şi executate de către instituţii financiare;
b) retrageri de numerar, precum şi încărcarea şi descărcarea unui instrument de monedă electronică;
12. instrument de plată cu acces la distanţă - instrument de plată electronică prin intermediul căruia titularul său poate să îşi acceseze fondurile deţinute într-un cont la o instituţie financiară şi să autorizeze efectuarea unei plăţi, utilizând un cod personal de identificare sau un alt mijloc de identificare similar;
13. instrument de monedă electronică - instrument de plată electronică reîncărcabil, altul decât instrumentul de plată cu acces la distanţă, pe care unităţile de valoare sunt stocate electronic şi care permite titularului său să efectueze tipurile de operaţiuni menţionate la pct. 11;
14. titular - persoană care deţine un instrument de plată electronică pe baza unui contract încheiat cu un emitent, în condiţiile prevăzute de lege;
15. date de identificare - orice informaţii care pot permite sau facilita efectuarea tipurilor de operaţiuni menţionate la pct. 11, precum un cod de identificare, numele sau denumirea, domiciliul ori sediul, numărul de telefon, fax, adresa de poştă electronică, numărul de înmatriculare sau alte mijloace similare de identificare, codul de înregistrare fiscală, codul numeric personal şi altele asemenea;
16. activitate profesională reglementată - activitatea profesională pentru care accesul sau exercitarea în România este condiţionată, direct sau indirect, în conformitate cu legislaţia română în vigoare, de deţinerea unui document care să ateste nivelul de formare profesională.
| ARTICOLUL 2 Legea 365/2002 comertul electronic Dispoziţii... → |
|---|
1. Prin adoptarea Legii nr.365/2002 privind comerţul electronic, (denumită, în continuare, „Legea” sau „Legea comerţului electronic”) a fost finalizat cadrul de reglementare a operaţiunilor comerciale desfăşurate cu ajutorul instrumentelor IT& C. Celelalte acte normative de nivelul legii, care guvernează diferitele segmente ale mediului de afaceri dezvoltat pe baza noilor tehnologii de informaţii şi comunicaţii sunt:
a) Ordonanţa Guvernului nr.130/2000 privind regimul juridic al contractelor la distanţă;
b) Legea nr. 455/2001 privind semnătura electronică;'
c) Legea
Citește mai mult
nr. 676/2001 privind prelucrarea datelor cu caracter personal şi protecţia vieţii private în sectorul telecomunicaţiilor;'d) Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date;'
e) Ordonanţa Guvernului nr. 20/2002 privind achiziţiile publice prin licitaţii electronice.
f) Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2002 privind cadrul general de reglementare a comunicaţiilor.'
2. Este important de precizat că întreg acest demers legislativ a fost întemeiat pe prevederile unor acte normative europene care au reuşit deja să contribuie, într-o manieră semnificativă, la dinamizarea comerţului virtual în zona Uniunii Europene.' în felul acesta, s-a realizat o necesară compatibilizare a cadrului legislativ intern cu cel existent la nivelul Uniunii Europene, într-un domeniu în care, cel puţin din punct de vedere tehnologic, schimbul de valori la distanţă depăşeşte, în mod obiectiv, graniţele naţionale.
3. Fără a ne propune o analiză de detaliu a Legii privind comerţul electronic, vom evidenţia, în cele ce urmează, aspectele juridice fundamentale pe care acest important act normativ le impune atenţiei celor care intenţionează să îşi dezvolte afacerile în spaţiul virtual.
II. Trăsături esenţiale ale reglementării
1. O primă caracteristică a Legii este aceea că ea se încadrează în sfera normativă tot mai extinsă privitoare la protecţia consumatorilor. Legea comerţului electronic este, în acest sens, un instrument juridic aflat la îndemâna consumatorilor on-line care pretind o protecţie juridică adecvată în raporturile cu orice comerciant din spaţiul virtual. La fel ca în cazul Ordonanţei Guvernului nr. 130/2000 privind regimul juridic al contractelor la distanţă, în Legea comerţului electronic, accentul este pus pe relaţia B2C (Business to Consumer), existând însă şi prevederi care se referă explicit la raporturile juridice B2B (Business to Business).
