Decizia CCR nr. 542 din 17.12.2013 privind excepţia de neconstituţionalitate a prev. art. 58 alin. (11) din OUG nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România

Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 58 alin. (1¹) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, excepție ridicată de Kamalpoorsheikhdad Hossein în Dosarul nr. 9.164/2/2012 al Curții de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal și care constituie obiectul Dosarului nr. 369D/2013 al Curții Constituționale.

La apelul nominal se constată lipsa părților.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public. Acesta pune concluzii de respingere, ca neîntemeiată, a excepției de neconstituționalitate, arătând că atât Constituția, cât și legile se aplică cetățenilor români, persoanelor juridice și autorităților statului, dar și cetățenilor străini. De aceea, aceștia din urmă trebuie să dețină drept de ședere pe teritoriul României, legal dobândit, pentru a putea beneficia de dreptul la învățătură, pus în discuție în cauza de față. Textul de lege criticat reprezintă, de fapt, o garanție pentru realizarea efectivă a dreptului la învățătură de către cetățenii străini.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 1.278 din 9 aprilie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 9.164/2/2012, Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 58 alin. (1¹) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, excepție ridicată de Kamalpoorsheikhdad Hossein într-o cauză civilă având ca obiect soluționarea cererii de anulare a deciziei de returnare a acestuia, emisă de Inspectoratul General pentru Imigrări, și obligarea instituției menționate la prelungirea dreptului de ședere în scop de studii al reclamatului.

În motivarea excepției de neconstituționalitate autorul acesteia susține că, prin limitarea perioadei de studii, instituită de textul de iege criticat, se restrânge dreptul constituțional la învățătură, care, potrivit art. 32 alin. (1) din Legea fundamentală, este asigurat și prin învățământul superior. Totodată, se încalcă autonomia universitară, care, așa cum prevede art. 138 din Legea educației naționale nr. 1/2011, semnifică faptul că instituțiile de învățământ superior funcționează și își stabilesc organizarea programelor de studii prin regulamente întocmite cu aprobarea conducerii universității. În acest sens, autorul excepției precizează că Regulamentul privind activitatea profesională a studenților Universității de Arhitectură și Urbanism "Ion Mincu“ din București, al cărui student este, permite repetarea de două ori a aceluiași an de studiu, exmatricularea intervenind doar dacă, după trecerea a trei ani, studentul nu reușește să se înscrie într-un an superior.

Curtea de Apel București - Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal consideră că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată, precizând că intrarea și șederea străinilor pe teritoriul României este permisă în temeiul dreptului de ședere acordat acestora, iar nu a dreptului la învățătură, participarea la studii pe teritoriul României fiind o condiție preliminară, necesară pentru obținerea dreptului de ședere, dar nu suficientă. Arată că prevederile de lege criticate nu reglementează aspecte referitoare la organizarea programelor de studii, astfel că nu încalcă autonomia universitară garantată de Constituție. Menționează că neîndeplinirea condițiilor prevăzute pentru prelungirea sau menținerea dreptului de ședere nu conduce la încetarea raportului pe care străinul îl are cu instituția de învățământ sau la încetarea calității sale de student ori a dreptului de a urma cursurile instituției de învățământ, astfel că dreptul la învățătură nu este restricționat.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, actul de sesizare a fost comunicat președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

Guvernul consideră, dintr-o primă perspectivă, că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă, întrucât situația expusă nu este de natură să ridice probleme de constituționalitate, ci de rezolvare a unor situații practice de aplicare a legii, autorul excepției încercând să ascundă lipsa de diligentă și de interes în absolvirea anilor de studii sub aparenta nemulțumirii legate de încălcări ale dreptului la învățătură. În subsidiar, apreciază că excepția este neîntemeiată, precizând că regula unei singure prelungiri a dreptului de ședere motivat de nepromovarea unui an de studiu datorată unor împrejurări variate (neplata taxei de școlarizare, nepromovarea anilor de studii pentru rezultate slabe) nu încalcă dreptul la învățătură și cu atât mai puțin autonomia universitară, învățământul de toate gradele desfășurându-se în condițiile legii.

