Decizia CCR Nr. 598 din 21.10.2014 privind excepţia de neconstituţionalitate a disp. art. 39 alin. (17) din Legea nr. 254/2013 - executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal

1. Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 39 alin. (17) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepție ridicată de Alexandru Rădulescu în Dosarul nr. 3.339/236/2014 al Judecătoriei Giurgiu și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 523D/2014.

2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3. Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepției de neconstituționalitate, arătând că prevederile art. 39 alin. (17) din Legea nr. 254/2013 sunt incidente în faza de executare a pedepselor, fază în care garanțiile procesuale oferite de legiuitor sunt diferite de cele specifice fazei de judecată. Se observă că autorul excepției deduce neconstituționalitatea textului criticat prin compararea situației sale juridice cu cea a persoanelor aflate în curs de judecată, or, aceste două categorii de persoane se află în situații juridice diferite. Se susține, de asemenea, că autorul excepției confundă dreptul la apărare cu asistența juridică obligatorie și că reglementarea cazurilor în care aceasta din urmă este incidență este de competența exclusivă a legiuitorului. Se arată, totodată, că în faza executării pedepsei persoana condamnată are dreptul să-și angajeze un apărător, să depună memorii și să formuleze concluzii, fiindu-i, astfel, asigurat accesul liber la justiție.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4. Prin Încheierea din 22 mai 2014, pronunțată în Dosarul nr. 3.339/236/2014, Judecătoria Giurgiu a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 39 alin. (17) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, excepție ridicată de Alexandru Rădulescu într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații formulate împotriva unei hotărâri a judecătorului delegat.

5. În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul susține că textul criticat nu dă posibilitatea petentului să își susțină cauza, încălcându-i dreptul constituțional la apărare. Se arată, de asemenea, că prevederile art. 39 alin. (17) din Legea nr. 254/2013 restrâng accesul la justiție al titularului plângerii și îl discriminează în raport cu partea adversă, care poate participa efectiv la judecarea cauzei. Pentru aceste motive, se susține că textul criticat contravine dispozițiilor art. 16,art. 21,art. 24 și art. 53 din Legea fundamentală.

6. Judecătoria Giurgiu opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că persoana condamnată, titulară a plângerii formulate împotriva deciziei de stabilire a regimului de executare a pedepselor privative de libertate, potrivit prevederilor art. 39 din Legea nr. 254/2013, are posibilitatea de a formula memorii și concluzii scrise, are dreptul de a-și angaja un apărător și poate fi adusă la judecată, la solicitarea instanței, conform art. 39 alin. (16) din aceeași lege.

7. Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8. Avocatul Poporului susține că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se arată că textul criticat reglementează faza executării pedepsei, motiv pentru care aspectele criticate excedează procedurii penale speciale, care cuprinde numai faza de urmărire penală și cea de judecată, și că situația juridică a condamnatului este diferită de cea a făptuitorului, a suspectului sau a inculpatului. Se susține că, în considerarea acestor diferențe, legiuitorul poate reglementa o procedură specială, care nu mai implică, în mod obligatoriu, asigurarea asistenței juridice. Se arată că dispozițiile art. 39 alin. (17) din Legea nr. 254/2013 nu încalcă dreptul la apărare și nici accesul liber la justiție al persoanei condamnate, întrucât aceasta nu este împiedicată să își angajeze un avocat pentru aspecte referitoare la executarea pedepsei, iar faptul că ea se află în stare de detenție nu implică asigurarea asistenței juridice obligatorii în etapa analizată. Se subliniază că, potrivit prevederilor art. 39 alin. (15) din Legea nr. 254/2013, persoana condamnată poate depune concluzii scrise. Se observă, de asemenea, că decizia Comisiei pentru stabilirea, individualizarea și schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate poate fi contestată atât în fața judecătorului de supraveghere a privării de libertate, cât și a instanței de judecată, care, în vederea aflării adevărului, poate asculta la locul de detenție persoana condamnată, cu respectarea exigențelor dreptului la apărare. Se face trimitere la deciziile Curții Constituționale nr. 1.202 din 24 septembrie 2009, nr. 1.292 din 14 octombrie 2010 și nr. 486 din 21 noiembrie 2013.

9. Președinții celor două Camere ale Parlamentului și Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

10. Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

11. Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 39 alin. (17) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 514 din 14 august 2013, care au următorul cuprins: "Asistența juridică nu este obligatorie. În cazul în care procurorul și reprezentantul administrației penitenciarului participă la judecată, aceștia pun concluzii.“.

12. Autorul excepției susține că textul criticat încalcă prevederile constituționale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 21 referitor la accesul liber la justiție, art. 24 cu privire la dreptul la apărare și art. 53 referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți.

13. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că prevederile art. 39 alin. (17) din Legea nr. 254/2013 vizează faza executării pedepsei, care este ce-a de-a treia fază a procesului penal, reglementând cu privire la asistența juridică în procedura de soluționare a plângerii formulate împotriva deciziei de stabilire a regimului de executare a pedepselor privative de libertate. Așa fiind, aspectul criticat de autorul excepției, respectiv lipsa asistenței juridice obligatorii pe parcursul procedurii anterior arătate, excedează procedurii penale speciale, ce reglementează numai faza urmăririi penale și a judecății, situația juridică a condamnatului nefiind identică cu cea a făptuitorului, a suspectului sau a inculpatului (a se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 486 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 24 ianuarie 2014).

14. Curtea constată că, potrivit jurisprudenței sale, dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistență juridică obligatorie, primul fiind garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea fiind creat de legiuitor, care stabilește și cazurile în care se consideră că este necesar. Așadar, Legea fundamentală garantează dreptul la apărare, iar nu și pe cel la asistență juridică obligatorie. S-a reținut, prin aceeași jurisprudență, că stabilirea cazurilor în care asistență juridică este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului, care, conform art. 126 din Constituție, are deplină libertate de a reglementa (a se vedea Decizia nr. 1.202 din 24 septembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 700 din 19 octombrie 2009, și Decizia nr. 365 din 5 iulie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 735 din 12 august 2005). S-a arătat, totodată, că împrejurarea că o persoană este privată de libertate, ca urmare a unei condamnări definitive, nu este de natură a atrage aplicabilitatea dispozițiilor legale referitoare la asistența juridică obligatorie (a se vedea Decizia nr. 486 din 21 noiembrie 2013).

15. Curtea observă că, în condițiile normei de la art. 39 alin. (17) din Legea nr. 254/2013, persoana condamnată nu este împiedicată să își angajeze un avocat pentru aspectele care țin de faza executării pedepsei, beneficiind astfel de dreptul la apărare, prevăzut la art. 24 din Constituție.

16. Pentru aceste considerente, Curtea nu poate reține încălcarea prin dispozițiile art. 39 alin. (17) din Legea nr. 254/2013 a dreptului la apărare, prevăzut la art. 24 din Legea fundamentală.

17. De asemenea, Curtea constată că persoana condamnată, care este nemulțumită de decizia de stabilire a regimului de executare a pedepselor pronunțată de Comisia pentru stabilirea, individualizarea și schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate, constituită, conform art. 32 din Legea nr. 254/2013, la nivelul penitenciarului, poate face plângere împotriva acesteia la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen de 3 zile de la data comunicării, potrivit art. 39 alin. (3) din aceeași lege. Plângerea este soluționată de către judecătorul de supraveghere în termen de 10 zile de la data primirii ei, prin încheiere executorie. Conform alin. (10) al art. 39 din Legea nr. 254/2013, împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, persoana condamnată și administrația penitenciarului pot formula contestație la judecătoria în a cărei circumscripție se află penitenciarul. Iar potrivit alin. (14) și (15) ale aceluiași art. 39, contestația se judecă, în ședință publică, cu citarea persoanei condamnate și a administrației penitenciarului, persoana condamnată și administrația penitenciarului putând depune memorii și concluzii scrise.

18. Curtea reține astfel că persoana condamnată are dreptul de a se adresa unei instanțe de judecată, după ce plângerea sa a fost examinată de judecătorul de supraveghere a privării de libertate, putând depune memorii și concluzii scrise. Or, Curtea Constituțională a reținut în jurisprudența sa că, în aceste condiții, nu poate fi reținută pretinsa încălcare prin textul criticat a prevederilor art. 21 din Constituție, referitor la accesul liber la justiție. De altfel, în acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat prin Decizia din 23 septembrie 2004, pronunțată în Cauza Pilla împotriva Italiei, în măsura în care cererile reclamantului se referă la executarea pedepselor, art. 6 paragraful 1 din Convenție referitor la dreptul la un proces echitabil este inaplicabil unei proceduri ce privește executarea unei pedepse (a se vedea Decizia nr. 486 din 21 noiembrie 2013).

19. Potrivit prevederilor art. 39 alin. (14) din Legea nr. 254/2013, mai sus referit, în procedura soluționării de către instanța de judecată a contestației împotriva încheierii de soluționare a plângerii formulate împotriva deciziei de stabilire a regimului de executare a pedepsei privative de libertate persoana condamnată poate depune memorii și concluzii scrise. Iar, conform tezei a doua a textului criticat, procurorul și reprezentantul administrației penitenciarului pun concluzii scrise în cazul în care participă la judecată. Prin urmare, potrivit prevederilor criticate, persoana condamnată și administrația penitenciarelor beneficiază de aceleași drepturi procesuale, neputând fi reținută încălcarea prin dispozițiile art. 39 alin. (17) din Legea nr. 254/2013 a prevederilor art. 16 din Constituție.

20. Având în vedere că dispozițiile art. 39 alin. (17) din Legea nr. 254/2013 nu încalcă drepturile fundamentale invocate de autorul excepției, prevederile art. 53 referitor la restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți nu au incidență în cauză.