Ocrotirea, în general, a destinatarilor de servicii Internet este intim legată de necesitatea asigurării încrederii în teritoriul virtual care, datorită trăsăturilor sale cu totul deosebite, prezintă riscul de a periclita transferul de date şi valori, creând vulnerabilităţi în special la nivelul consumatorilor care nu dispun de instrumente tehnice de protecţie şi, adesea, au cunoştinţe aproximative cu privire la Internet şi la riscurile asociate raporturilor juridice care se nasc în acest mediu.9> Legea comerţului electronic este, în acest sens, o reglementare menită să asigure şi să consolideze încrederea în domeniul afacerilor on-line.
2. O a doua trăsătură a Legii, exprimată în art. 3 alin. 3, o constituie exigenţa de a se asigura libera circulaţie a serviciilor societăţii informaţionale oferite de furnizori de servicii stabiliţi într-un stat membru al Uniunii Europene.
Excepţia de la această regulă, prevăzută de art. 3 alin. 5 din lege, constă în dreptul autorităţilor publice de a restrânge libertatea furnizării respectivelor servicii, dacă măsura se impune pentru raţiuni de ordine publică (în special efectuarea unor acte procesual-penale, pentru a asigura protecţia minorilor, combaterea oricărei forme de incitare la ură şi atingerilor aduse demnităţii umane), protecţia sănătăţii publice, apărarea şi siguranţa naţională, protecţia consumatorilor şi a investitorilor [art. 3 alin. 5 lit. a)]11>
Este necesar ca măsura să vizeze un serviciu al societăţii informaţionale care afectează valorile enumerate anterior sau care prezintă un risc serios şi grav de atingere a acestor valori, [art. 3 alin. 5 lit. b)].
O altă condiţie pentru restrângerea liberei circulaţii a serviciilor o reprezintă necesitatea ca măsura să fie proporţională cu scopul urmărit [art. 3 alin. 5 lit. c)]. Deşi această exigenţă reproduce spiritul art. 49 alin. 2 din Constituţia României, credem că textul constituţional nu îşi va găsi aplicabilitate. Aceasta, deoarece nu este vorba despre restrângerea unui drept sau libertăţi fundamentale, ci a posibilităţii de a presta un anumit tip de servicii. Consecinţa
principală a unei asemenea orientări este aceea că autorităţile publice competente vor putea opera restrângerea dreptului nu doar prin recursul la lege, dar şi prin utilizarea unor acte juridice subordonate legii (hotărâri de guvern, ordine ale miniştrilor cu caracter normativ sau individual, acte de procedură etc.)-
în sfârşit, o ultimă condiţie vizează necesitatea de a se respecta procedurile de colaborare, consultare sau informare ce vor fi prevăzute în normele metodologice de aplicare a legii [art. 3 alin. 5 lit. d)]. Este vorba de activitatea de conlucrare a autorităţilor publice române cu statul membru al Uniunii Europene, căruia îi aparţine furnizorul de servicii supus măsurilor restrictive. Directiva U.E. 2000/31 prevede, în acest sens, la art. 3 alin. 4 lit. b) şi alin. 5-6, o serie de reguli referitoare la notificarea prealabilă a statului membru în cauză şi a Comisiei Europene, solicitarea statului membru de a adopta el măsuri împotriva furnizorului de servicii, analiza compatibilităţii restricţiilor adoptate de statul unde s-a produs lezarea valorilor sus-menţionate şi dreptul comunitar etc.
3. O a treia caracteristică a reglementării legale se referă la inexistenţa unor bariere de ordin formal în furnizarea serviciilor.
în această privinţă, art. 4 alin. 1 din Lege precizează faptul că furnizarea de servicii ale societăţii informaţionale de către persoane fizice sau juridice nu este supusă nici unei autorizări prealabile, desfăşurându-se în conformitate cu principiile concurenţei libere şi loiale.
Cu toate acestea, conform art. 4 alin. 2 din Lege, îşi vor produce efectele acele dispoziţii legale care impun autorizarea prealabilă a desfăşurării unor activităţi de către persoane fizice sau juridice, şi care nu vizează în mod expres şi exclusiv serviciile societăţii informaţionale. Este vorba, în principal, despre autorizarea funcţionării comercianţilor, procedură aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 573/2002.
4. în sfârşit, dar nu în ultimul rând, în vederea aplicării corespunzătoare a prevederilor sale, Legea încurajează elaborarea de coduri de conduită, de către entităţi direct interesate în problematica juridică a comerţului electronic (art. 18 din lege). Sunt avute în vedere asociaţii şi organizaţii neguvernamentale cu caracter profesional ori comercial sau cele constituite în scopul protecţiei consumatorilor, a minorilor sau a persoanelor cu handicap.