Avocatul Poporului opinează în sensul că prevederile de lege criticate sunt constituționale, reprezentând tocmai expresia preocupării statului de a asigura exercitarea dreptului la învățătură, prelungind dreptul de ședere al străinilor care nu au absolvit studiile în perioada acordată inițial. Prevederile art. 58 alin. (1¹) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 oferă străinului posibilitatea de a se educa și de a-și exercita dreptul la învățătură. Singura condiție care este impusă acestuia este de a finaliza studiile în intervalul de timp pentru care i s-a acordat sau, după caz, i s-a prelungit dreptul de ședere în scop de studii în România. Această limitare în timp a perioadei în care pot fi efectuate studiile nu este contrară dispozițiilor art. 32 alin. (1) din Legea fundamentală referitoare la modalitățile de asigurare a exercitării dreptului la învățătură. În legătură cu susținerile privind încălcarea autonomiei universitare, apreciază că nu pot fi reținute, întrucât textul de lege criticat nu cuprinde reglementări de natură să afecteze dreptul instituțiilor de învățământ superior de a-și stabili misiunea proprie, strategia instituțională, structura, activitățile, organizarea și funcționarea proprie, gestionarea resurselor materiale și umane, cu respectarea strictă a legislației în vigoare și alte elemente definitorii ale conținutului și scopului autonomiei universitare.

Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând actul de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 58 alin. (1¹) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 421 din 5 iunie 2008. Textul de lege criticat a fost introdus prin art. I pct. 85 din Legea nr. 157/2011 pentru modificarea și completarea unor acte normative privind regimul străinilor în România, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 533 din 28 iulie 2011, și are următoarea redactare:

"Străinilor care nu au absolvit studiile în perioada acordată inițial li se poate aproba prelungirea ulterioară a dreptului de ședere, în scopul finalizării studiilor, pentru o perioadă de maximum un an.“

În opinia autorului excepției, textul de lege criticat contravine următoarelor dispoziții din Constituție: art. 32 alin. (1) care prevede că dreptul la învățătură este asigurat prin învățământul general obligatoriu, prin învățământul liceal și prin cel profesional, prin învățământul superior, precum și prin alte forme de instrucție și de perfecționare, și art. 32 alin. (6) care garantează autonomia universitară.

Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține următoarele:

l. Autorul excepției de neconstituționalitate invocă, mai întâi, încălcarea art. 32 alin. (1) din Constituție, care statuează că dreptul la învățătură este asigurat prin învățământul general obligatoriu, prin învățământul liceal și prin cel profesional, prin învățământul superior, precum și prin alte forme de instrucție și de perfecționare.

Această susținere nu poate fi primită, pentru următoarele considerente:

Statul român recunoaște dreptul străinilor la învățătură, permițând și asigurând, în același timp, exercitarea acestuia pe teritoriul său, în cadrul instituțiilor de învățământ de toate gradele, indiferent că acesta se desfășoară în regim public sau privat.

În acest scop, se poate acorda o viză de lungă ședere pentru studii străinilor care solicită intrarea pe teritoriul României în calitate de student, potrivit art. 45 alin. (1) teza întâi din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002.

În vederea realizării efective a obiectivului propus, respectiv absolvirea cursurilor pentru care s-a acordat permisiunea intrării și șederii pe teritoriul României, dreptul de ședere pe teritoriul României poate fi prelungit pentru perioade succesive de până la un an, astfel cum prevede art. 58 alin. (1) lit. a) din același act normativ.

Mai mult decât atât, statul român permite prelungirea dreptului de ședere și acelor străini care nu au reușit să își finalizeze studiile în perioada acordată inițial. Critica autorului excepției de neconstituționalitate vizează tocmai acest text de lege, din perspectiva limitării la un an a posibilității de prelungire a dreptului de ședere.

Or, în acest context, o astfel de prevedere nu constituie o îngrădire a dreptului la învățătură. Dimpotrivă, faptul că textul de lege supus controlului de constituționalitate permite prelungirea dreptului de ședere și pentru străinii care nu au absolvit studiile în perioada acordată inițial reprezintă un beneficiu oferit acestora de către statul român, care ia în considerare și riscul survenirii unor împrejurări neprevăzute, de natură să perturbe studentul străin în frecventarea și desfășurarea normală a studiilor. Rolul acestei prelungiri suplimentare îl constituie, așadar, contracararea efectelor negative pe care anumite împrejurări le pot avea asupra împlinirii intelectuale a studentului.