în felul acesta, Legea consacră - ca şi în cazul art. 28 al Legii nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date - principiul autoreglementării, cu menţiunea că demersul de elaborare a codurilor de conduită se desfăşoară sub supravegherea Autorităţii de reglementare în comunicaţii şi tehnologia informaţiei şi cea a Ministerului Justiţiei.
III. Obiectul de reglementare
1. Obiectul Legii comerţului electronic îl formează:
a) stabilirea condiţiilor de furnizare a serviciilor societăţii informaţionale;
b) regimul juridic al contractelor încheiate prin mijloace electronice;
c) regimul juridic al răspunderii furnizorilor de servicii;
d) supravegherea şi controlul modului de respectare a Legii;
e) regimul contravenţional şi penal în legătură cu săvârşirea unor fapte, în legătură cu furnizarea serviciilor societăţii informaţionale.
2. Potrivit art. 1 pct. 1 din Lege, prin „serviciu al societăţii informaţionale" se înţelege „orice activitate de prestări servicii sau care presupune constituirea, modificarea, transferul
ori stingerea unui drept real asupra unui bun corporal sau necorporal, activitate efectuată prin mijloace electronice', ce prezintă următoarele caracteristici:
a) este efectuată în considerarea unui folos patrimonial, procurat ofertantului în mod obişnuit de către destinatar;
b) nu este necesar ca ofertantul şi destinatarul să fie fizic prezenţi simultan în acelaşi loc;
c) este efectuată prin transmiterea informaţiei la cererea individuală a destinatarului.
Prin urmare, activităţi cum ar fi livrarea unor produse sau contractarea lor în sistem
off-line nu se încadrează în sfera noţiunii de servicii ale societăţii informaţionale.
Utilizarea poştei electronice ori a unor modalităţi de comunicare electronică echivalente nu reprezintă un serviciu al societăţii informaţionale.'
In schimb, serviciile on-line includ:
a) comunicările comerciale electronice ;
b) servicii care furnizează instrumente destinate căutării, accesului şi recuperării de date;
c) servicii constând în transmiterea de informaţii prin intermediul unei reţele de comunicaţii;
d) servicii constând în facilitarea accesului la o reţea de comunicaţii;
e) servicii constând în găzduirea informaţiilor furnizate de către un destinatar al serviciului;
f) servicii transmise în sistemul punct-punct, cum ar fi video la cerere sau furnizarea de comunicări comerciale prin poşta electronică.'
Având în vedere faptul că în categoria acestor servicii pot intra şi activităţi prestate în mod gratuit (de pildă, comunicările comerciale electronice sau celelalte servicii enumerate care se prestează gratuit în scopuri promoţionale), putem conchide că „folosul patrimonial" în considerarea căruia acţionează uneori furnizorul de serviciu nu este de esenţa, ci numai de natura serviciilor societăţii informaţionale. în cuprinsul normelor emise de către Departamentul britanic pentru Comerţ şi Industrie, în vederea punerii în executare a legislaţiei comerţului electronic, se arată că cerinţa furnizării unui serviciu al societăţii informaţionale « de regulă, în schimbul unei remuneraţii » nu restrânge sfera de aplicabilitate a acestor servicii doar la operaţiuni de vânzare-cumpărare on-line. De aceea, pot fi avute în vedere şi servicii, reprezentând activităţi economice) care nu sunt direct remunerate de către destinatari, cum ar fi publicitatea on-line sau mijloacele de căutare, acces şi recuperare de date.'
3. Prevederile art. 2 alin. 2 şi 3 din Lege conţin norme de delimitare expresă a serviciilor societăţii informaţionale, de serviciile off-line. Astfel, nu intră în categoria acestor servicii:
a) oferta de servicii care necesită prezenţa fizică a furnizorului şi destinatarului, chiar dacă prestarea serviciilor respective implică utilizarea de echipamente electronice;'
b) oferta de servicii care presupun manipularea unor bunuri corporale de către destinatar, chiar dacă prestarea serviciilor respective implică utilizarea de echipamente electronice;
c) oferta de bunuri şi servicii care nu este prezentată destinatarului prin transmiterea informaţiei la cererea individuală a acestuia şi care este destinată recepţiei simultane de către un număr nelimitat de persoane (punct-multipunct);
d) activităţi care se efectuează prin intermediul serviciilor de telefonie vocală, telefax, telex, servicii de radiodifuziune şi televiziune, inclusiv serviciile de teletext;
e) serviciile de telefonie vocală, telefax sau telex;
f) schimbul de informaţii prin poştă electronică sau prin alte mijloace de comunicare individuală echivalente, între persoane care acţionează în scopuri străine activităţii lor comerciale sau profesionale;
g) relaţia contractuală dintre un angajat şi angajatorul său.
Din această enumerare exemplificativă se observă că este vorba despre activităţi care, în totalitate sau în parte, nu întrunesc elementele definiţiei citate mai sus sau care, în plus, nu înfăţişează o natură comercială, ci trăsăturile unui alt tip de raport juridic, cum este cel de muncă.
în afara acestor delimitări, Legea nu este aplicabilă următoarelor activităţi:
a) activitatea notarilor publici, în măsura în care aceasta presupune o participare directă şi specifică la exercitarea prerogativelor autorităţii publice. Per a contrario, dacă activitatea notarilor publici nu presupune o participare directă şi specifică la exercitarea prerogativelor autorităţii publice, Legea devine aplicabilă, cu condiţia să ne aflăm în prezenţa unui serviciu al societăţii informaţionale;
b) activităţile de reprezentare juridică în faţa organelor de jurisdicţie şi de urmărire penală; Per a contrario, un alt tip de asistenţă juridică care întruneşte caracteristicile unui serviciu al societăţii informaţionale va fi guvernat de prevederile Legii;
c) jocurile de noroc cu câştiguri în bani, loteriile şi pariurile. Per a contrario, vor fi supuse Legii jocurile cu caracter promoţional organizate cu scopul de a încuraja vânzarea unor bunuri şi servicii, plăţile corespunzătoare fiind legate exclusiv de cumpărarea bunurilor şi serviciilor promovate on-line 18>
IV. Furnizorii de servicii
1. Legea califică furnizorii de servicii ca fiind orice persoană fizică sau juridică ce pune la dispoziţia unui număr determinat sau nedeterminat de persoane un serviciu ai societăţii informaţionale (art. 1 pct. 3). Pentru a furniza astfel de servicii, este esenţial ca aceste subiecte de drept să dispună de mijloace electronice adecvate, şi anume, echipamente electronice şi reţele de cablu, fibră optică, radio, satelit şi altele asemenea, utilizate pentru prelucrarea, stocarea sau transmiterea informaţiei, după cum se menţionează în art. 1 pct. 2 din Lege.
2. Dincolo de prezenţa lor în spaţiul virtual, furnizorii de servicii trebuie să fie organizaţi în forme juridice adecvate statutului lor de subiecte de drept.
Astfel, principial, în cazul unui furnizor-persoană juridică, se impune constituirea sa în forma unei societăţi comerciale, în vreme ce un furnizor-persoană fizică ar trebui să aibă calitatea de comerciant, ori să facă parte dintr-o asociaţie familială, în condiţiile stabilite de Legea nr. 507/2002 privind organizarea şi desfăşurarea unor activităţi economice de către persoane fizice, publicată în M. Of., Partea I, nr. 483/6.08.2002.
3. Acestea nu sunt însă singurele modalităţi juridice de organizare, pe baza cărora pot fi prestate servicii ale societăţii informaţionale. Astfel, distinct de categoria comercianţilor stricto sensu, calitatea de furnizori de servicii o pot avea şi cei ce desfăşoară profesii liberale. Legea comerţului electronic se referă în mod expres la această categorie de activităţi, în contextul prevederilor art. 1 pct. 8, care privesc comunicările comerciale prin care se promovează produsele, serviciile, imaginea, numele ori denumirea, firma sau emblema unui comerciant ori membru al unei profesii liberale. în această sferă sunt incluse profesiile de avocat, notar public,' medic' şi farmacist,' pentru a ne referi doar la cele mai semnificative. Câteva observaţii se impun pentru fiecare dintre ele.