Totuși, obținerea rezultatelor slabe care conduc la nepromovarea anului de studiu nu poate fi considerată ca fiind rezultat al unor împrejurări neprevăzute, dincolo de voința străinului, decât pe o singură perioadă de un an. Nepromovarea repetată ca urmare a lipsei de performanță nu poate constitui motiv de prelungire suplimentară a dreptului de ședere pe teritoriul României. Stabilirea perioadei de un an pentru care se poate acorda prelungirea, dincolo de durata normală a studiilor, se încadrează în standardele europene în materia condițiilor de admisie a resortisanților țărilor terțe pentru studii (Directiva 2004/114/CE a Consiliului din 13 decembrie 2004 privind condițiile de admisie a resortisanților țărilor terțe pentru studii, schimb de elevi, formare profesională neremunerată sau servicii de voluntariat, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene seria L nr. 375/12 din 23 decembrie 2004), care, prin art. 12 alin. (2) lit. b), permite statelor membre să refuze reînnoirea permisului de ședere în cazul în care titularul acestuia nu înregistrează un progres acceptabil în studiile sale în conformitate cu legislația și practicile administrative interne.

De altfel, și Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la educație (care include și dreptul la învățătură), garantat de prima frază din art. 2 al Primului Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, reclamă, prin însăși natura sa, reglementarea statală. Instanța de la Strasbourg a subliniat că asemenea reglementări nu trebuie să aducă atingere substanței dreptului la educație, iar autoritățile au libertatea de a alege măsurile pe care le consideră corespunzătoare (a se vedea Hotărârea din 23 iulie 1968 pronunțată în Cauza "Aspecte privind regimul lingvistic în școlile belgiene“ împotriva Belgiei, paragraful 5). Or, în speța de față, dreptul la învățătură poate fi exercitat nestingherit, în intervalul de timp pentru care statul român a acordat străinului drept de ședere în acest scop pe teritoriul României, potrivit prevederilor legale cuprinse în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 194/2002, interval care este suficient pentru a acoperi întreaga durată a școlarizării și o perioadă de timp suplimentară de un an în care străinul are șansa de a-și finaliza studiile.

II. Autorul excepției invocă și nesocotirea autonomiei universitare, garantată la nivel constituțional prin art. 32 alin. (6), susținând, în acest sens, că regulamentul privind activitatea profesională a studenților universității la care este înmatriculat dă posibilitatea repetării de două ori a aceluiași an de studiu, pe când textul de lege criticat permite repetarea anului o singură dată.

Potrivit art. 123 alin. (2) din Legea educației naționale nr. 1/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 18 din 10 ianuarie 2011, autonomia universitară implică dreptul comunității universitare de a-și stabili "misiunea proprie, strategia instituțională, structura, activitățile, organizarea și funcționarea proprie, gestionarea resurselor materiale și umane, cu respectarea strictă a legislației în vigoare“. Așa cum a statuat Curtea Constituțională în jurisprudența sa, toate acestea trebuie, însă, realizate cu respectarea strictă a legislației în vigoare, în limitele și condițiile impuse de aceasta [a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 161 din 8 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 304 din 3 mai 2011, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 84 alin. (5) lit. a) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic].

În baza principiului autonomiei universitare, universitățile pot, într-adevăr, să stabilească norme proprii prin care să permită studenților să repete de mai multe ori același an de studii și să elaboreze metodologii privind exmatricularea pentru acest motiv. Regulile emise de acestea au aplicabilitate generală, situațiile particulare provenind din statutul deosebit al anumitor studenți, în cazul de față al studenților străini, care sunt ținuți să respecte reglementările legale speciale. Cu alte cuvinte, faptul că studenților străini li se aplică reguli speciale, determinate de însăși regimul lor juridic diferit, nu poate fi considerat o atingere adusă autonomiei universitare.