Astfel, activităţile de avocat şi de notar public intră sub incidenţa Legii comerţului electronic, numai în măsura în care ele nu implică reprezentarea juridică în faţa organelor de jurisdicţie şi de urmărire penală [art. 2 alin. 3 lit. b)], respectiv, dacă prestaţiile notariale nu presupun o participare directă şi specifică la exercitarea prerogativelor autorităţii publice [art. 2 alin. 3 lit. a)]. Prin urmare, avocaţii şi notarii publici pot fi priviţi ca furnizori de servicii, în înţelesul Legii comerţului electronic, doar dacă serviciile lor specifice (inclusiv, promovarea acestor servicii) se prestează prin mijloace electronice, în condiţiile prevăzute de art. 1 pct. 1 din Lege.
în privinţa profesiilor de medic şi de farmacist, credem că nimic nu s-ar opune furnizării unor servicii constând, de exemplu, în comunicări comerciale on-line destinate promovării ofertelor de servicii. în schimb, prestarea propriu-zisă a serviciilor medicale, respectiv, farmaceutice pe cale electronică rămâne discutabilă. Dacă în primul caz, consultaţia medicală implică, de regulă, prezenţa fizică a pacientului şi a medicului, nemaigăsindu-ne, practic, în faţa caracteristicilor unui serviciu al societăţii informaţionale, comercializarea produselor farmaceutice prin Internet este extrem de controversată, având în vedere exigenţele legislaţiei referitoare la organizarea acestei forme de comerţ.'
4. Pe lângă societăţile comerciale, comercianţii - persoane fizice şi membrii unor profesii liberale, statutul de furnizor de servicii poate fi însuşit şi de fundaţii şi asociaţii, organizate potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii.'
Concluzia aceasta se impune, pe de o parte, deoarece Legea comerţului electronic nu o interzice, iar, pe de altă parte, pentru că serviciile concrete furnizate de asemenea entităţi ar putea consta în facilitarea accesului la informaţii (art. 1 pct. 6 teza finală din Lege) din
sectorul neguvernamental, prin intermediul unei pagini Web şi/sau prin liste de mailing, la cererea individuală a destinatarilor [art. 1 pct. 1 lit. c) din Lege],
Pentru raţiuni similare, şi autorităţile publice ar putea intra în sfera furnizorilor de servicii, dacă avem în vedere paginile Web conţinând informaţii din domeniul lor de activitate, accesibile la cererea individuală a unor destinatari.
5. Din analiza de ansamblu a Legii, rezultă că ideea de comercialitate, în sens strict, nu este de esenţa comerţului electronic, serviciile societăţii informaţionale putând fi furnizate şi de subiecte de drept care, în afara spaţiului virtual, nu acţionează în sfera comercială şi nu săvârşesc fapte de comerţ, în sensul consacrat al acestei noţiuni. In acelaşi timp, aceste din urmă subiecte de drept nici nu dobândesc statutul de comerciant, ca urmare a faptului că furnizează servicii ale societăţii informaţionale, în condiţiile Legii comerţului electronic.
6. în literatura juridică din alte state se consideră că Legea este aplicabilă şi subiectelor de drept care doar se prezintă în mediul virtual, fără a oferi, în acelaşi timp, pe cale electronică, produse şi servicii cu sau fără plată.
7. Dintr-o altă perspectivă, este de remarcat faptul că sub imperiul Legii comerţului electronic, una şi aceeaşi persoană poate întruni atât calitatea de furnizor de servicii, cât şi pe cea de destinatar al serviciilor. De pildă, o societate comercială specializată în domeniul producţiei de automobile (care îşi creează un magazin virtual) este un furnizor de servicii. Aceeaşi societate comercială are însă calitatea de destinatar în raporturile cu un furnizor de servicii Internet (de exemplu, un access provider sau un host providei), care îi facilitează, astfel, accesul la Internet sau prezenţa propriei pagini Web în spaţiul electronic.
V. Furnizorul de servicii stabilit într-un stat
1. Legea consacră în art. 1 pct. 4 principiul ţării de origine, întemeiat pe noţiunea de furnizor de servicii stabilit într-un stat. Acesta din urmă este un subiect de drept care are un sediu (domiciliu) stabil pe teritoriul unui stat şi care desfăşoară efectiv o activitate economică utilizând acel sediu (domiciliu) stabil pe teritoriul unui stat, pentru o perioadă nedeterminată, indiferent dacă locul în care sunt amplasate mijloacele tehnice şi tehnologice necesare furnizării serviciului este situat în altă ţară.
în lumina acestui principiu, art. 3 alin. 1 din Lege dispune că furnizorii de servicii stabiliţi în România şi serviciile oferite de aceştia se găsesc sub incidenţa legii române. Cu alte cuvinte, nu are importanţă pe teritoriul cărui stat este localizat server-ul acelui furnizor de servicii sau unde este înregistrată denumirea de domeniu a paginii sale Web, ci sediul stabil pe care îl are furnizorul de servicii.
2. Art. 3 alin. 2 din Lege adăuga ideea potrivit căreia serviciile societăţii informaţionale sunt supuse exclusiv prevederilor legislaţiei române speciale, în cazul în care sunt oferite de furnizori de servicii stabiliţi în România, respectiv, exclusiv legilor speciale ale statului străin, dacă sunt oferite de furnizori de servicii stabiliţi într-un stat membru al Uniunii Europene.
De la aceste două reguli, art. 3 alin. 4 instituie o excepţie, în sensul că, după caz, alte legi (fie române, fie străine, dar distincte de legea statului unde este stabilit ofertantul) vor fi aplicabile în următoarele domenii şi situaţii: dreptul de proprietate intelectuală şi dreptul de proprietate industrială, emisiunile de monedă electronică, publicitatea pentru organisme de investiţii colective în valori mobiliare, activităţile de asigurare, libertatea părţilor de a alege legea aplicabilă contractului, atunci când părţile se bucură de acest drept, obligaţii rezultate din contracte încheiate cu consumatorii, cerinţele de formă prevăzute pentru validitatea actelor juridice ce au ca obiect drepturi reale asupra unor bunuri imobile situate pe teritoriul României, cerinţele aplicabile bunurilor ca atare şi livrării acestora, precum şi în cazul cerinţelor aplicabile serviciilor care nu sunt prestate prin mijloace electronice. Menţionăm că această enumerare este limitativă, neputându-i-se adăuga alte situaţii, întrucât, principial, excepţiile sunt de strictă interpretare.
VI. Destinatarii serviciilor şi consumatorii
1. în art. 1 pct. 6 al Legii se precizează că are calitatea de destinatar al serviciului orice persoană fizică sau juridică ce utilizează, în scopuri comerciale, profesionale sau de altă natură, un serviciu al societăţii informaţionale, în special în vederea căutării de informaţii sau a furnizării accesului la acestea.
în mod concret, în sfera noţiunii de destinatar intră, cu titlu de exemplu, persoanele juridice care au acces la Internet, cele care au un Web Site administrat de un furnizor de servicii Internet (şi prin intermediul căruia acţionează la rândul lor ca furnizori de servicii, practicând comerţul on-line), precum şi persoanele fizice care beneficiază de aceste servicii în legătură cu activitatea lor comercială sau profesională.
2. Destinatarii se bucură de un tratament special în cadrul Legii, beneficiind de o serie de prevederi ce reprezintă tot atâtea obligaţii în sarcina furnizorilor de servicii. Astfel, destinatarilor de servicii trebuie să li se faciliteze accesul la informaţii referitoare la furnizori (art. 5 din Lege), nu pot primi comunicări comerciale prin poşta electronică, dacă nu şi-au exprimat în acest sens consimţământul prealabil expres (art. 6 din Lege), sunt părţi în contractele încheiate prin mijloace electronice (art. 7-10 din lege).
3. Sub un alt aspect, destinatarii sunt evocaţi în art. 11 - 16 din Lege, în contextul delimitării răspunderii lor juridice, faţă de cea a furnizorilor de servicii, pentru situaţii particulare (furnizarea de informaţii printr-o reţea de comunicaţii, stocarea temporară a informaţiei, stocarea permanentă a informaţiei, utilizarea instrumentelor de căutare a informaţiilor şi a legăturilor cu alte pagini de Web).
4. Consumatorii reprezintă, în sensul Legii, o categorie aparte de destinatari de servicii. Este vorba, potrivit art. 1 pct. 7 din Lege, numai despre persoane fizice care acţionează în alte scopuri decât cele ale activităţii lor comerciale sau profesionale. Consumatorul se bucură de un tratament de favoare în legătură cu problematica încheierii contractelor prin mijloace electronice, fiind mai eficient protejat decât ceilalţi destinatari, în raporturile cu furnizorii de servicii.
Ca si persoana juridica, pot vinde online in moneda Euro?